Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1986 din 08 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea şi concepţia teologului ortodox rus Alexandru Homiakov…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea şi concepţia teologului ortodox rus Alexandru Homiakov… 
  
Biserica este una - A.S. Homiakov 
  
A. S. Homiakov s-a născut la 1 mai anul 1804 într-o familie de nobili ruşi. Dragostea sa profundă pentru Biserică şi pentru Rusia o datorează mamei sale. Este semnificativ în acest sens că mama sa a construit o biserică din propriile ei economii, pentru a comemora eliberarea Rusiei după invazia lui Napoleon din anul 1812. Studiile universitare le-a făcut la Moscova, unde a obţinut licenţa în matematică (1822). între anii 1823-1825 a fost ofiţer într-un regiment de cavalerie. În anul 1825 pleacă în străinătate, mai întâi la Paris, unde studiază pictura, apoi în Italia, Elveţia şi Austria. În anul 1828 se înrolează pentru a lupta împotriva turcilor. După terminarea războiului, se retrage la ţară pentru a se ocupa de domeniile familiei, petrecându-şi iernile la Moscova. A. S. Homiakov a murit de holeră la 23 septembrie anul 1860 îngrijindu-i pe ţăranii din Ivanovskoe atinşi de această boală teribilă. Pentru el, iubirea semenilor şi lepădarea de sine nu au rămas simple cuvinte, fiind înmormântat la Moscova, în cimitirul mănăstirii Danilov. 
  
Scrierile lui Homiakov nu au putut fi publicate în Rusia în timpul vieţii sale din pricina cenzurii ţariste. Deşi iubea cu ardoare Rusia şi tradiţiile ei, a refuzat să accepte nedreptăţile săvârşite de către poporul său. Aşa se face că la începutul războiului din Crimeea (1854-1855), el a denunţat, cu înflăcărarea unui profet, abuzurile Rusiei din vremea sa (adică Rusia dinainte de reforma ţarului Alexandru al II-lea), chemându-şi com¬patrioţii la pocăinţă.[1] 
  
În planul vieţii bisericeşti, el a abandonat clişeele scolastice, incomodându-i astfel pe cei care promovau o teologie anchilozată, aşa că este lesne de înţeles de ce unii dintre conducătorii Bisericii din vremea sa nu vedeau cu ochi buni criticile, directe şi indirecte, împotriva clericilor ale căror fapte nu erau în acord cu învăţătura pe care o profesau[2]. 
  
Eseul său Biserica este una (Ţerkov odna), a fost scris între anii 1840-1850, dar a văzut lumina tiparului abia după moartea sa, mai întâi într-o ediţie nemţească, la Berlin în anul 1867, iar în Rusia abia în anul 1879. 
  
Volumul L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de VEglise d'Orient, publicat în limba franceză la Lausanne în 1872, de către editorul protestant B. Benda, cuprinde articole tipărite deja la Paris - Quelques mots, par un chretien orthodoxe, sur Ies commumons occidentales, ă l'occasion d'une brochure de M. Laurentie (1853) - şi Leipzig (1855 şi 1858). 
  
Articolul Quelques mots par un chretien orthodoxe... reprezintă de fapt răspunsul lui Homiakov dat teologului romano-catolic Laurentine care relua într-o broşură acu¬zaţia de „cezaro-papism" la adresa Ortodoxiei precum şi cea de înclinaţie spre Protestantism. 
  
Încredinţat fiind că Biserica este „revelare a adevă¬rului dumnezeiesc pe pământ, hărăzită prin însăşi esenţa ei să fie patria comună a tuturor oamenilor", Alexandru Homiakov consideră că ea „nu permite nici unuia dintre fiii săi să tacă în faţa unei calomnii care atacă şi denaturează dogmele sau principiile sale. Pământul şi materia ţin de domeniul statului, iar arma lui este sabia. Sufletul este singurul domeniu al Bisericii, iar cuvântul este singura sabie de care se poate servi [...]. A răspunde calomniilor al căror obiect este Biserica nu reprezintă doar un drept, ci şi o datorie pentru toţi membrii săi. A tăcea este o crimă nu numai la adresa celor care au bucuria să îi aparţină, ci, încă şi mai mult, la adresa celor care ar putea să o aibă şi pe care false reprezentări pot să-i îndepărteze de adevăr. Orice creştin care aude că îi este atacată credinţa trebuie să o apere după priceperea sa, fără să aştepte o autorizaţie oarecare: căci Biserica nu are avocaţi oficiali"[3]. 
  
Aşadar, broşura lui Laurentine îndreptată împotriva Ortodoxiei îi dă lui Homiakov prilejul să analizeze cauza schismei occidentale. în studiul său, el ajunge la concluzia că principala cauză a schismei o reprezintă puţinătatea dragostei celor care s-au separat. Alexandru Homiakov vede în romano-catoiicism o formă de protestantism deghizat, întrucât şi această confesiune nesocoteşte învăţătura Bisericii, modificând Simbolul credinţei. Despre catolicism mai spune, între altele, că a introdus în sanctuarul credinţei mecanismul unei bănci şi că papa este de fapt un „oracol involuntar" de vreme ce infailibilitatea acestuia nu depinde de sfinţenia sau de decăderea sa. 
  
Familiaritatea sa cu scrierile patristice stă chezăşie pentru adevărul afirmaţiilor sale cu privire la taina Bisericii. Însă autenticitatea eseurilor lui Alexandru Homiakov pare să-şi aibă obârşia, înainte de toate, într-o experienţă personală a cunoaşterii lui Dumnezeu. Pentru el, viaţa şi adevărul nu sunt decât una. Cu toate că are cuvinte grele la adresa confesiunilor apusene, este remarcabil faptul că tocmai cei pe care i-a criticat au considerat că scrierile sale merită să fie publicate, ceea ce dovedeşte aprecierea de care s-a bucurat şi printre ei. 
  
Editorii protestanţi sunt cei care i-au publicat antologia de articole intitulată L'Eglise latine et le Protesîantisme au point de vue de l'Eglise d'Orient. Unitatea Bisericii derivă, fără îndoială, din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este o multitudine de persoane separate, ci unitatea Harului dumnezeiesc, ce dăinuieşte în multitudinea făpturilor raţionale, care se supun Harului. Harul este dat şi celor nesupuşi, care nu se folosesc de el (care îşi îngroapă talantul), dar ei sunt în afara Bisericii. Unitatea Bisericii nu este una imaginară, alegorică, ci este adevărată şi substanţială, la fel ca unitatea nume¬roaselor organe în trupul omenesc viu. Biserica este una, deşi există o împărţire aparentă a ei, pentru omul care încă mai trăieşte pe pământ. Numai relativ la om se poate recunoaşte împărţirea Bisericii în cea văzută şi cea nevăzută, însă unitatea ei este reală şi absolută. Cei care trăiesc pe pământ, cei ce şi-au terminat călătoria pământească, cei care (precum îngerii) nu au fost creaţi pentru călătoria pământească, cei care încă nu şi-au început călătoria pe pământ (generaţia viitoare), toţi sunt uniţi într-o singură Biserică, într-un Har dumnezeiesc; pentru că Dumnezeu cunoaşte şi făptura care încă n-a fost zidită şi aude rugăciunile şi ştie credinţa aceluia pe care încă nu l-a chemat din neant la fiinţă. Biserica însă, Trupul lui Iisus Hristos, se manifestă şi se realizează în timp, neschimbând unitatea sa esenţială şi viaţa sa lăuntrică, harică. De aceea când se vorbeşte despre „Biserica văzută şi nevăzută", aceasta se spune numai relativ la om. Biserica văzută, Biserica pământească, trăieşte într-o desăvârşită comuniune şi unitate cu tot trupul biseri¬cesc, al cărui Cap este Iisus Hristos. Ea îl are pe Iisus Hristos Care locuieşte întru ea şi harul Duhului Sfânt, în toată plinătatea vieţii Lor, dar nu în plinătatea manifestării Lor, pentru că ea săvârşeşte şi împarte nu totul, ci numai cât voieşte Dumnezeu. Pentru că Biserica pământească şi văzută nu este încă plenitudinea şi împlinirea întregii Biserici, pe care Dumnezeu a rânduit-o să se descopere în ziua Judecăţii de apoi a întregii creaţii, ea făptuieşte şi cunoaşte doar în limitele sale „nejudecând pe cei dinafară", după cuvintele Apostolului Pavel {Epistola către Corinteni 5, 12) şi nu face decât să-i recunoască separaţi pe cei care singuri se separă de ea, adică nemaiaparţinându-i. În ceea ce priveşte restul omenirii, adică cea străină de Biserică sau legată de ea cu legături pe care Dumnezeu nu a dorit să i le descopere, o lasă pentru Judecata din ziua cea mare. Biserica pământească se judecă doar pe sine, după harul Duhului şi după libertatea dăruită ei prin Hristos, chemând şi restul lumii la unitate şi la înfierea dumnezeiască în Hristos; dar asupra acelora care nu aud chemarea ei nu pronunţă sentinţe, cunos¬când porunca Domnului şi Mântuitorului său: nu-i este dat străinului „să judece sluga altuia" (Romani 14, 4). 
  
