Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1993 din 15 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea sau Rusaliile – Evenimentul şi Praznicul încorporării, înnoirii şi sfinţirii credincioşilor în Biserică…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea sau Rusaliile – Evenimentul şi Praznicul încorporării, înnoirii şi sfinţirii credincioşilor în Biserică… 
  
Introducere – Prolog 
  
În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Iisus Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Iisus Hristos? N-a zis oare Scriptura că Iisus Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. 
  
Lecturile din cadrul Sfintei Liturghii din ziua Praznicului Cincizecimii sau Rusaliilor, atât din Apostol, cât şi din Sfânta Evanghelie, pun în faţa ochilor noştri sufleteşti două semnificaţii fundamentale ale acestei sărbători. 
  
Pe de o parte, este descris evenimentul istoric al Pogorârii Duhului Sfânt, sub chipul limbilor de foc, asupra Sfinţilor Apostoli şi, prin ei, asupra Bisericii, atunci întemeiată, şi asupra lumii întregi. 
  
Pe de altă parte, cuvintele Evangheliei ne înfăţişează relaţia dintre Mântuitorul Iisus Hristos - „Lumina lumii“ şi Duhul Sfânt, „apa cea vie“, căci, spune Domnul, „cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12), după cum cel care îl va primi pe Duhul Sfânt şi îl va face roditor, „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (In. 7, 38). 
  
Sărbătoarea Cincizecimii sau Rusaliilor are, astfel, un rol fundamental, atât în planul mântuirii generale sau obiective, pentru că este momentul trimiterii Duhului Sfânt şi al întemeierii Bisericii creştine, cât şi în planul mântuirii subiective sau personale, pentru că, urmare actului Pogorârii Duhului Sfânt şi al întemeierii Bisericii, creştinul îşi poate împropria roadele mântuirii împlinite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, împreună-lucrând cu El şi cu Duhul Sfânt şi în cadrul Bisericii, trupul tainic al Domnului. 
  
Despre Sărbătoarea Cincizecimii - împlinire a proorociilor Legii celei Vechi şi a promisiunii Mântuitorului nostru Iisus Hristos 
  
Cartea Faptelor Apostolilor, în capitolul al doilea, versetele 1-11, ne descrie evenimentul concret al Pogorârii Sfântului Duh, înfăţişându-i pe Sfinţii Apostoli, adunaţi în Ierusalim, la cincizeci de zile de la slăvita Sa Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Lui, de-a dreapta Tatălui, când „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei“ (F. Ap. 2, 2), iar aceştia s-au umplut de Duhul Sfânt, pogorât asupra lor sub chipul limbilor de foc, care i-a inspirat să vorbească în alte limbi, „precum le dădea lor Duhul a grăi“ (F. Ap. 2, 4), spre „uimirea“ şi „minunarea“ celor care îi cunoşteau şi îi ascultau, vorbindu-le în limbile lor despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu“ (F. Ap. 2, 11), încât au crezut în El şi au hotărât să Îi urmeze Lui. 
  
Ziua Cincizecimii, Rusaliile, ca moment al Pogorârii Duhului Sfânt şi al întemeierii primei comunităţi creştine, cea din Ierusalim, paradigmă a întregii Biserici creştine, reprezintă actul culminant de împlinire a proroociilor Vechiului Legământ, precum şi a promisiunii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, făcută Sfinţilor Săi Apostoli, la Cina cea de Taină, când a instituit Taina Sfintei Euharistii, spre veşnica amintire a jertfei Sale răscumpărătoare, promisiunea de a nu-i lăsa orfani (In. 14-18), ci de a le trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului (In. 14, 26), Care să vestească despre El şi să întărească lumea întreagă şi sufletul uman în efortul de desăvârşire sau sfinţire, de înduhovnicire sau pnevmatizare, de împlinire a vocaţiei sale originare - dobândirea deplinei asemănări cu Dumnezeu sau pătimirea „îndumnezeirii“. 
  
De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, credinţa creştină învaţă că mântuirea, ca eliberare de păcate şi de patimi, adevărate „boli ale sufletului“ şi „cancer“ al vieţii spirituale, şi dobândire a virtuţilor creştine, culminând în iubire, virtutea care ne face asemănători lui Dumnezeu şi ne uneşte cu Părintele Ceresc, nu poate fi dobândită decât în Biserică, adică în calitate de „membre“ tainice, dar lucrătoare ale cuvintelor credinţei, prin împreuna-lucrare cu Iisus Hristos, Cel sălăşluit în „adâncul de taină“ al sufletului creştinului, din însuşi actul Botezului, şi cu Duhul Sfânt, ale Cărui daruri i-au fost oferite în mod potenţial creştinului, prin Sfânta Taină a Mirungerii, aşteptând din partea lui punerea lor în lucrare şi valoare. 
  
Această dublă semnificaţie a Sărbătorii Rusaliilor sau Cincizecimii ne oferă, astfel, prilejul de a descoperi învăţătura creştină privind prezenţa şi lucrarea tainică a harului dumnezeiesc, sfinţitor şi desăvârşitor, în sufletul creştinului, iar pe de altă parte, asupra dimensiunii eclesiale, sacramentale şi comunitare a dobândirii mântuirii. 
  
Despre Taina Mirungerii – ca „Cincizecime“ personală a omului, creştinului sau credinciosului 
  
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, inspiraţi şi luminaţi de harul Sfântului Duh, acordă o importanţă capitală Sfintelor Taine, ca mijloace de primire şi rodire a harului dumnezeiesc în viaţa umană. Dintre acestea, Botezul, pe lângă ştergerea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale, este socotit a fi Taina sălăşluirii minunate a Mântuitorului Iisus Hristos în profunzimile, în „adâncul de taină“ al sufletului nostru, purificat prin apa baptismală, curăţitoare şi sfinţitoare. 
  
