Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   



Câteva referinţe moral – spirituale şi duhovniceşti – educative cu privire la Pilda/parabola Fiului Risipitor – Evanghelia de la Luca – cap. 15, verset. 11-32…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva referinţe moral – spirituale şi duhovniceşti – educative cu privire la Pilda/parabola Fiului Risipitor – Evanghelia de la Luca – cap. 15, verset. 11-32… 
  
Introducere - prezentarea pericopei evanghelice 
  
Duminica a 34-a după Rusalii - (a întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32 
  
Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi-a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. 
  
Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. 
  
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. 
  
Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. 
  
Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. 
  
Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. 
  
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. 
  
Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. 
  
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. 
  
Preambul sau prolog – câteva considraţii scripturistice, patristice şi moral - spirituale 
  
Pilda/parabola despre Fiul risipitor/rătăcitor care se întoarce la casa părintească după rătăciri îndelungate într-o ţară străină, a păcatului, unde a ajuns să jinduiască după mâncarea pe care o mâncau porcii, şi este primit cu dragoste părintească şi iertat de tatăl său, este precedată în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. XV) de alte două pilde asemănătoare ca înţeles: - pilda cu oaia cea pierdută pe care păstorul o caută neglijând pe celelalte 99 care nu s-au rătăcit, cu drahma cea pierdută pe care femeia o caută cu insistenţă şi aflând-o, se bucură împreună cu prietenele ei. 
  
Toate aceste pilde doresc să arate „cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru firea omenească cea căzută în păcat şi, prin aceasta, sub influenţa şi sub puterea diavolului.” Întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie în casa părintească căci”bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”(Luca XV, 10). 
  
Această parabolă/pildă, una dintre cele mai frumoase şi mai pline de sens şi de înţeles, este menită să ne arate chipul adevăratei pocăinţe; ce este, în ce constă şi cum trebuie făcută spre a fi într-adevăr mântuitoare, pentru a fi „bucuria îngerilor şi a oamenilor”, mai întâi a Tatălui Ceresc – pe care-l simbolizează tatăl din această pildă. 
  
Este bine venit ca, mai întâi, să arătăm că termenul de pocăinţă, ca de altfel multe alte cuvinte din limba noastră, cu vremea, au suferit o schimbare, o modificare de sens şi de înţeles, ba unele au dobândit un înţeles peiorativ. 
  
Comparând înţelesul lor originar cu cel nou, te miri cât de mare este schimbarea care s-a produs în sensul acesta al cuvintelor. 
  
Să dăm doar un singur exemplu: cuvântul prost – care la origine, în limba slavonă, precum se ştie, însemna om simplu, din popor, a ajuns să însemne om lipsit de inteligenţă, fără minte şi judecată axiologică (a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, DEX, p. 753). 
  
În acest sens grăieşte un personaj – domnitorul, dintr-o cunoscută piesă de teatru: „Boieri şi tu prostime!” – indicând prin acest cuvânt din urmă poporul de jos. 
  
O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu cuvântul pocăinţă care, în înţelesul său adevărat, indică una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii noastre care constă în mărturisirea păcatelor săvârşite, din căinţă, regret şi hotărâre de îndreptare, din împlinirea, după caz, a canonului primit, urmată de dezlegarea pe care o acordă preotul duhovnic. 
  
Dicţionarul mai sus amintit, consemnând acest înţeles originar şi adevărat al cuvântului pocăinţă, nu întrevede să amintească şi sensul mai nou, folosit din păcate de foarte mulţi, chiar şi de unii dintre credincioşii noştri neavizaţi, anume „a deveni adept al anumitor secte religioase creştine” (Dicţionarul citat, p. 712). 
  
Să ne amintim faptul că unii dintre credincioşii noştri atribuie cu uşurinţă şi fără să-şi dea seama, acest nume unor oameni care nici ei înşişi nu şi-l revendică, preferând numirea specifică confesiunii lor… 
  
Cuvântul acesta este echivalentul termenului grecesc metanoia – care implică procesul de convertire, de înnoire şi depăşire a firii omeneşti alterate de păcat. 
  