De la facerea lumii, Biserica pământească a existat neîncetat pe pământ şi va exista până la împlinirea tuturor faptelor dumnezeieşti, după făgăduinţa dată ei de însuşi Dumnezeu. însuşirile ei sunt: sfinţenia inte¬rioară, care nu îngăduie nici un amestec de minciună, pentru că în ea trăieşte duhul adevărului; şi statornicia exterioară, pentru că neschimbat este şi Păzitorul şi Capul ei, adică Iisus Hristos. Toate însuşirile Bisericii, atât cele interioare cât şi cele exterioare, se percep numai de către ea însăşi şi de către cei pe care Harul îi cheamă să fie mădularele ei. Dimpotrivă, pentru cei străini, pentru cei nechemaţi, ele sunt de neînţeles, pentru că schimbările exterioare ale unui rit le par acestora schimbări ale Duhului însuşi, care este proslăvit în acel rit (de exemplu, trecerea de la Biserica Vechiului Testament la cea a Noului Testa¬ment; sau schimbarea ritului şi a rânduielilor bisericeşti din vremurile apostolice). Biserica şi membrii ei cunosc, cu cunoştinţa interioară a credinţei, unitatea şi statornicia Duhului său, care este Duhul lui Dumnezeu. Dar cei din afară, cei care n-au fost chemaţi, văd şi cunosc schimbarea ritualului exterior printr-o cunoaş¬tere exterioară, care nu atinge profunzimea, după cum însăşi statornicia lui Dumnezeu li se pare schimbătoare în schimbările din lucrarea Sa. 
  
De aceea Biserica nu a fost şi nu a putut fi schim¬bătoare, întunecată sau căzută, căci atunci ea ar fi fost lipsită de Duhul adevărului. Nu ar fi putut exista o vreme când ea ar fi primit greşeala în sânul său, când mirenii, preoţii şi episcopii să se fi supus prescripţiilor şi învăţăturii care să fie în dezacord cu învăţătura şi duhul lui Hristos. Acela care spune că ar putea fi în ea o astfel de sărăcire a duhului lui Iisus Hristos nu cunoaşte Biserica şi îi este străin. Revolta personală împotriva unei învăţături false, cu păstrarea sau primirea altor învăţături false, nu este şi nu ar putea fi lucrarea Bisericii, căci în ea, prin esenţa ei, trebuiau să fie întotdeauna propovăduitori şi dascăli şi mucenici, măr¬turisind nu un adevăr parţial, amestecat cu minciuna, ci un adevăr întreg şi curat. Ceea ce cunoaşte Biserica nu este în parte adevăr şi în parte minciună, ci întregul adevăr, fără amestecul erorilor. 
  
Cel ce trăieşte în Biserică nu se supune vreunei învăţături false, nu primeşte tainele de la nici un învăţător al minciunii, ci cunoscându-1 în rătăcire pe acela, nu urmează ritualurile lui false. Iar Biserica nu se înşeală pe sine însăşi, căci ea este adevăr; nu umblă cu înşelăciuni şi nu e slabă din fire, căci este sfântă. Şi pentru că este statornică, Biserica nu recunoaşte ca fals ceea ce ea a recunoscut odată drept adevăr; anunţând printr-un sobor şi de comun acord că orice persoană, orice episcop sau patriarh[4] poate să se înşele în ce priveşte învăţătura; ea nu poate recunoaşte că o per¬soană particulară, episcop sau patriarh, ori urmaşii lor, nu pot greşi în învăţătură şi că ei sunt feriţi de rătăcire, printr-un har deosebit. Cu ce s-ar mai sfinţi pământul dacă Biserica şi-ar pierde sfinţenia ei? Şi unde ar fi adevărul, dacă hotărârea actuală, ar fi contrară celei de ieri? în Biserică, adică printre membrii ei, se nasc învăţături false, dar atunci membrii care s~au molipsit se despart, realizând o erezie sau o schismă, şi nu mai întinează sfinţenia Bisericii. 
  
Biserica se numeşte una, sfântă, sobornicească (catolică şi universală), apostolească; pentru că ea singură este sfântă, pentru că ea aparţine întregii lumi, şi nu vreunei regiuni; pentru că prin ea se sfinţeşte întreaga omenire şi nu doar un singur popor sau o singură ţară; pentru că fiinţa ei constă în armonia şi unitatea duhului şi a vieţii tuturor membrilor săi, a celor care o recunosc, de pe tot pământul. Şi, în sfârşit, pentru că în scrierile şi învăţăturile Apostolilor este conţinută toată plenitudinea credinţei sale, a nădejdii şi a iubirii sale. 
  
De aici rezultă că atunci când o comunitate creştină este numită Biserică locală, de exemplu Biserica grecească, rusească sau siriacă, această denumire nu înseamnă nimic altceva decât adunarea membrilor Bisericii care locuiesc în acea ţară (Grecia, Rusia, Siria, etc.) şi nu implică presupunerea că o singură comunitate de creştini ar putea să exprime învăţătură bisericească sau să dea Scripturii o explicaţie dogmatică, fără acordul celorlalte comunităţi; aceasta presupune şi mai puţin că o comunitate sau un păstor oarecare pot să prescrie celorlalţi tâlcuirea lor. Harul credinţei este inseparabil de sfinţenia vieţii; iar unei singure comunităţi sau unui singur păstor nu i se poate recunoaşte calitatea de păstrător al întregii credinţe, după cum nici un păstor, nici o comunitate nu se pot considera reprezentanţi a toată sfinţenia Bisericii. Cu toate acestea, orice comunitate creştină, fără să-şi însuşească dreptul de a interpreta dogmatic sau de a-i învăţa pe alţii, are tot dreptul să schimbe ritualurile sale, să introducă unele noi, dar fără să scandalizeze alte comunităţi, ci dimpotrivă, renunţând la propria sa părere şi supunându-se părerii celorlalţi, de teama ca nu cumva ceea ce unora le-ar părea nevinovat sau chiar de lăudat, să nu pară altora ca greşeală şi pentru ca fratele să nu-1 ducă pe frate în păcatul îndoielii şi al dezbinării. Unitatea riturilor bisericeşti trebuie să fie pentru fiecare creştin cel mai preţios lucru, pentru că astfel se descoperă în mod vizibil, chiar pentru cei neînvăţaţi, unitatea Duhului şi a învăţăturii; iar pentru cei iniţiaţi, în aceasta se află izvorul bucuriei vii, al bucuriei creştine. Iubirea este cununa şi slava Bisericii. 
  
