Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1987 din 09 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Despre raportul şi relaţia dintre om şi Biserică în gândirea şi viziunea mistagogică ortodoxă…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre raportul şi relaţia dintre om şi Biserică în gândirea şi viziunea mistagogică ortodoxă… 
  
Introducere 
  
Spiritualitatea ortodoxă se distinge în teologia simbolică prin accentul pus pe lucrarea harului lui Dumnezeu în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Dacă Biserica romano - catolică pune accent pe scopul latreutic, iar protestantismul pe cel didactic, Biserica Ortodoxă vede în scopul harismatic al clericilor ei principalul punct de referinţă. Viaţa credinciosului ortodox este una ciclică, el putând ajunge pe culmile desăvârşirii în fiecare zi. În mod cotidian, el reia istoria mântuirii şi, în fiecare zi, el se sfinţeşte prin Sfânta Liturghie care sfinţeşte întreaga creaţie. Evoluţia de la crearea lui Adam şi a lumii întregi până la Întruparea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este adusă în prim plan de Biserică prin ciclul ei liturgic extraordinar, care culminează cu Sfânta Liturghie şi jertfa euharistică din cadrul acesteia. Cu privire la acest aspect, Sfântul Dionisie Areopagitul îşi construieşte sistemul său mistagogic pe un ierarhism şi un liturgism universal. 
  
Acelaşi sfânt vede în Sfânta Liturghie o scara care duce la cer. Părintele Alexander Schmemann vorbeşte despre Sfânta Liturghie ca un progres continuu, în care omul este chemat treptat la împărtăşirea de Dumnezeiasca Euharistie. Astfel, el vorbeşte de mai multe taine care se petrec în cadrul Sfintei Liturghii, taine ce-şi au punctul concentric în epicleză, în Sfânta Euharistie, menţionând însă că pentru o desăvârşire a credinciosului în Sfânta Liturghie este obligatorie participarea acestuia la toate tainele petrecute in ea. Dincolo de evoluţia textelor liturgice, aceşti autori surprind în Sfânta Liturghie o adevărată revelaţie dumnezeiască, în care Iisus Hristos este prezent de fiecare dată şi se oferă oamenilor în fiecare jertfa euharistică. În acelaşi timp, cultul Bisericii are în centrul lui repetarea şi renaşterea constante in timp a singurei Taine neschimbătoare în semnificaţie, conţinut, scop. Euharistia este actualizarea unicului, singurului şi irepetabilului eveniment al jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe Cruce, esenţa acestei Taine constând în posibilitatea cuceririi timpului, adică în manifestarea şi realizarea unui eveniment aparţinând trecutului în toată realitatea şi eficacitatea sa veşnică şi supratemporală. 
  
Despre cercetarea şi abordarea omului ca persoană teologică 
  
Trecând acum într-un registru mult mai profund, vom remarca şi susţine cu toată convingerea şi tăria că, în măsura în care se împărtăşeşte de toate acestea, pe calea ascezei şi contemplaţiei, a făptuirii şi a theoriei, omul se descoperă pe sine, îşi descoperă rostul şi rolul său în această lume şi viaţă şi descoperă raţiunile sau sensurile înalte ale existenţei sale, ale lumii şi ale timpului, ca loc şi timp al mântuirii personale, ce anticipează promisiunea unui ,,cer nou şi pământ nou,, (II Petru 3,13). 
  
În altă ordine de idei, lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei şi al reflexiei ştiinţelor descriptive, naturale, fizice şi exacte. Concluziile la care conduce, însă, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulţumitoare pentru filosof sau moralist. Astfel încât numai reducerea faptului sufletesc la sfera fiziologicului şi a psihologicului, a evoluţiei la dizolvare pot satisface, poate, doar o curiozitate ştiinţifică, nu şi dorul şi efortul moral. Spaţiul şi timpul sunt privite doar în perspectiva fizică, în baza interacţiunii lor, iar omul, într-un astfel de cadru, se simte stingher şi străin. Trebuie să reţinem faptul că taina omului nu se cuprinde şi nu se închide în el însuşi, ci se raportează la Arhetipul după care a fost el a creat şi spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conduce spre Dumnezeu, a cărui icoană imperfectă, dar în continuă epectază, este omul. ,În profunzimea tainei sale, omul nu există doar pentru sine şi prin sine, ci prin voinţa Creatorului său şi pentru semenii săi. Dependenţa de Dumnezeu – Părintele său ceresc - şi de semenii săi sunt cele două aspecte fundamentale ale existenţei umane. Omul nu îşi este nici măcar lui un centru şi nu îşi este suficient sieşi, ci se află permanent în legătură cu semenii săi, îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu şi aceştia,, – afirmă tot Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu. 
  
