Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Atitudini > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1959 din 12 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Câteva gânduri sincere, impresii mărturisitoare şi idei apologetice despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva gânduri sincere, impresii mărturisitoare şi idei apologetice despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc… 
  
Scurtă introducere, expunere sau prolog 
  
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti - liturgice-teologice până la cele naţionale – arhitecturale - sociale. 
  
În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. 
  
În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni. 
  
Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. 
  
Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, 
  
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. 
  
De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. 
  
Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. 
  
Ori neamul – chiar într-o lume globalizată - ca de altfel fiecare persoană - chiar într-o lume hiper - individualizată - este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. 
  
Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi… 
  
Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. 
  
Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental - liturgică în centru prin simbolistica Potirului, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. 
  
Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. 
  
În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos. 
  
Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. 
  
De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. 
  
Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. 
  
Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam. 
  
Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. 
  
Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi… 
  
Câteva opinii propovăduitoare şi păreri apologetice 
  
Despre smerenie, fără a judeca 
  
Poate că cei ce ne cântă și recită „despre smerenie” nu sunt ușă de biserică din lemn. Dar mă tem să-i judec. Nu de ei, ci de El. De Cel care a „dezarmat” o ceată de judecători și călăi pregătiți să execute o păcătoasă prin câteva cuvinte scrise pe nisip și un îndemn simplu: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Despre mine, El ar avea de scris nu cuvinte, ci tomuri. Așadar, nu judec, ca să nu fiu judecat. 
  
Mă opresc doar la titlul clipului devenit viral în aceste ultime zile. Că tot vorbim despre social media, dacă veți căuta pe internet cuvintele „despre smerenie”, primele două-trei pagini ale motorului de căutare vă vor trimite la articole conexe acestui „experiment”. Păreri pro și contra. Prea departe de subiect. Adevărata smerenie rămâne în scrierile sfinte. Și de această dată, cartea bate netul. Există, în presă, regula de a prezenta adevărul „din trei surse”. Ei bine, acesta este un principiu bisericesc. Revelat. Biblic. Scripturistic Îl regăsim în Vechiul Testament, la Deuteronom 19, 15. 
  
De aceea, voi căuta cuvânt despre smerenie la trei martori de netăgăduit. 
  
Sfântul Ioan Scărarul descrie smerenia raportându-se la singurul Care poate vorbi despre această virtute la persoana I, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Ne-am adunat și am cercetat împreună și am ispitit înțelesul cinstitei numiri. Și unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă și mai păcătos dintre toți; altul, cunoștința ce o are mintea despre neputința și slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări și a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoașterea harului și milei lui Dumnezeu; altul, iarăși, simțirea sufletului zdrobit și tăgăduirea voii proprii. Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuință și trezvie, n-am putut să aflu simțirea fericită a aceleia prin auzire. 
  
De aceea ca unul ce sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din fărâmiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători și fericiți părinți, încercând să o lămuresc, am zis: Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experiența) ei. Ea este o bogăție negrăită; este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Căci zice: «Învățați de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om și nici de pe hârtie, ci «de la Mine» (Mt. 11, 29), adică din sălășluirea, din luminarea și din lucrarea Mea în voi; «că sunt blând și smerit cu inima» și cu gândul și cu cugetul; «și veți afla odihnă», din partea războaielor, și ușurarea de gânduri «sufletelor voastre».” 
  
Cântând troparul Sfântului Ioan Gură de Aur, îl lăudăm ca pe cel ce „înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat”. Cuvântul său la Duminica vameșului și a fariseului ne rămâne îndemn de a căuta smerenia și a primi batjocura acestei lumi: „Iar tu, creștine, te vei teme ca nu cumva să te înjosești prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare și mai înalt decât alții, mai strălucit și mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuți, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face și a suferi toate pentru aceasta. 
  
Să cumpănim acestea, iubiților, și cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi tratați de alții cu semeție, de am fi batjocoriți, luați în râs și disprețuiți, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate așa înălța, nici face așa de cinstiți și mari, ca fapta bună a smereniei”. 
  
Cel de-al treilea dascăl al smereniei pe care l-am ales drept călăuză este părintele Cleopa (†2 decembrie 1998) de la Sihăstria, un cuvios contemporan de la a cărui naștere s-au împlinit în 10 aprilie 104 ani: „Sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuțile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate și fără ea, toate sunt nimic. Cel ce are smerenie în inima sa, chiar de-ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac și că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun”. 
  
Aceste trei mărturii sunt fără putință de tăgadă datorită vieții celor ce le-au scris: cum vorbeau, așa trăiau. Și viceversa. Trăiau în smerenie și vorbeau smerit despre ea. 
  
Și totuși, cum să treci, chiar și în vis, prin Centrul Vechi și să nu-L regăsești măcar în liniștea Stavropoleosului? Răspunsul îl aflăm la Pascal: De nu M-ai fi găsit... 
  