Duhul Sfânt Care trăieşte în Biserică, Cei Care o conduce şi o face înţeleaptă, Se manifestă în ea sub diferite aspecte: în Scripturi, în Tradiţie şi în lucrare; căci Biserica, aceea care împlineşte lucrarea lui Dumnezeu este aceeaşi Biserică păstrătoare a Tradiţiei şi totodată este aceea care a scris Scripturile. Nu vreo persoană oarecare, nici mulţimea persoanelor cuprinse în Biserică nu păstrează Tradiţia şi nu scriu Scriptura, ci aceasta este lucrarea Duhul lui Dumnezeu trăind în comunitatea bisericească. De aceea, să nu se caute în Scripturi temelia Tradiţiei, şi nici în Tradiţie dovezi ale Scripturii, nici în fapte justificarea Scripturii şi a Tradiţiei; un astfel de lucru nu se poate şi nici nu trebuie făcut. Celor ce trăiesc în afara Bisericii le sunt de neînţeles Scriptura, Tradiţia şi fapta. Dar celui ce trăieşte înlăuntrul Bisericii şi se împărtăşeşte din duhul Bisericii, unitatea lor este vădită prin Harul ce trăieşte în Biserică. 
  
Oare fapta nu a fost înaintea Scripturii şi a Tradiţiei? Nu precede oare Tradiţia Scripturii ? Nu l-au fost plăcute lui Dumnezeu faptele lui Noe, ale lui Avraam, ale patriarhilor şi ale reprezentanţilor Bisericii Vechiului Testament? Şi nu existau oare tradiţii la strămoşii noştri, începând de la primul nostru părinte, Adam? Nu a dat oare Iisus Hristos libertate oamenilor şi învăţătură prin cuvântul rostit, înainte ca apostolii, prin scrierile lor, să mărturisească lucrarea mântuirii şi legea libertăţii? De aceea, între Tradiţie, faptă şi Scriptură nu sunt contradicţii, ci un deplin acord. Nu veţi înţelege Scriptura decât în măsura în care veţi păstra Tradiţia şi veţi împlini fapte după înţelepciunea care trăieşte întru voi. Dar înţelepciunea care există întru voi nu vă este dată vouă personal, ci membrilor Bisericii precum sunteţi; şi vă este dată în parte, fără a înlătura cu totul greşeala personală; Bisericii îi este dată în plenitudinea adevărului şi fără amestecul erorii. De aceea, nu judecaţi Biserica ci supuneţi-vă ei, pentru ca să nu se ia de la voi înţelepciunea. 
  
Orice om care caută dovedirea adevărului Bisericii, chiar prin acest fapt, fie îşi arată îndoiala sa şi se exclude din sânul Bisericii, fie lasă să pară că se îndoieşte, păstrând în acelaşi timp nădejdea de a dovedi adevărul şi de a ajunge la el prin puterea minţii sale; dar puterile minţii nu ajung până la adevărul iui Dumnezeu şi neputinţa omenească se manifestă în neputinţa de a dovedi. A nu accepta decât Scriptura şi a întemeia Biserica doar pe ea, înseamnă în realitate a respinge Biserica şi a spera să o creezi din nou prin puterile tale proprii; primind numai Tradiţia şi fapta şi mini¬malizând importanţa Scripturii, aceasta înseamnă în realitate să respingi Biserica şi să te pretinzi judecătorul Duhului Sfânt Care vorbeşte în Scriptură. Căci cunoaşterea creştinului nu este consecinţa raţiunii care caută, ci a credinţei, care este viaţă şi har. Scriptura este exterioară, Tradiţia este exterioară şi faptele sunt exterioare: ceea ce este interior în ele este Duhul dumnezeiesc. Doar din Tradiţie ori din Scriptură sau numai din fapte, omul poate obţine numai cunoaşterea exterioară şi incompletă, care poate să conţină un adevăr în sine, căci pleacă de la adevăr, dar în acelaşi timp este fără îndoială falsă, pentru că nu este deplină. Credinciosul cunoaşte adevărul, necredinciosul nu-1 cunoaşte, sau îl cunoaşte din exterior şi imperfect[5]. 
  
Biserica nu se dovedeşte nici prin Scriptură, nici prin Tradiţie, nici prin fapte, ci prin ea aduce mărturie Duhul Sfânt, Care trăieşte întru ea, şi Care este mărturisit în Scripturi. Biserica nu întreabă care dintre Scripturi este adevărată, sau care tradiţie este autentică, ori care sinod este valid, ce fapte sunt plăcute lui Dumnezeu, căci Iisus cunoaşte moştenirea Sa, iar Biserica, în care trăieşte El, cunoaşte printr-o cunoaştere interioară, şi nu poate să nu cunoască manifestările sale proprii. Ceea ce se numeşte Sfânta Scriptură este culegerea de cărţi ale Vechiului şi Noului Testament pe care Biserica le recunoaşte că sunt ale sale. Dar nu există limite pentru Scripturi, deoarece orice scriere pe care Biserica o recunoaşte ca fiind a sa este scriere sfântă; aşa sunt, cu precădere, mărturisirile de credinţă ale sinoadelor, în special simbolul niceo-constantinopolitan. Astfel deci, pana în vremurile noastre Sfânta Scriptură a continuat să se scrie şi se va mai scrie încă dacă va voi Dumnezeu. Dar nu a fost şi nu va fi niciodată în Biserică nici o contrazicere, nici în Scriptură, nici în Tradiţie, nici în fapte, căci în toate trei Iisus Hristos este unul şi neschimbat. Fiecare acţiune a Bisericii, îndrumată de Duhul Sfânt, Duhul vieţii şi al adevărului, reuneşte toate darurile sale: credinţa, nădejdea şi dragostea, pentru că în Scriptură se manifestă nu doar credinţa singură, ci şi nădejdea Bisericii şi iubirea lui Dumnezeu; în fapta plăcută lui Dumnezeu se manifestă nu doar iubirea, dar şi credinţa şi nădejdea, şi harul; iar în Tradiţia vie a Bisericii, care aşteaptă de la Dumnezeu încununarea şi împlinirea în Hristos, se manifestă nu doar nădejdea singură, ci şi credinţa şi dragostea. Darurile Duhului Sfânt sunt unite într-o sfântă şi vie unitate; dar după cum fapta plăcută lui Dumnezeu aparţine mai mult iubirii, după cum o rugăciune plăcută lui Dumnezeu aparţine mai mult nădejdii, astfel şi mărturisirea plăcută lui Dumnezeu aparţine mai mult credinţei, iar mărturisirea Bisericii se numeşte cu adevărat Mărturisirea sau Simbolul Credinţei. De asemenea, trebuie înţeles că mărturisirea, rugăciunea şi faptele nu înseamnă nimic prin ele însele: ele sunt manifestări exterioare ale duhului lăuntric. De aceea, plăcut lui Dumnezeu nu este nici cel ce se roagă, nici cel care face fapte bune, nici cel care mărturiseşte ceea ce mărturiseşte Biserica, ci aceia care făptuieşte şi mărturiseşte şi se roagă potrivit Duhul lui Iisus Hristos care trăieşte în el. Nu toţi oamenii au aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde sau aceeaşi dragoste; pentru că tu poţi iubi trupul, aşa cum poţi să nu nădăjduieşti şi să nu crezi decât în parte şi nu deplin; iar Biserica numeşte credinţă - credinţa ta, nădejde - nădejdea ta, dragoste - dragostea ta, pentru că tu le numeşti aşa şi ea nu se va certa cu tine pentru cuvinte; ea însă, la rândul său, numeşte credinţa, nădejdea şi dragostea daruri ale Duhului Sfânt şi ştie că ele sunt adevărate şi desăvârşite. 
  