Într-o abundenţă de antropologii şi psihologii, soluţia teologică întregeşte şi încununează toate celelalte elemente ale discursului antropologic, şi aceasta la un mod ontologic, profund optimist şi pozitiv, într-o perioadă în care, datorită egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevăraţilor Părinţi duhovniceşti pare inoportun, perimat şi anacronic. Criza sau drama omului modern şi a lumii în care trăieşte, cum pe bună dreptate constata marele moralist român – Profesorul Constantin Pavel în lucrarea sa ,,Problema răului la Fericitul Augustin,, este că ,,piere şi nu-şi dă seama de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: păcatul,,. Cauza acestei tragedii a omului contemporan o constituie antropologia greşită de la care se porneşte în desluşirea şi explicarea tainei umane, din perspectiva originii şi finalităţii sale. ,,Nu s-a înţeles că omul este o fiinţă naturală, însă, în acelaşi timp şi într-un anumit sens, şi supranaturală, coruptă şi fără har, dar având un scop supranatural. Omul a fost considerat numai în chip natural. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu şi fiind redus la propriile lui forţe naturale, omul a devenit robul nevoilor şi plăcerilor. Lipsit fiind de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai poate apăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printr-o negare a lui... ,,Afirmă acelaşi Părinte Profesor Constantin Pavel în aceeaşi lucrare. 
  
Cu alte cuvinte, aşadar, omul este o fiinţă teologică. De aceea ştiinţa care spune cel mai multe şi la modul propriu despre taina umană este Teologia. Ştiinţele experimentale analizează structura, ştiinţele umaniste – legăturile diferite în cadrul sau în afara acestei structuri, însă omul nu este doar pentru el un element de unitate şi sinteză, ci se află în legătură cu Dumnezeu, Creatorul său. Explicarea modului existenţei şi lucrării acestei legături, a tainei ei, atât cât este cu putinţă, face preocuparea Teologiei, aflându-ne, în acord, când afirmăm acest lucru, cu toţi Părinţii şi Teologii Bisericii noastre. ,,Omul are o constituţie teologică, este alcătuit teologic. Existenţa sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viaţa are sens şi valoare reală nu din propria sa perspectivă, antropologică, finită, reductibilă la un moment clar pe axa istoriei mântuirii, ci din perspectiva veşniciei, o perspectivă teologică şi teocentrică. De aceea, adevăratul domeniu de înţelegere a omului îl constituie metaontologia şi teologia,, - afirmă şi susţine Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, în lucrarea sa „Omul – Taină Teologică„ - apărută la Editura ,,Christiana„ din Bucureşti. Fiinţa umană dispune de puteri şi resurse pe care numai o intensă lucrare ascetică, dinamizatoare a acestor resurse, o poate descoperi. Şi, din această perspectivă, omul modern are o cunoaştere alterată şi imperfectă despre bogăţia infinită a vieţii sale duhovniceşti, tocmai datorită ignoranţei şi nepriceperii sale de a o descoperi. Omul contemporan se cunoaşte mai puţin pe sine decât cunoaşte universul pe care viaţa sa îl produce şi îl pune în lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din afară decât asupra celor care se află în adâncul infinit al sufletului său, fără măcar să le bănuiască sau să le intuiască. ,,În fiinţa omenească sunt puteri pe care noi nu le cunoaştem încă şi se pare că omul modern se cunoaşte mai puţin decât omul din timpul clasicismului creştin. Omul modern îşi ignoră în parte facultăţile, care îl aduc chiar prin propriile lor forţe la înălţimea de manifestare pe care acest om nu o bănuieşte,, - susţine Nichifor Crainic în lucrarea sa ,,Sfinţenia – Împlinirea umanului,, - (Curs de teologie mistică). 
  
