Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 2061 din 22 august 2016        Toate Articolele Autorului

SUB CERUL MUT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
SUB CERUL MUT 
  
Fragment 
  
Soneria sună de două ori scurt, apoi lung. Vadim își întoarse privirea de la ecranul televizorului pe care urmărea dezbaterea celor doi comentatori sportivi, în legătură șansele pe care le aveau cele două echipe – dintre care, una era echipa sa preferată - în meciul pe care urmau să-l susțină a doua zi și privi spre ușă. După felul în care sunase, la ușă era cu siguranță vechiul său prieten, Florin. Un timp, rămase nemișcat fără a se putea hotărî dacă să se ridice să deschidă sau, nu, apoi, gândindu-se că s-ar putea înșela, se hotărî să vadă totuși cine era la ușă, așa că, sprijinindu-se de mânerul fotoliului, își ridică cu greu trupul masiv. Făcând primul pas către ușă, schiță o grimasă de durere. Iarăși i se umflaseră labele picioarelor, iar asta-i făcea anevoios orice pas și pe deasupra îl sâcâia și genunchiul drept de câteva zile, semn că în curând avea să plouă. Apropiindu-se de vizor, constată că nu se înșelase. Într-adevăr, de partea cealaltă a ușii, era Florin care, nerăbdător, tocmai apăsa din nou butonul soneriei. Pentru o clipă, se gândi să nu-i deschidă și să se întoarcă la televizor. Nu înțelegea ce rost mai avea vizita lui, devreme ce pentru el, lucrurile erau limpezi; nu numai că mai aveau de ce să se mai vadă, dar această alegere era chiar singura soluție de compromis pe care o găsise convenabilă pentru amândoi atunci, în urmă cu doar două, trei ore, de la ultima lor întâlnire când, neașteptata întâmplare, îl făcuse să se lămurească în ce ape se scălda Florin. Nu se așteptase deloc la așa ceva, deși se cunoșteau de ani buni. 
  
Nici nu-și mai amintea unde se întâlniseră prima dată și cine i-l prezentase, dar, pe atunci, Vadim tocmai făcuse schimb de locuință pentru că, familia i se mărise cu încă un copil și traiul în garsoniera primită inițial de la unitate, devenise anevoios. Însă noua sa locuință obținută la un preț convenabil, avea nevoie și de multe îmbunătățiri, pe care le făcea treptat, pe măsură ce își putea permite, pentru că, deși salariul său de angajat al poliției de frontieră era mulțumitor, era totuși limitat, spre deosebire de nevoile tot mai mari și mai ales, imprevizibile, ale tinerei sale familii; acum mai numeroase. Copiii – bucuria vieții - cum auzise el cândva spunându-se despre ei, erau minunați, însă, când se întorcea acasă după o zi epuizantă de muncă, îl oboseau și, nu de puține ori îl iritau atât de mult, încât deseori se trezea ridicând vocea la ei… Iar când Vadim ridica tonul, așa cum era obișnuit pe platoul de instrucție, până și vecinii ciuleau urechea. Și asta începuse să se întâmple tot mai des, pentru ca relațiile dintre el și soție, deveniseră cu timpul tot mai încordate. Aceasta era nevoită să se descurce singură și cu copiii și cu serviciul și cu gospodăria, pentru că el, atunci când revenea de la serviciu, mai ales după obositoarele ture de noapte sau după zilele cu tot felul de instrucții sau inspecții, nu-și mai dorea nimic altceva, decât o cameră - dacă se putea capitonată – în care să poată dormi neîntors, măcar o zi și o noapte. Se simțea atât de epuizat, de parcă tocmai s-ar fi reîntors de pe celălalt tărâm. Nimeni dintre cei ce-l cunoșteau n-ar fi putut să spună că el nu era o fire sociabilă, însă pe măsură ce anii treceau, veselia lui începea să iasă la iveală ba chiar să și debordeze, abia după mai multe pahare de băutură. Și atunci, redevenind pentru un timp, cel de demult, își reamintea și de vechea lui chitară cu care, în tinerețe, obișnuia să susțină scurte recitaluri împreună cu soția, pentru prietenii cu care se întâlneau. Poate că, dacă n-ar fi avut ”norocul” să fie selectat din liceul pedagogic pe care-l urma, pentru școala militară, ar fi devenit învățător, sau poate, cu timpul, profesor într-una din școlile orășelului, însă mândria de a fi fost ales dintre atâția alții, alimentată și de bucuria pe care o citise în ochii tatălui său, fost ofițer, îl determinaseră să considere că, acceptând cariera militară făcuse o alegere bună. 
  
Timpul însă, hâtru de felul său, avea să-i demonstreze contrariul. Cu anii, numărul steluțelor de pe epoleți creștea, la fel ca și presiunea tensiunile de tot felul, stinse – după orele de serviciu - cu tot mai multe pahare de alcool. Pe neștiute, drumurile lui se despărțiră de cele ale tot mai multora dintre foștii săi prieteni. Iar cu cei ce-i rămăseseră fideli, obișnuia să se întâlnească cu regularitate prin diferite ”bombe”, de unde se reîntorcea acasă abia către seară, cu speranța – mereu spulberată - de a regăsi acolo, liniștea și siguranța unei cochilii de melc. Nu mai mira pe nimeni că certurile cu Lidia, soția sa, izbucneau cu regularitate. Deseori, speriați, copiii se închideau în camera lor ”Sunt prea tineri și prea orgolioși pentru a putea depăși dificultățile” – spusese cândva despre ei, o rudă. Și cu toate acestea, anii, cu bune și cu rele, treceau. Cândva, întrebat de un amic, ce are el în comun cu ”fauna” cu care-și petrecea mai tot timpul liber la băut, prin crâșme, Vadim îi răspunsese vexat:” da’ ce, nu sunt și ei oameni? Măcar ei sunt interesați de ceea ce am și eu de spus, nu ca alții, care, se dau atotcunoscători și sunt interesați doar de politici, de facerea și desfacerea lumii, lucruri care, pe mine mă cam lasă rece. Și apoi, de ce să nu recunosc, sunt și oameni săritori la nevoie, însă firește că îi ajut și eu atunci când sunt solicitat”.Cum-necum, cu toate inconvenientele reciproce, Vadim și Lidia rămăseseră o familie, până când, spre deosebire de unii dintre prietenii săi, care ca și Florin, părăsiseră sau fuseseră nevoiți să părăsească unitatea, Vadim ajunse la pensie. Și parcă dintr-o dată, viața sa, asemeni unui râu care-și schimbă cursul, căpătase o notă mai domoală. 
  