Sfânta Biserică îşi mărturiseşte credinţa prin toată viaţa sa: prin învăţătura care este insuflată de Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine în care lucrează Duhul Sfânt, ca şi prin ritualurile în care El însuşi, lucrează. Iar mărturisirea de credinţă prin excelenţă este Simbolul niceo-constantinopolitan. În Simbolul niceo-constantinopolitan se cuprinde mărturisirea învăţăturii bisericeşti; dar ca să fie evident că nădejdea Bisericii nu este despărţită de învăţătura ei, această nădejde este de asemenea mărturisită aici: se spune, într-adevăr, nu doar „cred", ci şi „aştept" ceea ce va să fie. Simbolul niceo-constantinopolitan, mărturisire de¬plină şi desăvârşită a Bisericii, căreia ea nu va permite să i se adauge sau să i se excludă ceva… 
  
Această mărturisire este de înţeles, la fel ca toată viaţa Duhului, numai pentru cel care crede şi care este membru al Bisericii. Ea conţine adevăruri tainice care nu sunt accesibile pentru o minte curioasă, fiind deschise numai lui Dumnezeu însuşi şi acelora cărora Dumnezeu le descoperă, printr-o cunoaştere lăuntrică şi vie, nu una moartă şi exterioară. Ea conţine în sine taina existenţei lui Dumnezeu, nu numai în raport cu lucrarea Sa exterioară referitoare la facerea lumii, ci şi în ceea ce priveşte veşnica Sa existenţă lăuntrică. 
  
De aceea, orgoliul minţii şi al unei dominări ilegal însuşite, în contradicţie cu hotărârea întregii Biserici (exprimată la sinodul din Efes), pretinsul drept de a adăuga Simbolului niceo-constantinopolitan explicaţii particulare şi un înţeles omenesc, reprezintă deja în sine un atentat la sfinţenia şi la inviolabilitatea Bisericii. Astfel, după cum orgoliul unor Biserici separate, care au îndrăznit să schimbe simbolul întregii Biserici fără acceptul celorlalţi fraţi ai lor, a fost insuflat nu de duhul iubirii ci a fost o fărădelege faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfânta Biserică, la fel şi înţelepciunea lor oarbă, ce nu putea înţelege taina lui Dumnezeu, a fost o alterare a credinţei, pentru că acolo unde a dispărut iubirea, nu se mai păstrează credinţa. De aceea adăugarea lui filioque conţine o pretinsă dogmă, necunoscută nimănui dintre scriitorii bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, ori dintre urmaşii apostolilor sau episcopilor din primele veacuri ale Bisericii, o dogmă pe care Mântuitorul Hristos nu a exprimat-o. 
  
Aşa cum Iisus Hristos a afirmat cu claritate, la fel de clar a mărturisit şi mărturiseşte Biserica faptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl: căci nu numai tainele exterioare, ci şi cele lăuntrice au fost descoperite sfintei Biserici prin Iisus Hristos şi prin duhul credinţei Sfinţilor Apostoli. Când Teodoret i-a numit hulitori pe toţi cei care au mărturisit purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, Biserica, descoperind multele lui rătăciri, a aprobat în acest caz judecata lui printr-o tăcere semni¬ficativă". Biserica nu contestă că Duhul Sfânt este trimis nu doar de către Tatăl, ci şi de către Fiul; Biserica nu neagă că Duhul Sfânt Se împărtăşeşte tuturor făpturilor raţionale nu pornind doar de la Tatăl, ci şi prin Fiul; Când Biserica nu respinge explicit un autor, tăcerea sa este foarte semnificativă; dar această tăcere devine categorică atunci când Biserica nu respinge acuzaţia pronunţată împotriva unei învăţături, căci nerespingând acuzaţia, ea o aprobă cu toată puterea. Duhul Sfânt îşi are începutul Său în sânul Dumnezeirii, nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cel care a renunţat la duhul iubirii şi s-a lipsit de darurile Harului, nu mai poate avea o cunoaştere lăun¬trică, adică nu poate avea credinţă, ci se limitează la cunoaşterea exterioară; de aceea el poate să cunoască numai cele din afară, nu şi tainele dumnezeieşti lăuntri¬ce. Comunităţile creştine care s-au desprins din Sfânta Biserică, n-au mai putut mărturisi (pentru că n-au mai putut să înţeleagă cu duhul) purcederea Duhului Sfânt în sânul Dumnezeirii doar de la Tatăl; trebuiau să se mulţumească doar cu mărturisirea lucrării exterioare a Duhului în toate făpturile, lucrare săvârşită nu pornind doar de la Tatăl, ci şi prin Fiul. Ele au păstrat elementul exterior al Legii, dar au pierdui sensul lăuntric şi Harul lui Dumnezeu nu doar în mărturisirea de credinţă, ci şi înviata lor. 
  
Mărturisind credinţa sa în Sfânta Treime, Biserica îşi mărturiseşte credinţa în sine, pentru că ea se recunoaşte drept instrument şi receptacul al Harului dumnezeiesc, şi totodată îşi recunoaşte faptele sale drept fapte dumnezeieşti, nu fapte ale unor persoane care o constituie în mod vizibil. în această mărturisire ea arată că şi cunoştinţele despre ceea ce este ea însăşi reprezintă un dar al harului, dat de sus şi accesibil numai credinţei, nu şi minţii. Oare pentru ce aş fi avut nevoie să spun „cred" dacă eu ştiam? Credinţa nu este oare „dovedirea celor nevăzute" [Evrei 11, 1]? Dar Biserica văzută nu este pur şi simplu comunitatea văzută a creştinilor, ci este Duhul lui Dumnezeu şi harul Sfintelor Taine, care lucrează în această comunitate, De aceea Biserica văzută este vizibilă numai pentru cei credincioşi; căci pentru cel necredincios Sfânta Taină este doar un ritual, iar Biserica numai o societate. Credinciosul, deşi vede Biserica prin ochii trupului şi ai minţii numai în manifestările ei exterioare, o recunoaşte cu duhul în Sfintele Taine, în rugăciune şi în faptele plăcute lui Dumnezeu. De aceea el nu o confundă cu comunitatea celor care poartă numele de creştini, pentru că nu oricine spune „Doamne, Doamne" aparţine neamului ales şi urmaşilor lui Avraam (cf. Matei 7, 21). Prin credinţă, creştinul adevărat ştie că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu va pieri niciodată de pe faţa pământului, până la Judecata din urmă a tuturor făpturilor; el ştie că, pe pământ, ea rămâne invizibilă pentru ochii trupeşti şi duhului care nu are decât o înţelepciune trupească, nevăzută în lumea văzută a creştinilor - la fel cum în Biserica de dincolo de mormânt, ea rămâne văzută pentru ochii credinţei, dar nevăzută pentru ochii trupeşti. Creştinul ştie, prin credinţă, că Biserica pământească, deşi este nevăzută, îmbracă întotdeauna un chip văzut; că nu a fost, nu a putut să fie şi nu va fi o vreme în care Sfintele Taine să fie denaturate, sfinţenia să înceteze, învăţătura să se altereze; şi că nu este creştin acela care nu poate spune unde se săvârşeau şi se săvârşesc Sfintele Taine, unde s-a păstrat şi se păstrează învăţătura, unde s-au înălţat şi se înalţă rugăciunile către tronul Harului, încă din timpurile apostolice. Sfânta Biserică mărturiseşte şi crede că niciodată oile nu au fost părăsite de către Păstorul dumnezeiesc şi că Biserica nu a putut să se înşele niciodată din lipsă de discernământ (pentru că în ea trăieşte înţelepciunea lui Dumnezeu), nici să se supună din slăbiciune învăţăturii false (pentru că în ea trăieşte puterea Duhului lui Dumnezeu). Crezând în cuvântul făgăduinţei dumnezeieşti, care îi numeşte pe toţi cei ce urmează învăţăturile lui Iisus Hristos drept „prietenii" şi „fraţii" lui Iisus Hristos (cf. Romani 8, 17) şi prin El fii adoptivi ai lui Dumnezeu, Sfânta Biserică, mărturiseşte căile pe care lui Dumnezeu I-a plăcut să conducă omenirea căzută şi moartă spre refacerea unităţii în duhul harului şi al vieţii. De aceea, pomenindu-i pe proorocii care reprezintă perioada Vechiului Testament, ea mărturiseşte tainele prin care, în Biserica Noului Testament, Dumnezeu le trimite oamenilor harul Său, şi mărturiseşte cu precădere taina Botezului şi a iertării păcatelor, ca fiind cele ce conţin în ele principiul' tuturor celorlalte, pentru că numai prin Botez intră omul în unitatea Bisericii care păstrează toate celelalte Sfinte Taine. 
  