În pofida tuturor eforturilor de a lărgi cunoaşterea omului, taina persoanei umane nu poate fi epuizată niciodată. ,,Nici o informaţie obiectivă nu este posibil să epuizeze unicitatea persoanei, să ne facă cunoscută persoana. Oricât de multe şi amănunţite descrieri am oferi, oricât de mult am insista asupra nuanţelor, trăsăturilor şi însuşirilor caracteristice (fizionomie, însuşiri ale sufletului, caracter etc.) determinările noastre vor corespunde în mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formulările obiective ale limbajului nostru de fiecare zi să semnalăm caracterul unic şi distinct al unei persoane,, - afirmă teologul grec Christos Yannaras în lucrarea sa ,,Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă,, - tradusă şi editată, la noi, de către Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman – în Editura „Bizantină” din Bucureşti. Motivul special pentru care omul este şi va rămâne pentru ştiinţă un mister este acela că el ,,se află dincolo de limitele ştiinţei, că în nucleul lui, din cauza constituţiei sale proprii, el este o fiinţă teologică (ho theologiko) – după cum afirmă un alt teolog grec Panayotis Nellas – în lucrarea sa ,,Omul – animal îndumnezeit,, - tradusă, în limba română, în două ediţii – la Editura ,,Deisis,, din Sibiu. 
  
Persoana nu este infinită prin fiinţă, ci tinde spre infinitate, în calitate de ,,chip al lui Dumnezeu,,. Sentimentul infinitului, legat de natura şi viaţa persoanei umane, pe care aceasta îl trăieşte în funcţie de eforturile de spiritualizare, demonstrează că omul nu este o stare fixă, înţepenită, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenţă, o ţintă ce trebuie atinsă. ,,Persoana umană se dovedeşte, prin caracterul ei inepuizabil, ca o existenţă fără sfârşit. Ea nu se poate opri niciodată în creşterea ei, nu poate înceta niciodată în comunicarea ei mereu nouă, în primirea şi comunicarea altor şi altor conţinuturi şi stări sufleteşti, în analize proprii prin gândire, în extinderea ei prin cunoaştere . N-are niciodată totul infinit, dar nici nu se poate opri în drumul ei spre el, într-o anumită comunicare cu el. Trăieşte mereu infinitul, dar îl trăieşte ca ţintă de atins ,, - ne spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa ,, Studii de Teologie Dogmatică,, - la pag. 175. Ori, tocmai acest aspect de taină caută să-l pună spiritualitatea ortodoxă în permanent contur duhovnicesc. Ea este întoarsă spre ,,omul lăuntric,, spre ,,omul duhovnicesc,, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizării chipului în asemănare,, a ,,îndumnezeirii prin har şi lucrare,, dar – aşa cum adaugă de fiecare dată aceşti părinţi teodidacţi - ,,atât cât este cu putinţă omului ,,Preocupare esenţială a scrisului duhovnicesc cu privire la om nu este atât de a constata căderile sau ridicările sale, cât mai ales de a arăta căile de îmbunătăţire a vieţii spirituale. De aceea, o învăţătură constantă a părinţilor nevoitori este aceea că omul pătrunde în tainele vieţii sale şi ale altora pe măsura curăţiei, a pocăinţei. Cunoaşterea omului şi autocunoaşterea, cu alte cuvinte introspecţia, sunt legate de pocăinţă, căci Dumnezeu, care se află în sufletul nostru – în chip vădit – de la botez, devine o prezenţă efectivă pe măsura împlinirii poruncilor. 
  
Cunoaşterea păcătoşeniei noastre, a nedeplinătăţii duhovniceşti, izvor al căinţei permanente, este prima fază a cunoaşterii de sine. Cunoaşterea de sine este una dintre cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobândi omul. Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu. ,,A te cunoaşte pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a fi conştient de adâncul pe care îl reprezintă fiinţa umană, a descoperi împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru cel de taină, cum preferă scriitorii spirituali să numească inima omului. Însă, a depista, a sesiza şi a experia prezenţa harismatică a lui Dumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, în adâncul sufletului nostru încă de la botez, înseamnă a experia infinitatea de sensuri şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufletul nostru, pe care păcatul nu le poate decât acoperi. Înseamnă a actualiza toate aceste potenţe,, - afirmă Părintele Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare – la pag. 45. 
  