Fără a renunța cu totul la vechile sale obiceiuri, se mai liniștise într-o oarecare măsură și devenise dintr-o dată preocupat de gospodărie: făcea piața, gătea, se preocupa de reamenajarea locuinței asemeni unei păsări ce-și pregătește cuibul pentru puii ce vor veni. Poate că se gândea la nepoții pe care i-ar fi putut avea și de care, s-ar fi putut preocupa să-i învețe câte ceva, poate așa cum nu reușise să o facă în tinerețe cu alți copii, alegând cariera militară și războindu-se apoi de-a lungul întregii sale vieți cu ea, fără ca vreunul să învingă, până când, odată cu pensionarea survenise armistițiul. Cu Florin care-i fusese timp de mai mulți ani coleg de serviciu, continuase să se întâlnească adesea, după orele de serviciu. 
  
Deși acesta demisionase, sau mai bine spus, fusese nevoit să o facă, tot datorită metehnei sale cu băutura, apoi divorțase și se reîntorsese să locuiască cu bătrâna sa mamă, acesta era împăcat cu situația sa și, mai ales, părea să se descurce destul de bine cu banii. ” Mă mai cheamă unii, alții, pe la ei și le fac diferite lucrări că doar știi, mă pricep la mai multe meserii, chiar dacă n-am pentru toate diplomă. Și de fapt, la ce mi-ar mai trebui mie diploma? Azi, cu facultățile astea răsărite pe la toate colțurile ca buticurile și-n care orele sunt predate de ”mercenari”, nu de profesori adevărați, mori de foame cu foaia aia numită pompos ”diplomă”, în mână. Las’ că se descurcă băiatu’, am destul cât să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine, așa că poți fi liniștit în ce mă privește”, îi spusese el într-o seară lui Vadim, atunci când acesta dorise să achite nota de plată la cârciumă, și-i refuzase gestul. Cu toate că se îndoia, căci nu-l auzise niciodată pe Florin să-i spună că este ocupat cu vreo lucrare ori de câte ori îl sunase ca să mai iasă împreună la o bere, iar de câștiguri substanțiale din mici lucrări pe ici și colo, nu auzise, Vadim acceptase fără alte comentarii explicația. Într-o zi, pe când stăteau împreună la un pahar de vin, după ce terminaseră de faianțat baia din apartamentul lui Vadim și acesta tocmai i se plângea că nu știe unde să-și țină peste iarnă, barca pe care și-o cumpărase ca să poată ieși din când în când la pescuit, Florin îi făcu oferta de a o ține la el în garaj. 
  
- Cum, Florine, ți-ai cumpărat garaj și nu ai spus nimănui, nimic? Și cât te-a costat? - curseră întrebările lui Vadim devenit dintr-o dată curios. 
  
- Ei, și tu acuma, e doar un fel de-a spune că e al meu – se eschivase Florin. De fapt, o verișoară de-a mea, plecată să lucreze în Italia, mi l-a lăsat în folosință, pentru că este situat foarte aproape de apartamentul mamei. Iar mie-mi convine, că mă mai duc pe acolo când trebuie să mai fac o saramură pe grătar, ca să nu miroasă în casă și apoi, așa cum este amenajat și cu o cameră deasupra lui, mai dorm câteodată în el – doar vara, că din păcate, n-are și încălzire centrală - însă are și apa trasă și wc, ce mai, este ca o mică garsonieră în toată regula. Bașca și un beci încăpător, unde mama își ține murăturile peste iarnă, ca să nu-i înghețe în balcon, iar eu, îți imaginezi, sticlele de bere, că de, mai am din când în când câte un musafir, sau… două – râse el. Iar vară-mea, deocamdată, nici gând să revină în țară, că este cuplată cu fiul bătrânei pe care o îngrijește și speră că el… să spere sănătoasă, c-așa-s toate femeile, cred că bărbații ard de nerăbdare să se însoare! Că pentru asta și-a lăsat și copilul la bătrâni și nici nu mai trece să-l vadă, pentru că n-ar vrea să se trezească în situația de a constata că, locul lăsat vacat pentru un moft de concediu, nu mai este disponibil și că ”alesul” s-a răzgândit. Cum să-și dărâme singură, castelele de nisip? Cam așa am înțeles din ce-mi spunea la telefon, că mai vorbim din când în când și îi mai aduc mamei sale de la poștă, coletul pe care-l trimite pentru copil, de sărbători. Că bătrânei îi vine tot mai greu să ridice greutăți, fie și pentru cei câțiva metri până la taxi. Și-apoi, cum să nu afle, să nu vadă lumea, că ea le trimite… marea cu sarea? Dar, ce mai așteptăm; vrei să-l vezi, sau, nu? Dacă o să-ți placă, doar știi că nu obișnuiesc să iau prețuri mari – făcu el aluzie la suma pe care tocmai o ceruse pentru ajutorul oferit la faianțarea băii – îți voi lua o chirie mai mult decât convenabilă. Ce zici, mergem odată? 
  