Mărturisind un singur Botez spre iertarea păcatelor, ca o Taină prescrisă de către Hristos însuşi pentru intrarea în Biserica Noului Testament, Biserica nu-i judecă deloc pe cei care nu au intrat în comuniune cu ea prin Botez, pentru că ea nu se cunoaşte şi nu se judecă decât pe sine. Doar Dumnezeu ştie învârtoşarea inimii şi slăbiciunile minţii şi tot El le judecă cu dreptate şi cu milă. Mulţi s-au mântuit şi au avut parte de moştenire, neprimind Taina Botezului cu apă, pentru că aceasta a fost instituită numai pentru Biserica Noului Testament. Cei care resping Botezul, resping Biserica întreagă şi pe Duhul Sfânt Care trăieşte în ea; dar ea n-a fost lăsată oamenilor din vechime, nici prescrisă Bisericii Vechiului Testament. Dacă cineva spune că tăierea împrejur era botezul Vechiului Testament, acela respinge Botezul pentru femei (căci pentru ele nu a existat circumcizie); şi ce va spune acela despre strămoşii Adam şi Avraam, care nu au primit pecetea circumciziei? Şi în orice caz, oare nu va recunoaşte că în afara Bisericii Noului Testament Botezul nu a fost obligatoriu? Dacă va spune că Hristos a primit Botezul pentru Biserica Vechiului Testament, atunci cine va pune hotar îndurării lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa păcatele lumii? Botezul este obligatoriu, pentru că numai el este uşa Bisericii Noului Testament şi numai prin Botez îşi dovedeşte omul acordul pentru lucrarea răscumpărătoare a Harului. De aceea el se izbăveşte numai prin Botez. 
  
De altfel, noi ştim că mărturisind un singur Botez, ca început al tuturor Tainelor, nu le negăm pe celelalte; căci crezând în Biserică, noi recunoaştem împreună cu ea şapte Sfinte Taine: Botezul, Euharistia, Hirotonia, Mirungerea, Cununia, Spovedania şi Sfântul Maslu. Sunt încă multe Sfinte Taine, căci fiecare faptă săvârşită din credinţă, nădejde şi dragoste, îi este insuflată omului prin Duhul lui Dumnezeu şi cheamă asupra lui Harul nevăzut al lui Dumnezeu. Dar cele şapte Taine nu sunt în realitate lucrarea unei singure persoane, demnă de favoarea Domnului, ci sunt lucrarea întregii Biserici, săvârşită printr-o singură persoană, chiar dacă această persoană este nevrednică. Despre Taina Euharistiei, Sfânta Biserică ne învaţă că prin ea se săvârşeşte într-adevăr prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Ea nu respinge totuşi cuvântul „transsubstanţiere", dar nici nu îi dă înţelesul material care îi este conferit de către învăţaţii din Biserica separată. Prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos se săvârşeşte în Biserică şi pentru Biserică. Cel care primeşte cu credinţă Darurile sfinţite, care se închină înaintea lor şi se gândeşte la ele cu credinţă, acela primeşte într-ade¬văr Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Cel care le primeşte cu nevrednicie, acela într-adevăr reneagă Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos; oricum, Trapul şi Sângele lui Iisus Hristos sunt acelea care, în credinţă sau în necredinţă, sfinţesc sau osândesc. Dar această Taină se săvârşeşte în Biserică şi pentru Biserică, ea nefiind nici pentru lumea exterioară, nici pentru foc, nici pentru un animal iraţional, nici pentru stricăciune şi nici pentru omul care nu a auzit de legea lui Iisus Hristos. În Biserică (vorbim despre Biserica văzută), pentru cei aleşi şi cei respinşi, Sfânta Euharistie nu este o simplă amintire a tainei mântuirii, nici prezenţa darurilor netrupeşti în pâine şi vin, nici simpla percepere duhovnicească a Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos, ci cu adevărat Trupul Său şi Sângele Său. Iisus Hristos a binevoit să se unească cu credinciosul nu doar în duh, ci cu trupul şi sângele, pentru ca unirea să fie deplină, adică nu doar duhovnicească ci şi trupească. Tot aşa sunt împotriva Bisericii şi explicaţiile fără sens despre raporturile Sfintelor Taine cu stihiile şi creaturile iraţionale (de vreme ce Sfânta Taină este întemeiată numai pentru Biserică) şi orgoliul spiritual care dispreţuieşte trapul şi sângele şi respinge unirea trupească cu Iisus Hristos. Nu vom învia fără trup aşa cum nici un duh, în afară de Dumnezeu, nu poate fi numit în întregime netrupesc. Cel ce dispreţuieşte trupul greşeşte prin orgoliul spiritului. 
  
Despre Taina Hirotoniei, Sfânta Biserică ne învaţă că prin ea se transmite Harul ce săvârşeşte Tainele, ca moştenire de la Apostoli şi de la Hristos însuşi: nu ca şi cum nici o Taină nu s-ar putea săvârşi altfel decât prin Hirotonie (căci fiecare creştin poate, prin Botez, să deschidă uşa Bisericii, unui copil, unui evreu sau unui păgân), dar în sensul că Hirotonia conţine în ea toată plinătatea Harului dăruit de către Iisus Hristos Bisericii Sale. Biserica însăşi, împărtăşind membrilor săi plinătatea darurilor duhovniceşti, a hotărât, prin puterea libertăţii ce i-a fost dată de Dumnezeu, diferite trepte ale Hirotoniei. Altul este darul ce se dă preotului care săvârşeşte toate Tainele, cu excepţia Hirotoniei, altul este cel conferit episcopului, care săvârşeşte şi Hirotonia; iar mai presus decât darul dat episcopului nu este nimic. Sfânta Taină îi dă celui ce este hirotonit o însemnătate imensă: deşi este nevrednic, de acum înainte, în săvârşirea slujirii Tainelor, el lucrează nu de la sine, ci în numele întregii Biserici, adică de la Iisus Hristos, Care trăieşte în ea. Dacă ar înceta Hirotonia, ar înceta toate Tainele în afara Botezului, iar neamul omenesc ar pierde Harul; atunci Biserica însăşi ar mărturisi că a fost părăsită de către Iisus Hristos. 
  
Despre Taina Mirungerii, Biserica învaţă că prin ea se transmit creştinului darurile Duhului Sfânt, care confirmă credinţa lui, şi sfinţenia lăuntrică. După voia Sfintei Biserici, această Taina se săvârşeşte nu numai de către episcop, dar şi de către preoţi, deşi Sfântul şi Marele Mir poate fi sfinţit numai de către episcop. Despre Taina Cununiei, Sfânta Biserică învaţă că harul lui Dumnezeu, Care binecuvintează moştenirea generaţiilor în existenţa efemeră a neamului omenesc şi sfânta unire a soţului şi a soţiei pentru a forma familia, acest har este un dar sacramental care îi obligă pe cei ce îl primesc la iubire reciprocă şi sfinţenie duhovni¬cească, prin care tot ce este păcătos şi material se îmbracă în dreptate şi curăţie. De asemenea, Apostolii, mari dascăli ai Bisericii, recunosc taina Cununiei chiar şi între păgâni; căci interzicând concubinajul, ei confirmă cununia între păgâni şi creştini, zicând că soţul se sfinţeşte prin soţia credincioasă, iar soţia prin soţul credincios (cf. 1 Corinteni 7, 14). Acest cuvânt apostolic nu înseamnă câtuşi de puţin că cei necredincios se mântuieşte prin unirea sa cu femeia credincioasă, ci că este sfinţită cununia: pentru că nu fiinţa umană se sfinţeşte, ci soţul şi soţia. Omul nu se izbăveşte prin alt om, dar soţul sau soţia se sfinţesc în raport cu însăşi cununia. Astfel, căsătoria nu este rea nici chiar la cei ce se închină la idoli; dar ei nu ştiu despre harul lui Dumnezeu dat lor. însă Sfânta Biserică, prin slujitorii ei hirotoniţi, recunoaşte şi binecuvintează unirea soţului cu soţia, unire binecuvântată de Dumnezeu. De aceea căsătoria nu este un ritual, ci o Taină adevărată. Ea îşi atinge desăvârşirea în Sfânta Biserică, pentru că numai în Biserică se desăvârşeşte orice sfinţire. 
  