Sfântul Ioan Scărarul (numit aşa după cartea lui intitulată Scara Raiului) defineşte pocăinţa ca fiind „înnoirea Botezului”, sau ca „un legământ cu Dumnezeu prin lucrarea faptelor bune – potrivnice păcatelor săvârşite înainte” (Scara, Cuv. 3, 1), deci şi o mărturisire prin fapte bune a credinţei şi a numelui de creştin. 
  
Prin urmare, pocăinţa se află în strânsă legătură cu Botezul; că pocăinţa este posibilă tocmai fiindcă, prin botez, am primit în noi „arvuna Duhului Sfânt”, care ne dă posibilitatea ca, atunci când mugurii harului primit la Botez, crescând cu „vârsta şi cu înţelepciunea”, să aducă „roade vrednice de pocăinţă”, aşa cum cerea şi Sfântul Ioan Botezătorul celor care veneau la el (Matei III, 8). 
  
„O viaţă întreagă poate nu ne dăm seama de roadele harului primit la Botez; dar atunci când Dumnezeu binevoieşte a lovi inimile noastre împietrite, aşa cum a lovit Moise stânca în pustie, din care a curs apă, şi din astfel de inimi curg lacrimile de pocăinţa care spală întinăciunea păcatului. 
  
Dacă n-ar fi harul Botezului în noi n-ar curge nici lacrimile cele mântuitoare ale pocăinţei. Harul Sfântului Botez, învăluit în negura păcatelor, se trezeşte în noi ca dintr-un somn greu, ca dintr-un mormânt, prin lucrarea pocăinţei”. 
  
Trebuie subliniat faptul că pocăinţa nu este lucrarea unei clipe, a unui singur moment din viaţa noastră. Nu putem s-o încheiem într-o oră şi apoi să spunem: am făcut destulă pocăinţă. Ea este şi trebuie să fie lucrarea unei vieţi întregi. 
  
Este adevărat că pocăinţa ca Sfântă Taină, numită şi Spovedanie sau Mărturisire, înseamnă mărturisirea cu căinţă momentană în faţa preotului duhovnic. 
  
Acest fapt, însă, nu exclude ci chiar presupune pocăinţa ca lucrare a vieţii întregi. „Tatăl l-a primit pe fiul risipitor ca pe un fiu, nu ca pe un argat. 
  
Vedem de aici că orice păcate am săvârşi, oricât ne-am îndepărta de Dumnezeu, dacă ne pocăim, Dumnezeu ne iartă şi ne primeşte cu braţele deschise, ca tatăl din parabolă, pentru că El „nu voieşte moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11).” 
  
Aşadar, prin pocăinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca taină, în care ni se împărtăşeşte harul iertării şi dezlegării din partea duhovnicului în numele Sfintei Treimi. 
  
Deci, pocăinţa ca Taină nu se poate despărţi de pocăinţa unei vieţi întregi, ci una presupune pe cealaltă şi o solicită, una fiind completată de cealaltă. 
  
Urmărind cu atenţie această pildă a fiului risipitor, ne putem da seama că această pildă relatată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne arată nu numai chipul adevăratei pocăinţe, ci şi treptele, momentele, pe care le trăieşte cel ce se pocăieşte cu adevărat. Fiul risipitor, după ce şi-a cheltuit avuţia părintească, ajuns în condiţia de porcar în ţară străină, într-o zi îşi vine în fire. 
  
Este momentul în care păcătosul se trezeşte la realitatea tristă a stării de împătimire în care se găseşte. 
  
„Starea de împătimire, moartea sufletească, după cum o numesc Sfinţii Părinţi, cu toată aparenta ei fericire, nu satisface pe om, mai ales după ce acesta şi-a venit în fire. 
  
Ea este ca apa sărată a mării pe care nefericiţii marinari o beau în lipsa apei dulci; dar cu cât o beau mai mult cu atât gâtlejul lor arde fără a le stâmpăra setea. 
  
Cu cât aleargă mai mult după fericirea pe care li se pare că o primeau în urma satisfacerii poftelor şi ambiţiilor deşarte, cu atât sunt mai setoşi şi mai neîndestulaţi. 
  
Căci „traista unei astfel de fericiri e spartă la fund. Oricât ai pune în ea, tot goală rămâne.” a spus un înţelept – Sfântul Nicolae Velimirovici.” 
  