Prin Sfântul Botez, Mântuitorul Se sălăşluieşte în sufletul creştin, în mod mistic, aşteptând din partea acestuia colaborarea, pentru ca, pe măsura eforturilor ascetice umane, prin împlinirea poruncilor Sale, această prezenţă tainică a Sa să devină una efectivă şi dinamică, spre urcuşul duhovnicesc şi spre mântuirea omului. 
  
Dacă prin Sfântul Botez creştinul Îl primeşte în sufletul său pe Iisus Hristos Domnul, prin Sfânta Taină a Mirungerii, aşa cum ne arată însăşi formula ei - „Pecetea darurilor Duhului Sfânt“, noul membru al Bisericii primeşte, în viaţa în care a fost introdus, armele sau mijloacele duhovniceşti cele mai eficiente prin care să lupte împotriva obstacolelor ce s-ar putea ridica în calea desăvârşirii acesteia - darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu nu l-a chemat la o viaţă atât de înaltă fără a-i oferi şi mijloacele cele mai potrivite de a o dobândi, de a putea ieşi biruitor din acest „război nevăzut“ sau „inteligibil“, ci, prin pecetluirea trupului său şi prin intermediul legăturii de fiinţă dintre ele şi a sufletului acestuia, i-a făcut accesibilă vocaţia sa ontologică - desăvârşirea, prin conştientizarea şi împreună-lucrarea cu Iisus Hristos şi cu Duhul Sfânt, spre a sa mântuire. Căci, Mirungerea este Sfanta Taină prin care se dau celui nou botezat, prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, darurile Duhului Sfânt, ca să sporească şi să se întărească în viaţa cea duhovnicească. 
  
Aşezarea acestei Sfinte Taine este porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "Şi iată Eu trimit făgăduinţa Tatălui Meu peste voi, iar voi şedeti în cetatea Ierusalimului până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus" (Luca 24:49); a fost adeverită prin Pogorârea Duhului Sfânt în chip văzut la Botezul Mântuitorului Iisus Hristos, apoi prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Iisus Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1,21-22; Efes. 4,30). Tot aşa ne învaţă si Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: "Şi voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate... ungerea care aţi luat-o de la El, rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe pe voi cineva." (I Ioan, 2, 20, 27) 
  
Aşadar, Taina Mirungerii este nedespărţită de Taina Botezului şi nu se repetă. Ea se săvârşeşte imediat după Sfântul Botez prin ungere cu Sfântul şi Marele Mir. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: "Vouă după ce aţi ieşit din cristelniţa sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preînchipuirea aceluia cu care a fost uns Iisus Hristos; iar acesta este Sfântul Duh." 
  
Sfântul şi Marele Mir, se pregăteşte din undelemn, vin şi din diferite aromate, în număr de treizeci şi cinci, şi se sfinţeşte numai de către episcopi (can. 6 Cartagina, 418). Sfinţirea Sfântului Mir este prerogativa Bisericii Autocefale, fiind, deci, sfinţit de Episcopii respectivei Biserici, în frunte cu Întâistătătorul ei, în Joia cea Mare a Patimilor, după Sfânta Liturghie. Sfântul Mir este apoi împărţit preotilor pentru săvârşirea Tainei Mirungerii. 
  
Altfel spus, Sfânta Taină a Mirungerii se săvârşete după Sfânta Taină a Botezului, conform Sfintei Tradiţii şi Sfintei Scripturi. 
  
Această Taină o săvârşete numai preotul sau arhiereul, cu Sfântul şi Marele Mir, sfinţit doar de către Arhierei, dupa ce amestecul a fost fiert, fierberea fiind însoţită de citirea Sfintei Evanghelii. Amestecul acestor aro¬mate simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sfântului Duh, de care se împărtăşesc primitorii Tainei. 
  
Dacă toate celelalte Sfinte Taine se săvârşesc aparte, cea a Mirungerii nu are ritual separat şi rugăciuni începătoare, ci este săvârşită în continuarea şi pentru pecetluirea botezului. 
  
Mirungerea însumează momentul de după Sfântul Botez, când noului creştin i se ung membrele simţurilor (urechi, ochi, gură, picioare, mâini, piept şi spate) cu Sfântul şi Marele Mir şi se rosteşte formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”, fără să se mai rostească numele celui botezat, fapt care arată o dată în plus unitatea dintre cele două sfinte taine. 
  
Prin urmare, dacă la botez noul creştin este curăţit prin lucrarea Duhului Sfânt, la mirungere creştinul primeşte Duhul Sfânt în inima lui, completându-se ceea ce Iisus Hristos numea „naşterea din apă şi din Duh” (Ioan, 3; 5). 
  
Din dorinţa de a înţelege cele mai presus de înţelegere, omul a încercat să clasifice darurile Duhului Sfânt, astfel că în mod simplist spunem că Mirungerea dăruieşte creştinului cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, pe care le aminteşte proorocul Isaia: „Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11; 2-3). Neoprotestanţii (de exemplu penticostalii) spun că darurile Duhului Sfânt sunt proorocia şi vorbirea în limbi. 
  
Însă este important să înţelegem că darurile Duhului Sfânt sunt infinite şi ele sunt suma a tot ceea ce este bun, curat, frumos şi adevărat în noi. 
  