Despre Taina Pocăinţei, Sfânta Biserică învaţă că fără ea duhul omului nu se poate curaţi de robia păcatelor şi de orgoliul păcătos; că nu poate omul să-şi ierte el însuşi păcatele (noi putem doar să ne osândim păcatele, nu să ne şi eliberăm de ele) şi că numai Biserica are puterea iertării, căci în ea trăieşte plinătatea Duhului lui Hristos. Noi ştim că primul care a intrat în împărăţia cerurilor, după Mântuitorul, a intrat în sfinţe¬nia lui Dumnezeu osândindu-se pe sine, adică prin Taina Pocăinţei; el a spus, într-adevăr: „noi primim cele cuvenite după faptele noastre" {Luca 23, 41), şi a primit dezlegarea {Luca 23, 43) de la Acela Care doar El poate dezlega şi dezleagă prin vocea Bisericii Sale. 
  
Despre Taina Sfântului Maslu, Sfânta Biserică învaţă că prin ea se săvârşeşte binecuvântarea întregii lupte pe care o poartă omul pe pământ, şi a întregii căi străbătute de către acesta în credinţă şi smerenie; şi că prin Sfântul Maslu se exprimă chiar judecata dumnezeiască peste alcătuirea pământească a omului, tămăduindu-1 când toate remediile curative nu mai au nici o putere, sau îngăduind morţii să distrugă trapul pământesc ce nu mai este de folos Bisericii pământeşti şi căilor tainice ale Domnului. 
  
Biserica trăieşte, chiar pe pământ, nu o viaţă omenească, pământească, ci o viaţă dumnezeiască, plină de har. De aceea, nu doar fiecare din membrii ei, ci Biserica însăşi, în totalitatea sa, se numeşte în mod solemn „Sfântă". Descoperirea ei văzută constă în Sfintele Taine, însă viaţa ei interioară constă în darurile Sfântului Duh, în credinţă, nădejde şi dragoste. Asuprită şi prigonită de vrăjmaşi din afară, uneori agitată şi dezbinată de patimile fiilor săi, ea se păstrea¬ză neclintită şi neschimbată acolo unde se păstrează Tainele şi sfinţenia duhovnicească; nu se denaturează niciodată şi nu necesită reforme. Ea nu trăieşte sub legea robiei, ci sub legea libertăţii, nu recunoaşte nici o putere asupra sa, în afară de propria sa putere, nu primeşte judecata nimănui în afară de judecata credinţei (pentru că mintea nu o înţelege); şi îşi exprimă dragostea, credinţa şi nădejdea, în rugăciuni şi ritualuri insuflate ei de Duhul adevărului şi de harul lui Hristos. De aceea ritualurile ei, deşi nu sunt imuabile (căci sunt create de duhul libertăţii şi se pot schimba după cum judecă Biserica), niciodată şi în nici un caz nu pot conţine vreun amestec, nici chiar cel mai mic, de minciună ori învăţături false. Iar ritualurile ei, atâta vreme cât sunt neschimbate, sunt obligatorii pentru membrii Bisericii, pentru că în săvârşirea lor se păstrează bucuria unităţii sfinte. Unitatea exterioară este unitatea ce se manifestă în împărtăşirea cu Sfintele Taine, în vreme ce unitatea interioară este unitatea Duhului. Mulţi s-au izbăvit (de pildă unii mucenici) neîmpărtăşindu-se cu nici una dintre Tainele Bisericii (nici chiar Botezul), dar nimeni nu se mântuieşte fără să se împărtăşească din sfinţenia lăuntrică a Bisericii, din credinţa, nădejdea şi dragostea ei; căci ceea ce mântuieşte nu sunt faptele, ci credinţa (cf. Romani 3, 28 şi Galateni 3, 24). Iar credinţa, cea adevărată şi vie, nu este de două feluri, ci unică. 
  
De aceea, cei care spun că nu credinţa singură mântuieşte, ci că mai trebuie şi fapte, sunt fără de minte, asemenea celor care spun că mântuieşte doar credinţa, fără fapte; pentru că dacă nu sunt fapte, credinţa este moartă (cf, Iacob 2, 14); şi dacă este moartă, ea nu este adevărată, deoarece în credinţa adevărată este Hristos, adevărul şi viaţa (cf. Ioan 14, 6); iar dacă nu este adevărată, este mincinoasă, adică este ştiinţă exterioară. Dar minciuna poate oare izbăvi? Dacă este adevărată, credinţa este vie, adică duce la fapte, iar dacă duce la fapte, ce fel de fapte mai trebuie? Inspirat fiind de Dumnezeu, Apostolul spune: „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea (Iacob 2, 18)". Recunoaşte el oare două credinţe? Nu, însă evidenţiază o laudă nechibzuită: „Tu crezi în Dumnezeu, dar şi demonii cred şi se cutremură" (Iacob 2, 19). Recunoaşte el oare credinţa dracilor? Nu, dar dovedeşte minciuna aceluia care se laudă cu calitatea pe care şi dracii o au. „După cum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte" (Iacob 2, 26). Oare compară el credinţa cu trapul şi faptele cu duhul? Nu, pentru că o astfel de comparaţie nu ar fi dreaptă; dar înţelesul cuvintelor sale este clar. După cum trapul fără suflet nu este om şi nu se poate numi om, ci cadavru, la fel şi credinţa care nu creează fapte nu poate fi numită credinţă adevărată ci minciună, adică ştiinţă exterioară, fără roade şi, deci, accesibilă până şi demonilor. Ceea ce este scris simplu trebuie citit simplu. De aceea, cei ce se bazează pe Apostolul Iacob pentru a dovedi ce este credinţa moartă şi credinţa vie, de parcă ar fi două credinţe, aceia nu au înţeles sensul cuvintelor apostolice; căci nu pentru ei, ci împotriva lor mărturiseşte Apostolul. Tot astfel, când marele Apostol al neamurilor spune: „Ce folos o credinţă fără iubire, chiar dacă ar putea muta şi munţii?" (cf. I Corinteni 13, 2), el nu afirmă posibilitatea unei asemenea credinţe fără iubire; dar presupunând-o, o declară fără folos. Nu cu duhul înţelepciunii lumeşti, care vorbeşte despre cuvinte, trebuie citită Sfânta Scriptură, ci cu duhul înţelepciunii dumnezeieşti, cu duhul simplităţii duhovniceşti. Definind credinţa, Apostolul spune: „ea este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1); nu doar a celor aşteptate sau care trebuie să vină. Ori, dacă nădăjduim, atunci noi dorim; şi dacă dorim, atunci iubim, pentru că nu poţi dori aceea ce nu iubeşti. Oare dracii au şi ei nădejde? Iată de ce nu există decât o singură credinţă; şi când întrebăm: „Oare poate credinţa adevărată să izbăvească fără de fapte?", formulăm o întrebare fără judecată sau, mai bine zis, nu întrebăm nimic; căci credinţa adevărată este vie, ea săvârşeşte fapte: ea este credinţa în Iisus Hristos şi Iisus Hristos în credinţă. Cei care au luat drept credinţă adevărată o credinţă moartă, adică falsă, sau ştiinţa exterioară, au ajuns în rătăcirea lor până acolo încât au creat din această credinţă moartă, fără să-şi dea seama, o a opta Taină. Biserica are credinţă, dar o credinţă vie, pentru că ea este cea care deţine şi sfinţenia. Ce putem spune când un om simplu sau un episcop are credinţă? Are el şi sfinţenie? Nu, pentru că el poate fi cunoscut ca ucigaş şi desfrânat. Dar credinţa se află în el, chiar dacă este păcătos. Astfel, credinţa este în el a opta Taină şi ca orice Taină este acţiunea Bisericii asupra unei persoa¬ne, chiar dacă este o persoană nevrednică. Prin această Taină oare ce credinţă se află în el? Cea vie? Nu, pentru că el este un criminal; ci este credinţa moartă, adică o cunoaştere exterioară, accesibilă chiar şi dracilor. Şi asta să fie a opta Taină? O astfel de abatere de la adevăr se condamnă prin ea însăşi[6]. 
  
