Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 2077 din 07 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

NEVĂZUTUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NEVĂZUTUL 
  
Curtea mică din faţa clădirii cu un etaj şi cu ziduri scorojite în care se mutase de câteva luni cu părinţii, se termina la marginea râpei ce cobora abrupt pe plajă. În fiecare dimineaţă când se trezea, vedea de la geam nesfârşitul albastru, care se ducea dincolo de linia pe care cerul o trasa acolo, în depărtare, ca pe o interdicţie, împiedicându-i privirile curioase să pătrundă dincolo de ea. Şi totuşi, ele continuau să o aţintească cu încăpăţânare, ca şi cum ar fi sperat că într-o zi, zările se vor deschide pe neaşteptate şi atunci va vedea necunoscutul, ce de atâta vreme se ascundea sub acea linie atât de subţire. 
  
Cum Fedea şi Vova, verişorii ei, locuiau nu departe de această casă, nu rareori se întâmpla ca aceştia să vină să se joace împreună în curtea casei sale, care era ceva mai mare decât cea pavată cu beton a casei lor, amplasată undeva în susul aceleiaşi străzi care strecurându-se printre zidurile vechi, cobora în pantă către mare. 
  
Şi în acea dimineaţă de început de primăvară se întâmplase la fel. Alergau împreună, strigau, se fugăreau, fără ca nimeni să îi deranjeze. Dimpotrivă, mama părea să fie mult mai liniştită când îi auzea pe fereastră şi îşi vedea de treburile ei fără să mai privească pe geam, tocmai fiindcă ştia astfel că ei sunt acolo, aproape, şi mai ales, în siguranţă. Da, siguranţă pentru ea, fiindcă în curte nu era nimic ce ar fi putut deveni un pericol pentru ei, întrucât curtea era perfect goală. Doar nisipul, pietrişul, precum şi lărgimea curții, erau singurele elemente pe care se putea încropi tematica jocului lor. Aşa că nu rareori se plictiseau şi atunci, mai ieşeau pe străduţa pe care nu trecea nimeni în alte perioade ale anului, în afară de vară, când oamenii coborau spre plajă. Şi pentru că nu mai aveau ce să facă, priveau în lungul şi-n latul străzii, adulmecând ca nişte ogari în văzduh, mirosul noutăţii îndelung aşteptate. 
  
Uneori, privirile le lunecau peste gard, către plaja care se întindea sclipindu-şi atât de ademenitor auriul nesfârşit al nisipului, pe care la acea vreme alergau doar vântul şi valurile. În partea din dreapta a plajei, un dig lung format din pietre uriaşe de granit înainta îndrăzneţ în mare şi era zilnic patrulat de o siluetă care, privită de departe, de acolo de sus unde stăteau ei, părea să fie tare mică; la fel ca cea a unei furnici. Şi ispita era atât de mare… Pe plajă se putea coborî pe o scară uriaşă de lemn, ale cărei trepte porneau chiar de lângă casa lor şi făcând spirale largi, se opreau pe nisipul care înconjura marea. 
  
În acea zi, s-au privit complice şi înţelegându-se aproape fără vorbe, au observat printre gene, pe furiş, fereastra de la care obişnuia mama să privească în curte ca să vadă ce mai fac şi apoi, dintr-o dată, s-au îndreptat aproape în fugă spre uriaşa scară de lemn, ale cărei trepte largi tânjiseră pustii o iarnă întreagă, iar acum răsunau atât de vesel sub graba micilor paşi. Incredibil, dar niciun strigăt nu s-a făcut auzit pe urma fugarilor. Coborau treptele ce păreau că nu se mai termină şi plaja creştea în ochii lor tot mai mare şi mai mare. La început, abia ajunşi pe plajă, s-au apropiat de marea care spumega lin, continuând să arunce în joacă peste nisip, scoici colorate: roz, galbene, bleu, albe… Hârjonindu-se, cu strigăte de încântare, s-au apucat să strângă scoicile, îndesându-şi-le lacomi prin buzunare. Apoi, când după o vreme, buzunarele se dovediseră neîncăpătoare pentru toată această comoară pe care mare nu înceta să o reverse pe ţărm, s-au oprit privind lung imensitatea aceea de apă limpede ce se spărgea clipocind în valuri mici pe ţărm. 
  