În perioada apostolică Taina Mirungerii se realiza prin punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli după cum vedem şi în Faptele Apostolilor (8; 14-17): „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. 
  
Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.” 
  
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de mai multe ori de „ungerea” Sfântului Duh, cum este la II Corinteni (1, 21-22): „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Iisus Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. 
  
Cele două practici ale uneia şi aceleiaşi Sfinte Taine a Mirungerii - punerea mâinilor şi ungerea cu Sfântul Mir – sunt, deci, apostolice. S-a impus practica ungerii cu Sfântul Mir, datorită răspândirii creştinismului şi mai ales acolo unde nu puteau ajunge apostolii şi, după ei, episcopii. 
  
Cu alte cuvinte deci, cu cât s-a extins creştinismul, cu atât a devenit mai dificil ca apostolii şi episcopii să ajungă să îşi pună mâinile asupra noilor botezaţi. Datorită acestui considerent, în timp, mirungerea s-a efectuat doar prin ungerea cu Sfântul Mir. 
  
Treptat practica ungerii cu Sfântul Mir s-a generalizat în Răsărit, fiind săvârşită nu doar de către episcopi, ci şi de preoţ imediat după botez, aşa cum se săvarşeşte până astăzi, iar în Apus, adică în Biserica Romano-Catolică, prac¬tica punerii mâinilor (confirmaţiunea), săvârşită de către episcop nu îndată dupa botez, ci după un timp, între vârsta de 7 - 14 ani, înainte de prima împărtăşire cu Sfânta Euharistie. 
  
În cazuri extreme, Taina confirmării poate fi săvârşită şi de către preot. Protestanţii au păstrat confirmaţiunea numai ca ceremonial sărbătoresc pentru tineri, înainte de prima lor cină sau comuniune euharistică 
  
Atât untdelemnul cât şi apa au fost asociate încă din Vechiul Testament cu curăţirea şi însemnarea Duhului Sfânt. Dacă apa era cea care curăţea şi înnoia, expresia de unsul Domnului era totuna cu alesul Domnului, sau cu cel însemnat de Dumnezeu. Ungerea în Vechiul Testament se aplica regilor şi profeţilor. 
  
Deci, ceea ce Sfântul Apostol Petru numeşte: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2; 9). 
  
Ca şi în cazul celorlalte Sfinte Taine, ne putem întreba de ce este nevoie de toate aceste gesturi văzute. Noi de multe ori ne întrebăm aceste lucruri, pierzând din vedere faptul că Biblia sau Sfânta Scriptură ne spune nenumărate întâmplări care erau însoţite de rit şi simbol. 
  
Este interesant cum nouă ni se pare de prisos un ritual sau altul, dar nu ne mirăm când citim că Iacov a uns cu untdelemn o piatră de altar. Însă ni se pare greu să înţelegem ungerile în sânul bisericii, fie ele ale creştinilor sau ale lăcaşurilor de cult. 
  
Ne mirăm că este nevoie de ritual şi de slujbele bisericii, dar nu ne mirăm că Iisus Hristos sărbătorea Paştele iudaic, luând masa de Paşti ca toţi ceilalţi. 
  
Înţelegerea tainelor lui Dumnezeu nu se poate face pe cale raţională, raţiunea noastră fiind un fir de nisip faţă de raţiunea lui Dumnezeu, de aceea tot ceea ce ţine de înţelepciunea şi rânduielile dumnezeieşti poate fi înţeles doar prin credinţă nestrămutată. 
  
Prin urmare, Sfânta Taină a Mirungerii este acea lucrare sfântă, instituită de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin care, ungându-se de către episcop sau preot cu Sfântul Mir membrele celui botezat, odată cu rostirea şi pronunţarea cuvintelor: "Pecetea darului Sfântului Duh, Amin", se împărtaşeşte primitorului ha¬rul întăririi, creşterii şi desăvîrşirii duhovniceşti începute prin Sfântul Botez. 
  
În concluzie, primitorii Tainei Mirungerii sunt toţi cei botezaţi (Fapte, 8, 15 -17 ; 19, 6) în numele Sfintei Treimi. 
  
De aceea, această Sfântă Taină nu se re¬petă. Ea se repetă numai într-un singur caz: se administrează ereticilor şi schismaticilor care se întorc la Ortodoxie, după lepădarea fermă şi publică a ereziei sau schismei şi revenirea la dreapta credinţă. 
  
Cu alte cuvinte, Teologia ortodoxă este o teologie a speranţei şi a bucuriei mântuirii, interpretând profundele semnificaţii ale actului Pogorârii Duhului Sfânt şi modul sălăşluirii acestuia în viaţa omului, prin Sfânta Taină a Mirungerii, reală „Cincizecime personală“, ne învaţă că fiecare creştin valid botezat primeşte, prin actul Sfintei Mirungeri, plinătatea darurilor Duhului Sfânt, despre care vorbesc atât profetul Isaia: „Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Ţi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu“ (Isaia 11, 2-3), cât şi „Apostolul neamurilor“, atunci când ne încredinţează că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege“ (Gal. 5, 22-23). 
  
În altă ordine de idei, potrivit acestei înalte învăţături de credinţă, fiecare creştin primeşte prin Taina Mirungerii, în mod potenţial, dar real, toate darurile Duhului Sfânt, Duhul Însuşi strigând din adâncul sufletului acestuia „Avva, Părinte“ (Mt. 26, 39), adică îndemnând la descoperirea, valorificarea şi desăvârşirea lor, prin efort personal, susţinut permanent de ajutorul dumnezeiesc. 
  