Într-adevăr, garajul era așa cum îl descrisese Florin. Acesta ridică un capac de scândură de pe podea și imediat de sub el, câteva trepte coborau într-un subsol adânc, în care Florin se pierdu pentru câteva minute, ca să revină cu patru sticle de bere în mână. 
  
- Hai să bem pentru afacerea noastră, cred eu, reciproc avantajoasă! Ciocniră bucuroși. Din vorbă-n vorbă, Vadim află că mama verișoarei lui locuiește în blocul în care locuia și Maria, sora mai mică a mamei sale. Pe când își mai turnau un rând, se auzi un ciocănit ușor în ușa rămasă întredeschisă a garajului și la invitația energică a lui Florin, în cadrul ei, se ivi un tânăr cu borul șepcii tras până spre sprâncene. Mâinile și picioarele, parcă nefiresc de subțiri, îi erau decorate cu tatuaje imense. 
  
- Ce mai vrei și tu? - îl întrebă pe un ton zeflemitor Florin și trase cu sete o înghițitură din pahar. 
  
- Păi… am venit… cum ne-am înțeles se bâlbâi tânărul. 
  
- Tu, chiar nu vezi că sunt ocupat? – îi răspunse cu un glas dintr-o dată aspru și sec, Florin. Vadim îl privi surprins. Nu-i recunoștea nici vocea nici tonul. Tânărul parcă încremenise și rămas în picioare, tăcea, așteptând. Florin puse paharul jos și se ridică oarecum enervat. 
  
- Băi, îndărătnic ca un asin mai ești! Poți să scoți și pe un sfânt din minți! Ieși și așteaptă-mă afară că vin imediat, nu înțelegi că n-am azi timp de pierdut?. După ce acesta ieși, se îndreptă spre scara beciului și cu un zâmbet forțat se scuză față de Vadim: 
  
- Îmi pare rău, dar rezolv problema imediat. Mă tot bate și ăsta la cap de-o bună bucată de vreme, să-i dau cu împrumut o cască de motociclist pe care o păstrez, chiar dacă, deocamdată nu-mi trebuie, iar el n-are bani să mi-o cumpere. Sper să nu se adeverească vorba aceea, că dai cu mâinile și alergi apoi cu picioarele. Și râzând de-a binelea, începu să coboare scara. 
  
- Și la ce ți-ai luat tu cască de motociclist – râse Vadim – că doar n-ai motocicletă, de când ai prăpădit-o pe a ta, atunci când ai condus băut?. Te pomenești că, ți-ai luat întâi potcoava și urmează și calul… ca să repeți isprava?. 
  
- Nu, nici vorbă, am câștigat-o la barbut cu băieții - se auzi din beci, înfundat, răspunsul lui Florin. Așteptându-l, Vadim mai auzi un soi de foșnete și apoi un zgomot de sticle ce se rostogoleau pe ciment. 
  
- Ah, fir-ar!... Uite câtă bătaie de cap, doar pentru că i s-a năzărit mucosului că vrea cască, tocmai acum … Unde-oi fi pus-o?... A, da, uite-o! Și abia terminându-și monologul, Florin își și iți capul, urcând cu rapiditate scările și închizând cu grijă trapa în urma lui. Sub braț, ducea o cască neagră de motociclist, al cărei interior părea căptușit cu un ghemotoc de hârtie cenușie. Observând că Vadim și-a terminat berea, îi spuse: 
  
- Rezolv imediat cu băiatul și mai bem câte una, bine?. Rămas singur, Vadim așteptă un timp și apoi, văzând că Florin, al cărui glas nu se mai auzea, întârzie, se ridică în picioare și începu să se plimbe prin garajul spațios. Apropiindu-se de trapa din podea, o ridică și aruncă o privire curioasă înăuntru. Un bec slab lumina spațiul și pe podea, zări ceea ce produsese sunetul acela de sticlă ce se rostogolea. Era o cutie de carton ce alunecase pe o parte și din ea, se rostogoliseră câteva sticle de bere. Ochiul exersat al lui Vadim ghici dintr-o privire marca, după forma specială a sticlei și asta îl hotărî să coboare și să aducă el, sticlele promise de Florin. Coborî, așeză cutia de carton și culese de pe jos sticlele rostogolite pe care, le așeză cu grijă la loc. Aplecându-se să le ia pe ultimele două, observă sub una dintre ele, o frunză, al cărei format îi păru cunoscut. O ridică. Nu se înșelase; era ceea ce li se arătase deseori la instruiri și de altfel, o găsise destul de des asupra celor reținuți la graniță - o frunză de canabis. Aruncă o privire mai atentă în beci. Într-un colț, zări un sac cu marginile răsucite ca să fie aerat. Părea plin cu plante uscate. Oftă și lăsând să-i cadă dintre degete, frunza pe care o recunoscuse cu ușurință, pe podea, începu să urce cu cele două sticle în mână, scara. Tocmai atunci, în capul ei se ivi și Florin care, îl privi cu nedumerire și un soi de iritare. 
  
- Da’ ce naiba cauți tu acolo?!. 
  
- Am auzit sunetul sticlelor ce se răsturnaseră atunci când căutai de zor casca și mi-am făcut mari griji în privința lor – se eschivă Vadim o glumă. Dar ce surpriză am avut când am descoperit că ai tocmai marca mea preferată, în beci. O doseai probabil pentru ocazii speciale, pentru că mie văd că mi-ai servit altceva până acum, ca și cum ai fi uitat de comoara asta, atât de bine pitită… Nici nu mi-ar fi putut trece vreodată prin cap, că ai putea să ascunzi de mine, prietenul tău cel mai bun, ceva. Mai ales… așa ceva – adăugă el și ridicând spre lumină sticlele din mână, păru a le cerceta din ochi limpezimea. 
  