De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat i se dă cunoştinţa tuturor. Aşa se întâmplă cu sfinţii, care, datorită vieţii lor îmbunătăţite dobândesc o cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Sfinţii îşi cunosc deplin înălţimile şi adâncimile sufletului, îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei înşişi şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare. Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere trupească, exterioară, materială, unilaterală, limitată, ci una lăuntrică, duhovnicească, în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. Este o cunoaştere experimentală, prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscută, care, pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la cei duhovniceşti, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cunoaşte bine, autentic, şi nu putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenţa firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realităţilor vieţii sufleteşti. Prin urmare, cunoaşterea de sine este întotdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă adausurile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, afundându-se tot mai mult în adâncul, în abisul smereniei. Pe treptele înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă de Creatorul iubitor. 
  
Aşadar, atunci când defineşte omul, spiritualitatea ortodoxă vorbeşte despre el cu sfială duhovnicească şi îl numeşte ,,taină teologică,,. La fel, întreaga sa viaţă sau întregul dinamism al vieţii sale duhovniceşti, în centrul căruia se află sistemul minte – inimă, constituie o taină. De aceea, teologia are o cunoaştere mai adâncă, interioară despre elementele acestei taine. Încercările ştiinţelor naturale şi experimentale de a o exprima, în termenii conceptelor închise, structuraliste, se lovesc de insuficienţa obiectelor şi metodelor de cercetare şi de neputinţa minţii noastre slăbite de păcat. ,,Problema vieţii şi a bogăţiei sale de semnificaţii spirituale n-a putut fi epuizată sau măcar parţial rezolvată nici de psihologia experimentală şi nici de psihanaliza abisală sau a profunzimilor. Încercările de a raţionaliza sau conceptualiza taina vieţii omeneşti, pe care o exprimă existenţa umană spirituală, de a explica prin categoriile limitate şi prin intermediul metodelor şi demonstraţiilor ştiinţifice taina sa inefabilă eşuează. Ea nu poate fi epuizată prin metodele obişnuite ale ştiinţei experimentale şi logice, nu poate fi circumscrisă în cadrul limitat al cunoaşterii ştiinţifice. Orice astfel de abordare a tainei sufletului omenesc reprezintă o cunoaştere aparentă şi cel mult parţială,, - afirmă acelaşi Părinte Ioan Cristinel Teşu de la Iaşi. Precum Dumnezeu este infinit, iar urcuşul spre El are caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite răsături ale creştinului, aflat pe diferite trepte ale desăvârşirii, fără, însă, a se putea exprima totul. Persoana umană nu poate fi limitată la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru că taina sa este inepuizabilă, este inepuizabilă, este un univers de taine. 
  
A încerca să înţelegi omul înseamnă, pentru părinţii duhovniceşti ai Răsăritului, a încerca să înţelegi eforturile fiinţei umane în dorinţa neîncetată de a înainta spre Arhetipul ei, altfel această înţelegere este doar una parţială, fragmentară, înseamnă o exprimare a relativului uman în raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – susţine Paul Evdokimov. Oricât ar fi analizat, omul se ridică deasupra oricăror examene, anamneze, rămânând permanent o enigmă sau un mister, o taină, un αγνοστος – o ,,fiinţă necunoscută,, - după cum spune Alexis Carrel – în cartea sa ,,Omul, fiinţă necunoscută,, cea mai mare necunoscută, taină, enigmă şi mister al lumii create. Totodată, convingerea noastră este că singură antropologia creştină are puterea de a aduce liniştea atât de mult căutată, pentru om şi pentru lume, linişte izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşită lumii prin om - ,,cununa creaţiei,,. 
  
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs 
  
Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară. 
  
Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Ομεγα αποστολος του Θεου - marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei. Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană. 
  
Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare. Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie. 
  
Cu alte cuvinte, Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie. 
  
Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării. Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. 
  