(Cf. Alexandru Briciu - http://ziarullumina.ro/despre-smerenie-fara-a-judeca-111206.html - 13.04.2016/11.05.2016). 
  
Dumnezeu iubeşte Şi lemnul, nu doar lemnul! 
  
Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului. 
  
Două lucruri mi-au atras atenţia în ultimele săptămâni: 1. emisiunea de divertisment realizată de Carmen Avram, în care distinsa doamnă făcuse rost de câţiva infractori spirituali – preoţi caterisiţi pentru abateri grave de la morala creştină (a se vedea lucrarea Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni) – autointitulaţi episcopi şi mitropoliţi în aşa-numita biserică paralelă, prezentându-i opiniei publice ca pe nişte modele demne de urmat şi, 2. Cântecelul liderului trupei „Taxi”, intitulat Despre smerenie, care – sub masca smereniei – dezvăluie ostilitatea autorului faţă de construirea Catedralei Mântuirii Neamului – unul dintre cele mai importante edificii iniţiate după anul 1990. 
  
Despre „Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni” am vorbit în alte circumstanţe şi de aceea, pentru moment, îl consider a fi un subiect închis; cu recomandarea pentru cei de bună-credinţă de a nu se lăsa înşelaţi, în vreun fel, de acei falşi slujitori. 
  
Cât despre cel de-al doilea subiect, trupa „Taxi”, într-un cântecel intitulat Despre smerenie – asumat de 33 de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – face o pledoarie pentru bisericuţele din lemn, apostrofând bisericile generoase ca mărime, respectiv, Catedrala Mântuirii Neamului. 
  
Din păcate, smerenia exprimată în cântecelul amintit este una de natură carantanică, ce nu are nimic de-a face cu smerenia hristică. Probabil că, dacă autorii ar fi cântat suferinţa unor bisericuţe de lemn, care figurează pe lista monumentelor istorice, dar care sunt lăsate în paragină, le-am fi putut înţelege neliniştile smereniei. Şi apoi, astăzi, lemnul este apanajul Firmei Schweighofer, care, cu bună-ştiinţă, a decimat în ultimele decenii pădurile ţării. 
  
Din păcate, smerenia bisericuţelor din lemn a devenit pentru artişti doar un pretext de mustrare arogantă adresată Catedralei Mântuirii Neamului, - prinosul Ortodoxiei româneşti - care, din motive neînţelese de masa credincioşilor noştri, le-a provocat coşmaruri şi insomnii, vise şi vedenii; deşi se pare că treziţi de presiunea oamenilor de bun-simţ, vor acum să dreagă busuiocul, - vorba românului. 
  
În general, după cum se ştie, lucrările serioase se fac cu multe încercări şi ispite; aşa se întâmplă ori de câte ori se intenţionează să i se ofere câte un dar lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi filocalici spun că – atunci când se construieşte câte o biserică – toţi dracii din infern se răscolesc; după cum vedem, realitatea nu contrazice afirmaţia Sfinţilor Părinţi. 
  
Tocmai acum, în preajma Sfintelor Paşti, când încep şi lucrările de primăvară, semănătorul de zizanie şi-a scos oamenii la treabă. Vrea cu tot dinadinsul să semene „smerenie” peste Catedrala Mântuirii Neamului. 
  
Ca unul care am coordonat construirea a peste 350 de biserici în Arhiepiscopia Iaşilor – toate, deopotrivă, construite la cererea credincioşilor, din anul 1991 şi până în prezent, din încredinţarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care a iniţiat proiectul „Nici un sat fără biserică” – vreau să vă spun că, în majoritatea cazurilor, acolo unde s-a construit câte un astfel de edificiu, preotul a fost apostrofat, înjurat, reclamat, acuzat; însă – ce este mai dureros – nu de cei care ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, în cazul în care preotul ar fi greşit, ci de către cei care – de la primirea certificatului de Botez – nu au mai avut nimic în comun cu Biserica. 
  
Acesta este, de fapt, războiul făţiş declanşat de Cel rău, care lucrează – din nefericire, iată – şi prin unii oameni potrivnici realizării unor deziderate nobile. 
  
Însă nu tot aşa se întâmplă atunci când se construieşte câte un loc nociv trupului şi sufletului; sau atunci când se legiferează câte o lege prin care se ridică la rang de virtute păcatele strigătoare la cer. Se pare că, atunci, diavolii – fiind stăpâni pe situaţie – jubilează nestingheriţi. 
  
Mă întreb: Au fost oare sinceri şi bine intenţionaţi cei care s-au lăsat antrenaţi în cântecelul Despre smerenie? Pe cât de vocali sunt împotriva Catedralei, prinosului adus de Ortodoxia românească Dumnezeului părinţilor noştri, pe atât de muţi au fost împotriva celui care – nomina odiosa – de la tribuna Parlamentului României – a cerut legalizarea prostituţiei şi a păcatelor contra firii?! 
  
