Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   



“Să stăm cu frică, să stăm cu credinţă, să luăm aminte, cu pace a aduce!...” – Câteva consideraţii, analize, discuţii, indicii şi referinţe cu privire la Sinodul din Creta…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
“Să stăm cu frică, să stăm cu credinţă, să luăm aminte, cu pace a aduce!...” – Câteva consideraţii, analize, discuţii, indicii şi referinţe cu privire la Sinodul din Creta… 
  
În loc de introducere sau prolog – Între ecumenism şi antiecumenism 
  
La poporul rus dacă se întâlnesc trei oameni pot cânta pe patru voci, datorită calităţilor musicale pe care fiii acestui popor le au în mod nativ, ca un talent şi talent înnăscut. În ce ne priveşte pe noi, fiii acestui popor, când ne întâlnim trei oameni avem cel puţin patru idei sau puncta de vedere, evident, diferite, căci, nu ştiu de ce, nouă ne place să defilăm separate şi să pierdem în comun!... 
  
Altfel spus, dezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a poporului român. Invidia şi judecata aproapelui – întemeiate pe o credinţă hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale – ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid. 
  
Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă. 
  
Cu alte cuvinte, „ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice. Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv dialogul cu aceştia. 
  
De la Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încoace, cam tot timpul am fost forţaţi să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După anul 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult, din păcate. Cât de mult cred ei în acest „dialog” este însă o altă discuţie şi, deci, o altă socoteală. 
  
Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru majoritatea lor, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti. 
  
Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic), ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte cu invective, dovedindu-și astfel „importanţa”. Poate că la unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar. 
  
Cu toate că sunt situate pe poziţii teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu. 
  
De asemenea, este cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească – ierarhi, preoţi şi credincioşi. 
  
Despre un Sinod nici „mare”, nici „sfânt” 
  
Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen. 
  
De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod [1]. 
  
În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce s-a intenţionat, iniţial – într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368). 
  
În toată această discuţie rămâne însă documentul privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc. 
  
Cu toate că la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” – concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic. 
  
De asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior. 
  
De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice şi și-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele, atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul. 
  
Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciați ai dreptei-credinţe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de anumite lucruri din cele votate. 
  
Despre îmbrăţişarea Strategiei lui „dezbină şi stăpâneşte” 
  
Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi oarecum suspectă în ce privește raţionalitatea şi chiar buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o? 
  
Noi credem că este disproporţionat de mare în raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de grăbită din cel puţin alte două motive. 
  
În primul rând, acest Sinod nu are nici o putere dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui? 
  
Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti. Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu documentul îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar de credinţă? 
  
Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu s-ar putea să fi fost chiaracesta unul din scopurile ascunse ale promotorilor acestui Sinod – cel de a aduce tulburare şi confuzie în Biserica lui Iisus Hristos, prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltrați astăzi? 
  
Al doilea motiv pentru care credem că este exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei. Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi practică preoţia femeilor – şi chiar episcopia lor – şi recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi homosexuali declaraţi şi căsătoriţi (!). 
  
Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea lor parte goale, și nu mai au preoţi care să slujească nici măcar credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?! Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii – altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât o simplă diplomaţie. 
  
Având în vedere toate acestea, nu credem că ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context – lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă suficient de trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele critice din viaţa Bisericii. 
  
Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară și alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol. 
  
Astfel că Sinodul din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât puteau bănui duşmanii ei – numai că lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment în care să-și satisfacă toate frustrările acumulate în timp. Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul. 
  
Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului. Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii – chiar schisma, prin polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”. 
  
Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi. Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii Bisericii dacă nu schisma zeloților, confuzia şi tulburările care continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi? 
  
„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară…” Luca 17:2 
  
Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop, trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum contrar spiritului său. Canonul nu obligă pe nici un credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care „mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva. 
  
Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii. Dimpotrivă, dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său, căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face! Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Cf. Luca 17:2). 
  
Drept urmare, cei care se joacă cu aceste ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui Iisus Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă. 
  
Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă. Și nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul, când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni. 
  
Prin urmare, drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare în locul dialogului ortodox, teologic. 
  
Aşadar, ce-i de făcut? 
  
În sfârşit, ce ne rămâne de făcut? Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să petreci mai mult cu Iisus Hristos decât în interminabile navigări pe Internet, chiar dacă este vorba de site-uri sau grupuri de socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra Ortodoxia, căci se impune dreaptă măsură în toate. 
  
Sfinţii Părinţi şi canoanele (în numele cărora mulţi se luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc – presupus de curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire – sunt chemaţi toţi cei ce poartă numele lui Iisus Hristos, nu doar Sfinţii. Fără acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai pentru că vor fi duse fără de Iisus Hristos. 
  
Mănăstirile trebuie să fie în primul rând centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice „Rugaţi-vă neîncetat!” (Cf. 1 Thes. 5:17), şi, poate mai puţin gospodării bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice sau veşnice şantiere. 
  
Într-un asemenea context, frica de ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseși faruri pentru gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri. 
  
Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în Iisus Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu – Singurul prin care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul 124/113 al Sinodului de la Cartagina). 
  
[1] http://www.euractiv.com/section/global-europe/opinion/will-ankara-take-aim-at-patriarch-bartholomew/ 
  
(Cf. Gheorghe Fecioru - http://www.familiaortodoxa.ro/2016/09/10/intre-ecumenism-si-antiecumenism/ - 10.09.2016/15.09.2016). 
  
În loc de concluzii – Comunicat de presă în legătură cu reacții ale unor credincioși din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei față de Sinodul din Creta 
  
În ultima vreme, pe adresa Arhiepiscopiei Iașilor au fost trimise mai multe memorii în care s-au exprimat diverse opinii în legătură cu întrunirea Sfântului și Marelui Sinod din Creta (18-26 iunie 2016). 
  
Răspunzând acestor memorii și dorind a prezenta lămuririle necesare în legătură cu participarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la acest eveniment bisericesc, Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor aduce la cunoștința celor interesați următoarele: 
  
1. În cadrul Sinodului din Creta au fost aprobate o serie de documente publicate și în limba română pe site-ul basilica.ro. 
  
Pe marginea acestor texte există o serie de reacţii sau analize, atât ale clerului, cât şi ale poporului dreptmăritor. Acest lucru este firesc şi este semn al unei Bisericii vii. Dialogul, dezbaterea, chiar luările de poziţie critice, dacă sunt purtate onest, în duh de pace şi de unitate, pot ajuta la limpezirea unor aspecte problematice. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan este preocupat de aceste aspecte și receptiv la gândurile exprimate, mai ales de către fiii eparhiei pe care o slujește. 
  
De altfel, această preocupare este o constantă în lucrarea Înaltpreasfinției Sale, manifestată atât înaintea, în timpul, cât și după întrunirea sinodală din Creta. 
  
Astfel, în timpul întâlnirii din Creta, Părintele Mitropolit Teofan a avut mai multe intervenții făcute în „cuget bisericesc ortodox, bazat pe învățătura Bisericii”, potrivit mărturiei Mitropolitului Ierotheos Vlachos, participant la Sinodul din Creta. 
  
Cele mai multe reacții au loc în legătură cu documentul intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. În acest document se afirmă că: 
  
a. Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 1); 
  
b. „ (...) bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (art. 21); 
  
c. Există o „criză profundă prin care trece mișcarea ecumenică” (art. 7); 
  
d. „Biserica Ortodoxă, (...) participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional” (art. 18); 
  
e. „Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19). 
  
Cu toate aceste precizări și altele asemănătoare, documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” este cel mai dezbătut și criticat text dintre toate cele care au fost adoptate în Creta. 
  
Trebuie, de asemenea, menționat faptul că nu toți participanții la Sinodul din Creta și-au însușit textul respectiv. 
  
Aflându-se în dezbaterea Bisericii și ținând cont de faptul că patru dintre cele 14 Biserici Autocefale nu au fost reprezentate la acest sinod, putem considera acest document în stare de analiză, nedefinitivat. 
  
Lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod. 
  
2. Regretăm că, în contextul acestor dezbateri firești din Biserică, există și luări de poziție extreme, precum unele care se regăsesc în memoriul intitulat „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta”. 
  
Acest memoriu a fost înaintat Centrului Eparhial din Iași în ziua de 11 august 2016 și a fost publicat pe unele pagini de internet. Pentru a nu exista dubii cu privire la convingerile și mărturia de credință ale Părintelui Mitropolit Teofan, Înaltpreasfinția Sa reafirmă în fața preoților din parohii, a viețuitorilor sfintelor mănăstiri și a creștinilor mireni din Arhiepiscopia Iașilor următoarele: 
  
«a. Iisus Hristos și Biserica Sa Ortodoxă constituie tezaurul cel mai sfânt și scump, care nu poate fi negociat sau diminuat în nicio formă și prin niciun compromis. 
  
b. Comunitățile și confesiunile creștine eterodoxe s-au îndepărtat în elemente doctrinare fundamentale de la credința cea adevărată, așa cum a fost și este aceasta cunoscută, trăită și mărturisită de Biserica Ortodoxă. 
  
c. „Acceptarea denumirii istorice a altor biserici și confesiuni eterodoxe”, așa cum menționează documentul Sinodului din Creta, nu înseamnă și acceptarea erorilor doctrinare sau eclesiologice ale acestora. Învățăturile și practicile greșite ale eterodocșilor (ex.: o singură fire în Iisus Hristos, Filioque, primatul papal, hirotonia femeilor și altele) sunt erezii și le consider ca atare. 
  
d. Relațiile ortodocșilor cu eterodocșii pot avea loc numai pe baza convingerii că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar comunitățile și confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr și au îmbrățișat învățături și practici greșite. 
  
e. În relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine trebuie exclus orice compromis doctrinar. Concepții precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unității Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii sau alte idei şi practici necanonice nu pot fi acceptate în viața Bisericii Ortodoxe. 
  
f. Este necesar să se analizeze de către Biserica Ortodoxă dacă mai este oportună menținerea calității de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor. 
  
O reflecție și o dezbatere, urmate de o decizie asupra acestui subiect sunt necesare și așteptate de către mulți credincioși ortodocși.» 
  
3. Este important să menționăm că unele persoane ce se regăsesc pe lista de semnături a memoriului „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta” au precizat, după ce textul a fost publicat pe internet, că nu au avut știință că în document se propune întreruperea pomenirii ierarhului la sfintele slujbe. 
  
Prezentăm în anexă, punctul de vedere al Ieroschimonahului Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria, așezat de inițiatorii demersului ca prim semnatar. 
  
Această poziție este asumată și de către alți semnatari, precum Ieromonahul Sava Popa de la aceeaşi mănăstire și Preotul Postelnicu Constantin Ciprian din localitatea Războieni (Neamţ). 
  
Precizările acestor părinți arată maniera nepotrivită prin care cel puțin o parte dintre semnăturile alăturate memoriului menționat au fost colectate. 
  
4. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan îndeamnă poporul dreptmăritor din Arhiepiscopia Iașilor la rugăciune pentru ca Iisus Hristos-Domnul să lumineze şi să înţelepţească pe toţi cei implicaţi în această dezbatere. 
  
Este necesar a aborda cu discernământ provocările împreună-vieţuirii în Biserică, în vederea păstrării unităţii întru Adevăr şi a comuniunii de iubire între mădularele acesteia. 
  
Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor 
  
(Cf. http://www.doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/comunicat-de-presa-legatura-cu-reactii-ale-unor-credinciosi-din-mitropolia - 13.08.2016/15.09.2016). 
  
În loc de încheiere sau epilog – Să păstrăm pacea şi unitatea Bisericii 
  
În ultima perioadă, au avut loc unele manifestări publice ale unor persoane, care, în duh lumesc şi agresiv, au acuzat şi calomniat pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române prezenţi la Sinodul din Creta (iunie 2016), unde au participat aproape 200 de ierarhi din zece Biserici Ortodoxe surori. 
  