Fiul risipitor simte nevoia să mărturisească; la început în gândul şi în mintea sa, apoi tatălui la care se întoarce: - Tată! Greşit-am… primeşte-mă!… 
  
În aceste cuvinte se află tot ce se cuprinde în noţiunea de pocăinţă; şi mărturisirea cu lacrimi a păcatelor, şi căinţa sau părerea de rău pentru încălcarea poruncii şi părăsirea casei părinteşti, precum şi hotărârea de a se îndrepta, de a se întoarce la casa la care, conform propriei sale mărturisiri, era îndestulat de toate. 
  
Ca şi Zaheu vameşul, el îşi elaborează singur canonul cerând să fie primit nu ca un fiu ci „ca pe unul din argaţi”. 
  
Acestea sunt momentele sau treptele adevăratei pocăinţe. 
  
Ne-am putea întreba: Avea nevoie tatăl din pildă de mărturisirea fiului său risipitor? Fără îndoială că nu. Ştia bine tatăl ce-a făcut fiul său, precum bine cunoaşte Dumnezeu păcatele noastre. 
  
Ci noi, noi înşine avem nevoie de această mărturisire: „Fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea” – zice psalmistul David. 
  
Numai o mărturisire cu căinţă şi părere de rău „şterge fărădelegea”, dar pentru aceasta este nevoie de „braţele părinteşti” întinse de Dumnezeu prin mâinile duhovnicului spre fiul care se mărturiseşte. Lui i s-a dat de către Iisus Hristos „puterea legării şi dezlegării păcatelor” (Ioan XX, 22 – 23), putere care nu s-a dat nici îngerilor, dar acesta ţine şi locul tatălui din pildă, care nu este altcineva decât Bunul Dumnezeu, învăţând, sfătuind, certând şi mângăind – după caz, întotdeauna cu iubire părintească, pe cel ce se mărturiseşte. 
  
Acest lucru pare straniu unora dintre noi. Ce nevoie avem noi să ne mărturisim păcatele înaintea preotului? Nu pot eu face pocăinţă şi de unul singur? 
  
Fireşte că se poate face pocăinţă şi în acest mod, dar acest fel de pocăinţă nu este nici completă şi nici mântuitoare. Ce s-ar fi ales de fiul risipitor, dacă ar fi rămas numai la tânguirea ce-o făcea de unul singur în ţara păcatului? El simte nevoia de a se mărturisi, trebuinţă care, o ştim cu toţii, este în firea omului. 
  
„Noi credem că adevărata pocăinţă este un act bilateral. 
  
O parte a ei o reprezintă strădania de îndreptare, dorinţa de înnoire (şi aceasta este, desigur, un dar a lui Dumnezeu) pe care o face credinciosul. 
  
A doua parte însă o reprezintă harul iertării, pe care Dumnezeu îl împărtăşeşte prin mijlocirea slujitorului Său investit cu această putere, ca urmare a puterii date Sfinţilor Apostoli şi prin ei urmaşilor legitimi până la sfârşitul veacurilor”. 
  
Sunt, apoi, unii creştini care se îndoiesc de posibilitatea, mai ales în cazul unor păcate grele. În această privinţă, Sfântul Ioan Scărarul zice: ”Înainte de a cădea în păcat, dracii ni-l înfăţişează pe Dumnezeu ca iubitor de oameni, spre a ne îndupleca mai uşor la păcătuire; iar după ce am căzut în păcat, tot el ni-l înfăţişează ca aspru spre a ne îndoi de iertare şi a cădea în desnădejde” (Scara, Cuv. 5, 11) de aceea – continuă acelaşi sfânt – „nu te speria chiar dacă vei cădea în fiecare zi şi nu te depărta de la calea lui Dumnezeu ci stai cu bărbăţie şi fără îndoială că îngerul tău păzitor va cinsti răbdarea ta… nimic nu se poate asemăna cu mila lui Dumnezeu, nimic nu este mai mare ca ea” (Ibidem, Cuv. 5, 38). 
  
În Patericul egiptean citim că un frate a întrebat pe Avva Sisoe: „ Ce voi face avvă că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te; Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am căzut. 
  
