Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 1735 din 01 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

Descântecul amiezilor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DESCÂNTECUL AMIEZILOR 
  
Ca şi când ar fi răsfoit filele unei cărţi, iarna îşi risipise cu repeziciune zilele una după alta, şi, alternanţa de lumină a celor însorite, secondată de cenuşiul umbrelor celor înnorate, dăduse ochiului impresia unei lunecări vertiginoase, printr-un interminabil tunel de metrou. Şi totuşi, fără nicio teamă, încă imediat după Crăciun, mugurii tufei de liliac de la colţul blocului începuseră încet, încet – ca nişte melci ce încercau cu prudenţă să-şi scoată corniţele - să se mărească. Se opreau din creştere la fiece lapoviţă sau ger, dar de îndată ce vremea se mai înmuia, reîncepeau cu încăpăţânare să crească, de parcă ar fi ştiut ei ceva, ce numai oamenii păreau să nu fi aflat. Curând, guguştiucii începură din nou să-şi brodeze motivul molcom al cântecului lor peste tăcerea rece a dimineţilor şi, în scurtă vreme, scatiii începură să le ţină isonul. 
  
Smaranda trase adânc în piept aerul reavăn şi mutându-şi greutatea pe celălalt picior, aruncă o privire nerăbdătoare spre panoul electronic ce afişa ordinea venirii în staţie a autobuzelor. Fireşte, pe el din nou totul era complet aiurea, pentru că timpii afişaţi, pe care îi observase la venirea în staţie şi care atunci păreau a fi în scădere, tocmai se suciseră şi indicau contrariul. Se foi un timp cu nemulţumire în susul şi-n josul staţiei, aşa cum făceau şi celelalte trei, patru persoane care aşteptau ca şi ea, fiindcă dacă ar fi stat pe loc, ar fi pătruns-o umezeala. Privi din nou în direcţia dinspre care aştepta mijlocul de transport. Niciunul, dar, către staţie se mai îndreptau două persoane. Îi recunoscu imediat pe cei doi, pe care nu-i mai văzuse din toamnă. 
  
Filiform, cu vârsta aparentă de circa şaizeci de ani sau poate chiar peste, târa după sine, ţinând-o strâns de un cot, femeia slăbănoagă cu genunchii veşnic flexaţi, care înainta cu paşi mărunţi, târşiţi, şchiopătând uşor din şoldul stâng. Faţa-i inexpresivă, cu tenul palid şi încă tânăr, făcea dificilă aprecierea vârstei, iar postura aceea a ei, cu spinarea mereu curbată şi genunchii îndoiţi şi înţepeniţi, atrăgea imediat privirea care, rămânea captivă în contemplarea a ceea ce, în ansamblu, părea a întruchipa o ciudată cifră doi, ce se mişca hilar pe trotuar, de parcă ar fi fost ataşată de invizibile schiuri, pe care înainta printr-o inabilă alunecare. Nu-şi vorbeau, însă uneori, cine era atent, putea auzi scurtele comenzi pe care bărbatul i le dădea femeii, de a se aşeza, de a se opri, de a se ridica de pe banca pe care tocmai se aşezase să se odihnească, asemănându-se în acele momente cu un fetus uriaş, încremenit într-o tensionată aşteptare. Scurtele şi ininteligibilele ei răspunsuri guturale de refuz, sau poate de nemulţumire, nu erau deloc luate în seamă de acesta. Şi de fiecare dată, revederea celor doi, departe de a-i stârni admiraţia pentru aparenta abnegaţie de care părea a da dovadă bărbatul faţă de însoţitoarea lui, o indispunea pe Smaranda. Privindu-i, avea mereu o inexplicabilă şi neplăcută senzaţie de a fi – dincolo de toate aparenţele - martora neputincioasă a unei scene de prizonierat. 
  
