Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   



Părintele Petru Moga – Vrednic slujitor al lui Iisus Hristos, autentic promotor al frumosului şi harnic sacerdot al cuvântului…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Părintele Petru Moga – Vrednic slujitor al lui Iisus Hristos, autentic promotor al frumosului şi harnic sacerdot al cuvântului… 
  
Introducere – prezentare 
  
Încă de la bun început, doresc să recunosc şi dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, activitatea, bogată, frumoasă, densă, binecuvântată şi consistentă, multiplă, îmbelşugată şi variată a Părintelui Petru Moga, articolele, conferinţele, alocuţiunile şi interviurile pe care le-a acordat sau discursurile şi predicile pe care le-a susţinut, in diferite împrejurări şi cu diferite ocazii, altfel spus, toată activitatea sa pastoral - misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!... 
  
Sunt de-a dreptul mişcat şi impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară, cu timp şi fără timp, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii săi, care nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri şi oneşti, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!... 
  
Cu alte cuvinte, Părintele Paroh Petru Moga este cunoscut iubitorilor de credință autentică și de înaltă spiritualitate prin cuvintele sale de o vibrație duhovnicească profundă și veritabila sa credință, transmise nouă și prin diferitele emisiuni radio şi TV precum şi în cadrul emisiunilor Radio și TV Trinitas ale Patriarhiei Române, difuzate în ultimii ani. 
  
Nu există suflet creștin românesc, iubitor de frumos și de viață spirituală, care, cunoscându-l, auzindu-l sau văzându-l, pe drum sau la locul său de muncă, în mașină sau în fața ecranului de televizor, să nu fi fost mișcat de cuvintele pline de sensibilitate, credință, iubire și dăruire ale sale, izvorâte din preaplinul unei inimi bogate în experiențe și sensibile în a le împărtăși și altora, spre descoperirea adevăratei căi spre desăvârșire și prin împreună călătorie pe „potecile” credinţei. 
  
Altfel spus, Părintele Petru Moga s-a născut în urmă cu 65 de ani pe meleaguri transilvănene, în satul Ludişor, judeţul Mureş. A terminat Teologia în anul 1976 la Sibiu, a luat licenţa cu o lucrare despre simbolismul bizantin, având predilecţie, prin pasiune, pentru simbolul icoanelor, în general pentru simbolul cultului. 
  
În anul 1977, a fost la Mănăstirea Sinaia, judeţul Prahova, unde s-a ocupat de muzeu. Între timp, a fost diacon, însuşindu-şi o experienţă cultică între călugări, dar fără a fi angajat monahal, fiind deja căsătorit. 
  
A fost preot în Transilvania în anul 1988, apoi a revenit la Sinaia, fiind preot în perioada anilor ’90-’91 la biserica “Sf. Ilie Tesviteanul” şi suplinitor la biserica din cartierul câmpinean Slobozia, tot din anul 1991, când devine preot cu drepturi depline. 
  
Bun gospodar, cu o minte ascuţită şi o cultură bogată, dar şi cu drag de istoria locului, a transformat lăcaşul care poartă hramul Pogorârea Sf. Duh şi Naşterea Domnului, în unul nu doar de cult, ci şi de cultură, prin activitatea bogată pe care o desfăşoară în acest sens. Mulţi oameni de marcă vin aici, susţinând conferinţe, simpozioane pe diverse teme sau concerte de muzică. 
  
La parohia „Sfântul Nicolae“ din oraşul Câmpina, Părintele Petru Moga, un ardelean hotărât, a făcut adevărate minuni. De fapt, dacă ne luăm după vorbele sale, el nu a făcut decât să-i îndemne pe oamenii din parohie să facă ei înşişi minuni, adică să-şi pună în valoare talentul şi experienţa. „Eu i-am îndemnat pe oamenii care au o anumită înzestrare şi disponibilitate să-şi pună cunoştinţele şi experienţa în slujba celorlalţi“ 
  
La parohia „Sfântul Nicolae“, medicii şi profesorii nu au avut nici o jenă să muncească la târnăcop, gustul pentru frumos fiind educat de oameni cu pregătire adecvată, iar viaţa religioasă autentică este dublată de o intensă preocupare faţă de latura socială şi culturală. 
  
Parohia „Sfântul Nicolae“ din Câmpina şi-a început existenţa în anul 1896, când o bisericuţă mai veche a fost deservită de preoţi căsătoriţi, pentru credincioşii care locuiau în preajmă. 
  
Această parohie era încadrată într-o instituţie de foarte mari dimensiuni, în acea vreme, un fel de fundaţie având caracter caritabil, numită „Eforia Spitalelor Civile“. 
  