Deci a întrebat fratele: până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat (de moarte) sau în bine sau în rău; căci cu ce se află omul cu aceea se şi duce!” Este deosebit acest cuvânt şi se cuvine să luăm aminte şi să nu ispitim pe Domnul Dumnezeul nostru amânând vremea pocăinţei. 
  
De remarcat faptul că sunt mulţi creştini hotărâţi să facă pocăinţă, dar puţini sunt cei care ştiu cum trebuie făcută adevărata pocăinţă. Nici într-un caz ea nu înseamnă părăsirea Bisericii. 
  
Numai aici omul va învăţa să facă adevărata pocăinţă. Numai aici este harul iertării încredinţat ierarhiei sacramentale, primit şi transmis prin succesiune apostolică… 
  
Câteva indicii, referinţe şi aprecieri pedagogice, cu privire la această pildă 
  
În altăă ordine de idei, aşadar, tema acestei frumoase pilde/parabole a Noului Testament este cea a căinţei şi a întoarcerii la calea cea dreaptă. 
  
După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, trei sunt personajele acestei parabole: fiul rătăcitor, fratele fiului rătăcitor şi părintele acestuia, fiecare întruchipând o anumită atitudine faţă de aproapele nostru. 
  
Altfel spus, să vedem ce prezintă pilda/parabola de faţă. 
  
După cum bine ştim cu toţii, un părinte avea doi fii. Fiecare a primit partea lui de moştenire, dar fiul cel mic, nechibzuit fiind, şi a luat lumea în cap, a plecat de acasă şi a cheltuit toată avuţia în petreceri şi destrăbălare. 
  
A ajuns, până la urmă, într o cruntă mizerie, tocmindu se păstor al unei turme de porci. Cuprins de regrete şi remuşcări, dar și de oarece edificări, se întoarce acasă cu gândul că ar fi fericit dacă ar ajunge argat în casa părintească. 
  
Spre uimirea sa, tatăl îl primeşte cu mare fast, dându i veşminte curate şi pregătind o masă mare, pentru care a sacrificat viţelul cel gras. „Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. 
  
Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s a aflat” (Luca 15.23 24). Fiul cel mai mare, văzând toate acestea, s a simţit nedreptăţit întrucât el, cu toate că fusese credincios tatălui său, nu se bucurase niciodată de atâta cinstire. 
  
La reproşurile sale, tatăl lasă să se înţeleagă că întoarcerea acasă şi recuperarea unui păcătos socotit pierdut este de mare folos şi trebuie să constituie un prilej de mare bucurie. 
  
Pilda/parabola fiului rătăcitor/risipitor exprimă ideea că pocăinţa nu este niciodată prea târzie, cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi deplină. 
  
Valoarea pedagogică a acestei pilde rezidă în asumarea inteligentă şi matură a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. 
  
Creştinismul vine cu o perspectivă aparte asupra păcătuirii. Păcatul, în măsura în care este pasager, poate deveni sursă şi reazem întru perfecţionare, prilej de reorientare şi înaintare pe drumul cel drept. 
  
Conştientizarea unei stări de fapt reprobabile este începutul îndreptării noastre. Fără acest „grad zero” al iluminării de sine nu există nici reconversie morală, nici chiar început ființial. 
  
Cine este fiul rătăcitor/risipitor? Este omul mânat de voluptatea aventurii, de dorul de ducă, de mirajul ţării îndepărtate. 
  
Este fiul neascultător, care forţează tiparele bunei purtări. Este cel care nu a învăţat încă din greutăţi, dar este capabil de această învăţare. Este cel care caută obstacolul, ocazia pentru a se ilumina. 
  
Are însă o mare calitate: experienţa limită îl trezeşte, îl înfrumuseţează şi înnobilează spiritual, „venindu şi în sine”. 
  
Mai mult decât atât, el este gata de pocăinţă, de acceptare a unui statut inferior, dar în casa sa, a părintelui său. 
  
Dorul întoarcerii acasă este însoţit de căinţa sinceră: „Sculându mă, mă voi duce la tatăl meu şi i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15.18 19). 
  