Şi căutând s-o evite, îşi mută privirea de la cei doi, spre oţetarul roşu din staţie, a cărui frumuseţe îi tăia respiraţia, mai ales atunci când venea toamna şi coroana acestuia părea că ia foc, iar fructele sale conice, îi dădeau aspectul festiv al unui pom de crăciun cu totul aparte. Şi-apoi, încântarea ploii line de frunze pălite, sau a dansului lor haotic, atunci când luate de vânt, pluteau într-un ultim zbor spre pământ... Cum de poate fi atât de frumoasă natura până-n ultima clipă – se întrebă ea – iar omul, pe măsură ce devine doar o „veştedă frunză” te face de cele mai multe ori să îţi întorci capul... Cu privirea aţintită asupra oţetarului, al cărui trunchi se înălţase binişor de când îl observase pentru întâia oară, se gândi la câte ar mai fi putut el să fie martor, în răstimpul de când prinsese rădăcini în staţie. Printre ramurile salciei din apropiere, ce se umpluseră de mâţişori pufoşi, galben-verzui, un vrăbioi oprit din zbor, ciripea cu sârg, fără întrerupere, de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat pe lume, în afară de el. În sfârşit, se apropia autobuzul. Bărbatul trase repede după el femeia şi apoi, împingând-o de la spate, o introduse cu dexteritate pe uşa din mijloc a maşinii, ca pe o veritabilă păpuşă gonflabilă. „Bunul samaritean şi soţia sa, probabil în sfârşit, perfectă ” – îşi auzi gândul plin de dezgust Smaranda şi se grăbi să aleagă o altă uşă pentru a urca în autobuz. Apoi, printre ceilalţi călători, nu-i mai văzu. 
  
Se aşeză şi încercând să se relaxeze, privi prin geam spre cerul pe care, norii de toate formele şi culorile lunecau într-un neaşteptat joc de lumini şi umbre.” Bine că s-au oprit ploile – auzi ea în spatele său – că tare m-am mai săturat de ele. Parcă n-ai nicio vlagă atunci când plouă... Am fost şi la sat şi acolo, parcă şi pământul s-a zbârcit de-atâta apă. Da’, când răsare soarele, ce mai, e altă viaţă. Şi să vezi cum de la zi la zi creşte ceea ce ai semănat...”. „Da, şi mie îmi place să stau să mă uit cum rodeşte pământul, când mă mai duc pe la mama să o ajut, că stă la curte şi-i este greu cu munca acum, la bătrâneţe. Şi chiar dacă nu e mare lucru ce am semănat acolo, mă simt totuşi tare fericită când toate încep să se înalţe” îi răspunse altcineva. „ Şi mie, şi mie îmi place mult soarele, bunico!” – se auzi glasul ca de clopoţel al unei fetiţe „Sigur draga mea, el ne încălzeşte, ne dă energie, fără el n-am putea trăi – îi răspunse aceasta cu duioşie. 
  
Razele astrului amintit, reuşiseră pentru moment să străpungă fuioarele norilor şi să pună stăpânire pe peticul de cer azuriu. Şi lumina pe care-o risipeau cu generozitate, crea o atmosferă care, îi dădea Smarandei acea senzaţie de „deja vu”, pe care în ultima vreme o retrăia din ce în ce mai des, cu o nelinişte crescândă. Era un simţământ pe care cu greu şi l-ar fi putut explica în cuvinte. Simţea ceva nedefinit, ca şi cum... de parcă nu trecuseră ani, ci doar câteva ore, sau ca şi cum, pentru câteva secunde, fără de voie, se teleportase într-un timp al cărui miros îl cunoştea atât de bine şi din care simţea că fără nicio îndoială, face parte, numai că... trebuia doar să-şi închidă ochii pentru a scăpa de neplăcuta şi ameţitoarea senzaţie de a se fi trezit într-un joc de neînţeles, în care doar decorurile fuseseră schimbate, dar că în spatele lor, aştepta intactă, aceeaşi realitate a ei, aşa cum o ştia dintotdeauna. Însă ochii refuzau să se închidă şi tot cercetau, încercând să înţeleagă ceva din noul decor, învăluit în aceeaşi lumină de atunci, sau, aproape la fel ca atunci, cândva, de parcă timpul ar fi împietrit, uitând să mai curgă. Cu toate acestea, simţea că totul era atât de... altfel. 
  
