Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1985 din 07 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Despre omul de azi din Biserică, între Hristos, existenţialism şi secularizare…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre omul de azi din Biserică, între Hristos, existenţialism şi secularizare… 
  
Lumea aceasta, cosmosul întreg este creaţia binecuvântată a lui Dumnezeu – Tatăl, care a fost răscumpărată de Dumnezeu – Fiul şi sfinţită de către Dumnezeu – Duhul Sfânt şi deci, este „casa Tatălui”, „casa părintească”. Aşa a fost creată ea dintru început, având această destinaţie: a comuniunii şi sfinţirii însă noi, oamenii ulterior, am schimbat şi transformat această casă a binecuvântării, îndemnaţi fiind de vrăşmaşul – diavol, într-o peşteră de tâlhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), în care cel rău a devenit puternic, „omul cel puternic”, căpetenia celor nelegiuiţi, a tâlharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Părinte şi Tată al oamenilor, nu a părăsit lumea, ci în virtutea dragostei proniatoare, şi-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om şi Mântuitorul care a intrat în „peştera tâlharilor”, „în casa omului puternic”, adică a satanei, şi a acceptat moartea pe Cruce, legându-l în acest mod, pe omul cel puternic al zilei, şi deposedându-l de bunuri (Mat. 12, 29) şi, prin moartea pe Cruce, „l-a învins pe cel care deţine împărăţia morţii”, pe diavol (Evrei 2, 14). 
  
În momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol şi era răstignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvântul Său adresat tâlharului ajuns la starea şi la măsura pocăinţei: „Adevărat îţi grăiesc ţie, căci astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luc. 23, 43) – moment în care, de-a dreapta şi de-a stânga erau răstigniţi doi tâlhari. Amândoi erau răufăcători şi ambii erau răstigniţi pe cruce ca tâlhari primejdioşi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire între ei. Totuşi, unul dintre ei îl acuză şi îl învinovăţeşte pe Dumnezeul răstignit împreună cu ei, dar celălalt îl recunoaşte şi îl mărturiseşte: „Unul dintre tâlharii supuşi chinului Crucii Te acuză, în timp ce al doilea Te recunoaşte ca Dumnezeu”, spune Sfântul Andrei Criteanul în Marele Canon. Crucea lui Hristos a fost în acel moment judecata lumii întregi, în persoana celor doi tâlhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). În acel loc şi în acea vreme, lângă Crucea lui Hristos a fost judecată întreaga umanitate, toţi oamenii, în persoana celor doi tâlhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovaţie ci o constatare căci noi suntem cu adevărat cei doi tâlhari, noi toţi, şi aceasta este realitatea noastră. Fiecare dintre noi se află de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos. Fiecare dintre noi se află fie în postura tâlharului care se mărturiseşte şi se pocăieşte fie în cea a tâlharului necredincios şi blasfemiator. Noi suntem cu toţii păcătoşi „căci cel zice că păcat nu are, acela mincinos este”, şi avem fiecare crucea noastră, stăpâniţi fiind de păcat şi de moarte. În această privinţă ne asemănăm între noi fiind aceeaşi, cu toţii. Diferenţa dintre cei doi tâlhari este una fundamentală dar nu constă în faptul că unul dintre ei era mai puţin răufăcător decât celălalt, ci pentru faptul că, iată, cu toate că a fost răufăcător, chiar acolo pe cruce era om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; a rămas om, în pofida nelegiuirilor şi a păcatelor sale şi, din acest motiv, L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie să-l facem şi noi în momentul recunoaşterii păcatului când, în duhul pocăinţei aflându-ne, suntem chemaţi să-I cerem lui Dumnezeu să fie milostiv nouă, păcătoşilor!... Celălalt tâlhar, care L-a acuzat pe Iisus Hristos – tocmai în momentul în care Acesta, ca Dumnezeu – Om era răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar şi un învinuitor al omului luat drept creaţia divină, pentru că el învinuieşte şi blasfemiază în acesta omul ca şi chip al lui Dumnezeu. 
  