Cine este tatăl fiului rătăcitor? Este prototipul părintelui, este „tatăl generic”, un fel de Dumnezeu, al toate înţelegător, iertător. 
  
Este marele pedagog, capabil de a converti situaţia de păcătuire în prilej de îndrumare şi formare. 
  
Este părintele ce priveşte „cum se cuvine” fapta fiului său: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). 
  
Este tatăl ce valorifică o situație limită spre un scop nobil: copilul pierdut să se regăsească. 
  
Este pedagogul care foloseşte singura cale de îndreptare în situaţia dată: pedeapsa „pozitivă”. Nu prin deposedare sau descalificare, ci prin dăruire şi primenire. 
  
Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. 
  
Este omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei” (Luca 15.29). 
  
Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. 
  
De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. 
  
Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. 
  
Fratele fiului risipitor/rătăcitor ne propune următoarea întrebare: cine păcătuieşte cu adevărat, cel ce a trecut de păcat sau cel ce se agaţă de el pentru a l coborâ pe semenul său? 
  
Oricum, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învățat câte ceva: de la fiul rătăcitor - că oricât de „rătăciți” am fi, putem descoperi Calea; de la tatăl acestuia - că toți fiii, indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, primeniți cu iubire pe măsura căderilor lor; de la fratele fiului rătăcitor - că putem deveni „mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au păcătuit dar au avut forța să-și revină… (Cf. Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoş - http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/parabola-fiului-risipitor-interpretare-pedagogica – 11.02.2012/23.02.2016). 
  
Câteva concluzii pastoral – liturgice şi recomandări duhovniceşti, ce izvorăsc din această frumoasă parabolă 
  
Încheiem, cu alte cuvinte, prima din cele zece săptămâni ale Triodului, pregătitoare pentru Sfintele Paşti, în care rânduiala Bisericii, în mod simbolic poate şi prin suspendarea rânduielii postirii, dar mai ales prin cântările şi rugăciunile ei, ne îndeamnă să ne identificăm cu fiul cel mic, „să urmăm pocăinţei celei bune a acestuia“. Aproape toate cântările acestei duminici sunt scrise la persoana întâi singular. 
  
Eu, cel care cânt sau rostesc slujba, sau cel care o ascult, sunt cel care „glasul desfrânatului aduc Ţie, Doamne: greşit-am înaintea ochilor Tăi, Bunule; risipit-am bogăţia darurilor Tale; dar mă primeşte pe mine, cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuieşte“ (prima stihiră a Laudelor Utreniei). 
  
Am recitit toată slujba Duminicii de faţă. Într-adevăr, toate cântările şi rugăciunile ei se referă la fiul cel mic, la noi, cei care ne identificăm cu el, şi la tatăl, care este imaginea lui Dumnezeu, bucuros de întoarcerea celui rătăcit. 
  
Nici o cântare în care să fie amintit fratele cel mare. Doar Sinaxarul aminteşte, în cuvinte puţine, cum el, „minunându-se de milostivirea nemăsurată a Tatălui, cârteşte“. 
  
Chiar dacă nu-i greu să fim asemenea celui mic şi cu siguranţă am săvârşit multe din faptele lui, poate că mai aproape de noi şi, de ce nu, mai periculoasă este perspectiva asemănării cu fratele cel mare. 
  
Acesta îl pune pe tatăl său în criză în momentul în care se mânie şi refuză să intre în casa părintească, aflând că acolo se află fratele mai mic, care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. 
  
El era corect, ascultător, muncea, venea de la câmp, dar incapabil să se bucure de întoarcerea fratelui, ajungând până la a nu-l mai recunoaşte drept frate. 
  
De fapt, stricând sau refuzând relaţia cu fratele său, nu face altceva decât să strice relaţia cu Tatăl: casa acestuia nu mai este şi casa lui. De multe ori se întâmplă şi în familiile noastre ca relaţia cu părinţii să fie definit şi grav afectată de relaţia cu ceilalţi fraţi sau surori pe care le avem. 
  
În aceasta constă greşeala fratelui celui mare: este limitat, frustrat şi incapabil să iubească pe celălalt. 
  
De fapt, prin felul în care se poartă, acest fiu reprezintă o tipologie umană descrisă frecvent în Evanghelii, dar care apare îndeosebi în Evangheliile acestor duminici pregătitoare pentru intrarea în Postul Mare. 
  