Înaintea staţiei la care ar fi trebuit să coboare, în autobuz urcă cu greu, ţinându-se de bară, o femeie, căreia Smaranda îi putea da cu uşurinţă o vârstă situată lejer, undeva la peste şaptezeci de ani. Oftând adânc, ca şi cum s-ar fi simţit despovărată de ceva, aruncă o privire scurtă în jur şi rămase în picioare ţinându-se de bara de lângă uşă. Smaranda se ridică grăbită de pe scaun şi-i oferi locul său, dar, spre marea sa mirare, se văzu refuzată. Insistă, argumentând că ea urma să coboare la prima staţie, însă femeia continua să persiste în refuzul său. După puţin timp, semn că-i observase nedumerirea, se apropie uşor de Smaranda care rămăsese în picioare şi-i spuse încet la ureche, lăsând-o fără reacţie”: „Mulţumesc, însă nu mă pot aşeza, pentru că m-am scăpat pe mine”. Pentru câteva secunde, Smarandei i se păru că nu-i înţelege cuvintele. Apoi îşi reveni şi dând din cap a înţelegere, îi zâmbi femeii, cu speranţa ca zâmbetul ei, să nu i se pară acesteia, deplasat. 
  
Coborând din autobuz, se îndreptă spre strada care, urcând în pantă, ducea către vechea piaţă a Sfatului. De-o parte şi alta a străzii, aceleaşi clădiri vechi de zeci de ani, doar ici-colo recent zugrăvite, înghesuite unele într-altele ca nişte bunicuţe ce se ţin de mână ca să traverseze pe la semafor, dădeau impresia că timpul uitase să mai treacă şi pe-acolo, ca să le avertizeze despre sosirea altor vremuri, venetice. În vitrinele înguste, erau înghesuite mărfuri ce nu reuşeau să mai atragă privirile. Nehotărându-se încă dacă să intre în vreun magazin, Smaranda ajunse în piaţa Sfatului. Pe băncile din jurul turnului, puhoi de lume. Oameni mulţi, aşezaţi unii lângă alţii dar fără a părea că se şi văd, ca nişte vrăbii sorindu-se în razele primăvăratice ce-i învăluiau deopotrivă pe toţi, fără alegere. Rumoare, glasuri de copii, un du-te –vino pe lângă tarabele cu ispititoarele produse eco şi, acolo sus, năframa azurie a cerului, agăţată de vârful muntelui. Pentru câteva clipe, Smaranda rămase nemişcată urmărind cu curiozitate lunecarea norilor răzleţi pe cer, felul în care aproape imperceptibil, îşi modificau formele, nuanţele. 
  
Se întrebase uneori, cum ar fi fost de-ar fi putut străbate cerul, plutind alături de nori, aşa, ca o pasăre. Fascinaţia aceasta pentru nori, o avea din copilărie, însă, rareori îşi mai amintise în ultimul timp să mai ridice capul spre cer. Poate că forţa gravitaţională a pământului devenise cu timpul prea puternică pentru ea, trăgându-i pleoapele, colţurile gurii, visele, în jos... Cândva, mama îi povestise cum, pe când avea cu puţin peste un an, cobora din pătuţ dis-de-dimineaţă şi ridicându-se pe vârful picioarelor la marginea patului lor, gângurea şi râdea cu gura până la urechi, de reuşea să-i trezească. De parcă-n felul ei, ar fi putut avea pe atunci un soi de înţelepciune, ce şi-ar fi dorit să le transmită şi lor, că nicio clipă a unei zile, a luminii ce-i este dată omului, n-ar trebui irosită. 
  