Florin îl aținti cu privirea, în tăcere. Apoi, luându-i sticlele din mână, le destupă și îi întinse una. 
  
- Hai să bem și mai slăbește-mă cu teoria, - își regăsi el aplombul – ce mai încolo și-ncoace, m-ai prins, nu mai am ce să spun. Așa e, mă mai zgârcesc și eu câteodată și țin ce am, numai pentru mine. Da’ ce, nu merit și eu ceva mai bun de la viața asta care, numai darnică n-a fost până acum cu mine? Hai, mai bine ciocnește sticla și când o fi să ne fie mai rău, măcar ca acuma să ne meargă! Vadim se așezase un pe scaun, la piciorul căruia lăsase – ca și cum n-ar fi auzit îndemnul lui Florin – sticla sa de bere. Tăcea 
  
- Ce ai?... De fapt, cu ce te deranjează pe tine?... Văzând că Vadim nu-i răspunde, izbucni iritat: 
  
- Și ce-ai vrea măi, omule, să fac ?! Să stau ca prostul și să aștept până la o viitoare reîncarnare, doar-doar, se va îndura și viața asta de mine? Ei, uite că nu vreau, ce spui de asta? Fața lui smeadă se înroșise brusc. Vadim îl privi îndelung, apoi se ridică în picioare. 
  
- Nu știu dacă mai pot să înțeleg… - și vocea-i suna înăbușit – dar… chiar dacă, să zicem, până la un punct, aș face un efort de a înțelege, tot nu cred că pot să și accept… asta. Tu mă știi de ani de zile. Recunosc, mi-a fost și mie greu să mă descurc cu tot ceea ce implica munca noastră, am fost deseori furios, simțindu-mă uneori doar un pion numai bun de sacrificat pe o imensă tablă de șah – de fapt, ce tot spun eu, că șahul are reguli clare - mai degrabă un fel de participant naiv la un joc de-a alba –neagra, cu regulile mereu în schimbare după bunul plac al altora, din care deseori ieșeam perdant, întrebându-mă mereu ce și cum să fac, pentru ca ceea ce simt, să fie și în acord cu dispozițiile atât de contradictorii, primite. Am oscilat și eu uneori, întrebându-mă cum să procedez pentru a reuși să mă îndepărtez mai repede de toți cei ce-mi voiau atât de mult ”binele” C-așa-i pe la noi, stăm bine la teorie, avem reguli, legi, dar aplicatul lor în practică, mai… ca melcul. Și-apoi, așa cum îți aduci și tu aminte, castanele fierbinți, trebuiau să fie scoase mereu cu mâinile altora, mai mici, așa ca mine, ca tine. Că doar, dacă tot trebuie să moară capra, era mai bine să fie a vecinului, pentru că numai așa reușesc unii să simtă că trăiesc. Însă n-am dat bir cu fugiții și chiar dacă nu am reușit deseori să fac lucrurile așa cum ar fi trebuit să le fac, m-am străduit ca, măcar, rău să nu fac. Sunt sigur că și tu ești perfect conștient de cât de ușor este să faci rău altora, nu? Și dacă răul făcut, ar fi justificat de nevoia de a-ți apăra pielea, aș mai putea înțelege, însă când cineva acceptă să facă altora rău, doar pentru a-i fi lui mai confortabil, ei bine, asta, mintea mea refuză să înțeleagă și să accepte. Vadim ridicase vocea, așa cum deseori făcea, atunci când devenea iritat. 
  
- Te rog să nu ridici tonul! - veni prompt replica lui Florin, pe un ton jos și apăsat, apoi tăcu, fixând cu privirile podeaua. Vadim îl privi lung, aruncă o privire spre ușa ce rămăsese întredeschisă a garajului și, după o clipă de șovăială, continuă pe o voce scăzută 
  
- Nu știu cum le-am părut eu celorlalți - poate că, prea naiv și din topor, însă niciodată nu m-am amestecat și mai ales, nu am permis nimănui să mă implice în vreun fel, direct sau indirect, în tot felul de lucruri murdare. De aceea, cu toată părerea de rău pentru pierderea a ceea ce am crezut atâta timp că este… o prietenie, consider că ar fi mai bine pentru amândoi, ca drumurile noastre să se despartă începând chiar de acum. Nu-mi pot permite să mă simt implicat în ceva care nu-mi place și cu care, n-am fost și nu voi fi niciodată de acord. Pe deasupra, lucrurile de genul ăsta, îmi pot pune și familia în primejdie, dacă poți să înțelegi asta. Dar, fii liniștit, mă cunoști doar, nu mă voi duce să te torn nimănui, nu sunt genul, însă ai grijă, drumul pe care ai pornit este abrupt și se poate surpa la fiece pas. Îmi pare atât de rău, Florine, dar… sunt nevoit să plec… Cine știe… poate te vei răzgândi și te vei debarasa cât poți de repede de… toate astea… dar, ce-mi mai bat eu gura cu tine când, știi și tu, drumul acesta este atât de îngust, că rareori mai are și loc de întors. Stătu puțin în cumpănă și apoi întorcându-i spatele lui Florin, se îndreptă spre ușa garajului. 
  
- Stai puțin, așteaptă, măcar să te conduc până acasă, nu vezi ce greu mergi cu picioarele astea umflate?. 
  
- Nu, mulțumesc, o să chem. un taxi mai încolo. De acum înainte, din păcate, e mai bine să nu mai fim văzuți niciodată împreună. Și târșindu-și anevoios pantofii cu șireturile abia legate la pantofii ce abia-i mai puteau cuprinde tălpile umflate, Vadim se îndreptă către ieșire. Când trupul său de uriaș se strecură pe ușa garajului, umerii i se gârboviră mai mult, ca sub povara unei greutăți. Curând, nu i se mai auziră pașii. 
  