Consider a fi o întrebare de bun simţ, care – sper – să nu-i deranjeze pe cei vizaţi, ci doar să-i trezească! 
  
Faptul că trupa „Taxi” – secundată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, pentru care, de altfel, Biserica se roagă la fiecare „Sfântă Liturghie” – ne recomandă smerenia, nu este un lucru rău; deşi, nu cred că ei ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă. Mai ales că printre ei sunt şi persoane străine învăţăturii şi credinţei noastre. 
  
Pe unii din grupul celor 32 (67) – ortodocşi practicanţi care ar vrea să se roage într-o bisericuţă construită din lemn, fie ea şi „pe cheiul Dâmboviţei” – nu-i opreşte nimeni să o facă. Sunt sute de astfel de bisericuţe din lemn în întreaga ţară. 
  
Pe alţii din acelaşi grup, care sunt de alte confesiuni, îi rugăm să se roage în bisericile şi casele lor de adunare – că doar de asta le-au construit, ce e drept, nu din lemn. 
  
Probabil că au o altă înţelegere cu Dumnezeu despre care noi nu avem cunoştinţă. Totul este posibil! 
  
Ce ar fi însemnat ca poporul ales să-L fi adorat la nesfârşit pe Dumnezeu pe câmpurile Sichemului, Betelului, Beer - Şebei, Ghilgalului sau la Mamvri, Şilo, Miţpa, Ofra, Dan şi Ierusalim ori în acele locuri unde El, Dumnezeu, li Se revela? Faptul că Beţaleel şi Oholiab au construit – după planul dat de Dumnezeu lui Moise – Cortul mărturiei, cort care a însoţit poporul ales până la intrarea acestuia în Canaanul făgăduinţei, înseamnă că, nici lui Dumnezeu nu I-a plăcut să-Şi vadă credincioşii fideli expuşi intemperiilor. 
  
Dar, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu li S-ar mai fi revelat în acele locuri pe care ei – deja – construiseră jertfelnice din piatră. 
  
Iată că, lucrurile nu au stagnat, ci au evoluat, deoarece – după intrarea lui Israel în Canaan – s-au ridicat diferite altare – un fel de temple în miniatură – născute în jurul profeţilor. Iar mai târziu a fost ridicat – din zid, nu din lemn – Templul lui Solomon, după un plan inspirat de Dumnezeu. Acest templu va fi dărâmat mai târziu din temelii de Nabucodonosor (587 î.d.Hr.), dar refăcut – abia după şaptezeci de ani (516 î.d.Hr) – de Zorobabel, la îndemnul profeţilor Agheu şi Zaharia, tot din piatră. 
  
Însă, este lesne de înţeles că nu se putea merge la nesfârşit cu manifestarea adorării lui Dumnezeu pe câmpuri sau prin corturi; trebuia să se facă şi în acest sens nişte paşi în funcţie de cerinţele şi de numărul credincioşilor. Exact ca într-o familie: Atunci când numărul persoanelor sporeşte, familia trebuie să le creeze tuturor acestora un confort minim. 
  
Tot aşa şi cu bisericile noastre: Când ele devin neîncăpătoare numărul sau dimensiunea lor trebuie mărite, astfel ca închinătorii să se poată ruga lui Dumnezeu în tihnă; bineînţeles, în interiorul acestora, nu în exteriorul lor. Ştiut este faptul că cei care au rămas în afara corabiei lui Noe au murit din punct de vedere fizic dar şi spiritual. 
  
Desigur, bisericuţele din lemn, chiar dacă sunt expuse la incendii, şi-au avut şi îşi au frumuseţea, rolul şi rostul lor; nu contestă nimeni acest adevăr, deşi înaintea acestora au fost alese ca locuri de rugăciune peşterile rupestre şi chiar bisericuţele din paiantă. Însă atunci când realitatea pastoral-misionară din teren îţi cere altceva, tu – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – trebuie să te conformezi cerinţelor! 
  
De asemenea, ştiut este faptul că toate mănăstirile noastre au fost construite de ctitorii lor – preoţi, monahi, boieri sau domnitori, pe locul sau în preajma unor bisericuţe din lemn. Aşa se face că pe locul unor astfel de bisericuţe au fost construite adevărate opere de arhitectură şi artă cu rezonanţă în timp, în istorie şi în veşnicie. 
  
Cunoscutele biserici ale mănăstirilor Putna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Cozia, Curtea de Argeş, Hurez şi multe altele, sunt doar câteva exemple în acest sens. 
  