Un stol de porumbei se ridică în zbor şi fâlfâitul puternic al aripilor lor, păru să o trezească pe Smaranda din reverie. Lumina soarelui poleia totul în jur şi pentru o clipă, îi păru că recunoaşte în jur, ceva din atmosfera unei sărbători cunoscute. Doar pentru o clipă... Pentru că totuşi, din mijlocul acelui decor atât de animat, simţea că lipseşte ceva. Privirea i se reîntorcea iscoditoare, încercând să se lămurească.Umbrele câtorva nori atinseră trecător ochiurile de geam prăfuite ale ferestrelor de la etajele vechilor clădiri – după toate aparenţele nelocuite – imprimându-le un aer de tristeţe şi Smarandei i se păru pentru o fracţiune de secundă, cu tot zgomotul din jur, că rătăceşte într-un tărâm pustiit şi părăsit de sute de ani, în care mai răsună doar ecoul... absenţei. Absenţa cui, sau a ce anume, nu putea încă să-şi răspundă. Şi totuşi, continuând să privească atentă faţadele vechilor clădiri, râul de oamenii ce se scurgea monoton în susul şi-n josul străzii comerciale, începu să-şi dea seama că ceea ce vedea, se asemăna cu o fotografie veche, îngălbenită de vreme, cu marginile scorojite, căreia nu-i mai vedea utilitatea. Era doar o imagine a pulberii; trecute şi viitoare. Încet, înţelegerea prindea contur: ceea ce-i lipsea cu adevărat realităţii pe care o tocmai o contempla, era... magia. Magia dorinţei, descântecul speranţei. Cum de nu îşi dăduse seama până atunci că, numai acestea puteau să dea culoare şi chiar viaţă, lucrurilor? Şi-acum, unde, în ce colţ al lumii se ascunseseră?.Îşi simţi mâinile - adânc băgate în buzunare – înlemnite şi reci ca gheaţa. Nu găsi răspunsul. 
  
Păşind fără grabă, ca şi cum ar fi obosit dintr-odată, se întoarse către tarabele cu produse de casă, pe lângă care roiau pofticioşii. Se hotărâse să-i cumpere Iolandei ciocolată de casă şi o bucată de tort. Ştia că-i plac foarte mult dulciurile şi chiar dacă doctorii i le interziseseră, ea nu renunţase cu totul la ele, aşa că, ori de câte ori o vizita, se grăbea să-i ofere şi ei câteva fursecuri, trufe de ciocolată sau îngheţată, din care, fireşte, se delecta şi ea. Uneori, zâmbind uşor a falsă dezvinovăţire, Iolanda-i spunea: „bunica mea, care se săturase de regimul pe care îl ţinuse aproape toată viaţa, avea o vorbă: că dacă tot îi este scris să moară, atunci, măcar să moară sătulă”. 
  
Amintirea vorbelor Iolandei, o făcu să se oprească în dreptul unui supermarket, gându-se că ar face bine să intre pentru a-şi cumpăra sortimentul de cafea preferat şi, pentru că a doua zi era sâmbătă – deci, zi de gătit – să caute un file de crap, cu care, spera că nu va pierde prea mult timp prin bucătărie. Erau atâtea altele, mai importante, de făcut. Rămăsese şi aşa în urmă cu cititul şi apoi, avea termen pentru a preda ultimul articol, la revista cu care colabora. 
  
Termină destul de repede cu cumpărăturile şi se îndreptă spre casă. Nu era prea aglomerat. Femeia din faţa sa, ajunsese în faţa casierei şi o putea vedea din profil. Trecută bine de cincizeci de ani, era îmbrăcată într-o haină scurtă, destul de uzată şi decolorată, dintr-o piele groasă – probabil de porc - şi purta bine îndesată pe cap, o şapcă de doc de culoare incertă. Fiind trasă bine spre faţă, de parcă ar fi încercat să-şi ascundă sub borul ei ochii, i se dezgolise toată ceafa, lăsând la vedere părul de un bej-gălbui, scurt, zburlit şi aspru. Ca de mistreţ – gândi neplăcut impresionată Smaranda. Proptită temeinic pe picioarele-i solide pe care plesnea o pereche de blugi roşi de-atâta purtare, femeia prelua cu mare atenție de casieră produsele achiziţionate, pe care le introducea fără grabă, dar cu gesturi îndemânatice, într-o uriaşă sacoşă de pânză. Pe bandă, încă în aşteptare, două tăviţe cu inimioare fragede de pui, o legătură de sparanghel şi o cutioară de plastic ce părea a conţine o adevărată bijuterie vegetală: ciuşti galbene, verzi şi roşii, cărora însă, casiera nu le găsea deloc preţul, aşa că femeia, după ce le mai aruncă o privire plină de infinită părere de rău, se hotărî până la urmă să renunţe la ele. Era şi timpul, pentru că pe Smaranda o exaspera tipul acesta de adevărat ritual, săvârşit de către unii oameni la casele de marcat. Păreau a se agăţa de aceste momente care, deveneau probabil pentru ei, adevăraţi marcatori existenţiali: „cumpăr, deci exist”. În sfârşit, respirând uşurată, se văzu afară şi se grăbi să ia un taxi către casă. 
  