În toate apar două personaje, individuale sau colective, sau două tipologii umane care stau faţă în faţă. 
  
În Duminica lui Zaheu vameşul, acesta se află în opoziţie cu cei care cârteau în casa lui, care nu se bucurau de pocăinţa lui, ci spuneau despre Mântuitorul că „a intrat să găzduiască la un om păcătos“. 
  
Duminica trecută, vameşul smerit şi realist a fost judecat şi desconsiderat de fariseul corect, care se ruga, postea de două ori pe săptămână şi dădea zeciuială. 
  
La fel şi Duminica viitoare, a Înfricoşătoarei Judecăţi, apar două personaje colective, cei de-a dreapta şi cei de-a stânga Mântuitorului, care vor fi judecaţi după criterii care vizează exact raportarea cu iubire milostivă faţă de ceilalţi, faţă de cei consideraţi de Dumnezeu „fraţi ai Mei, prea mici“. 
  
De fiecare dată accentul Evangheliei cade pe faptul că suntem fraţi, că eu sunt frate cu cel rătăcit, că nu trebuie să-l judec, ci să mă bucur atunci când se pocăieşte. 
  
Aşadar, meditând la Sfânta Evanghelie de astăzi, ar trebui să ne preocupe şi tema fiului celui mare, pentru că poate fi şi tema noastră, a celor care suntem corecţi, a celor cuminţi, pe care ne paşte riscul suficienţei în corectitudine. 
  
În primul rând este tema noastră, a slujitorilor, a celor care suntem deja „în casă“, obişnuiţi cu Sfintele Taine, obişnuiţi cu păcătoşii care pleacă sau vin la Tatăl. 
  
Oare nu îi judecăm pe oameni asemenea fiului celui mare? Sau, mai grav, ne punem prea rar problema că ar trebui noi înşine să ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă suntem aparent aproape de El? 
  
Sau ne considerăm deja asiguraţi din acest punct de vedere?! 
  
Câtă bucurie simţim noi înşine când slujim Sfânta Liturghie alături de oameni care poate au greşit, dar au venit să fie împreună cu noi la Ospăţul Tatălui? 
  
Nici cei care nu poartă sarcina slujirii la Sfântul Altar nu sunt feriţi de aceste riscuri, pentru că de multe ori nu li se potriveşte numai imaginea fiului risipitor, ci şi chipul fiului celui mare din această Sfântă Evanghelie. 
  
Foarte mulţi oameni cred în Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui: se roagă, postesc, participă la sfintele slujbe, fac chiar milostenie, însă nu fac toate aceste lucruri cu bucurie. 
  
În corectitudinea şi cuminţenia lor, au multiple limitări şi frustrări, care se verifică îndeosebi în felul în care se raportează la celălalt, mai ales când acesta este păcătos. 
  
Eşti cuminte, dar permanent cu ochii aţintiţi la păcatele altora, suferind chiar pentru faptul că Dumnezeu îi iartă şi pe aceştia. 
  
Poate că tu, cel cuminte, eşti aşa pentru că nu ai avut curajul să fii altfel. Nu ai avut curajul să ceri un ied şi să te veseleşti cu prietenii, aşa cum fratele cel mare îi reproşează tatălui din Evanghelie. S-ar fi îndulcit şi el, dar nu a avut curajul să ceară. 
  
Cum depăşim această stare de lipsă a bucuriei în trăirea credinţei şi de permanentă invidie faţă de celălalt? 
  
Primul pas este să ne gândim dacă suntem sau nu în această situaţie. Să ne dăm seama de propria sărăcie sufletească, de faptul că suntem credincioşi, dar ne lipsim de ceva extraordinar, care, aşa cum ne demonstrează Evanghelia, contează enorm înaintea lui Dumnezeu. 
  
Nu poţi accede către comuniunea cu Dumnezeu dacă nu-ţi doreşti acest lucru cu bucurie, dacă priveşti numai în pământ şi niciodată către cer, dacă eşti victima propriei tale libertăţi de a nu te bucura de tine şi de celălalt. 
  