Altfel spus, el făcea lucrarea diavolului – blasfemiatorul şi profanatorul: îl blasfemia pe Dumnezeu în preajma oamenilor şi invers, adică pe oameni în preajma lui Dumnezeu. În acea clipă, Crucea lui Hristos a fost totodată judecata şi mântuirea pentru cei doi tâlhari şi, în persoana lor, pentru întreaga umanitate. „În mijlocul celor doi tâlhari se găsea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptăţii; unul dintre cei doi tâlhari coboară în iad prin greutatea blasfemiei sale, celălalt fiind iertat de păcatele sale şi înălţat spre cunoaşterea teologiei” 
  
În aceste clipe, dintre aceşti doi oameni ce se aflau în aceeaşi situaţie cu acelaşi verdict, avem unul care îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi îşi dobândeşte mântuirea ca om (este ceea ce înseamnă teologia în sensul deplin şi autentic al cuvântului), şi un altul care îl acuză şi îl blasfemiază pe Dumnezeu (iată o latură şi o consecinţă a secularizării) şi, prin aceasta, îşi tăgăduieşte mântuirea ca om (pentru că, fără Iisus Hristos, nu există nici om în adevăratul sens al cuvântului, nici mântuire – ieşind aici în evidenţă, aspectul soteriologic şi eshatologic al vieţii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice că istoria întreagă a umanităţii, şi a fiecăruia dintre noi, este deja anticipată, judecată şi manifestată, mai puţin prin faptele noastre personale, cât mai degrabă prin Crucea şi atitudinea noastră faţă de Iisus Hristos cel răstignit şi înviat . Din acest motiv, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în taina Crucii şi a Învierii este ascuns „destinul” (vocaţia) lumii şi a oamenilor . 
  
În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de „apocalipsă”, de „judecată”, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permanentă în jurul problemei lui Iisus Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotăreşte „destinul” final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Iisus Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre „de acelaşi judecător” (Luc. 23, 40) acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Iisus Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Hristos şi a atitudinii faţă de El!... 
  
În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la secularizarea contemporană, în cadrul căreia „omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui „sfinţire”. 
  
Aceştia sunt termeni ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române.” Iată secularizarea care a dus la situaţia (de-a dreptul disperată) în care până şi „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societăţii, adică pentru instaurarea în societate a unei armonii care să permită convieţuirea paşnică între indivizi. S-a coborât astfel foarte mult ştacheta, s-au coborât exigenţele. 
  
Dacă societatea Evului mediu avea drept ideal social sfinţirea oamenilor, lumea de azi se mulţumeşte cu „umanizarea” lor. Trăim într-o lume descreştinată, care a abandonat treptat, treptat, valorile creştine. S-au mai bine zis, trăim într-o generaţie de oameni care niciodată nu le-a cunoscut şi acceptat deplin conştient. Oamenii nu sunt descreştinaţi, pentru că, poate, n-au fost niciodată creştini. Lumea de azi trebuie mai întâi reîncreştinată, reataşată de valorile creştine, şi sensibilizată la valorile rafinate ale ortodoxiei...” 
  
În altă ordine de idei, secularizarea manifestă o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – îl are în masa din care se constituie societatea, de unde şi caracterul mult mai evaziv al răspunderilor întemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate şi conştiinţă. „Paradoxal, deşi se urmăreşte prin structurile de stat şi prin cele suprastatale împlinirea unui număr foarte mare de responsabilităţi ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decât raporturile juridice pe care el le-a primit ori şi le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. 
  
Omul îşi pierde sensul vertical al referinţelor sale şi se rezumă în primul rând la cele de pe orizontală, puse la dispoziţie de către semen ori instituţii, ambele prin intermediul societăţii, ale cărei amprente sunt tot mai necreştine...” 
  
Aşadar „postmodernitatea şi, împreună cu ea, secularizarea, îi solicită creştinului o conştiinţă aparte prin lucrarea căreia se afirmă accentuarea lucrării responsabilităţilor, de la modul în care sunt receptate până la îndeplinirea de care este nevoie să se bucure, căci numai conştiinţa răspunderii întăreşte raportul persoanei cu aproapele şi cu Dumnezeu, înlăturând individualismul accentuat şi ruperea de relaţie.” 
  