Din anul 1948, parohia funcţionează în condiţiile obişnuite de parohie. 
  
Părintele Petru Moga slujeşte, aşadar, la biserica „Sfântul Nicolae“ din anul 1990, ca suplinitor, iar din anul 1991, ca paroh. Biserica veche a devenit neîncăpătoare în doi-trei ani, motiv pentru care s-a luat hotărârea de a începe zidirea unui nou lăcaş de cult. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1995 şi a început să se slujească în ea din anul 1997, după finalizarea demisolului. Altarul a fost târnosit pe 17 decembrie 2000, iar în noaptea de Crăciun a aceluiaşi an, biserica a putut să-i primească pe toţi într-o slujbă de priveghere de toată noaptea. 
  
Casa parohială de aici este cea mai veche din Câmpina - datează din anul 1840 - şi este construită în specificul caselor din Ţara Românească de secol XIX. 
  
Din iniţiativa Părintelui Petru Moga a fost restaurată şi o veche şură, care acum adăposteşte o grădiniţă, unde soţia părintelui – doamna preoteasă, se ocupă de copilaşii din parohie. 
  
Lângă biserică a fost clădită o casă de oaspeţi, cu un spaţiu de cazare, bucătărie şi o sală de mese foarte modernă, cu ferestre largi şi cu pridvoare de jur împrejur, care o integrează, cumva, în stilul românesc. Sala este polivalentă, aici putându-se desfăşura diferite activităţi, printre care, cel mai adesea, sunt aşezate prinoasele pe care oamenii le aduc la marile praznice. 
  
Din aceste prinoase, după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, credincioşii vin şi gustă din ceea ce s-a dăruit. În felul acesta există posibilitatea de a mai discuta unii cu alţii, de a petrece un sfert de oră împreună înainte de a pleca acasă. 
  
Casa de oaspeţi găzduieşte şi activităţi culturale. O domnişoară, Alina Elena Bercu, care a studiat pianul la Weimar, în Germania, şi care este una dintre cele mai bune pianiste din ţară, a dăruit o pianină de concert Yamaha. aceasta înlesneşte desfăşurarea evenimentelor muzicale. Profesori de la Conservatorul din Bucureşti vin şi ţin destul de des concerte de pian sau alte instrumente. 
  
De asemenea, aici se organizează diverse conferinţe, la care sunt invitaţi să vorbească oameni din parohie, pentru că printre ei sunt persoane titrate, cu studii înalte şi pot spune lucruri deosebite. Au fost conferinţe de artă, de sociologie, de geologie, istorie, religie, etc. 
  
Parohia „Sfântul Nicolae“ din oraşul Câmpina, prin programul liturgic şi evenimentele culturale organizate, adună şi valorifică cele mai diverse talente ale oamenilor din comunitate. Bineînţeles, acest fapt se datorează mai ales Părintelui Petru Moga, care este convins că o viaţă autentică religioasă poate şi trebuie să fie dublată de o intensă preocupare faţă de latura socială şi culturală. 
  
Un dialog de suflet ziditor cu Părintele Petru Moga 
  
- Părinte Petru Moga, pentru a zidi frumoasa biserică din parohia pe care o păstoriţi, v-aţi bizuit pe biserica cea vie, formată din credincioşi. V-a fost greu să îi motivaţi pe oameni? 
  
- Motivarea a fost un proces, nu ceva care se produce instantaneu. A venit, mai întâi, din faptul că eram împreună la slujbe. În afară de această posibilitate - cu totul obişnuită, aş zice - de a sluji Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie împreună cu credincioşii şi la sfârşitul slujbei de a-şi organiza lucrurile care urmează să se petreacă în zilele următoare, de lucru nu am avut ceva în plus. 
  
Discutând nevoile noastre de moment cu toţi credincioşii, i-am făcut să se ataşeze de acest proiect. Construcţia bisericii nu a fost o ambiţie de-a mea sau un angajament personal, ci s-a născut din nevoia parohiei de a avea un spaţiu şi, astfel, întreaga parohie a susţinut construcţia bisericii. Atunci, Dumnezeu ne-a dat oameni care nu au fost din parohie, dar care au venit, cum a fost doamna arhitectă Livia Câlţia, care a făcut proiectul fără absolut nici un ban şi s-a implicat cu tot sufletul ca un ctitor adevărat. Dar şi ceilalţi, pentru care construcţia şi reuşita acestei biserici a devenit o problemă sufletească. 
  