Unul după altul, fără încetare, lin, sau uneori împroşcând cu stropi strălucitori în lumina soarelui ce se răsfăţa pe cerul fără nori al unui februarie primăvăratec, fiecare val se oprea o clipă pe ţărm, ca apoi uşor, cu o neînţeleasă părere de rău, să se retragă înapoi în mare, târând după sine câte un pumn de nisip ca pe o amintire. Nisip, pe care alte şi alte valuri care soseau în urma sa, îl reîntorceau ţărmului, înzecit. Pentru puţin timp, copiii au privit nemişcaţi, parcă ascultând neauzitele cuvinte pe care marea şi vântul jucăuş ce trecea prin preajmă le şopteau şi înţelegerea acestora, trecând de bariera auzului, le înflorea pe chipuri, bucuria. 
  
Undeva, la capătul digului, acea siluetă pe care o văzuseră de atâtea ori de sus, tocmai îşi făcea rondul şi acum se întorcea către mal. Dintr-o dată grăbiţi, se repeziseră cu toţii să se urce din piatră în piatră pe dig şi alergau de-a lungul lui, privind cum apa care se strecura printre pietrele mari, făcea mici golfuleţe în care, printre razele de soare ce se scăldau în undele ei, se strecurau iuţi şi umbrele negricioase ale guvizilor. Cu chiote tot mai ascuţite, copiii săreau printre pietrele digului, aplecându-se, iscodind tot mai febril, însoţiţi în joaca lor de şuieratul subţirel al vântului şi plescăitul molcom al apei, simţind că sunt pe cale să descopere acea misterioasă fiinţă, al cărei miros umed, greu şi sărat, emana dintre micile crevase. Dar nevăzută şi neauzită, liniştea continua să se ascundă cu un zâmbet, tot mai departe, în firidele doar de ea ştiute. 
  
Între timp, tânărul grănicer, ajuns în dreptul lor, urmări pentru câteva clipe împreună cu ei, cum guvizii lunecau încolo şi încoace prin apa transparentă, apoi, luându-şi un aer grav, se întoarse spre ei şi le spuse să plece acasă, pentru că ar putea să alunece în apa rece şi nu ar vrea să fie el răspunzător pentru o astfel de ispravă. Dintr-o dată bosumflaţi, s-au strâns iar în grup şi împreună au coborât de pe dig pe plajă. Tocmai la timp, pentru că iată, la marginea falezei, mama le făcea cu semne cu mâna să vină acasă. Cu inima uşor strânsă de teama reproşurilor care urmau, copiii se îndreptară spre scările care acum, după atâta joacă, le păreau cu mult mai greu de urcat. Însă chiar înainte de a le urca, doar pentru o clipă, Zina simţi în spatele ei ceva nedesluşit, ca o răsuflare, ca o chemare neînţeleasă şi întoarse capul privind în urmă. Dar nu era nimic înafara nisipului pe care paşii lor mici îşi întipăriseră pentru moment, atât de adânc, urmele lor… Marea îşi murmura mai departe cântecul şi totuşi… cel nevăzut, timpul, timpul trăit, îşi cânta din tot sufletul, bucuria. 
  
  
Şi încă o vară se desprindea zi după zi, dintre filele calendarului… Era atât de strălucitoare aşa cum plutea senină, cu rochia ei de muselină celestă neumbrită de nici un petic de nor! Zina tocmai reuşise să se ridice cât era de lungă, toropită de atâta soare, de pe cearceaful întins pe nisip, pe care stătuse până atunci sprijinindu-şi fruntea pe palme, până când simţise că o frige toată pielea şi devine somnolentă. Era şi momentul, pentru că deja o cuprinsese o ameţeală uşoară şi i se părea că vuietul mării, tot mai surd, se estompa, la fel ca şi ţipetele pescăruşilor ce păreau că se pierd undeva în adâncul neliniştitelor valuri. Până şi şuieratul vântului care obişnuia să se cocoaţe în fugă pe dunele de nisip din apropiere şi să arunce cu nisip în ea, începuse să i pară că devine doar o respiraţie lină, tocmai pe cale de a adormi. 
  
Simţea că se cufundă parcă absorbită de nisip şi atunci, cu un efort de voinţă, îşi încordase toate puterile, pentru a se smulge perfidului somn şi se ridicase hotărâtă să reintre în răcoarea valurilor. Vremea frumoasă atrăsese multă lume la plajă. Ridicându-se în picioare, privi în lungul ţărmului. Copiii alergau printre siluetele întinse pe plajă, câte o minge se rostogolea scăpată dintre mâinile neastâmpărate, iar pe teritoriul nimănui, între nisipul uscat, bătut de vânturi şi apele mării, se ridicau deja castele cu pereţii bine întăriţi cu scoici, rod al unei munci perseverente de câteva ore. Din spuma valurilor, pe ale căror creste soarele aluneca ca pe un tobogan, se ridicau cu ţipete ascuţite, pescăruşii. 
  