În încheierea acestui capitol, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Despre relaţia dintre om şi biserică ca locaş de cult 
  
În ascensiunea spre întâlnirea cu Iisus Hristos, locaşul bisericesc are un rol deosebit de important. Sfânta Liturghie şi celelalte Taine săvârşite în el sunt trăite de credincioşi ca momente şi evenimente sfinte, care se săvârşesc în lume, dar care vin dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă . Despre legătura dintre om şi biserică ca locaş de cult, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în Mistagogia sa, că omul este o „biserică tainică”, iar Dumnezeu este găsit în profunzimile abisale umane, existând în om o mişcare unificatoare şi sinergică între facultăţile sufletului, aceeaşi pe care o realizează Biserica între părţile ei. Ştiind acestea, credinciosul nu trebuie să înainteze doar în locaşul bisericesc spre Iisus Hristos cel din altar, ci trebuie să devină el însuşi locaş bisericesc şi preot al acestui sfânt locaş, slujind astfel Dumnezeului aflător în altarul inimii sale, sălăşluit aici încă de la Botez. Acest altar se află şi în inima celorlalţi credincioşi astfel că „inimile pline de Dumnezeu se întâlnesc între ele ca unele ce se deschid spre acelaşi infinit dumnezeiesc şi se scaldă în lumina Lui iubitoare fără să se contopească întreolaltă şi cu El”. 
  
Printre Sfinţii Părinţi care au mai scris despre acest lucru se găseşte Sfântul Marcu Ascetul, care în limbajul său mistagogic, compară sufletul cu o cetate, templul Ierusalimului, inima cu Sfânta Sfintelor, iar simţurile omului drept curtea templului: „Cetatea este dreaptă socoteala întru Iisus Hristos, care este plină de lumină. Când aceasta chiverniseşte cu evlavie şi după lege lucrurile, vieţuieşte în pace şi dreptate. Dar când greşeşte, se predă duşmanilor spre dărâmare. Iar templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care este zidit de Dumnezeu. În sfârşit altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat”. Acest sfânt vede omul ca pe o biserică actualizată pe măsura credinţei lui, în care el însuşi oferă darurile sale lui Iisus Hristos. 
  
Aceste jertfe aduse lui Iisus Hristos pe altarul inimii sunt aducerea fiinţei noastre, dar şi a tuturor gândurilor şi simţirilor noastre, gândurile fiind cele prin care pornim la săvârşirea acţiunilor noastre referitoare la lucruri şi persoane din afară. În legătură cu gândurile pe care trebuie să le ducem la altarul din fiinţa noastră, Sfântul Marcu Ascetul spune că gândurile trebuie să fie curate, gândurile curate ale firii noastre păzite de rugăciune, legate de nădejde şi îmboldite de încercări şi care nu se abat de la calea poruncilor, fiind singurele care ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse ca jertfă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că noi trebuie să despărţim patima de înţelesurile simple ale lucrurilor: „Înţeles pătimaş este gândul alcătuit din patimă şi înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi vă rămâne gândul simplu. Să o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă voim”. Mai trebuie să menţionăm că lucrarea lui Iisus Hristos din inima noastră nu se limitează doar la primirea gândurilor noastre şi a fiinţei noastre înseşi, „ci se arată şi într-o împărtăşire a noastră de el. Aceasta pentru că în orice iubire adevărată are loc o predare reciprocă. Iar împărtăşania este un act de reciprocă iubire între credincios şi Iisus Hristos”. Sunt Sfinţi Părinţi care vorbesc despre această predare lui Iisus Hristos către ei, cât şi de predarea lor lui Iisus Hristos, precum Sfântul Simeon Noul Teolog şi alţi Sfinţi Părinţi. 
  