În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu. 
  
Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Iisus Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.” 
  
Noi trebuie să luăm aminte la faptul că existenţialismul contemporan trăieşte această sărăcie şi această goliciune a omului adică pierderea înţelesului omului ca şi chip al lui Dumnezeu. Că fiecare existenţialist este conştient sau nu, acest lucru depinde de fiecare persoană în parte, de modul în care mărturiseşte şi trăieşte fiecare, după cum fiecare rămâne sau nu om, după chipul lui Dumnezeu care trebuie să ducă la asemănarea cu El. 
  
În orice caz, conştientizarea sărăciei noastre şi a acestei nenorociri şi mizerii sufleteşti va duce la pocăinţă, iar întoarcerea la „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este posibilă doar pentru că în om există dinainte caracteristicile chipului dumnezeiesc şi aceste caracteristici nu înseamnă doar un „proiect” ci însăşi forţa, capacitatea, posibilitatea şi aspiraţia date de Dumnezeu pentru existenţa şi viaţa autentică a omului întru Dumnezeu. 
  
Aşadar, în Biserica lui Iisus Hristos, omul redevine el însuşi, revine la el însuşi, la fraţii săi, ceilalţi oameni, îşi găseşte natura, fiinţa sa, existenţa şi viaţa autentice, ipostaza sa veridică, relaţia sa adevărată şi comuniunea cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semenii săi. „Ceilalţi” pentru om, în Biserica Slavei şi a bucuriei în Iisus Hristos, nu sunt „infernul”, ci bucuria, dragostea şi pradisul său, dar şi viaţa sa, după cum mărturiseşte Avva Apollo în „Patericul Egiptean”: „Ţi-ai văzut fratele – L-ai văzut pe Dumnezeul tău”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă: „Toţi credincioşii trebuie să fie consideraţi de către noi ca o singură fiinţă: trebuie să ne gândim că în fiecare dintre ei locuieşte Hristos şi astfel, din iubire pentru El, noi trebuie să fim pregătiţi să ne dăm viaţa în modul voluntar” . 
  
Ca atare, sfinţii lui Dumnezeu în Biserca Ortodoxă (exemple autentice sau pilde vii şi demne de urmat în tot ceasul şi în tot locul), manifestă şi arată de-a lungul veacurilor, ca şi astăzi de altfel, personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, în lume, una a comuniunii în dragoste frăţească, chiar dacă ea este una contaminată de secularizare. Şi aceasta, pentru că în sfinţi şi prin sfinţi, ca şi chipuri vii ale Chipului lui Dumnezeu – Hristos Domnul – Care este arhetipul omului, se vădeşte adevărata menire şi vocaţie a omului. Când păgânul Autolicus i-a cerut Sfântului Teofil al Antiohiei spunând: „Arată-mi pe Dumnezeul tău”, Sfântul i-a răspuns: „Arată-mi pe omul tău şi-ţi voi arăta pe Dumnezeul meu”. 
  
În fiecare epocă, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. 
  
Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate” , motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). 
  
Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El” , în Trupul Său teandric care este Biserica. 
  
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!... 
  
Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Iisus Hristos.” 
  
Prin urmare „după (re)descoperirea identităţii de sine, este iminentă nevoie de crearea câmpului de acţiune prin cunoaşterea realităţii sociale căreia Biserica i se adresează şi care ar trebui să fie cuprinsă, succint dar şi pe larg, în ceea ce numim doctrina socială a Bisericii, un corpus de norme minime dar suficiente care să-i asigure elementului eclesial realitatea prezentării pârghiilor prin care structura bisericească transferă învăţătura lui Iisus Hristos şi poziţia Sa către atât de diversificatele structuri laice: statale, sociale şi private prin care ea primeşte înapoi, cu realism, manifestări ale altor structuri de a căror atitudine nu poate lua act decât în mod indirect.” 
  