Probabil că dacă ierarhii şi sfinţii noştri voievozi din acea vreme ar fi constatat că situaţia impunea să le fi făcut de mărimea unor catedrale, le-ar fi făcut de dimensiunile acestora; deşi – pentru vremurile acelea – aceste biserici au fost considerate a fi adevărate catedrale. 
  
Dar, oare, când s-au construit aceste mănăstiri, vor fi fost şi pe atunci contestatari, având în vedere că ţara trecea prin fel de fel de încercări?! Posibil să fi fost, că doar nu trebuie să credem că a fost vreo vreme în care Cel rău şi viclean ar fi şomat. 
  
Numai că acei ctitori de atunci – ca şi cei de astăzi – n-au cedat presiunilor, ci au pus interesele Bisericii şi ale Ţării mai presus de dorinţele unora. Şi bine au făcut pentru că, graţie şi acestor mănăstiri am fost şi suntem cunoscuţi în întreaga lume. 
  
Vă spun ca cel care am fost timp de un deceniu muzeograf la Mănăstirea Putna şi care am vorbit zecilor de mii de pelerini din ţară şi străinătate despre aceste nestemate ale ţării noastre. 
  
Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului. 
  
Neamurile şi capitalele din jurul nostru au toate astfel de semne ale demnităţii: Serbia şi-a construit Catedrala Sfântul Sava din Belgrad pe când ţara era decimată de război. Bravo lor! Ungurii au la Budapesta Domul Sfântului Stefan; bulgarii te întâmpină cu Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Sofia; cehii cu Catedrala Sfântul Vitus din Praga; ruşii cu reconstruita Catedrală Hristos Mântuitorul din Moscova. Noi, românii, în numele cui şi pentru care motiv suntem îndemnaţi la demobilizare şi absenţă? 
  
În faţa lui Dumnezeu fiecare neam se prezintă cu slava lui. Catedrala Mântuirii Neamului va sta pe braţele poporului român dreptcredincios aşa cum stau în tablourile votive machetele bisericilor pe braţele voievozilor ctitori. 
  
Putem lipsi Europa – se întreba un mare gânditor – de asemenea edificii simbol? Nicidecum! Un astfel de edificiu, cred eu, ar trebui, după finalizare, să fie trecut pe o nouă listă cu minunile lumii întâmplate după anul 1990, după modelul Antichităţii. 
  
Din păcate, din şapte minuni ale lumii vechi: Statuia lui Zeus din Olimp, Piramida de la Gizeh, Mausoleul de la Halicarnas, Grădinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria şi Templul zeiţei Artemis din Efes, cărora li s-a adăugat, pe la anul 225 î.Hr. şi a opta minune, Zidurile Babilonului, doar piramidele au mai rezistat dintelui vremii, de restul s-a ales praful. Ne bucură totuşi numele şi imaginile lor păstrate în cărţile de arhitectură. 
  
Dumnezeu ne-a preferat pe noi, cei de astăzi, pentru a fi susţinătorii construirii unui asemenea edificiu spiritual; această alegere a lui Dumnezeu ar trebui să ne onoreze! Nicidecum nu ar trebui să ne învrăjbească şi să ne creeze insomnii precum celor din videoclipul amintit. Fiţi încredinţaţi că de când au început lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului nu a sărăcit nimeni! Că este prea mare? Catedrala Mântuirii Neamului este mult prea mică – din punctul de vedere al suprafeţei – în comparaţie cu sutele de metri pătraţi ai bisericilor care au fost dărâmate sau afectate – prin translare – în timpul regimului de tristă amintire. Ca şi gazdă – indiferent de rangul eclezial pe care îl are – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh – oricare dintre ei are obligaţia morală să le ofere credincioşilor tihnă în rugăciune. Tihnă! Doar numai cei care merg la biserică ştiu ce înseamnă să te rogi în tihnă; ceilalţi – care merg doar să ia lumină în noaptea de Sfintele Paşti – nu fac altceva decât să-şi dea cu presupusul. 
  
Într-o catedrală – indiferent de dimensiunile ei – te poţi simţi tot atât de bine ca şi într-o bisericuţă de 100 mp., adusă în discuţia videoclipului. Depinde de starea ta sufletească. Mărimea unei catedrale trebuie gândită şi în perspectiva, că, un asemenea edificiu nu se construieşte în fiecare an. 
  
Nu construirea acestui edificiu stă în calea prosperităţii ţării, ci modul defectuos în care se administrează şi se chiverniseşte ţara şi averea ei. Nu trebuie de uitat faptul că, statul a beneficiat de pe urma Bisericii – dincolo de proprietăţile Bisericii luate cu japca – de şcoli, spitale, grădiniţe, azile, orfelinate, case sociale etc.; pe când, Biserica – astăzi – stă la mila şi îndurările celor care diriguiesc destul de stângaci destinele ţării. Şi pentru ca să vă lămuriţi că afirmaţiile reflectă realitatea – că prea mult caz se face pe seama unor sume infime primite de la stat de către Biserică – am să vă aduc în atenţie o situaţie concludentă: În anul 2015, Biserica a primit de la stat 0, 04 miliarde pentru construirea de biserici şi 0, 28 miliarde pentru salariile clerului. În acelaşi an, pentru sănătate s-au alocat 30 miliarde; pentru Ministerul Sănătăţii 7 miliarde, iar pentru CNAS 23, 19 miliarde. Nu-i aşa că este o împărţeală rezonabilă?! 
  