Prin urmare, fiecare creştin trebuie să fie conştient de faptul că harul dumnezeiesc a revărsat, în mod absolut egal şi gratuit, „plinătatea“ darurilor sau harismelor sale asupra tuturor, aşteptând ca acesta să simtă şi să trăiască, să experieze şi să conlucreze cu ele, spre a sa mântuire. 
  
În baza actului Botezului şi în mod deosebit al Mirungerii, nu există creştin lipsit de daruri, dar, din nefericire, există atât de mulţi oameni care nu sunt conştienţi de darurile primite, lăsându-le, din ignoranţă, nelucrătoare şi ineficiente în viaţa lor. 
  
Tabloul vieţii creştine ne oferă mai degrabă imaginea unor nevoitori care descoperă şi fructifică unul sau mai multe daruri, într-o complementaritate a lor, de „mădulare“ ale Bisericii, spre slava lui Dumnezeu, Care le-a revărsat asupra noastră, şi spre desăvârşirea personală. 
  
Lucrarea harului Duhului Sfânt în „adâncul de taină“ al sufletului creştin 
  
Prezenţa Duhului Sfânt în sufletul credinciosului este o prezenţă tainică, mistică, ascunsă, iar prin împlinirea virtuţilor, ea devine una descoperită, lucrătoare, efectivă. El este acel „Cineva“ mai interior nouă înşine chiar şi decât firea noastră, mai profund şi mai adânc chiar şi decât inima noastră. El este Cel care restabileşte cu adevărat şi în duhul unei depline libertăţi firea noastră, chipul dumnezeiesc din ea şi îl înalţă la cele mai înalte culmi ale asemănării cu Dumnezeu. 
  
Căci harul Duhului Sfânt nu desfiinţează puterea firii şi nici nu limitează libertatea ei, ci o întoarce pe aceasta de la calea contrară ei însăşi, la întrebuinţarea potrivit firii sale, a tuturor puterilor ei, o readuce pe calea potrivită firii sau conformă firii şi, acolo unde întâlneşte dor şi nevoinţă spre mântuire, o înalţă, pe calea mai presus de fire, la înţelegerea celor dumnezeieşti. 
  
Aceiaşi duhovniceşti Părinţi ne învaţă că fiecare îşi este măsură a lucrării harului în sufletul şi în viaţa sa, fiecare dobândeşte darurile Duhului Sfânt pe măsura credinţei şi după dispoziţia din sufletul lui. Omul este, astfel, „distribuitorul propriu al harului“, iar măsura împărţirii darurilor „este măsura credinţei fiecăruia“. 
  
Între ostenelile creştinului şi „bunăvoirea“ harului este o legătură duhovnicească intrinsecă. În măsura în care lucrăm poruncile şi lăsăm să transpară în viaţa noastră această prezenţă mai presus de orice realitate, şi harul îşi arată în viaţa noastră roadele sale binefăcătoare. 
  
Celor care duc o viaţă creştină înaltă, în ascultare de un părinte duhovnicesc, în adânc de smerenie, şi se ostenesc spre lucrarea acestor porunci, harul dumnezeiesc li se face „mamă“. Ei simt real necesitatea, prezenţa, ajutorul şi dulceaţa lui. 
  
Dimpotrivă, o viaţă de păcat, neconformă Evangheliei şi poruncilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, ne face să „întristăm“ şi să „stingem“ lucrarea Duhului Sfânt în inima şi în mintea noastră, care duce la „lepădare“ din partea harului, prin care omul, lucrător al voii proprii, se înstrăinează tot mai mult de frumuseţea vieţuirii creştine şi trăieşte în universul îngust şi inferior al patimilor sale. El este lipsit de ajutorul dumnezeiesc, dar nu şi de asistenţa harului, putând să redea, oricând, transparenţa şi eficacitatea acestei prezenţe şi lucrări dumnezeieşti, prin reconsiderarea şi restabilirea situaţiei sale harice, prin smerenie şi pocăinţă, urmată de lucrarea poruncilor Evangheliei. 
  
Aşadar, de voia fiecăruia dintre noi şi de modul în care ne exercităm libertatea noastră personală, spre săvârşirea păcatului sau spre deprinderea virtuţii, depinde intensitatea lucrării harului în noi. Cei care, cu credinţă, urcă treptele făptuirii creştine sunt înfiaţi sau suportă „înfierea în Duh“. Cei care se fac, prin necredinţă şi nepurtare de grijă, nelucrători ai poruncilor se lipsesc de lumina şi de ajutorul Duhului Sfânt. Prin voia noastră deci putem deveni „mădulare ale Domnului Iisus Hristos“ şi „temple ale Duhului Sfânt“, sau să facem această prezenţă nesimţită, nelucrătoare, nemişcată în viaţa noastră, iar noi, devenind în acest fel neputincioşi, să ne împărtăşim de har şi neîmpliniţi duhovniceşte. 
  
La începutul lucrării noastre duhovniceşti, ne învaţă Sfânta Biserică, harul Duhului Sfânt ne dă imboldul, nădejdea şi puterea să pornim pe calea strâmtă şi aspră a vieţuirii creştine. La mijlocul acesteia, adică atunci când ne simţim mai în calea duhurilor răutăţii, în bătaia păcatelor şi patimilor, ne dă puterea ca, privind la drumul făcut, la frumuseţile deja dobândite, să dorim să înaintăm şi mai mult în acest univers minunat şi dumnezeiesc al virtuţilor creştine, pentru ca apoi, viaţa noastră, trupul şi sufletul nostru să fie un loc al prezenţei, iradierii şi lucrării culminante a harului, să trăiască o „linişte fericită“, efect al gustării „dulceţii“ harului. 
  