Florin rămase un timp în picioare, privind în gol cu buzele strânse și nările fremătând precum o sălbăticiune ce adulmecă o nevăzută primejdie. Observând sticla de bere lăsată de Vadim, o lovi dintr-o dată cu piciorul proiectând-o direct în perete. Aceasta se sparse cu zgomot și lichidul din ea se revărsă cu repeziciune, desenând pe podea o pată întunecată. 
  
- Gură spartă ce ești! – mârâi el printre dinții aproape încleștați și se așeză pe scaun ca și cum ar fi obosit dintr-o dată. Privea spre pata ce se lățise pe podea. Apoi, păru că se hotărăște și ridicându-se, luând de pe măsuța din apropiere o sacoșă de pânză albă și se îndreptă din nou spre pivniță. După scurt timp, reveni cu sacoșa plină și ieșind din garaj, încuie cu grijă ușa. Se îndrepta către apartamentul mamei sale. Din sacoșă, un clinchet ușor de sticle îi acompania pașii. Trecuse ora prânzului, însă nu-i era foame. Dimpotrivă își simțea stomacul ca pe un ghem de ace și-l încerca o puternică stare de greață. Ajuns în fața ușii apartamentului, răsuci cu grijă cheia în yală și intră fără să facă zgomot. Știa că bătrâna sa mamă, de multă vreme învățată să nu-l mai aștepte la ore fixe, își vedea de propriul program și probabil, la acea oră deja se odihnea, așa cum îi recomandase medicul. Se apropie ușor de ușa dormitorului ei și apăsând cu precauție clanța, întredeschise ușa. În semiîntunericul odăii, întinsă pe pat cu fața în sus și sforăind cu întreruperi, bătrâna dormea profund. Cu pași de felină, Florin se apropie de noptiera pe care se zăreau medicamentele. Apucă cutia lunguiață din care, văzuse că mama sa lua în fiecare seară, sau mai ales atunci când nemulțumirile o tulburau peste măsură, diazepamul prescris de medic și își strecură o folie neîncepută de pastile în buzunar. Apoi, se îndreptă spre bucătărie, unde, direct pe mușamaua care acoperea masa, zdrobi apăsând cu lama unui cuțit, pastilele. Scotocind într-un alt sertar, dădu peste un tub de vitamine gol, pe care, după ce adună în el cu grijă, pulberea de diazepam și-l strecură în buzunarul pantalonilor. Și, la fel cum intrase, se retrase în vârful picioarelor părăsind apartamentul. 
  
Drumul până pe care-l parcurse până ajunse în cartierul lui Vadim i se păru foarte scurt. Ajuns în preajma blocului în care locuia acesta, se îndreptă către intrarea din spate a blocului și rămase un timp acolo, ascultând cu atenție zgomotele care veneau dinspre stradă și scară. Nici țipenie de om. Începu să urce scările și ajuns în fața apartamentului lui Vadim își apropie urechea de ușă. Sonorul dat aproape la maxim al televizorului – așa cum îi plăcea lui Vadim - îl asigură că acesta era acasă. Întâi șovăi, dar simțindu-și tremurul mâinii, apăsă hotărât pe buton, formând binecunoscutul lor cod. Nimic. Televizorul se auzea în continuare, dar nicio altă mișcare sau voce. I se păru că undeva, la parter, se auzea ceva și atunci se grăbi să sune din nou. În sfârșit, auzi papucii târșiți pe gresie și în cadrul ușii, apăru silueta lui Vadim, barându-i trecerea. 
  
- Uite ce este – nu-și mai găsea Florin cuvintele – nu te supăra, dar totul s-a petrecut atât de neașteptat că, nici măcar n-am avut timp să spun, să clarific și eu ceva… Eram și cam amețit, recunosc, că nu apucasem să mănânc nimic de dimineață și cred că am îndrugat destule… prostii, dar acum aș vrea totuși să te rog, să accepți să stăm puțin de vorbă și să ne lămurim. 
  
- Chiar crezi c-ar mai fi ceva de lămurit? – răsună morocănoasă, vocea lui Vadim. 
  
- Mă gândeam că ar fi mai bine să-ți explic pe îndelete, despre ce este vorba. Cred că ți-ai făcut o impresie greșită despre ce ai văzut și îmi pare rău. Uite, am adus și ceva provizii – încercă el o altă abordare și schițând cu oarecare efort un zâmbet, ridică în sus sacoșa prin care se ghicea conturul sticlelor. Vadim ezită o clipă, apoi se dădu din fața ușii lăsându-l să intre. Prin ușa deschisă a bucătăriei, Florin observă masa încă nestrânsă, semn că Vadim era într-o dispoziție proastă, pentru că de felul său, devenise mult mai ordonat de când se pensionase și-și spăla întotdeauna vesela după ce mânca. În felul acesta evita și iritările Lidiei care-i reproșa deseori că stă și trândăvește cât este ziua de lungă, cu toate că lucrurile nu stăteau chiar așa. La început sporadic, apoi în modul cel mai serios, Vadim începuse să manifeste interes pentru gătit, așa că, adesea se interesa de rețetele felurilor sale preferate, consultându-se la telefon cu mama sa, pentru că, deși avea demult calculator acasă, refuzase să învețe să-l utilizeze ca să poată naviga și el pe net. 
  