Aşadar, nu construirea catedralei a păgubit sau sărăcit ţara, ci alţii sunt cei care lucrează în acest sens. 
  
Dar să revenim! Cântarea liderului formaţiei „Taxi” Despre smerenie – asumată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură – este o cântare tendenţioasă, care – sub masca smereniei – sabotează construirea Catedralei Mântuirii Neamului; altfel, nu-mi pot explica expunerea amănunţită a spaţiilor acesteia în care – cum spune compozitorul partiturii – „nu L-ar fi găsit pe Dumnezeu”. 
  
Bag seamă că, în noaptea respectivă, autorului i-a trebuit ceva timp ca să hălăduiască prin toate spaţiile noii catedrale, fie chiar şi în vis. Până când şi suprafaţa de teren alocată construirii acestui edificiu, n-a ezitat să o aducă în atenţia opiniei publice însă, din păcate, nu şi miile de hectare confiscate Bisericii de Statul Român. 
  
Probabil că s-ar fi trezit din reverie, sau poate că acest amănunt, i-ar fi făcut rima textului imposibilă. Rima bată-o vina! Oricum, înclin să cred că „nu L-a găsit pe Dumnezeu” pentru că a fost rău intenţionat. 
  
Ilustra operă a liderului trupei „Taxi” – asumată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, ce e drept, încă nepremiată de vreun for academic! – se încheie cu un citat din Scrisorile Sfântului Apostol Petru. Citatul este străin de contextul cântecului, dar, subliminal, mesajul de încheiere este împotriva preoţilor: „Pe preoţii cei dintre voi” îi rog: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ... nu pentru câştig urât, ci din dragoste; ... şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie” (Petru 5, 1-5). 
  
Este un citat care nu are nevoie de comentarii, ci doar de o precizare în legătură cu „câştigul urât”. Ca unul care cunosc realitatea din teren, vă asigur că un preot nu câştigă într-un an cât câştigă un cântăreţ sau o formaţie, indiferent de ce nume poartă, la o petrecere sau la un spectacol. Aşa că despre „câştigul urât” să-i lăsăm să vorbească pe cei care chiar trăiesc onest şi cinstit. 
  
Să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care iubeşte şi piatra nu numai lemnul, că doar amândouă sunt opera Lui, că ţara noastră nu a avut mulţi astfel de visători, că ar fi rămas milioanele de credincioşi fără de biserici. 
  
Aş încheia cu un sfat de bun simţ: în viaţă dacă nu poţi susţine o lucrare sfântă, nici nu te opune acesteia, ca nu cumva să atragi mânia lui Dumnezeu asupra ta!... 
  
(Cf. Calinic Botoşăneanul - http://www.doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/dumnezeu-iubeste-lemnul-nu-doar-lemnul - 15.04.2016/11.05.2016). 
  
Interviu - Hei, TAXI, du-mă la catedrală! 
  
Scriitorul, jurnalistul, publicistul şi mărturisitorul creştin Cornel Constantin Ciomâzgă, autorul a două dintre cele mai apreciate romane ale ultimilor douăzeci de ani, „Lucrarea” şi „Se Întorc Morţii Acasă”, unul dintre cei mai importanţi publicişti ai anilor ’90, întemeietor şi director al unor publicaţii şi al primelor posturi de radio private din România, profesor la Facultatea de Jurnalistică, Preşedinte de Onoare al Uniunii Jurnaliştilor Europeni - Filiala România, mentor al unor mari gazetari de astăzi, taxează cântecul - manifest al trupei Taxi şi explică, exclusiv pentru Jurnalul Naţional, de ce. 
  
- Domnule profesor, de ce aţi simţit nevoia să reacţionaţi la... un cântec-manifest? 
  
- Intuiesc de ce aţi ezitat puţin înainte de a zice „cântec-manifest”, eu însă, pentru discuţia noastră, am să accept totuşi ambii termeni, chiar dacă, gândindu-mă la Freddy Mercury, de exemplu, nu la vreun psalt ortodox de renume, la Chris Normann, la Aurelian Andreescu sau la încă alţi mii de cântăreţi pe care i-am putea numi cu multe dintre cântecele lor manifest, probabil că termenii noştri ar deveni palizi şi foarte discutabili. Amândoi. Dar dreptul la exprimare e liber aşa că, repet, accept termenii şi putem continua dialogul. 
  