Prin urmare, mântuirea este o lucrare permanentă de colaborare cu Iisus Hristos, Cel sălăşluit tainic în adâncul sufletului nostru, din chiar clipa Botezului creştin, şi cu darurile Duhului Sfânt revărsate plenar asupra lui, prin actul Sfintei Taine a Mirungerii. Măsura descoperirii, trăirii, simţirii şi rodirii acestei legături spirituale devine însăşi expresia şi garanţia mântuirii personale. 
  
Biserica - „Stâlp şi temelie a adevărului“ (I Tim. 3, 15), loc al păstrării şi împărtăşirii harului 
  
Praznicul Rusaliilor, ca moment al întemeierii Bisericii, ne descoperă, totodată, valoarea eclesială şi sacramentală a mântuirii. Roadele obiective ale jertfei răscumpărătoare, asumate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, se însuşesc deplin în Biserică, cerul coborât pe pământ şi în sufletele noastre. 
  
În Biserică şi prin intermediul sfinţiţilor ei slujitori, sunt revărsate asupra lumii darurile sfinţitoare ale Duhului Sfânt. Rânduielile şi lucrările bisericeşti, Sfintele Taine, culminând, toate, în Sfânta Liturghie, centrul şi inima credinţei ortodoxe, reprezintă mijloacele vizibile de împărtăşire a harului dumnezeiesc sfinţitor, spre „buna întocmire“ a lumii şi spre urcuşul duhovnicesc şi mântuirea sufletului uman. 
  
Fiecare astfel de lucrare bisericească începe cu o invocare a prezenţei şi lucrării desăvârşitoare a Sfântului Duh, socotit a fi „Împărat Ceresc“, „Mângâietor“, „Duh al Adevărului“, „Vistier al bunătăţilor“ şi „Dătător de viaţă“, „Bun“, a Cărui sălăşluire în sufletul creştin conduce spre curăţirea de toată întinăciunea şi spre mântuire. 
  
Prin aceasta, Biserica este, cu adevărat, corabia mântuirii noastre, pe care creştinul este chemat să străbată marea vieţii acesteia, avându-L drept Cârmaci pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Prin fiecare nouă biruinţă împotriva păcatului şi prin fiecare nouă virtute dobândită, el se apropie de Izvorul şi ţinta lor – Iisus Hristos Domnul - şi de Cel care pe toate le „plineşte“ şi le desăvârşeşte - Sfântul Duh. Ţinta este şi cale, osteneala este răsplată în sine însăşi, pentru că fiecare virtute nu doar că îl apropie pe om de ţărmul fericirii celei veşnice, dar îi este propria ei răsplată. 
  
Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, amintindu-ne evenimentele istorice ale trimiterii Mângâietorului în lume şi al întemeierii Bisericii, constituie actualizarea, în viaţa noastră, a evenimentului Cincizecimii, o reală „cincizecime“ personală, care trebuie să ne conducă spre descoperirea şi fructificarea darurile oferite cu infinită dragoste de către Dumnezeu, în Iisus Hristos şi în Biserică. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Cristinel Teşu - http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/pogorarea-duhului-sfant-moment-al-cincizecimii personale - 08 iunie 2014/27 mai 2015) 
  
Despre Pogorârea Duhului Sfânt - momentul zero al Bisericii 
  
Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime în descrierea Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca - autorul Faptelor Apostolilor, constituie o experienţă fundamentală a creştinismului apostolic, care i-a transformat pe ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos din oameni descurajaţi şi ascultători, puţin perspicace, în martori bucuroşi ai Învierii şi vestitori curajoşi ai mesajului Său. 
  
Iluminaţi şi mişcaţi de Duhul Sfânt, ei au început să predice deschis înaintea întregului popor şi a autorităţilor iudaice că Iisus Hristos era Mesia şi Domnul, cu convingerea că acelaşi Domn Iisus Hristos înălţat la ceruri le-a trimis de la Dumnezeu-Tatăl pe Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu se exprima în ei prin „bâlbâiri“ de uimire şi prin vestirea - în alte limbi, necunoscute lor până atunci - măreţiilor lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, le dădea capacitatea de a explica într-un mod clar şi logic vestea mântuirii. Acesta nu era doar un dar excepţional (harismatic) dăruit apostolilor, o înzestrare a slujitorilor cuvântului ca să vorbească cu înţelepciune, ci darul lui Dumnezeu care lucrează în Biserica Sa, harul Duhului acordat tuturor celor botezaţi sau celor care urmau să se boteze. 
  
Toate neamurile au devenit un popor 
  
Exista convingerea comună că astfel s-a împlinit profeţia lui Ioil pentru timpul făgăduit, al plinirii vremii, în care Dumnezeu a revărsat din Duhul Său peste fiecare persoană. Chiar dacă Iisus Hristos Mântuitorul lucrează deja pe pământ cu putere, totuşi, pentru Biserica apostolică, marele eveniment al Cincizecimii a fost de o importanţă capitală prin revărsarea Duhului Sfânt peste toţi, fapt care a făcut rodnică lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos pentru toţi cei care au crezut în El şi invocă în rugăciune Numele Său. 
  
Toţi Evangheliştii afirmă existenţa unei continuităţi dinamice dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel înviat şi înălţat întru slava lui Dumnezeu şi comunitatea credincioşilor - Biserica. Această continuitate este marcată în mod particular în opera Sfântului Apostoli şi Evanghelist Luca, care stă sub semnul Duhului Sfânt. 
  