Omul care îşi dă seama de o asemenea lipsă trăieşte, de fapt, un fel de „venire în sine“ a fratelui celui mare, fără de care nu este posibil un final fericit al pildei de astăzi. 
  
Dumnezeu ne oferă în această Duminică şansa de a realiza în ce stare ne aflăm, de a ne bucura cu adevărat că suntem în Biserică, de a ne bucura când cei de lângă noi se întorc la credinţă şi de a nu trăi în mod egoist, cu limitări care decurg din forme de corectitudine omenească, aducătoare de suferinţă şi micime sufletească. 
  
(Cf. Pr. Asist. Univ. Dr. Silviu Tudose - http://ziarullumina.ro/corectitudinea-fara-bucurie-devine-suferinta-98775.html - 04.02.2015/23.02.2016). 
  
Scurt epilog sau încheierea 
  
Aşadar sau, altfel spus, Dumnezeu - Tatăl din această parabola, confirmă că în Împărăţia cerurilor bucuria întoarcerii unui păcătos nu este mai mică decât bucuria de care se învrednicesc cei buni şi vrednici de laudă. 
  
Acest gen de bucurie nu este însă agreat de cei care o condiţionează în funcţie de criteriile lor, şi nu de mila şi generozitatea Stăpânului, nelăsând nici pe alţii să intre în ea, neintrând nici ei. 
  
Categoria aceasta de oameni este reprezentată de fiul cel mare. El nu înţelege motivele bucuriei tatălui şi refuză să intre la ospăţul acestuia. 
  
Parabola se încheie cu ieşirea tatălui în întâmpinarea fiului celui mare spre a-i explica acestuia motivul real şi profund pentru care la acel moment şi în acel loc toţi se bucurau. 
  
Iubirea acestui părinte, fixată în ceea ce numim subconştientul fiului cel mic, l-a făcut pe acesta să scape de pierzarea totală (după ce se risipise) din cauză că la un moment dat şi pentru o anumită durată de timp nu a răspuns corespunzător iubirii tatălui. 
  
Aceeaşi iubire îl ajută acum pe fiul cel mare să nu cadă el însuşi din iubirea cu care a răspuns corespunzător atâţia ani iubirii tatălui şi care l-a păstrat în intimitatea acestuia. 
  
Aceeaşi iubire paternă îl face pe unul dintre fii să redescopere dimensiunea firească a iubirii, iar pe celălalt să nu cadă din iubirea care până la acel moment îl menţinuse în normalitate. 
  
Cei doi fii descoperă şi învaţă că tatăl lor (şi Tatăl nostru) nu poate fi parţial, insuficient, şi cu atât mai puţin nedrept în iubire. 
  
Este modul în care Dumnezeu, simbolizat de tatăl din parabolă, „risipeşte“, adică investeşte iubirea Sa. 
  
O investeşte în toţi şi în toate cu generozitatea Celui care nu duce lipsă de iubire, aşteptând ca toţi şi toate să reacţioneze iubind corespunzător, de aşa manieră, încât să poată accede la bucuria ospăţului Său final. 
  
Important este ca toţi şi toate să fie înăuntrul „casei“ părinteşti. 
  
Este perspectiva pe care această parabolă o dă tuturor acum la începutul Sfântului şi Marelui Post. 
  
Ne pregăteşte pe toţi să ştim cum şi ce să iubim spre a nu cădea din cauza lipsei de a iubi corect (fiul cel mic), spre a nu cădea din iubirea corectă (fiul cel mare), dar mai ales spre a ne regăsi pe noi înşine, spre a ne reveni în fire din multele, diversele, firavele şi frecventele forme de iubiri nepotrivite pentru noi, fiii mai mari sau mai mici ai aceluiaşi Tată... (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă - http://ziarullumina.ro/parabola-fiilor-care-si-redescopera-tatal-88783.html - 12.02.2014/23.02.2016). 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
https://steliangombos.wordpress.com/ 
  
Referinţă Bibliografică:
Câteva referinţe moral – spirituale şi duhovniceşti – educative cu privire la Pilda/parabola Fiului Risipitor – Evanghelia de la Luca – cap. 15, verset. 11-32… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1881, Anul VI, 24 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!