Parohia a rămas, în continuare, în legătură cu toţi specialiştii care au fost implicaţi în această construcţie, într-o relaţie foarte frumoasă, de prietenie. Ei au rămas cu un sentiment de preţuire faţă de această parohie, faţă de slujbele care se fac aici, aşa cum noi i-am preţuit pe ei, ca specialişti, ca profesionişti. 
  
- Cum este organizată parohia? Cum îi implicaţi pe enoriaşi în treburile parohiei? 
  
- Credincioşii din parohia noastră sunt foarte implicaţi în diferite activităţi. Chiar aş putea spune că, meritul meu - dacă există - constă numai în faptul că i-am îndemnat pe oamenii care au o anumită înzestrare şi disponibilitate să-şi pună cunoştinţele şi experienţa în slujba celorlalţi. 
  
De pildă, oamenilor care vin aici, la biserică, le este drag să o ţină curată ca un pahar. Curăţenia se face prin voluntariat. Încet-încet, s-a constituit o echipă care se ocupă de curăţenie. Aceste persoane acceptă acest angajament. Vin lunea sau oricând este nevoie şi menţin biserica ori casa praznicală în condiţii deosebite. 
  
Pe urmă, sunt persoane care ştiu şi le este drag să pună masa frumos. Ce-ar fi să împarţi coliva de la un hram sau de la o sărbătoare prin curte, pe hârtii? Este cu totul altceva ca prinoasele să fie dispuse pe nişte mese şi să le găseşti aici după miruit. 
  
De asemenea, sunt persoane care se ocupă de frumuseţea curţii. Dar eu nu i-am căutat pe aceşti oameni, a fost o ofertă liberă, iar în timp, oamenii au văzut că le e dragă grădina şi s-au constituit ca echipă. Avem o doamnă care are mult bun gust pentru culoare şi formele peisagistice. Eu nu am educaţie estetică, dar mi-o formez şi eu, odată cu ridicarea ştachetei în viaţa parohială. Lucrurile funcţionează şi ne bucurăm unii de munca altora. 
  
Tot aşa sunt bărbaţii care, dacă îi chemi, vin. Cum este în Ardeal „claca popii“. Sunt zile speciale, în care ne propunem anumite lucruri: un şanţ pentru drenaj, o muncă pentru împădurit zona proaspăt luată în primire, râpa din spatele grădinii, înspre Doftana etc. 
  
Să ştiţi că este o muncă dură pe care, dacă angajezi pe cineva, ţi-o fac în câteva săptămâni. Muncim împreună orele, cât este nevoie, iar la sfârşit luăm masa împreună. Şi aşa simţim şi mai mult bucuria aceasta de a trăi şi a munci împreună. 
  
Nu ştiu dacă la o parohie dintr-un oraş mare s-ar putea organiza lucrurile în acest fel. Am încercat la un moment dat, în anul 1990, la Mănăstirea Sinaia, unde eram preot II, să organizez o asemenea activitate. 
  
Nu a venit nimeni. Am muncit cu copiii mei ca să greblăm în curtea bisericii. Mi-am dat seama că este foarte greu într-un oraş ca Sinaia să faci aşa ceva. Dar aici, la Câmpina, solidaritatea nu este doar o vorbă. 
  
Pentru unii, este aproape de necrezut că oameni care în viaţa lor obişnuită sunt profesori, medici, au fel şi fel de funcţii, şi au muncit aici ca unul, toţi la târnăcop, toţi la lopată. 
  
Aceşti bărbaţi au rememorat cu plăcere când s-au întâlnit zilele acelea de muncă, cum şi-ar aminti de armată. 
  
De fapt, cred că „întâlnirile de muncă“ în folosul bisericii sunt atât de gustate şi pentru că sunt o biruinţă asupra obişnuinţelor lor de zi cu zi. 
  
- Din câte am aflat, munca aceasta mai „dură“ a fost dublată şi de una mai „fină“ şi mă refer la grupul de rugăciune. 
  
- Într-adevăr, lucrurile nu pot ajunge să se facă aşa cum trebuie dacă nu există mai întâi reuşita religioasă. Spun nu pentru că dă bine sau pentru că eu sunt preot şi trebuie să o spun, ci, realmente, dacă parohia nu ar fi mai întâi în faţa sfântului altar şi oamenii nu ar dori să se spovedească şi să se împărtăşească, dacă nu ar accepta o predică provocatoare, care continuă predica de duminica trecută - nu doar lucruri pe care le repetăm an de an, dacă oamenii nu ar dori şi nu ar accepta autoritatea duhovnicească a preotului, nu am putea ajunge la celelalte lucruri, care se petrec după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. 
  