În depărtare, flancată de stâncile digului, Dunărea înainta în mare şi câte un vapor trecea prin şenalul navigabil, fluturându-şi a bun rămas stindardele colorate ca pe nişte batiste. Aici, pe această plajă pe jumătate sălbatecă, timpul părea să nu mai aibă nicio grabă. În fiecare vacanţă, o regăsea cu aceleaşi dune, încremenite parcă pe vecie în acelaşi loc, regăsea scaieţii ce-şi ascundeau cu grijă spinii prin nisip, înţepându-i pe cei neatenţi când se aşteptau mai puţin, regăsea neliniştea vântului ce galopa neobosit locurile precum un cal sălbăticit, regăsea mirosul acela inconfundabil, umed şi sărat ca de vietate marină şi totuşi… privirile-i continuau să caute ceva şi senzaţia de gol ca interiorul unui clopot imens care i se căsca în suflet şi a cărui limbă vibra într-o adâncă tristeţe, părea că se făcea simţită mai acut ca oricând. 
  
Începea să înţeleagă că prezenţa acestei senzaţii, oriunde s-ar fi aflat ea, ca persoană, fie în înspumatele valuri, fie pe plaja fierbinte, fie privind îngândurată, neînsemnatele cruci de lemn de la mormintele bunicilor săi - morminte aflate pe undeva, pe acolo, într-unul sau altul dintre cimitirele ce străjuiau drumul care ducea spre plajă şi prin care paşii săi, doar după o singură încercare, refuzaseră să mai treacă - însemna doar un singur lucru, absenţa sa din alt spaţiu-timp. 
  
Şi chiar dacă înţelegea că aceasta nu însemna că un loc era mai bun decât altul, sau că o clipă din timpul măsurat de ceas, este egală cu alta, totuşi, i se părea uneori că trecerea sa prin spaţiu şi timp, este doar o trecere împiedicată, ca acel mers chinuitor al cailor legaţi la picioarele dinainte, pentru a nu se mai putea îndepărta de locul care le era destinat. Iar legătura pe care ea o purta fără de voie, începea să o resimtă ca pe un fel de cordon ombilical sugrumat, care nu o mai putea hrăni defel, dar pe care nici nu şi-l putea reteza. Tot mai dureroasă era certitudinea că orice clipă i-ar fi fost dată să o trăiască sau orice clipă ar fi ales ea, dacă i-ar fi stat în putinţă, nu era decât o subtilă limitare, pentru că era însoţită şi de o obligatorie decupare a altei clipe, pe care era nevoită să o lepede, cu toate că ştia că o va pierde pentru totdeauna. 
  
Ca o nefericită urmaşă a lui Cronos, simţea cum deasupra sa apasă nevăzută ca păcatul, mâna destinului. Şi că ea era nevoită să aleagă şi să renege, condamnând prin ignorare. Era nevoită să aleagă şi alegând... să ucidă. Să ucidă clipele pe care nu le putea cuprinde şi nu le putea salva. Şi privind splendoarea luminii din jur, o cuprindea acel simţământ nedefinit, ca şi cum… ca şi când… în splendida strălucire care o înconjura, aerul încă mai păstra întipărită în fluida sa textură, contururile abia zărite ale unor lucruri, făpturi, întâmplări ce ar fi putut să fie, să devină, doar dacă potrivnică nu le-ar fi fost chiar ea… Şi dincolo de tot chiotul şi de toate sunetele celor ce deja fiinţau în jurul ei, uneori, urechea-i părea să audă şi un suspin trist… Suspinul renegatului timp. 
  
  
Început de tomnă aurie… Pe marginea ferestrei deschisă pentru razele încă pline de căldură ale soarelui, o ciclamă cu flori roz îşi legăna cu un tremurat imperceptibil petalele sub curentul slab de aer, care pătrundea în odaie. Din copaci, frunzele galbene, după un zbor legănat, se aşterneau una după alta, cu foşnete amplificate de adânca tăcere, peste iarba pălită. 
  
Pe peretele din stânga al camerei, în plină lumină, tabloul era o explozie în care mustea culoarea. Câteva albăstrele printre maci într-o mică vază albă, se aplecau cu graţie, parcă spre a privi mai bine cei câţiva stropi rubinii ce se scurgeau în farfuria pe care trona o uriaşă felie de pepene roşu. În roşul acela intens, viaţa desena cu sâmburii de un negru intens, ca al ochilor de tătăroaice, hieroglife ce ascundeau înţelesuri pe care doar ea le putea pătrunde. 
  