Cum mai trecuse vremea peste toate... Parcă mai ieri se cunoscuse cu Iolanda. Se întâlniseră la lift. Smaranda, ajunsese târziu acasă şi coborând din taxi, constatase că sacoşele pe care şi le descărcase din portbagajul maşinii, păreau dintr-odată prea multe, chiar şi pentru distanţa scurtă pe care o avea de parcurs pe casa scării, până la lift. Stătea oarecum încurcată în drum, gândindu-se că atunci când făcuse cumpărăturile, nu apreciase corect numărul sacoşelor şi greutatea lor. Şi asta se întâmpla pentru că, de obicei avea prea puţin timp liber, aşa că încerca pe cât posibil, să rezolve problema aprovizionării, cu cât mai puţine drumuri. Pe când se opintea să se echilibreze cu ele în mâini, din întuneric, pe alee, apăruse cu un căţeluş în lesă, Iolanda. Amabilă, femeia pe care atunci o vedea pentru prima dată, se oferise să o ajute să-şi care sacoşele până la lift, dar, spre surprinderea sa, intrase şi ea în lift. Apoi, când Smaranda alesese butonul cu numărul etajului, aceasta îi zâmbise şi-i spusese: „se pare că suntem vecine; eu m-am mutat astăzi aici”. Uimită, Smaranda înţelesese că era noua locatară, ce se mutase în apartamentul alăturat de al său, pe care vecinii de dinainte îl vânduseră, ca să se mute undeva, într-un sat din apropiere, în casa părintească, acolo unde - sperau ei - le-ar fi devenit traiul, dacă nu mai uşor, măcar mai confortabil, în raport cu veniturile. După ce ajunseră pe palier, Iolanda îi mulţumi şi se gândi să o invite pe noua ei vecină la cină. Aşa, află că Iolanda era singură, că se pensionase de curând şi că locuia doar cu Toto, micul ei caniche. 
  
Rămăsese singură, după ce unica sa fiică, plecată de ani buni din ţară, căzuse victimă unui incident armat în Norvegia, ţara pe care o crezuse sigură, departe de a fi expusă atacurilor teroriste. După ce o înmormântase, Smaranda trecuse din ce în ce mai rar pe la mormânt.”Nu simt că o regăsesc acolo, sub petecul acela de pământ, care mie, nu-mi spune nimic. Mai degrabă o regăsesc în amintirile mele. Însă îngrijesc locul, mai degrabă pentru prietenii pe care i-a avut aici. Poate că lor, acest loc le mai poate păstra amintirea ei”, spusese Iolanda într-o zi, pe când amândouă veniseră în cimitir pentru a împlini rânduiala datinilor legate de Paştele blajinilor. Atunci, Iolanda plantase repede câţiva butaşi de trandafiri, îi stropise şi se ridicase gata de plecare. Întâlnind privirea întrebătoare a Smarandei, îi spusese, fără a mai zâmbi ca de obicei: „Ştii, nu poţi înota de două ori în aceeaşi apă a râului. Ea trece, dar este gata să te primească dacă îţi doreşti, mereu înnoită... Detest jelaniile. Trecutul, cu siguranţă nu se mai poate întoarce ca să pot face ceva pentru a-l îndrepta, iar ce este, este. Aşa că, hai să mergem să bem o cafea în centru şi să ne odihnim puţin. Îmi place să privesc şi să ascult rumoarea vieţii, chiar dacă uneori, am trista impresie că ea curge de la un timp, mai degrabă pe lângă mine... fără mine... apoi, când mă gândesc la faptul că într-o oarecare măsură aceasta depinde şi de mine, mă împac cu gândul, şi-mi spun că, dacă mă incomodează ceva, trebuie să mă străduiesc şi eu puţin, pentru a se schimba ceva în ecuaţie”. 
  