Astfel stând lucrurile, după aceea vom putea vorbi despre construirea în plan general dar şi particular, într-un mod cât se poate de tehnic şi de pragmatic, a misiunii actuale a Bisericii, la diferite niveluri şi cu diferite răspunderi, ţinând permanent seama de contexttul globalizării şi secularizării, de care nu putem face abstracţie, căci atunci tot demersul nostru ar fi unul sortit eşecului. 
  
În altă ordine de idei, trebuie să subliniem faptul că este nevoie de descoperirea adevărului care arată că învăţătura creştină se împlineşte şi se trăieşte şi acum ca şi altădată, ca model de vieţuire în care unii nu mai cred şi pe care alţii îl persiflează. „Mai mult decât altădată, societatea, grupurile umane, comunităţile au nevoie de modele, pe care cel mai adesea le pun la dispoziţie mijloacele mass-media, dar tocmai lipsa consecventă a acestora fac ca foamea după ele să fie mai mare; misiunea fiecărui creştin e să devină model pentru cel de lângă el, căruia să-i încredinţeze trăirea proprie, cu smerenie, ca drum în care se realizează taina Emausului, pentru ca şi el, la rândul lui, să primească de la celălalt aceeaşi mărturie, de care are nevoie spre a se fortifica duhovniceşte. 
  
Spre deosebire de alte timpuri şi contexte sociale, creştinii vremurilor actuale simt nevoia să fie mereu încredinţaţi de realizările contemporanilor, spre a trece mai uşor şi mai sigur peste încercările specifice contextului lor istoric.” 
  
Pentru care fapt, Biserica este chemată „să proclame Evanghelia în total respect faţă de libertatea oamenilor (pe care o revendică şi la care ţin foarte mult, datorită mai ales, orgoliilor), prezentând-o ca o propunere făcută de Dumnezeu omului liber, propunere care cere adeziunea omului. Proclamarea mesajului creştin trebuie deci făcută cu vigoare, dar şi cu smerenie şi delicateţe, fără tentative mai mult sau mai puţin mascate de a forţa libertatea oamenilor. 
  
Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă recomanda primilor creştini – care se găseau într-o situaţie similară sub anumite aspecte celei de azi, să fie „pregătiţi tot timpul a răspunde la oricine le va cere să dea socoteală pentru... speranţa ce era în ei, dar să o facă cu gingăşie şi cu respect” (I Petru 3, 15).” 
  
În încheiere, plecând de la cei doi tâlhari de pe cruce, care ne reprezintă pe noi – cei, mai mult sau mai puţin afectaţi de duhul nefast al secularizării, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” 
  
Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Rezumat 
  
În studiul de faţă, plecând de la condiţia şi statutul celor doi tâlhari care au fost răstigniţi pe cruce odată cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, am ajuns la observaţia că cei doi reprezintă umanitatea întreagă de astăzi şi dintotdeauna, vis-a-vis de Domnul Iisus Hristos. Această introducere m-a ajutat foarte mult să dezbat problema omului de azi din Biserică, între Hristos, existenţialism şi secularizare, ajungând astfel, la câteva observaţii şi concluzii cu privire la aspectele secularismului, ce influenţează şi afectează într-o mai mai mică sau mai mare măsură viaţa spirituală a credincioşilor contemporani şi, implicit viaţa sacramentală ori doctrinară a Bisericii. 
  
Concluizia esenţială a studiului este aceea a redesoperirii şi reiterării tezaurului patristic, liturgic, canonic şi dogmatic al Bisericii cu scopul fortificării duhovniceşti a oamenilor şi consolidării vieţii bisericeşti misionare, în vederea combaterii desacralizării vieţii creştine şi a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmării şi extinderii secularizării în contextul globalizării lumii acesteia postmoderne. 
  
Drept urmare, întoarcerea la originile învăţăturii bisericeşti înseamnă întărirea cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos – care ne asigură că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!...” 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre omul de azi din Biserică, între Hristos, existenţialism şi secularizare… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1985, Anul VI, 07 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!