- Deci, când şi cum a apărut reacţia? 
  
- Reacţia mea a apărut târziu. Cineva mi-a zis aşa... în treacăt despre un scandal pe net cu un cântec despre Catedrală. Iar Catedrala?!? 
  
Sunt convins că niciunul dintre cei care sunt prezenţi în videoclipul acela, pe unii cunoscându-i, persoane absolut onorabile, nici unul, zic, nu s-a gândit că de fapt nu atât despre Catedrală este vorba acolo cât despre alte lucruri, mai subtile, mai sensibile şi mai serioase. 
  
Mai întâi cum se face oare că tocmai în Postul cel Mare al Învierii Domnului s-au găsit unii să lanseze acel videoclip? Ştiu, ştiu, întâmplător! 
  
Apoi laitmotivul rostit de către toţi cei care dau greutatea demersului, zicând că: Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici, conţine fie o inconştientă dar gravă ironie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a creştinilor implicit, fie una elaborată şi cu atât mai gravă, precum am scris: ... Aşa cum mi se pare mie, cântecul ăsta-i blasfemie! Căci Dumnezeu n-a iubit lemnul care ne este astăzi Semnul, Reazimul nostru şi Îndemnul. Ci alţii L-au bătut în cuie, nu El a vrut ca să se suie, spre-a-L face alţii, vai, statuie. Cât despre „spaţiile mici”... n-aţi nimerit-o nici aici. Fiind un Domn omniprezent, nu-i fixaţi voi un ambient! 
  
„Duhul suflă precum voieşte!” 
  
Îm? Cum să gândeşti şi să rosteşti, înainte de cel mai mare praznic al creştinătăţii, că Dumnezeu preferă LEMNUL? O fi acesta sau n-o fi cântec, dar mie mi se pare că-i cu cântec. 
  
Altminteri cum să înţeleg că nişte artişti, creatori, oameni sensibili şi atenţi la subtextualităţi, la conotaţii şi la mesaje subtile, se folosesc imagistic de pretextul unei bisericuţe de lemn în replica marii catedrale, dar laitmotivul cântării, accentul carevasăzică, nu mai este bisericuţa modestă, ci preferinţa Lui Dumnezeu pentru lemn. Hm! „Suntem artişti sau nu mai suntem”? Ca să parafrazăm o replică „celebră” 
  
- Ce-i place până la urmă lui Dumnezeu? 
  
- Ei, asta-i! Cum ce-i place Lui Dumnezeu!? Cine ar putea alcătui o listă cu ce-i place lui Dumnezeu şi ce nu? Ceea ce ştim sigur este că iubeşte omul cum nu iubeşte nimic altceva. OMUL, zic, de care mie îmi este dor. Cred că I-ar mai plăcea să ne vadă că trăim în comuniune. 
  
Pentru că altfel, dacă şi la El o fi existând suferinţă, atunci cred că suferă grozav pentru neiubirile noastre. Pentru tot veninul acesta care a inundat mapamondul. Pentru toate imprudenţele noastre. Pentru toate separaţiunile acestea pe care nu mai contenim să le tot facem. Noi şi voi! Mereu şi mereu trebuie să existe un „noi” şi un „voi”. O prăsilă de câini! Între copii şi părinţi, între copii şi copii, între părinţi şi părinţi, între vecini şi vecini, între colegi, între sate şi între state. Noi şi voi! Cea mai mare şi mai dureroasă criză a umanităţii este criza de om! 
  
- Dacă aţi fi fost în locul Patriarhului, aţi fi continuat să ridicaţi catedrala? 
  
- Dar ce bine că n-am fost şi nu sunt! Altfel probabil că oricine în locul lui ar fi trebuit să continue. Sunt proiecte şi proiecte. De fapt, până la urmă ce este rău în faptul că Biserica Ortodoxă, ca Biserică Naţională, va avea o catedrală mare, monumentală, spectaculoasă? Cum i-ar fi stat lângă Palatul Parlamentului unei bisericuţe pipernicite, amărâte şi... din lemn? Probabil că unii ar fi exultat privind imaginea asta caricaturală. 
  
Şi apoi, iată, cu bani mulţi şi în totalitate de la contribuabili s-a facut o Arenă Naţională, şi bine că s-a făcut. S-a construit o clădire nouă pentru iubitorii de operetă, şi bine că s-a construit. S-a reconstruit, tot cu bani mulţi şi tot de la contribuabili, Teatrul Naţional, şi ce bine arată. Dar s-au aruncat pe apa sâmbetei o grămadă de bani cu nişte închipuite autostrăzi ori cu alte bazaconii şi furăciuni şi nu am văzut atâta supărare şi înverşunare. N-a făcut nimeni cântecuţe manifest. 
  