Şi începuse prin a-şi vinde căsuţa de la poalele muntelui, unde visase că-şi va creşte peste ani nepoţii şi se mutase la bloc, devenind vecina Smarandei. Dacă avusese sau nu, un soţ, Smaranda nu aflase, pentru că despre el nu vorbea niciodată. Ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Şi îi respectase tăcerea. Poate tocmai de aceea şi rămăseseră prietene. Iolanda nu suporta să fie iscodită de nimeni sau, să fie presată cu tot felul de obligaţii, cu toate că ori de câte ori observa că cineva are nevoie de vreun ajutor, i-l oferea din proprie iniţiativă atunci când îi stătea în putinţă. După mutare, continuase să trăiască retrasă, făcând lungi plimbări zilnice, împreună cu Toto al ei, vizitându-şi uneori prietenele pe care şi le făcuse în timpul serviciului – lucrase la contabilitate într-o uzină ce-şi restrânsese activitatea şi care, la câţiva ani după pensionarea ei, îşi închisese porţile. Era întotdeauna la curent cu tot ce se deschidea nou în oraş, ştia unde aduc târgoveţii cele mai bune brânzeturi, unde s-a deschis o nouă expoziţie de haine, de flori, sau unde are loc ultimul vernisaj de artă. Acasă, îşi făcuse din balcon o adevărată mini seră de orhidee în toate culorile, pe care le îngrijea cu multă răbdare, oferindu-i sfaturi pertinente şi Smarandei. Părea a nu se grăbi niciodată atunci când făcea ceva, întrucât considera că, era mai importantă calitatea, decât săvârşirea lucrului, în sine. Şi mereu o surprindea pe Smaranda cu câte ceva nou. 
  
Într-o zi, îi arătă acesteia nişte broşuri cu modele şi schiţe pentru pictură pe sticlă, care mai de care mai interesante şi câteva vaze simple, pe care urma să transpună modelele. „Uite ce mi-am achiziţionat azi! M-am gândit să-mi ofer în sfârşit, timp şi pentru ceva ce mi-ar fi plăcut să fac mai demult, dar mereu am considerat că nu este momentul potrivit, pentru că întotdeauna interveneau alte şi alte priorităţi... Ţie, care dintre modele ţi se pare mai interesant?”. Surprinsă, Smaranda le răsfoi şi recunoscând că-i este cam greu să decidă între atâtea modele frumoase, alese până la urmă două dintre ele. „Nu crezi totuşi, că va fi destul de greu să deprinzi tehnica şi să le realizezi?” – o întrebase ea. Iolanda râsese: „ Păi, nu tot o mână de om le-a făcut? Atunci, de ce nu le-ar putea face şi alta?” Şi peste două săptămâni, îi bătuse la uşă aducându-i în dar o vază de sticlă, pictată cu flori de lalele. Cu timpul însă, mai ales în perioadele friguroase, Iolanda trebuise să renunţe la lungile plimbări prin oraş, pentru că, durerile articulare cronicizate, deveniseră tot mai sâcâitoare. Avea şi zile, mai ales iarna, când era nevoită să rămână în casă, pentru a nu risca o entorsă şi atunci, se aşeza în balansoarul din dreptul ferestrei de la balcon, pe care o deschidea, ca să presare resturi de pâine pe pervaz, aşteptând să sosească porumbeii. Şi aproape imediat, de parcă s-ar fi auzit de undeva vreun semnal, începea freamătul de aripi şi porumbeii plonjau în zbor de pe terasa blocului turn, pe pervazul îngust, unde, fără a se sfii de privirile Iolandei pe chipul căreia înflorea o lumină, începeau să ciugulească, uguind plini de mulţumire. 
  