Acelaşi Duh prin care Iisus Hristos a fost zămislit în pântecele Fecioarei Maria va da naştere Bisericii la Cincizecime; şi după cum a fost nedespărţit de Iisus, după ungerea botezului Său, tot astfel a însoţit apostolatul „de la Ierusalim până la marginile pământului“. 
  
Ca atare, Faptele Apostolilor încep cu Cincizecimea, cu suflarea Duhului umplând casa, cu limbile de foc aşezându-se peste Apostoli şi peste Fecioara Maria în mijlocul Bisericii, cu darul vorbirii în limbi şi al facerii de minuni, cu darul înţelepciunii şi al deosebirii duhurilor, cu ardoarea în propovăduirea Veştii celei Bune. 
  
Întreaga istorie a mântuirii relatată de cartea Faptelor stă sub semnul Pogorârii Duhului Sfânt. Centrul acestei istorii îl constituie intrarea păgânilor în Biserică, intrare aprobată de Sinodul Apostolic de la Ierusalim: începând cu sutaşul Corneliu şi familia sa, apoi continuând prin călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel, neamurile au devenit un popor; poporul lui Dumnezeu. 
  
„Din pescari, Apostoli, şi din păgâni, mucenici“ 
  
Pogorârea Duhului Sfânt este descrisă prin imaginile vântului şi a limbilor ca de foc. Trebuie însă remarcat că Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este conştient de aproximaţia acestor imagini, motiv pentru care le introduce folosindu-se de două ori de conjuncţia comparativă „ca, precum, asemenea“. Aceste imagini nu sunt decât o descriere improprie a unei realităţi tainice, covârşitoare, pe care limbajul omenesc nu reuşeşte să o exprime. 
  
Realitatea dumnezeiască poate fi percepută prin intermediul simbolurilor, dar niciodată acestea nu vor putea descrie realitatea intrinsecă a dumnezeirii. Sfântului Grigorie Palama afirmă că imaginea limbilor ca de foc „arată că Duhul Sfânt este de aceeaşi natură cu Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. 
  
Căci nimic nu poate fi mai aproape de cuvânt, ca limba. Şi s-a mai arătat aşa şi pentru ca să ne arate că slujba de a învăţa pe alţii este un har, pentru că cel ce propovăduieşte pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar de ce în chip de limbi de foc? Aceasta s-a întâmplat nu numai din cauza faptului că Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul; căci Dumnezeul nostru este foc care arde toată răutatea; ci şi pentru ca să arate îndoita formă de lucrare a predicii Apostolilor. Căci ea poate să aducă, pe de o parte, binefaceri, iar pe de alta, să pedepsească. Şi, după cum focul are puterea de la natură, şi de a lumina şi de a arde, tot asemenea şi cuvântul învăţăturii celei după Iisus Hristos, pe cei care-l ascultă şi i se supun îi luminează, iar pe cei ce nu ţin seama de el, în cele din urmă îi dă focului şi pedepsei veşnice“. Pentru Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, Duhul Sfânt este, în primul rând, principiul dinamic al mărturiei apostolice care asigură extinderea şi creşterea Bisericii. Cu siguranţă, în acel moment s-a pus începutul Bisericii creştine în istorie prin puterea şi cu lucrarea Duhului Sfânt. 
  
Atât Sfânta Scriptură, cât şi imnele liturgice ne învaţă că, imediat după Înălţarea Sa la cer, Iisus Hristos S-a rugat Tatălui, cerându-I să Îl trimită pe Duhul Sfânt asupra Bisericii în devenire, pentru a face din „pescari, Apostoli, şi din păgâni, mucenici“, adică martori şi mărturisitori ai vieţii celei noi, descoperite de Domnul înviat. 
  
Modul prezenţei Duhului Sfânt în creştinism este unic 
  
Cincizecimea ne-a descoperit nouă, oamenilor, unitatea Duhului Sfânt, care se manifestă în diversitatea persoanelor, limbilor, culturilor şi tradiţiilor religioase. Însă, lucrarea şi modul prezenţei Duhului Sfânt în creştinism este unic. Această prezenţă şi lucrare nu se regăseşte în nici o altă religie. 
  
Islamul este unit, şi puternic, în unica „Umma“ (familie); însă absolutizează Coranul şi limba arabă ca mijloc de neînlocuit al comunicării adevărului mântuitor; aşadar, nu respectă diversitatea, subordonându-o unei unităţi monolitice religioase şi politice. Hinduismul la polul opus (şi toate religiile născute din el: budismul, jainismul, sickismul) respectă la maximum diversitatea revelaţiei lui Dumnezeu în diferitele Sale „întrupări“ (avatara) cu mare toleranţă (excepţie sectele extremiste); însă pierde unitatea în adevăr şi nu valorizează suficient iubirea jertfelnică care uneşte şi mântuieşte. Ebraismul se limitează la poporul Israel şi la rolul său providenţial în cadrul istoriei omenirii. 
  
Credinţa creştină, născută odată cu Învierea Mântuitorului şi Pogorârea Duhului Sfânt, s-a revelat şi a dovedit că este capabilă să unească diferite popoare, ajutându-le să se înţeleagă, chiar folosind limbi diferite, păstrând şi considerând o bogăţie diversitatea; o diversitate care exprimă credinţa şi iubirea unică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descoperită nouă prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime. 
  