Revin, dacă iubitorii de fotbal au dreptul la o arenă naţională, dacă iubitorii de teatru au dreptul să se bucure de un teatru naţional, dacă iubitorii de operetă au dreptul să se încânte într-un teatru naţional de operetă, credincioşii ortodocşi de ce nu au şi ei dreptul să se roage într-o catedrală? Pe care nici măcar n-au solicitat-o ei în chip imperios, dar care se construieşte în fond din bănuţul lor ajuns acolo de la ei pe două căi: odată prin fondul public, pe care ei îl alcătuiesc, şi încă odată prin bănuţul pe care îl donează sau îl dau la biserică sub diferite alte forme. Şi ce, este proprietatea lor? Este, precum Marele Voievod cel Sfânt zicea: a urmaşilor, urmaşilor lor! 
  
Mă întreb, retoric, desigur, cine sunt cei care se tot agită inflamaţi de existenţa acestei catedrale, şi s-ar cuveni să se întrebe şi ei cine îi tot agită şi îi inflamează. 
  
- Aţi fost de acord cu ridicarea Catedralei când aţi auzit prima dată de proiect? 
  
- Prin anul 1995 m-am regăsit pe nişte liste de susţinători privind construcţia catedralei. Am solicitat să fiu şters imediat pentru că nu-mi ceruse nimeni acordul. Într-o discuţie ulterioară cu Patriarhul Teoctist, m-a întrebat de ce am refuzat să fiu pe acele liste. Şi i-am răspuns pentru că nu mă consultase nimeni dacă sunt sau nu de acord, nici măcar pentru ca să figurez acolo, şi apoi pentru că nu agreez denumirea de Catedrala Mântuirii Neamului. Atenţie, nu construcţia, ci denumirea. Mi se părea şi atunci ca şi acum total improprie, infatuativă, ba chiar cu oarecari nuanţe eretice. Cred că asta a şi atras atâtea antipatii. 
  
O catedrală, oricât de frumoasă şi de impunătoare, nu mântuieşte pe nimeni, darămite un neam. Mântuirea este, după înţelegerea mea, o lucrare complexă a omului cu el însuşi şi cu Dumnezeu, nu ţine de ziduri, de clădiri sau de alte mofturi exterioare. Având în vedere, însă, că va avea unul dintre hramuri al Sfintei Înălţări, care este şi Ziua Eroilor (ce frumos!), de ce nu s-ar numi chiar aşa: Catedrala Înălţării? Mi s-ar părea mult mai soft şi mai duhovnicesc, şi nu cred că şi-ar împuţina nici importanţa, nici frumuseţea. Pentru că în plan arhitectonic va fi monumentală. 
  
O vor admira pizmaş şi tăcut chiar şi cei care astăzi cârtesc. Aşa e lumea! Reamintesc un fragment din replica aceea: ...Problema voastră-i Catedrala, dar nu de ea ni-i goală ţara, ci de cei care s-o iubească, iar nu furând-o s-o hulească! Toţi criticii acestui proiect şi toţi neîmpăcaţii, dacă s-ar duce într-o excursie într-o ţară importantă pentru ei unde ar descoperi un astfel de monument, odată întorşi acasă parcă-i văd câte ar avea de povestit despre el şi câte poze ar aduce, iar acolo fiind nu cred că şi-ar propune, ha, să le amintească locuitorilor acelei ţări cum că... “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”. 
  
- Când va fi gata, veţi merge s-o vedeţi? 
  
- Nu aştept cu sufletul la gură momentul inaugural al Catedralei, am, mulţămesc Domnului, destule alte lucruri importante de făcut, dar când va fi gata, dacă voi avea un prilej şi voi fi sănătos, nu mă voi sclifosi, ci voi merge negreşit să mă închin şi să mă bucur că, iată, cu greu, în vremuri aşa de neguroase, s-a făcut ceva important, mai cu seamă pentru cei care vor veni după noi. Că doar nu le-om lăsa numai păduri defrişate, industrii şi economii devalizate, anchete şi dosare DNA, conflicte de toate felurile şi peste toate un cântecel prin care să le spunem că “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”. 
  
- Suntem în preajma Paştelui. Ce le spuneţi cu această ocazie semenilor dumneavoastră? 
  
- Ei, da. Îmi creaţi o prilejuire pentru care musai trebuie să vă mulţămesc. 
  
Acum, când ne-am apropiat într-adevăr de sfârşitul călătoriei noastre ascetice de patruzeci de zile, adică de sfârşitul Postului acesta Mare şi de mare folos, răzbate deja dinspre miezul nopţii Sfintei Învieri îndemnul acela cu adevărat minunat pe care ni-l face Sfântul Ioan Hrisostomul: ... Intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut...” 
  
- Este grozav de frumos şi de încurajator! Nu-i aşa? 
  
- Într-adevăr. Şi frumos şi încurajator. 
  