Sfântul Maxim descrie pe om ca pe o Biserică mistică, mistagogică: „Prin trup iradiază ca printr-un naos, partea făptuitoare a sufletului în împlinirea poruncilor prin înţelepciune practică; prin suflet aduce ca printr-un ierateion lui Dumnezeu, folosindu-se de raţiune în cunoaşterea naturală, sensurile desprinse din simţuri, după ce a depărtat de la ele în duh tot ce-i material şi necurat; iar prin minte, ca prin altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei şi necunoscutei mari grăiri a dumnezeirii”. Sufletul este văzut ca fiind compus din două puteri: puterea intelectuală şi puterea vitală. Facultatea mintală se compune la rândul ei din minte şi raţiune (latura contemplativă, respectiv latura practică) în dezvoltarea acestora fiind un progres necontenit al sufletului, latura contemplativă: minte – înţelepciune – contemplaţie – cunoaştere – cunoaştere ce nu se uită în adevăr, însă şi a celei practice, raţionale: raţiune – prudentă – făptuire – virtute – credinţa, în bine. Numai prin unirea progresivă a raţiunii cu mintea, prudenţei cu înţelepciunea, lucrarea, virtutea cu cunoaşterea şi credinţa cu cunoaşterea care nu se uită, se ajunge la cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu. Acestea trebuie să fie într-un raport de egalitate, ceea ce aduce echilibru spiritual sufletului. Mai trebuie să menţionăm că pentru Sfântul Maxim, mintea şi sufletul corespund altarului şi trupul corespunde naosului şi ceea ce este important pentru acesta, reciprocitatea dintre ele: Biserica îl reflectă pe om în constituţia lui, iar omul este o Biserică tainică în lume. Ca templu al Duhului Sfânt, omul are datoria de a-şi păstra în permanenţă curate cele două încăperi majore ale sale, naosul ca expresie a dispoziţiei afective a lui (irascibilitate şi concupiscenţă), iar altarul (sanctuarul, ierateionul) ca partea sa raţională, aflată la limita dintre sensibil şi insensibil (nous). 
  
Biserica - spaţiu al exercitării comuniunii dintre oameni 
  
Omul creşte spiritual doar în comuniune cu ceilalţi, viaţa sa sporind în această comuniune. Ca oricare alt aspect al omului, şi aceasta comuniune are nevoie de un izvor care să-i confere dăinuire. Comuniunea se realizează în cadrul Bisericii şi se întreţine în unitatea creata prin slujirea şi participarea la Sfânta Liturghie. Omul este o fiinţă chemată la asemănarea cu Cel care l-a creat, iar această înaintare în dialectica chip - asemănare se realizează doar în relaţie şi alături de ceilalţi. Însăşi această legătură organică cu toţi ceilalţi este simţită ca o mare calitate şi ca o certitudine a mântuirii soborniceşti şi personale a omului. În Sfânta Liturghie Ortodoxă acest lucru se realizează desăvârşit, descoperindu-se cu toată claritatea şi limpezimea ca un dar al harului dumnezeiesc. La această invitaţie permanentă adresată omului, de a se uni cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, acesta nu trebuie să vină oricum, ci într-o stare de jertfă, chiar şi a gândurilor sale. De aceea, Sfinţii Părinţi au realizat anumite analize mistagogice ale Sfintei Liturghii, însă doar cu o anumită raportare la om şi la modul în care acesta trebuie să-şi asume viaţa Bisericii. 
  
Această recapitulare în om a Bisericii stă în strânsă legătură cu Liturghia comunităţii şi cu jertfa interioară de care vorbeşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, surprinzând faptul că viaţa duhovnicească a persoanei nu se dezvoltă într-o izolare faţă de comunitatea euharistică, ci se influenţează reciproc. Urcuşul duhovnicesc al persoanei se alimentează din comunitatea euharistică, ţinându-se cont de faptul ca ţinta ultimă a acestui urcuş al persoanei este iubirea de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, deplina încadrare în Împărăţia lui Dumnezeu. „Prin liturghia interioară se realizează şi în biserica fiinţei noastre o unificare a tuturor mişcărilor şi a tendinţelor omului credincios între ele şi a lui cu Dumnezeu. Şi ea ajută la rândul ei la unificarea fiecărei fiinţe cu celelalte în Dumnezeu, căci un om neunificat în sine – unificare ce nu se poate împlini decât în Dumnezeu – nu se poate unifica nici cu ceilalţi”. Domnul Iisus Hristos care se află în noi lucrează în toţi cei care îl primesc cu curăţie, în Sfânta Împărtăşanie, trezind iubirea faţă de El şi faţă de ceilalţi oameni, creându-se astfel o comuniune, o armonie de daruri reciproce căci „fiecare dintre noi intrăm într-o simfonie de simţuri şi de fapte ale unora pentru alţii, devenim un corp de simţiri şi de intenţii în corpuri materiale deosebite, umplute de acelaşi Iisus Hristos” . 
  