Adevărata semnificaţie a Pogorârii Duhului Sfânt stă tocmai în capacitatea ei de a revela identitatea Duhului Sfânt, de a-L face cunoscut prin Biserică, pe care o asistă şi în care lucrează, îndeplinind misiunea sa fundamentală, de a ne conduce în împărăţia lui Dumnezeu. (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Preda - http://ziarullumina.ro/opinii/pogorarea-duhului-sfant-momentul-zero-al-bisericii - 15 iunie 2008/27 mai 2015) 
  
Câteva cuvinte duhovniceşti despre Darurile Duhului Sfânt 
  
În Simbolul de credinţă, Biserica Îl proclamă pe Duhul Sfânt „de viaţă făcătorul… Prin care toate s-au făcut“. Cosmosul se iveşte la capătul mişcării de pogorâre a lui Dumnezeu, ca lucrare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Atunci, în prima zi a creaţiei, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor“, încălzind, precum pasărea ouăle, raţiunile seminale risipite în apele primordiale. Căldura iubirii lui Dumnezeu, transmisă de aripile Porumbiţei Duhului, a adus totul în existenţă. Omul însuşi, preotul şi coroana creaţiei, este ţărână însufleţită de suflarea Duhul lui Dumnezeu, şi doar prin această pneuma devine „suflet viu“, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“ Cel în Sfânta Treime. 
  
Părinţii răsăriteni au văzut în Duhul Sfânt principiul activ al oricărei lu¬crări de zidire, rezidire şi sfin¬ţi¬re a lumii. Prin rugăciunea Îm¬pă¬rate ceresc, Duhul Sfânt este chemat/invitat şi invocat la începutul fiecărei slujbe or¬to¬doxe pentru a coborî veşnicia în timp, a înnoi şi sfinţi creaţia. Sfân¬ta Liturghie, de pildă, în¬ce¬¬pe cu Împărate ceresc şi cul¬mi¬nează în actul invocării Du-hu¬lui pentru transfigurarea şi sfin¬ţirea cinstitelor daruri şi a ce¬lor prezenţi („Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste a¬ceste daruri ce sunt puse înainte“ - din Rugăciunea Epi¬cle¬zei euharistice). 
  
Despre chipul Duhului în sfinţi 
  
Duhul Sfânt a oferit daruri co¬mune întregii umanităţi, dar o¬feră şi daruri specifice fiecărui om în parte. Darurile pe care Du¬¬hul le-a făcut omenirii în¬tregi sunt universale, deosebite de darurile particulare sau spe¬ci¬fice, pe care Duhul le face fie¬că¬rei persoane la nivel indivi¬du¬¬al. Darurile universale au fost date o dată pentru totdea¬u¬n¬a în vederea mântuirii tuturor oa¬menilor, pe când darurile per¬sonale sunt făcute fiecărei per¬soane în parte şi rămân a¬su¬¬pra omului dacă conlucrează cu harul şi nu îngroapă talanţii pri¬miţi, precum sluga leneşă. 
  
Dacă Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, Duhul nu-şi mai are chipul în altă per¬soa¬¬nă divină. Deşi coboară în lu¬me, Duhul lucrează tainic şi dis¬cret, descoperindu-se în da¬ru-rile şi harismele Sale, dar mai cu sea¬mă în „pleroma“ Bi¬se¬ricii, în sfinţii Săi. Chipul Du¬hului nu mai este, aşadar, o per¬soană di¬vi¬¬nă, ci persoana u¬ma¬nă transfi¬gu¬rată şi îndum¬neze¬ită. 
  
Cincizecimea descoperă şi ne dă¬ruieşte plenar şi lucrător Sfân¬ta Treime. Prin Pogorârea Du¬hului Sfânt, Biserica se um¬ple de Sfânta Treime. În tradiţia litur¬gi¬că a Bisericii Ruse, în Dumi-ni¬ca Rusaliilor se celebrează de fapt sărbătoarea Sfintei Treimi şi abia în ziua următoare, în „lu¬nea Sfântului Duh“, este săr¬bă¬to¬rită Pogorârea Sa. Prin Po¬go¬râ¬rea Duhului Sfânt comuniu¬nea trinitară se extinde în via¬ţa Bisericii pentru ca oamenii să participe la viaţa de comu¬niu¬¬ne veşnică a Sfintei Treimi (In. 17, 21). 
  
Prin Duhul, omul Îl desco¬pe¬ră şi Îl primeşte pe Dumnezeu de Tată: „Aţi primit Duhul în¬fi-e¬¬rii, prin care strigăm: Avva! P㬬rinte!“ (Rom. 8, 15-16). Tot prin Duhul Îl descoperim pe Iisus ca Domn: „Nimeni nu poa¬te să zică: Domn este Iisus de¬cât în Duhul Sfânt“ (I Cor. 12, 3). 
  
Teologul Boris Bobrinskoy semna¬lea¬ză că Duhul este dăruit Bisericii nu doar de Tatăl şi de Fiul, ci, îm¬părtăşind Bisericii darurile Sa¬le, El o adapă chiar „cu Da¬rul lui Dumnezeu care este El Însuşi“. 
  
Prin Pogorârea Duhului Sfânt intră în timp, ca Îm¬pă¬ră¬ţie deschisă spre zări cereşti, Bi-serica. Astfel, Biserica însăşi e darul Duhului, căci ea Îl găz¬du¬ieşte atât ca Dar, cât şi ca D㬬ruitor. Biserica este darul Du¬hu¬lui Sfânt, ca apoi Duhul să fie darul Bisericii. În opinia Sfân¬tului Irineu de Lyon, „a¬co¬lo unde este Biserica este şi Du¬hul lui Dumnezeu şi acolo unde es¬te Duhul lui Dumnezeu este Bi¬serica şi tot harul Său“. A¬ceas¬ta înseamnă că Biserica este da¬rul prezenţei Duhului şi a în¬tre¬gii Treimi. Ea este toposul prin ex¬celenţă al prezenţei şi lu¬cră¬rii Duhului ca Duh al comuniunii. Ie¬rarhia şi sinoadele Biseri¬cii sunt şi ele daruri ale Du¬hu¬lui. 
  