Spunea că pentru el internetul a apărut prea târziu. Prefera televizorul. Firește, lipsa de exercițiu în domeniul culinar își spunea cuvântul și nu rareori se întâmpla să nu-i reușească unele rețete, cum ar fi fost cea a colțunașilor cu brânză și smântână care, necesitau mai multă răbdare și atunci, se mulțumea să gătească doar ceea ce știa, rugându-și din când în când mama să-i gătească ea, felul preferat. Lidia, soția lui, mai ales după plecarea fetelor la facultate, era tot mai ocupată cu serviciul și afacerea proprie și lipsea deseori zile întregi de acasă, fiind plecată pe la diferite instruiri, așa că sarcinile de bază ale gospodăriei – plata facturilor, aprovizionarea, gătitul, rămăseseră în grija lui Vadim. Iar acesta nu se plângea, ba chiar, începuse să-și planifice cu grijă de cu seară, planul de bătaie pentru a doua zi și, obișnuit să se trezească de dimineață, se grăbea să și-l ducă la capăt cât mai repede, ca să nu-și piardă orele de relaxare. Deseori, spunea că după atâția ani de alergătură pe toate coclaurile după infractori, acum, când îl mai și lăsaseră picioarele, umflându-i-se deseori și făcându-i deplasarea dificilă, era bucuros că își poate permite să lenevească pe săturate pe canapeaua din sufragerie urmărind emisiunile sportive și deseori chiar și desenele animate la care, spre uimirea tuturor celor care-l surprindeau într-o astfel de ipostază atunci când îi mai vizitau familia – mai ales vecinele ce-și făceau drum pe la soția lui - se prăpădea de râs ca un copil. Și acum, din câte bănuia Florin, Vadim era singur în apartament, pentru că știa că Lidia plecase încă de dimineață, pentru tot week-endului, la țară, la o rubedenie de-a ei care-și serba onomastica. Iar Vadim, cu toate că era mare amator de vin de butuc netratat, preferase să rămână acasă, pentru că îl deranja larma acelor rubedenii numeroase și, în plus, prefera să-și respecte tabieturile și să se răsfețe cu emisiunile sale preferate în liniște, nederanjat de nimeni. 
  
- Te-am întrerupt după câte văd, de la emisiune – spuse Florin făcând referire la discuția aprinsă a celor doi protagoniști de la televizor, ce se auzea dinspre sufragerie. Lasă, am să pregătesc eu paharele, că știu unde sunt și-apoi îmi spui și mie ce pronosticuri se mai fac și ăștia cu privire la meciului despre care am auzit că este foarte controversat. Și spunând acestea, îl bătu împăciuitor pe umăr, împingându-l ușor în direcția sufrageriei. Vadim se conformă, iar Florin, cu o dexteritate de picol, debarasă iute masa, așezând în chiuveta farfuria și tacâmurile murdare. 
  
Își aprinse o țigară și trase cu sete din ea. Căută din ochi scrumiera – spre nemulțumirea lui Vadim, Lidia mai fuma din când în când - și scutură în ea scrumul. Degetele îi tremurau ușor Pe peretele de deasupra mesei, pâlpâia flăcăruia unei candele aprinse; era probabil iarăși vreo sărbătoare religioasă, se gândi el, știind că Lidia nu uita nicio datină. Și pe masă, pe o farfurioară, erau aprinse două lumânărele. Scoase pe masă din sacoșă sticlele, căută în sertar desfăcătorul și luă repede două pahare dintr-un dulăpior suspendat. Întorcându-se lângă masă, piciorul său se lovi de ceva dur. Era cutia de plastic a bormașinei lui, pe care o uitase atunci când, îl ajutase pe Vadim să renoveze apartamentul. Desfăcu sticlele de bere și se opri o clipă ascultând. Vadim nu făcuse nicio mișcare. Atunci, scoase repede din buzunar tubul de plastic, turnă jumătate din conținutul său în paharul din dreapta și apoi turnă cu grijă bere în el, amestecând cu mișcări rapide conținutul cu o linguriță, până când praful se dizolvă complet și spuma scăzu. Adăugă restul de lichid și umplu și celălalt pahar. 
  
- Ce tot faci, ai adormit acolo, de nu mai vii?” se auzi de alături glasul încă morocănos al lui Vadim. 
  
- Căutam o tăviță pe care să pun paharele și nu văd niciuna. 
  
- Și ce, fără tăviță, sughiți? Las’-așa și vino odată! Florin apucă în mâini paharele și îndreptându-se către canapea de pe care Vadim, cu o pernă sub cap, urmărea emisiunea îi dădu paharul din mâna dreaptă. Acesta, fără a-și muta privirile de la ecran, întinse mâna și-l luă. Florin se întoarse după o scrumieră pe care și-o așeză în apropiere, apoi se așeză pe fotoliu și sorbind cu zgomot o gură de bere, se interesă de pronostic. 
  
- Este așa cum mă așteptam – îi răspunse Vadim – albaștrii și-au învățat lecția și acum fac ravagii pe teren. Nimic nu pare să le mai stea în cale și-ai noștri s-au cam culcat pe-o ureche; mai mult ca sigur vor pierde. Se săltă puțin mai sus pe canapea sprijinind perna de brațul canapelei și luă și el o gură de bere. Imediat făcu o strâmbătură. 
  
- Ce-i cu asta, de ce-i așa amară? 
  
- Acum te mai și strâmbi ca o domnișoară de pension? Ți-am făcut o surpriză și am adus o marcă cehească, din care eram sigur că n-ai mai băut - Ceske pivo. Pentru cei neobișnuiți cu sortimentul acesta, cred că ar merge excelent cu covrigei sărați, sau poate cu alune, sau semințe sărate. Ai?. 
  
- Mmm, cred că au mai rămas de-aseară ceva semințe de dovleac în castronelul albastru din bufetul de pe dreapta. 
  
- Bine, stai tu liniștit, că le găsesc eu. Florin reveni cu un castronel de porțelan plin cu semințe prăjite de dovleac și două farfurioare pentru coji, pe care le așeză pe taburetul adus odată cu ele, lângă Vadim. 
  