Odată, surprinzând privirea plină de dezaprobare a Smarandei care, era de părere că „păsările astea aduc doar mizerie în locul în care se înmulțesc” –spusese aceasta făcând aluzie la geamurile ce trebuiau mai des spălate și apoi râsese împăciuitore: „ Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până acum la asta, dar eu cred, că în fiecare om, viaţa sapă ca într-un lut, un gol, mai mult sau mai puţin adânc. Şi fireşte, acesta, prin natura sa, va tinde să se umple. Cu ce anume, asta cred că depinde de atenţia sau de strădania fiecăruia. Eu nu mă pricep prea bine cum, sau ce anume ar fi mai bine să fac, dar ei – arătă ea spre porumbei – privirile lor încrezătoare, sunt pentru mine, tot ceea ce mă face să zâmbesc atunci când mă trezesc dimineaţa şi-i aud la geam. Şi atunci, toate celelalte mici inconveniente, nu mă mai deranjează atât”.Şi nu se plângea niciodată, chiar dacă pe raftul de medicamente, numărul acestora sporea de la an la an, fără a părea că aduc vreo ameliorare a sănătăţii Iolandei. 
  
După un incident soldat cu claxoane prelungite şi înjurătura înăbuşită a taximetristului pentru „golanul şi nemernicul” care-i tăiase calea fără a mai acorda prioritate, taxiul ajunse cu bine şi Smaranda se grăbi să sune la uşa Iolandei pentru a-i aduce veşti de prin oraş şi bineînţeles, delicioasa felie de tort. Timpul care trecea până când aceasta îi răspundea şi îi deschidea uşa, crescuse de-a lungul anilor, Iolanda nemaiputându-se mişca cu vioiciunea de altădată. Amintindu-şi de vertijurile tot mai frecvente de care aceasta se plânsese în ultima vreme, Smaranda aştepta răbdătoare, nu însă fără a resimţi o uşoară îngrijorare. Ca de fiecare dată, firea sa prăpăstioasă şi nerăbdătoare, mai scăpa de sub control câte un firicel de gând, ce începea imediat să-i brodeze pe canavaua imaginaţiei, câte un scenariu în nuanţe de negru sau gri. Dar, cu o oarecare încetineală, uşa se deschise totuşi şi de această dată şi pe chipul Iolandei ce se ivi în cadrul ei, se înfiripă un zâmbet de bucurie. „Hai, vino, vino să vezi! Dar să te apropii încet, ca să nu-i sperii”.Şi ajungând cu Smaranda lângă balansoar, întinse degetul arătător către fereastră. Ridicat în lumina aurie a amiezii, degetul subţire al Iolandei, ca într-un descântec, părea că-şi pierde contururile, se estompează şi căpătând o tentă semi-transparentă, devenea penelul care, picta hulubii care se plimbau ţanţoşi de-a lungul pervazului, dintr-un capăt într-altul, în aşteptarea momentul în care fereastra se va deschide. Şi la fiece pas pe care-l făceau, îşi legănau capul înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi ciugulit bob cu bob, particulele aurii din care părea a fi alcătuită lumina. Nedumerită, Smaranda întrebă: „Şi ce e... de văzut?”. „Tu chiar nu observi? Ia privește mai atentă! Uite-i cum, parcă fiecare poartă în jurul gâtului, câte un colan. De parcă întregul curcubeul li s-a întipărit pe pene! – exclamă Iolanda plină de încântare, ca şi cum, ar fi asistat la un miracol. Abia atunci observă şi Smaranda, frumuseţea. Dar, mai presus de orice, putu să vadă faţa transfigurată de bucurie a Iolandei, aşa cum rareori îi mai fusese dat să o vadă. Şi amândouă, prinse de magia amiezii, rămaseră tăcute, privind porumbeii. 
  
În următorul an, către primăvară, Iolanda murise. O găsiseră după două zile, când Smaranda, îngrijorată de faptul că nu mai primise niciun semn de la ea şi nici răspunsuri la apelurile ei telefonice, alertase vecinii. Stătea ca de obicei acolo, în balansoar, ca şi cum ar fi adormit pe neaşteptate. Se stinsese liniştită, ascultând uguitul porumbeilor ce-i băteau cu aripile în geam. Pe buze, încă mai păstra o urmă uşoară de zâmbet, de parcă în ultima ei clipă, ar fi primit de undeva, o neaşteptată şi fericită veste. 
  
Tania Nicolescu 
  
Referinţă Bibliografică:
Descântecul amiezilor / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1735, Anul V, 01 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!