Trebuie înţeles că ceea ce mântuieşte nu este nici credinţa, nici nădejdea şi nici iubirea (căci mântuieşte oare credinţa în raţiune, sau nădejdea în lume, sau dragostea pentru trup?), dar ceea ce mântuieşte este obiectul credinţei. Crezi în Iisus Hristos, şi astfel prin Iisus Hristos eşti mântuit în credinţă; crezi în Biserică, prin Biserică eşti mântuit; crezi în Tainele lui Iisus Hristos, prin ele te mântuieşti; căci Iisus Hristos Dumnezeul nostru este în Biserică şi în Sfintele Taine. Biserica Vechiului Testament a fost mântuită prin credinţa în Mântuitorul ce urma să vină. Avraam a fost mântuit prin acelaşi Iisus Hristos ca şi noi. El îl avea pe Iisus Hristos în nădejde (cf. Evrei 11, 8-12), noi îl avem întru bucurie. De aceea cel care doreşte să se boteze, se botează în nădejdea sa; cel care a primit Botezul are Botezul întru bucurie; pe amândoi îi mântuieşte una şi aceeaşi credinţă în Botez. Dar vei spune: „dacă mântuieşte credinţa în Botez, de ce mai trebuie să te botezi?". Dar ce doreşti în realitate, dacă nu primeşti Botezul? Este vădit că acea credinţă care doreşte Botezul trebuie să se împlinească în primirea Botezului, care este bucuria ei. De aceea şi casa lui Corneliu a primit Duhul Sfânt, deşi nu primise încă Botezul (cf. Fapte 10), în timp ce famenul a fost umplut de acelaşi Duh Sfânt după ce s-a botezat {Fapte 8, 38; cf. 2, 38). Căci Dumnezeu poate să proslăvească taina Botezului înainte de Botez, la fel de bine ca şi după. Astfel dispare diferenţa între opus operam şi opus operatum. Ştim bine că mulţi nu au botezat copiii mici aşa cum mulţi nu le îngăduiau să se împărtăşească din Sfintele Taine, iar mulţi nu-i ungeau cu Sfântul Mir. Dar Sfânta Biserică înţelege altfel: ea îi botează, îi miruieşte şi-i primeşte la Cuminecare pe copiii mici. Şi dacă ea a stabilit astfel, nu este pentru a-i condamna pe copiii nebotezaţi, ai căror îngerii văd totdeauna faţa lui Dumnezeu (cf. Matei 18, 10); dar a rânduit aceasta datorită dragostei care trăieşte în ea, pentru ca primul gând al pruncului care începe să gândească să nu fie numai dorinţa de a primi, ci şi bucuria de a fi primit deja Sfintele Taine. Cunoşti tu oare bucuria copilului care, în mod evident, încă nu a început să gândească? Oare nu s-a bucurat de Iisus Hristos, înaintemergătorul încă înainte de a se fi născut (Luca 1, 41)? Cei care au refuzat copiilor Botezul, Mirungerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine sunt aceia care, moştenind înţelepciunea oarbă a păgânismului orb, nu au înţeles înălţimea tainelor dumnezeieşti, ci au căutat în toate motive şi avantaje, supunând învăţătura Bisericii interpretării scolastice, şi care nu vor nici măcar să se roage dacă nu văd în rugăciune un scop imediat şi un câştig. Dar legea noastră nu este legea sclavilor sau a mercenarilor care lucrează pentru plată, ci legea fiilor, o lege a dragostei în libertate. 
  
Noi ştim că atunci când cineva cade, el cade singur, dar de mântuit nimeni nu se mântuieşte singur. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte în Biserică, ca membru al ei, şi în unitate cu toţi ceilalţi membrii ai ei. Dacă cineva crede, el este în comuniunea credinţei; dacă iubeşte cineva, este în comuniunea iubirii; dacă se roagă, este în comuniunea rugăciunii. De aceea, nimeni nu se poate baza doar pe rugăciunea sa şi fiecare, rugându-se, cere mijlocirea întregii Biserici, nu pentru că s-ar îndoi de mijlocirea lui Iisus Hristos, singurul Mijlocitor (cf. 1 Timotei 2, 5), dar cu convingerea că întreaga Biserica se roagă totdeauna pentru toţi membrii săi. Se roagă pentru noi toţi îngerii şi apostolii şi mucenicii şi patriarhii şi, mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă este viaţa adevărată a Bisericii. Dar dacă Biserica văzută şi nevăzută se roagă neîncetat, la ce bun să-i mai cerem să se roage? Oare nu cerem noi harul lui Dumnezeu Tatăl şi lui Iisus Hristos deşi Harul anticipează rugăciunea noastră? Dacă noi cerem Bisericii rugăciunile sale, este tocmai pentru că noi ştim că ea ajută şi pe cei care nu-i cer aceasta, dar celor care cer le dă incomparabil mai mult decât cer ei; pentru că în ea este plinătatea Duhul dumnezeiesc. Astfel proslăvim pe toţi cei pe care Domnul i-a proslăvit şi îi proslăveşte, căci cum putem spune că Iisus Hristos trăieşte în noi dacă nu ne asemănăm lui Iisus Hristos? De aceea îi proslăvim pe sfinţi şi pe îngeri şi pe prooroci, dar mai mult decât pe toţi, pe Preacurata Maica Domnului Iisus, nu pentru că am recunoaşte că a fost concepută fără de păcat sau desăvârşită (căci fără de păcat şi desăvârşit este doar Iisus Hristos); dar amintindu-ne că despre superioritatea ei de neînţeles faţă de toate creaturile lui Dumnezeu, aduce mărturie îngerul şi Elisabeta, şi mai ales Mântuitorul însuşi, dăruindu-i ei în ascultare fiască şi spre a o sluji, pe marele Apostol Ioan văzătorul (cf. Ioan 19, 26-27). 
  
Aşa cum fiecare dintre noi cere rugăciunile tuturor, tot aşa, fiecare este dator tuturor cu rugăciunile sale, celor vii şi celor morţi, ba chiar celor încă nenăscuţi; pentru că atunci când ne rugăm (cum facem împreună cu toată Biserica) pentru ca lumea să vină la înţelepciunea lui Dumnezeu, ne rugăm nu numai pentru generaţia actuală, dar şi pentru acelea pe care Dumnezeu le va chema la viaţă. Ne rugăm pentru cei vii, pentru ca harul lui Dumnezeu să vină peste ei, şi pentru cei morţi, ca ei să fie vrednici de a vedea faţa lui Dumnezeu. Noi nu ştim nimic despre starea intermediară a sufletelor care nu sunt nici primite în împărăţia lui Dumnezeu, nici condamnate la chinuri, căci despre o astfel de stare nu am primit învăţături de la apostoli sau de la Iisus Hristos. Nu recunoaştem purgatoriul, sau curăţirea sufletului prin suferinţă, din care ar putea fi răscumpăraţi prin faptele lor sau prin faptele altora, căci Biserica nu ştie nimic despre izbăvirea prin mijloace exterioare sau prin suferinţe, în afară de cele ale lui Iisus Hristos, nici despre negocieri cu Dumnezeu, pentru a scăpa de suferinţă prin săvârşirea faptelor bune în locul lor. 
  