Aşadar, acum când toţi ne pregătim să ne primenim în straie de bucurie, când Hristos ne cheamă: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), prinşi ca Adam de braţul biruitor al Domnului să căutăm spre veşnicie şi să cântăm în marea şi mirabila noapte cântarea de biruinţă: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le!” 
  
PACE, TIHNĂ, DRAGOSTE ŞI BUCURIE le doresc tuturor şi fiecăruia în parte laolaltă cu cei dragi şi le spun încă de pe acum HRISTOS A ÎNVIAT! (Cf. Dana Grecu – în Ziarul „Jurnalul Naţional” – 27.04.2016/11.05.2016; http://cornelconstantinciomazga.ro/editorial/hei-taxi-du-ma-la-catedrala/ -14.04.2016/11.05.2016). 
  
În loc de încheiere sau epilog – Scrisoare deschisă 
  
Dumnezeu este în inima voastră, iar voi Îl căutați în lifturi 
  
Iubiți frați în Hristos, Dan, Cornel, Monica, Virgil, Andi, Dorina, Ștefan, Robin, Andi, Dani, Paula, Horia, Toni, Irina-Margareta, Dan, Teo, Oreste, Pavel, Ada, Călin, Mircea, Horia, Guess Who, Laura, Răzvan, Alexandru, Emilia, Grigore, Mircea, Alexandra, Oana, Andreea, Dan și Victor, şi ceilalţi, care v-aţi mai adăugat pe parcurs. 
  
De unde știți voi că Dumnezeu nu iubește spațiile mari? 
  
L-ați întrebat voi pe Dumnezeu? 
  
Este ca și cum ați spune că Dumnezeu iubește spitalele dar nu și catedralele. 
  
„Textierul” celor două strigăte este același. 
  
Vă rog reveniți-vă. Dumnezeu în mod sigur iubește Sfânta Sofia, Catedrala Sfântului Mormânt, Marea Lavră și multe altele mari și mici. 
  
Cred că, de fapt, ați vrut să loviți în Catedrala Mântuirii Neamului. 
  
M-aș bucura să vă văd peste un timp cântând (sau dictând, cum ați făcut acum): „Dumnezeu iubește și spațiile mari”. 
  
Vă îndemn să citiți Cartea Leviticului, cap. 26, și să vă înspăimântați când veț afla ce pățesc aceia care „disprețuiesc așezămintele” Domnului. 
  
Dumnezeu v-a dăruit talent, reputație și bani. Nu vreți să aibă și Dumnezeu o catedrală? Nu v-a luat din averea voastră și, probabil chiar dacă v-ar fi cerut, nu I-ați fi dat nimic. 
  
Conform textelor biblice, știți ce înseamnă „a-ți veni în fire”? 
  
A te uita înlăuntrul tău și a vedea cu claritate cine ești. Nu este chiar greu. Ca să reușești aceasta, îți trebuie o singură virtute: SMERENIE. Practicați-o și voi. O să simțiți cât de mult vă iubește Dumnezeu, Căruia vreți să-I răpiți Casa. 
  
Bănuiesc că – în practică – decurge cam așa: unul dintre voi este marele manipulator și ceilalți căldiceii păcăliți. 
  
Ce istorie tristă a acestor meleaguri! Când s-au dărâmat biserici, nu s-a opus nimeni. Acum, când se construiesc catedrale, frații noștri creștini cântă împotriva lor. 
  
Iubită Trupă, 
  
Nu mai derutați creștinii. Dumnezeu este peste tot. 
  
Așa zice Sfânta Scriptură în Psalmul 138: Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și n-o pot ajunge. 
  
Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer Tu acolo ești. 
  
De mă voi coborî în iad, de față ești. 
  
De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării 
  
Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta. 
  
Vă spun un secret: Dumnezeu este în inima voastră, iar voi Îl căutați în lifturi. 
  
După „cântecul smereniei” ne-ar prinde bine tuturor un cântec al pocăinței. 
  
Lumina Sfintei Sărbători a Învierii Domnului să vă aducă în inimă o bucurie mare cât Catedrala Mântuirii Neamului, 
  
Al Dumneavoastră în Hristos, 
  
Dr. Pavel Chirilă. 
  
(Cf. http://www.activenews.ro/stiri-social/Dr.-Pavel-Chirila-le-scrie-celor-de-la-Taxi-si-prietenilor-lor-Va-spun-un-secret-Dumnezeu-este-in-inima-voastra-iar-voi-Il-cautati-in-lifturi-132086 - 10.04.2016/11.05.2016). 
  
Material documentar realizat, 
  
întocmit şi elaborat de Stelian Gomboş 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Referinţă Bibliografică:
Câteva gânduri sincere, impresii mărturisitoare şi idei apologetice despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1959, Anul VI, 12 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!