- Uite; păcat că nu sunt și calde, dar merg și așa. Se așeză și el și pescuind repede țigara de pe marginea scrumierei, reîncepu să fumeze. 
  
- Fumezi ca un șarpe, de-asta ești așa de slab – spuse Vadim aruncându-i o privire și după ce ronțăi câteva semințe, mai dădu pe gât o jumătate de pahar, strâmbându-se din nou, dar fără a mai adăuga nimic. Continuară să spargă tăcuți semințele. Florin rotind între degete paharul de bere, îl privi în lumină, apoi, aruncând o privire spre ecranul televizorului, spuse cu voce scăzută: 
  
- Știi, m-am gândit să-ți spun tot adevărul, în legătură cu ce ai văzut astăzi la garaj. Să nu crezi cumva că marfa era a mea și că fac asta ca să mă umplu de bani. Nu. Pur și simplu – doar îmi știi slăbiciunea la pocher – am pierdut în urmă cu trei luni o sumă foarte mare și asta a fost singura soluție ca să o pot restitui. Propunerea pe care, neavând încotro, am acceptat-o, a fost ca eu să-i plasez marfa și cota parte din sumele care-mi reveneau, să intre în contul datoriei. Altfel, nu-mi rămânea decât să vând apartamentul mamei, care a avut încredere în mine și l-a trecut pe numele meu, atunci când am divorțat și i-am lăsat apartamentul Emei și copiilor. Și acum, ce puteam să fac, dacă am dat-o în bară? Drept răsplată, urma să o las acum la bătrânețe pe drumuri, la mila… cui? Că în ziua de azi, nici în azil nu ești primit, daca nu ai o pensie suficient de mare. Iar pensia ei… ca și a multora care-au muncit o viață… o brumă de bani, un simulacru cinic. Și eu nu pot să uit cum se scula ea atunci când încă nu se lumina de ziuă, robotea la bucătărie ca să-mi lase mâncare gătită, apoi pleca la brutăria unde lucra – mai ales vara – într-o căldură infernală și când revenea acasă, nu se mai așeza până seara târziu, că mereu avea ceva de făcut ca să fie toate puse la punct. Măcar acum să aibă un loc al ei, unde să poată sta liniștită, nu să ajungă cine știe pe unde… Nici măcar nu știu dacă există pe undeva, adăposturi pentru cei rămași fără acoperiș deasupra capului, că pentru câini, știu că s-au mai îndurat câte unii și le-au făcut adăposturi… Asta-i situația… nu am avut încotro. Cine îmi putea împrumuta suma datorată și-apoi să mă și păsuiască până când aveam să o strâng ca să o pot returna… cine știe când, din… ca doar îmi știi și tu, mărețele mele afaceri ?!.Vadim îl țintui cu o privire rece. 
  
- Și-atunci, să înțeleg că, în loc să încerci să discuți cu cineva și să încerci să găsești o soluție, te-ai gândit că viețile unor amețiți care încă nu realizează în ce lume trăim, pot fi sacrificate, că tot nu valorează nimic? Dar cine ești tu ca să stabilești asta? Dar dacă, altcineva ar proceda la fel ca tine și i-ar ademeni pe copiii tăi cu genul acesta de vise pe care, le vinzi copiilor altora fără nicio remușcare? Și cum să mai cred că m-ai considerat vreodată prieten, dacă ai ales să te ferești de mine și să mă minți? Tăceai ca și cum ai fi fost pur ca un crin, și-ți făceai afacerile, pe la spatele meu 
  
- N-o lua și tu chiar așa… 
  
- Dar cum? Cuuum?! tunase vocea lui Vadim. Tăcerea din cameră era tocată mărunt dinspre televizor, de chicotele unei reclame. Scrumiera lui Florin se umpluse de mucuri de țigară. Vadim dădu pe gât restul paharului și-și lăsă capul pe pernă, ca și cum vorbele rostite l-ar fi secat de energie. 
  
- Poate că ai dreptate și am greșit și eu – își regăsi cu greu vorbele Florin, aruncându-i o privire neliniștită, dar gestul de lehamite al lui Vadim de a tăia cu brațul aerul din cameră, îi reteză efortul de a mai argumenta ceva. 
  
- Măcar dacă ai avea bunul simț să taci, că nicio scuză nu poate micșora răul pe care deja l-ai făcut cine știe câtor copii, da, copii, pentru că, așa cum l-am văzut pe cel de azi, sunt dintre cei ce încă au caș la gură, doar ca să te salvezi pe tine. Așa crezi tu că se salvează o conștiință?! Dacă mai ai măcar un dram, din ceea ce numești tu conștiință - cu care faci paradă în fața mea - te-ai duce și ai spune totul, așa cum a fost, acolo unde știi. Fii bărbat, Florine, plătește-ți greșeala, pentru că niciodată nu este prea târziu. Sunt sigur că, vei beneficia de clemență pentru ajutorul acordat în prinderea adevăraților ticăloși. 
  
- … Adică…. să mă înfund singur și, de bunăvoie?!? Ce judecăți geniale ai! – Florin râdea într-un fel ciudat, și parcă toate acele hohote umpleau camera nu cu veselie, ci cu furie. Măcar, ești sigur că știi pe ce cărări mișună ticăloșii? Sau chiar îți închipui că, este la fel de simplu să-i dibuiești la fel ca atunci când, primeai așa, din zbor, câte un pont și așteptai contrabandiștii exact pe noul traseu pe și-l aleseseră, și uite-așa, te umpleai de… glorie? Pufni disprețuitor. Cred că nu ți-ai imaginat niciodată că pontul, adus de vreun porumbel în zbor, era doar despre aceia care nu plătiseră destul, sau la timp, naivule! Vadim se săltă anevoie pe marginea canapelei, privindu-l cu atenție pe Florin de parcă îl vedea pentru prima dată. 
  