Biserica - mediul actualizării chipului lui Dumnezeu din om 
  
Jertfa lui Iisus Hristos, pe care a adus-o pentru toţi, trebuie să fie însuşită voluntar de fiecare credincios, trebuie asimilată pentru a se elibera din închisoarea egoistă, pentru a se putea transpune în starea de dăruire, prin aceeaşi stare de jertfă, pentru a face şi viaţa lor să servească tuturor spre a se sfinţi, după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Sfinţenia vine din relaţia în care intră darul oferit de Dumnezeu, având în acelaşi timp ca scop folosirea altora”. Sfântul Marcu Ascetul ne înfăţişează aceasta jertfire interioară foarte deosebit, el văzând sălăşluirea Lui Iisus Hristos în noi încă de la Botez, menţionând ca o dată cu Botezul primim şi trupul lui Iisus Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. El descrie într-un mod deosebit lucrarea lui Iisus Hristos în noi şi angajarea noastră în ea, comparând templul (personal) cu locaşul cel sfânt al sufletului şi al trupului, care este zidit de Dumnezeu, în care se află şi masa nădejdii, unde se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, iar deschizându-ne inima credincioasă prin nădejde, Arhiereul ceresc Care se află acolo de la Botez, primeşte gândurile noastre şi le arde cu focul iubirii Sale. Dar noi nu putem duce ca jertfă lui Iisus Hristos gândurile noastre întinate şi murdare, ci doar după ce ne-am curăţit de patimi, împlinind poruncile lui Dumnezeu, făcând tot ceea ce putem ca să creştem spre iubirea lui Iisus Hristos. Într-un mod remarcabil, Sfântul Marcu Ascetul face observaţia că, precum noi mâncăm la Sfânta Liturghie Trupul lui Iisus Hristos, tot astfel prin interiorizare liturgică, Iisus Hristos mănâncă, adică îşi face proprie mintea noastră. „Căci făcând aşa, precum la începutul credinţei venite prin Botez, trupul lui Iisus Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot aşa acum mintea, devenită tare în credinţă şi curată, prin lepădarea gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se face mâncare lui Iisus Hristos”. Tot ceea ce se oferă lui Dumnezeu se sfinţeşte pentru a se apropia de El şi prin aceasta depăşeşte egoismul şi se poate curăţi, urmărindu-se în primul rând moartea faţă de păcat, apoi sfinţirea omului. În măsura în care omul se jertfeşte mai mult, va trece la un mod de existenţă superior celui egoist în care nu se mai comportă faţă de ceilalţi sau faţă de lucruri cu simplă lăcomie egoistă, ci dobândeşte o înţelegere mai profundă a acestora, folosindu-le în mod corect, după voia Lui Dumnezeu. Există astfel o creştere continuă şi permanentă a noastră, care se realizează mereu în Iisus Hristos, aceasta fiind întreţinută nu doar de primirea lui Iisus Hristos ci şi de dăruirea noastră către El. Comunitatea creată prin această atitudine a omului desăvârşeşte trupul Bisericii din care face parte şi la care ia parte ca fiu, prin expresia paternităţii duhovniceşti şi a filiaţiei, câştigate în cadrul celebrării euharistice. 
  
Concluzie şi încheiere 
  
Aşadar, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru noi, ne-a eliberat de sub legea păcatului şi a morţii şi ne-a dat capacitatea să trăim într-un fel nou, să fim fii ai luminii, precum spune Mitropolitul Nicolae Mladin. Tot el sublinia că libertatea pe care ne-a redat-o Iisus Hristos înseamnă „suprema activitate, lupta de adâncire a unirii cu Iisus Hristos, de asimilare a vieţii lui”, norma ei şi puterea ei fiind Iisus Hristos, care trebuie să se întrupeze în viaţa noastră zilnică. Cărămizile care stau la baza zidirii omului duhovnicesc nu sunt altceva decât conştientizări a lucrării harului dumnezeiesc în viaţa fiecărui om. Primirea lucrării lui Iisus Hristos este esenţială pentru devenirea noastră şi implică o anumită responsabilitate în asumarea mântuirii. Se mai adaugă faptul că acest lucru nu este un sfat, ci este o datorie. 
  