Aşezată în fotoliu, cu ceaşca de cafea încă aburind alături, Zina privea printre gene cerul. Îi plăceau tare mult aceste momente ale zilei, în care putea să rămână inertă, fără ca vreun gând să-i perturbe liniştea. În aceste momente, reuşea să se desprindă din tumultul numit viaţă, pentru a deveni doar una cu tot ceea ce până atunci era doar în jurul său, asemenea unei ape în care, indiferent de direcţia în care înoţi prin ea, o simţi totuşi cum, lunecând, se freacă de tine opunând mai multă sau mai puţină rezistenţă. Doar în aceste clipe, din păcate tot mai rare, putea să simtă cum rezistenţa pe care o percepea aproape că se anihila şi astfel deveneau mai mult sau mai puţin o singură respiraţie, o singură bătaie de inimă, o singură retină pe care fără nici o oprelişte, luneca doar nesfârşitul prezent. 
  
Un bâzâit intermitent, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai puternic şi tot mai aproape de ea, îi atrase în cele din urmă atenţia. O muscă de dimensiuni apreciabile pătrunsese în cameră. Dădea târcoale zburând razant, se oprea pentru o clipă pe perdea, pe perete, se ridica spre tavan, cobora, de parcă ar fi căutat ceva anume, dar nu găsea. Începea deja să se simtă iritată de toată această continuă agitaţie zumzăitoare, când dintr-o dată se lăsă liniştea. Intrigată, îşi plimbă ochii prin cameră inspectând pe rând pereţii, colţurile camerei, sperând în sinea sa, că musca ieşise prin fereastra deschisă la fel cum intrase, însă tocmai pe când se pregătea să reintre în acea binecuvântată stare de semi-transă, observă o mişcare printre sâmburii pepenelui din tablou. 
  
Era ea, musca. Se mişca cu multă prudenţă, din când în când se oprea de parcă ar fi aşteptat o reacţie la mişcările ei, se rotea uşor în jurul unui punct doar de ea ştiut sau văzut, iar se oprea şi uneori îşi acompania oprirea sau mişcarea cu un zumzăit destul de intens de parcă ar fi nemulţumit-o ceva, apoi din nou pornea dansul acela ciudat, ca și cum ar fi tatonat cu picioruşele rezistenţa materialului. Părea că şi-ar dori să găsească un loc în care există o breşă în vopseaua uscată a tabloului, prin care să poată pătrunde în interiorul acestuia, acolo unde culorile atât de vii, conturau toate acele minunăţii. Zina nu-şi mai putea lua ochii de la muscă. 
  
Tot privind-o, începea să simtă cum un sentiment care-i părea atât de cunoscut, începea să-şi croiască loc spre suprafaţa conştiinţei sale, tot aşa cum un pârâiaş reuşeşte erodând carapacea unei pietre calcaroase, să iasă la suprafaţă. Şi treptat, în ochii cu pupilele dilatate asupra muştei, părea să se şteargă imaginea acesteia şi în locul ei se contura o altă imagine; nu a muştei ci… a ei. Era ea, lunecând prin zilele mai mult sau mai puţin însorite, prin rumoarea străzilor, printre oameni, printre evenimentele pe care le privea de la distanţă dar cu o curiozitate intensă, căreia însă niciodată nu-i dădea de capăt, dar cu care nici nu ajungea vreodată la vreun liman. Plutea… ca şi această muscă, undeva pe deasupra lucrurilor, vremurilor, evenimentelor, zbătându-se caraghios şi zumzăind fără odihnă, dar fără a reuşi să ajungă în miezul lor, la esenţa lor. Ele erau prezente acolo, încremenite în conturul lor atât de clar, doar că între ele şi ea, se interpunea ceva, un fel de zid nevăzut, căruia totuşi îi simţea inflexibila rezistenţă. 
  
La fel ca această muscă, simţea cum alunecă pe suprafaţa lunecoasă şi rece a unei sticle nevăzute, care o separa de tot, în timp ce dincolo, timpul curgea ca o apă limpede, undeva pe dedesubt. Şi parcă îl auzea cum clipoceşte în scurgerea lui, gonind spre un liman doar de el ştiut, în timp ce ea rămânea undeva, în afara lui, ca un bagaj uitat într-un colţ de peron, peste care se aştern uşor umbrele nopţii. Un zâmbet de acceptare îi lumină pentru o clipă faţa, ascultându-şi gândul pe care îl crezuse până atunci adormit, cum îi şoptea pe un ton complice: 
  
- Binecuvântată fie noaptea care acoperă totul… până şi urmele tuturor paşilor pierduţi în timp… 
  
Referinţă Bibliografică:
NEVĂZUTUL / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2077, Anul VI, 07 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!