Tot în Biserică sunt re¬văr¬sa¬te, pentru „tot omul ce vine în lume“, şi alte daruri sfin¬te: Sfân-ta Scriptură şi Sfânta Tra¬di¬ţie, Sfintele Taine şi ierurgii¬le, ca mijloace de luminare şi sfin¬ţire a creştinilor. Dacă n-ar fi gră¬it Duhul prin prooroci, iar mai apoi prin Apostoli, n-ar fi e¬¬xistat Scripturile. 
  
Iar Sfânta Tra¬diţie nu este altceva, potrivit a¬fir¬maţiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, de¬cât „viaţa Duhului în Bi¬se¬ri¬că şi viaţa Bisericii în Duhul Sfânt“. Tainele şi Ierurgiile sunt mijloace de transmitere a ha¬rului Duhului Sfânt în vede¬rea curăţirii şi sfinţirii celor cre-dincioşi şi a cosmosului în¬treg. Ele sunt indispensabile mân¬tuirii ca harul însuşi. 
  
Referindu-se la darurile Du¬hu¬lui, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie a sa la Ru¬salii: „Te întreb, care bu¬nă¬ta¬te din cele ce alcătuiesc mân¬tu¬¬irea noastră nu s-a înfăptuit prin Duhul Sfânt? Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemaţi la libertate, am fost urcaţi la înfiere, am fost plăs¬muiţi din nou, de sus, ca să spun aşa, şi am lepădat povara grea şi urât mirositoare a pă¬ca¬te¬lor. 
  
Prin Duhul Sfânt avem so¬boare de preoţi, avem cete de în¬văţători. Din izvorul acesta a-vem şi darurile descoperirilor şi harul vindecărilor. De aici îşi au obârşia şi toate celelalte cu câ¬te se împodobeşte biserica“. 
  
Despre Duhul Sfânt în darurile, roadele şi harismele Sale 
  
Darurile nenumărate şi di¬ver¬se ale Duhului Sfânt sunt în¬florirea harului divin în suflet, împroprierea şi personali¬za¬rea lui în cel ce crede lu¬cră¬tor. Darurile Duhului sunt, prin urmare, roadele cola¬bo¬ră¬rii concrete a omului cu harul di¬vin, talanţii înmulţiţi în ar¬şi¬ţa şi sudoarea zilei. Aceste da¬ruri sunt primite prin Taina Mi¬rungerii, Taina pecetluirii cu Du¬hul Sfânt. 
  
Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vor¬beş¬te despre şapte daruri ale Du¬hului. Luându-le din Dom¬nul nostru Iisus Hristos („din al Meu va lua“), Duhul le sădeşte în suflete: „Şi Se va odihni peste El Du¬hul lui Dumnezeu, duhul în¬ţe¬¬lepciunii şi al înţelegerii, du¬hul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul te¬me¬rii de Dumnezeu“. 
  
După Sfân¬tul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tă¬riei începem lucrarea vir¬tu¬ţi¬lor. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare. Oamenii se împărtăşesc în via¬ţa lor duhovnicească de da¬ru¬rile Duhului în măsura capa¬ci¬tăţii lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în po¬tenţă, talant îngropat în ţa¬ri¬na sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Dom¬nului. 
  
Roadele Duhului Sfânt însă, care sunt daruri sporite haric prin lu¬crarea de sfinţire a omului, sunt enumerate de Sfântul A¬pos¬tol Pavel: „Iar roada Du¬hu¬lui este dragostea, bucuria, p¬a-cea, îndelungă-răbdarea, bu¬n㬬tatea, facerea de bine, cre¬din¬ţa, blândeţea, înfrânarea, cu¬răţia“ (Gal. 5, 22). Darurile cu totul speciale, pe ca¬re Dumnezeu le-a dat unor creş¬tini, mai ales la începutul Bi¬sericii, pentru naşterea, răs¬pân¬direa şi consolidarea ei sunt nu¬mite harisme (facerea de minuni, proorocia, apostolia etc. - cf. I Cor. 12, 8-10). 
  
Lucrând prin minuni ce izbeau ochiul şi zgu¬duiau sufletul, harismaticii a¬veau rolul, aproape constrân¬gă¬tor, de a aduce pe cei ce nu cre¬deau la credinţă. Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea lim¬bilor) au încetat pentru că şi-au atins scopul pentru care au fost date. 
  
În sufletele curate şi sfinte nu găzduiesc doar darurile ce¬reşti, ci Dăruitorul Însuşi, Prea-sfânta Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a lo¬cui El Însuşi în ele. Cum El nu vrea din ale noastre, ci pe noi, nu ne dăruieşte din ale Sa¬le, ci ni se dăruieşte El Însuşi, ca „Cel ce Se împarte şi nu Se des¬parte, Cel ce Se mănâncă pu¬ruri şi niciodată nu Se sfâr¬şeş¬te şi pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte“. (Cf. http://ziarullumina.ro/theologica/darurile-duhului-sfant - 23 iunie 2013/27 mai 2015). 
  
Material documentar, întocmit, realizat şi redactat de Dr. Stelian Gomboş 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Referinţă Bibliografică:
Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea sau Rusaliile – Evenimentul şi Praznicul încorporării, înnoirii şi sfinţirii credincioşilor în Biserică… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1993, Anul VI, 15 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!