- Așadar, de ăsta-mi erai? Pronunța cuvintele, ca și cum ar fi avut limba încleiată. Se ridică în picioare cu dificultate. 
  
- Uite ce este, nu are rost să mai discutăm. Hai să scurtăm discuția; tu te duci acum la tine acasă și vei face cum crezi tu de cuviință, nu te pot obliga, dar dacă alegi tot drumul de până acum, cu toată dezamăgirea și părerea mea de rău, pentru că eu te știusem până astăzi altfel, drumurile noastre se vor despărți pentru totdeauna. Gata! – ridică el vocea - pleacă odată și hotărăște-te! Eu mă voi duce acum să mă culc. Găsești și singur drumul spre ieșire. Măcar trage bine ușa după tine. Se clătina deja pe picioare, când se îndreptă spre dormitor. 
  
- Ai dreptate, poate că noaptea va fi un sfetnic mai bun. Am plecat; salutare! rosti Florin și-n timp ce deschidea ușa de la intrare, blocă cu rapiditate yala și ieși trântind cu putere ușa, ca să se audă că a închis-o. Ajuns în dormitor, Vadim se prăbuși pe pat, cu picioarele atârnându-i peste marginea. Încercă să se împotrivească toropelii ce-l cuprindea, dar renunță repede să mai facă vreun efort pentru a-și schimba poziția. Patul părea că se leagănă ca o barcă pe valuri, amețindu-l. Înainte de a apuca să se mire de ciudata senzație, pleoapele grele ca plumbul, i se închiseră și adormi. Florin așteptă un timp în holul ieșirii din spate a blocului, fumând aproape una după alta, două țigări. Își aruncă privirea spre ceas. Era aproape ora două. 
  
Urcă din nou scara și, apropiindu-se de ușa apartamentului lui Vadim, privi în jur ascultând cu atenție dacă nu se aud pași pe scară sau nu se deschide vreo ușă. Întredeschise cu precauție și fără zgomot ușa ascultând cu atenție. Observă imediat că Vadim nu închisese ușa dormitorului și încremeni, dar sforăituri puternice răsunau în tot holul. Se strecură cu rapiditate pe ușa apartamentului și în vârful picioarelor se îndreptă spre bucătărie. Dacă, cine știe cum, Vadim s-ar fi trezit, urma să-i spună că revenise să-și ia trusa de scule care-i trebuia și că nu dorise să-l mai deranjeze. Frigiderul se opri deodată din zumzăitul său molcom și o tăcere care lui Florin îi păru că-l asurzește, cuprinse pentru scurt timp încăperea, încremenindu-l pentru scurt timp. Apoi se auziră iarăși sforăielile lui Vadim. Dezmeticindu-se, Florin păși cu grijă spre sufragerie, de unde luă scrumiera plină de mucuri de țigară și paharul din care băuse. Așeză scrumiera la marginea mesei și trăgând de sub masă trusa de plastic a bormașinei, o poziționă între marginea mesei și scaun, exact acolo pe unde trecea și firul prelungitorului electric, către frigider. Împinse din scrumieră două mucuri de țigară, lăsându-le să cadă pe lângă trusă și apropie cât mai aproape de marginea ei, firul prelungitorului. Apoi, scoase din buzunarul pantalonilor două brichete, o desfăcu pe prima și turnă peste plasticul trusei, benzina. Privi în jur căutând din ochi ceva, dar negăsind, trase ușor de sertarul unui bufet, de unde luă câteva pungi de plastic pe care, le așeză deasupra trusei. Aprinse cu grijă colțul uneia, apoi al alteia și, aproape imediat, căldura degajată aprinse cu vâlvătaie benzina de dedesubt. În scurt timp, pungile de plastic, începură să ardă cu flacăra puternică. Se ridică și spălă la chiuvetă paharul din care băuse, îl șterse și-l puse la loc, urmărind în tot acest timp cum ardeau pungile. Aerul care venea prin fereastra deschisă a bucătăriei făcea ca atmosfera să fie încă respirabila, dar deja, Florin trebuia să se abțină să nu tușească. În încăpere era deja atât de cald, încât sudoarea i se scurgea șiroind și udându-i cămașa. Înainte de a ieși din apartament, închise fără zgomot fereastra și împingând un rest de pungă ce încă ardea, către cabul electric, se grăbi să iasă din apartament. Plasticul trusei de scule se înroșise și se topise în mijloc dar, știa că va continua să ardă doar atâta timp cât va mai avea oxigen, apoi va continua doar să fumege mocnit. Vălătucii negri de fum umpleau deja holul și pătrundeau în camere. Mai aruncă o privire și ascultă; dinspre dormitor, părea că sforăielile încep să fie neregulate și apoi auzi ceva, ca un fel de început de tuse ce se înăbușea. Se grăbi să părăsească apartamentul, cu iuțeala unei șopârle. Coborî în goană scările și ieșind din bloc, fu apucat de un acces puternic de tuse. Dintr-un pachețel mic, scoase câteva șervețele umede și se șterse pe față și pe mâini, apoi le aruncă pe jos; erau cenușii. Apoi, o luă pe străzi lăturalnice îndreptându-se, pe un traseu ocolit de pe la marginea orașului, către garaj. Știa că mama sa, nu se va îngrijora dacă va lipsi o noapte, sau chiar și două de acasă. Încă mai spera că, Florin al ei, va întâlni o fată cu care, va putea să o ia de la început și să-și întemeieze o nouă familie. 
  
  
Referinţă Bibliografică:
SUB CERUL MUT / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2061, Anul VI, 22 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!