Cei care promovează aceste atitudini negative sunt, în general, câţiva clerici răzvrătiţi şi monahi necanonici, neascultători şi nestatornici, care nu locuiesc în mănăstire conform rânduielilor monahale, precum şi unii mireni influenţaţi negativ de către aceştia. 
  
Un astfel de grup a protestat şi pe Dealul Mitropoliei în data de 30 august 2016 când membrii acestuia, care au fost ascultaţi de Preasfinţitul Părinte Episcop Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul, au dovedit că nu sunt capabili de dialog, ci sunt agresivi, repetă idei şi acuzaţii nefondate, judecă şi calomniază pe ierarhii care au aprobat documentul Sinodului din Creta referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu alţi creştini. 
  
Într-o vreme în care Biserica Ortodoxă este atacată de multe forţe exterioare văzute şi nevăzute ale fenomenului secularizării, aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii, deoarece nu sunt călăuziţi de Duhul lui Iisus Hristos. 
  
Totuşi, în marea lor majoritate, clerul, monahii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române păstrează pacea şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos şi cunosc adevărul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească a lui Iisus Hristos, iar bisericile sau confesiunile eterodoxe (neortodoxe) s-au despărţit de Ortodoxie pentru că s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă care este baza unităţii Bisericii. 
  
Iar pentru că Domnul Iisus Hristos S-a rugat Tatălui din ceruri ca ucenicii Lui şi toţi cei care cred în El să fie una (Cf. Ioan 17, 21), adică să păstreze unitatea Bisericii pe baza credinţei adevărate, Biserica Ortodoxă nu promovează ura confesională sau „războiul religios”, ci „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), mărturisind Ortodoxia cu smerenie şi cu pace în suflet. 
  
Astfel, adevăraţii creştini ortodocşi pot să-şi păstreze dreapta credinţă, chiar dacă se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural cu alţi creştini, mai ales în ţări în care creştinii ortodocşi sunt minoritari. 
  
De pildă, în prezent, există în Europa Occidentală peste 700 de parohii ortodoxe româneşti dintre care 670, pentru că nu deţin propriile lor biserici, se roagă în lăcaşuri de cult închiriate sau împrumutate de la creştini catolici, anglicani sau protestanţi, fără ca aceşti români să-şi piardă credinţa lor ortodoxă. 
  
Deci, creştinul ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini fără a fi fanatic, arogant sau agresiv. 
  
Însă cei ce tulbură acum pacea şi unitatea Bisericii nu au nicio responsabilitate pastorală pentru comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate şi nici nu înţeleg cât de mare este păcatul dezbinării şi tulburării păcii şi unităţii Bisericii, sub pretextul că numai ei, protestatarii, sunt credincioşi adevăraţi, corecţi şi competenţi în apărarea Ortodoxiei, declarând eretici pe toţi cei care nu gândesc ca ei. 
  
Cuvântul Biserică înseamnă adunare, nu dezbinare, adică adunarea creştinilor ortodocşi în iubirea Preasfintei Treimi prin mărturisirea şi trăirea dreptei credinţe în comuniune frăţească în Iisus Hristos şi ascultare faţă de părinţii duhovniceşti cărora le-a fost încredinţată lucrarea de păstorire a credincioşilor pe calea mântuirii (Cf. Evrei 13, 17). 
  
De aceea, trebuie să păstrăm totdeauna pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos! 
  
Aşdar şi prin urmare, “fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” sau, altfel spus, “fericiţi cei ce caută pacea şi o urmează pe ea!..”. 
  
Biroul de Presă al Patriarhiei Române 
  
(Cf. http://basilica.ro/sa-pastram-pacea-si-unitatea-bisericii/ - 07.09.2016/15.09.2016). 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Text asumat, redactat şi subscris de Dr. Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
“Să stăm cu frică, să stăm cu credinţă, să luăm aminte, cu pace a aduce!...” – Câteva consideraţii, analize, discuţii, indicii şi referinţe cu privire la Sinodul din Creta… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2085, Anul VI, 15 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!