Tot acest păgânism rămâne la moştenitorii înţelep¬ciunii păgâne, la oamenii care se mândresc cu locul, numele şi regiunea lor, la cei care au instituit a opta Taină, aceea a credinţei moarte. Noi ne rugăm în Duhul iubirii, cunoscând că nimeni nu va fi mântuit decât prin rugăciunea întregii Biserici, în care trăieşte Iisus Hristos, ştiind şi nădăjduind că până la sfârşitul veacurilor, toţi membrii Bisericii, vii şi morţi, nu încetează să se desăvârşească prin rugăciune reciprocă. Mult deasupra noastră sunt sfinţii, proslăviţi de Dumnezeu, dar mai presus de toate este Sfânta Biserică ce îi cuprinde pe toţi sfinţii şi care se roagă pentru toţi, după cum se vede în Liturghia inspirată de Dumnezeu. în rugăciunile sale se aude şi rugăciunea noastră, oricât am fi de nevrednici pentru a ne numi fii ai Bisericii. Dacă închinându-ne şi slăvindu-i pe sfinţi, noi cerem lui Dumnezeu să-i proslăvească, nu putem cădea sub învinuirea de orgoliu, căci nouă, cărora ni s-a îngăduit să-L numim pe Dumnezeu Tată, ne este îngăduit şi să ne rugăm astfel: „Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta". Şi dacă ne este îngăduit să-L rugăm pe Dumnezeu să sfinţească numele Său, şi să împlinească voia Sa, cine ne va împiedica să-L rugăm să-i proslăvească pe sfinţii Săi şi să dăruiască pacea Sa aleşilor Săi? Noi nu ne rugăm pentru cei care nu au fost aleşi, după cum Iisus Hristos nu S-a rugat pentru lumea întreagă, ci numai pentru aceia care i-au fost daţi Lui de către Tatăl (loan 17). Să nu spui: „ce rugăciune pot să fac eu pentru cel viu sau pentru cel mort, când rugăciunea mea nu este îndeajuns nici măcar pentru mine?" Căci dacă nu ştii să te rogi, de ce te-ai ruga pentru tine? Dar în tine se roagă Duhul iubirii (cf. Romani 8, 26). Nici nu spune: „La ce îi foloseşte altuia rugăciunea mea, dacă se roagă el singur şi pentru el mijloceşte Iisus Hristos însuşi?" Când te rogi, întru tine se roagă Duhul iubirii. Nici nu spune că „Judecata lui Dumnezeu nu se mai poate schimba", căci rugăciunea ta este şi ea pe căile Domnului şi Dumnezeu a prevăzut-o. Dacă eşti membru al Bisericii, atunci rugăciunea ta este necesară tuturor membrilor ei. Dacă va spune mâna că ei nu-i este necesar sângele din restul trupului şi ea nu-i va da partea sa de sânge, mâna se va usca (cf. 1 Corinteni 12, 15). Aşa şi tu, eşti necesar Bisericii atâta vreme cât eşti în ea: dar dacă refuzi să fii în comuniune cu ea, te vei pierde singur şi nu vei mai fi membru al ei. Biserica se roagă pentru toţi, şi noi toţi ne rugăm împreună pentru toţi; dar rugăciunea noastră trebuie să fie adevărată, ea trebuie să fie o expresie sinceră a iubirii şi nu un rit verbal. Incapabili să-i iubim pe toţi oamenii, ne rugăm doar pentru aceia pe care-i iubim şi rugăciunea noastră nu este făţarnică; pentru că noi cerem lui Dumnezeu să-i putem iubi pe toţi şi să ne rugăm pentru toţi, fără făţărnicie. Sângele Bisericii este o rugăciune reciprocă, şi respiraţia ei este laudă dumnezeiască. Ne rugăm în duhul iubirii şi nu pentru vreun folos, în duhul libertăţii fiilor, nu al legii mercenarilor care cer plată. Cine întreabă: „Ce folos ai din rugăciune?" se recunoaşte pe sine rob. Rugăciunea adevărată este iubire adevărată. 
  
Mai presus de orice este dragostea şi unitatea; iar dragostea se exprimă în mii de feluri: prin fapte, prin rugăciune şi prin cântare duhovnicească. Biserica binecuvintează toate aceste exprimări ale dragostei. Dacă tu nu poţi să-ţi exprimi iubirea ta pentru Dumnezeu prin cuvinte, însă .o exprimi printr-o imagine văzută, adică prin icoană, oare te va osândi Biserica? Nu! Dar îl va osândi pe cel ce te osândeşte pe tine, căci el osândeşte iubirea ta. Ştim că şi fără icoană există mântuire, şi unii au fost mântuiţi astfel, dar dacă dragostea ta se lipseşte de icoană, te vei izbăvi şi fără icoană; dar dacă dragostea fratelui tău are nevoie de icoană, osândind iubirea fratelui tău, te osândeşti pe tine însuţi; şi dacă tu, creştin fiind, nu îndrăzneşti să asculţi fără evlavie rugăciunea sau o cântare duhovni¬cească a fratelui tău, cum îndrăzneşti să priveşti fără evlavie la icoana pe care a creat-o iubirea lui, şi nu arta sa? Domnul, cunoscând taina inimilor, a binevoit, nu o dată, să proslăvească rugăciunea sau psalmul. îi vei interzice tu Lui să proslăvească rugăciunea adresată sfinţilor sau mormintele lor? Vei spune: „Vechiul Testament a oprit să fie făcut chipul lui Dumnezeu". Dar tu înţelegi oare mai bine decât Sfânta Biserică propriile ei cuvinte (adică Scriptura); oare nu înţelegi că Vechiul Testament nu a interzis reprezentarea lui Dumnezeu (căci a îngăduit heruvimii şi şarpele de aramă şi scrierea Numelui dumnezeiesc), dar a interzis omului să-şi facă un Dumnezeu după asemănarea vreunui lucru de pe pământ sau din cer, vizibil sau chiar imaginar. 
  
Dacă zugrăveşti o icoană pentru ca să-ţi amintească de Dumnezeu Cel nevăzut şi mai presus de orice închipuire, tu nu-ţi faci câtuşi de puţin un idol. însă dacă ţi-L imaginezi pe Dumnezeu şi crezi că El seamănă cu ceea ce-ţi imaginezi tu, îţi faci idol. Acesta este sensul opreliştii din Vechiul Testament. Dar icoana (acest mod de a scrie în culori numele lui Dumnezeu) sau imaginea sfinţilor Săi, fiind făcută din iubire, nu este interzisă de Duhul adevărului. Să nu spui: „vor trece creştinii la idolatrie", căci Duhul iui Iisus Hristos, Care păzeşte Biserica, este mai înţelept decât înţelepciunea ta calculată. De aceea tu poţi fi mântuit chiar fără icoană, dar nu ai dreptul să respingi icoanele. Biserica primeşte orice ritual care exprimă năzu¬inţa duhovnicească spre Dumnezeu, la fel cum primeşte rugăciunea şi icoana; dar mai presus de orice ritualuri ea recunoaşte Sfânta Liturghie, în care se exprimă toată plinătatea învăţăturilor şi a duhului ei, şi aceasta nu prin simboluri sau semne convenţionale, ci prin Cuvântul vieţii şi al adevărului, inspirat de sus. Numai acela care înţelege Sfânta Liturghie, înţelege Biserica. Mai presus de toate este unitatea Sfinţeniei şi a Iubirii. 
  
De aceea Biserica se numeşte „ortodoxă" sau „răsăriteană", sau „greco-rusă"; însă toate aceste denumiri nu sunt decât vremelnice. Nu trebuie să învinuim Biserica de orgoliu, pentru că se numeşte pe sine „Ortodoxă", pentru că ea însăşi se numeşte Sfântă. Când vor dispărea învăţăturile false, nu va mai fi necesară nici denumirea de Ortodoxă, pentru că nu va mai exista nici creştinism fals. Când Biserica se va răspândi în toată lumea, sau vor intra în ea toate popoarele, atunci vor dispărea toate denumirile locale, căci Biserica nu este legată de vreun loc, şi nu păstrează câtuşi de puţin moştenirea orgoliului păgân; dar ea se numeşte Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ştiind că lumea întreagă îi aparţine şi că nici un loc nu are o însemnătate aparte şi că nu poate sluji decât vremelnic la proslăvirea numelui lui Dumnezeu, după voinţa Sa necunoscută nouă… 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Referinţă Bibliografică:
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea şi concepţia teologului ortodox rus Alexandru Homiakov… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1986, Anul VI, 08 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!