În acest fel trebuie să ducă o viaţă de asceză, având ca arme „conştiinţa faptului că este încorporat lui Iisus Hristos”, efortul permanent al voinţei de a priveghea asupra minţii şi a simţurilor”, iar „asceza trupească nu trebuie lepădată”; omul încercând să ajungă la asemănarea cu Iisus Hristos prin „permanenta actualizare a Botezului în viaţa sa. Asceza este concretizarea Botezului, deci prelungirea morţii şi învierii lui Iisus Hristos în viaţa conştientă; ea este dezbrăcarea de omul vechi (mortificarea) şi îmbrăcarea în Iisus Hristos (imitarea lui Iisus Hristos)”. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirma că eforturile ascetice sunt mijloace prin care omul participă tot mai mult la forţa firii omeneşti a lui Iisus Hristos. „Căci în eforturile noastre este prezentă şi forţa din firea omenească a lui Iisus Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Iisus Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră”. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Iisus Hristos, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului şi ea nu este numai o imitare a lui Iisus Hristos, ci „o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos”. Iar această asceză se câştigă şi în existenţa individuală şi personală, însă ea îşi găseşte deplinătatea în locaşul de cult, în Biserică, ca spaţiu în care revelaţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos se manifestă în permanenţă şi se oferă oamenilor spre a putea ajunge la îndumnezeire. 
  
Cu alte cuvinte, omul a fost restaurat prin Iisus Hristos şi în acest fel are şansa şi posibilitatea să devină el însuşi Biserica purtătoare de Iisus Hristos. Pentru a putea ajunge la simţirea lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii, omul trebuie să ducă o viaţă curată, o viaţă în care să experieze despătimirea, să păzească poruncile date de Dumnezeu pentru a dobândi virtuţile necesare primirii harului din Sfintele Taine, adică primirea lui Iisus Hristos. În relaţia aceasta între jertfa omului şi împărtăşirea de Iisus Hristos, Părintele Dumitru Stăniloae spune că oamenii sunt ca nişte biserici personale în mijlocul lumii din afară, în locaşul bisericesc Dumnezeu aflându-se pe locul cel mai înalt care este Sfânta Masă din altar, în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, iar în fiinţa umană aflându-se ca fundament şi orizont nesfârşit… 
  
Câteva referinţe bibliografice: 
  
1. Filocalia, volumul I, ediţia I, Sibiu, 1947 
  
2. Filocalia, volumul III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008 
  
3.Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Mystagogia”, Editura Apologeticum, 2003 (ediţie electronică) 
  
4.Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, „Ascetica şi mistica paulină”, Sibiu, 1996 
  
5.Ioan Ghe. Savin, „Ascetica şi mistica ortodoxă”, Vol. I şi II, Sibiu, 1996 
  
6 Pr. Alexander Schmemann, „Euharistia – Taina Împărăţiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993 
  
7. Pr. Alexander Schmemann, „Introducere în Teologia liturgică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2008 
  
8. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Stăniloae „Sensul ascezei monahale”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, an 2005 
  
9. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă”, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2004 
  
10. Arhimandritul Vasilios, „Intrarea în Împărăţie”, Editura Deisis, Sibiu, 1996 
  
11. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae „Legătura între Euharistie şi iubirea creştină”, in revista „Studii Teologice”, 1965, nr. 1-2, 
  
12. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, „Liturghia comunităţii şi jertfa interioară in viziune filocalică”, în revista „Ortodoxia”, 1982, nr. 1 
  
13. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae „Liturghia, urcuş spre Dumnezeu şi poartă a cerului”, în revista „Mitropolia Banatului”, an XXXI (1981), nr. 1-3 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre raportul şi relaţia dintre om şi Biserică în gândirea şi viziunea mistagogică ortodoxă… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1987, Anul VI, 09 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!