Cred că prin anul 1998 a apărut ca propunere ideea aceasta, de a face rugăciuni neîntrerupte pe parcursul săptămânii. Atunci ne-am gândit să facem un acatist zilnic, Acatistul Sfintei Treimi, Acatistul Bunei Vestiri şi Acatistul Sfântului Nicolae. Cu aceste acatiste citite în continuu, de grupe de voluntari, timp de un an, un an şi jumătate, şi mai ales în timpul şantierului din anul 2000, putem socoti că reuşita a fost religioasă, în primul rând. 
  
Mai apoi, când s-a pus problema picturii, iarăşi ne-am adus aminte şi am reluat acest lanţ de rugăciune, ca să ne ajute Dumnezeu. Pictura a fost şi este o mare investiţie şi nu a fost ca la lucrul de şantier, unde puteau lucra zilnic aici 30 - 40 de oameni, la îndreptat cuie, la ales material, la datul cărămizii, la pregătit mâncarea pentru meşteri, etc. La pictură nu au mai fost necesari atâţia oameni din parohie. 
  
De asemenea, donaţiile de care aveam nevoie nu şi le mai permitea oricine. Oamenii au vrut să facă ceva în plus şi atunci am reluat această rugăciune. Şi aşa, toţi oamenii s-au implicat în ceva care nu a fost este numai al profesorului care a pictat, al maestrului Grigore Popescu, sau al ucenicilor. Unii pe alţii ne-am sprijinit şi ne sprijinim în continuare şi, în felul acesta, reuşita nu este numai a preotului, nu este doar a arhitectului ori a pictorului, ci este de grup, a tuturor. În acest fel şi bucuria finală este a tuturor. 
  
- Se simte la biserica „Sfântul Nicolae“ din Câmpina o interesantă coeziune, de echipă, între activitate şi contemplaţie, între munca efectivă şi rugăciune. Ce credeţi că este mai important: lucrul funcţional sau lucrul frumos, duhovnicesc? 
  
- Păi, cam spre asta tindem: către lucrul frumos şi funcţional. Viaţa parohială se desfăşoară, dar ce minunat este ca ea să se desfăşoare, să fie a tuturor şi în acelaşi timp să se desfăşoare şi la un nivel estetic deosebit. Nu-i totuna, de exemplu, să aşezi pe tetrapoadele din biserică nişte cârpe obişnuite sau să pui nişte veşminte de borangic, care sunt autentice din punct de vedere al artei. Am ajuns să învăţăm lucrul acesta de la doamna arhitect şi ne place şi nouă, sesizăm şi noi că nu se mai potriveşte orice în biserică. Încercăm acum să folosim anumite veşminte lăcaşul de cult. 
  
Dacă pictura este deosebită şi dacă pavimentul a fost aşezat este de o anumită culoare, atunci nu mai poţi folosi orice fel de perdea sau de îmbrăcăminte pentru sfânta masă. Specialistul şi-a spus şi îşi spune cuvântul, iar preotul şi credincioşii ştiu să asculte şi învăţăm cu toţii, ne şlefuim. 
  
Totdeauna, important este ca profesioniştii să fie lăsaţi să îşi spună cuvântul, să fie lăsaţi să te sfătuiască. Eu, ca persoană, ca preot, am învăţat să mă retrag din faţa profesioniştilor în anumite probleme şi să îi las pe ei să îşi spună cuvântul, pentru lauda Bisericii, pentru frumuseţea slujbei. 
  
Desigur, acolo unde preotul trebuie să îşi spună cuvântul sunt ca un „tătar“ (râde), adică dur pentru disciplina şi acurateţea slujbei, pentru că acolo e domeniul unde eu trebuie să îmi spun cuvântul. Nu pot primi în biserică orice aduc oamenii, nici toate icoanele care se aduc la sfinţit. Poate s-au mai supărat oamenii, dar până la urmă au învăţat şi ştiu că părintele acesta este „mai aşa“... şi asta este foarte bine. 
  
Nici nu suntem o parohie mare, datorită acestor exigenţe. Şi nici nu trebuie să fim o parohie mare, ci una vie, în care oamenii învaţă să se simtă apropiaţi unii de alţii, prin tot ceea ce fac. 
  
- Sfinţia Voastră educaţi şi cultivaţi gustul pentru frumos, dar trebuie educat şi „gustul“ pentru viaţa duhovnicească. În ce activităţi aţi implicat credincioşii, în acest sens? 
  
- Sigur că este foarte importantă partea catehetică, de învăţătură. Pentru aceasta, am realizat aşa zise colocvii duhovniceşti cu grupuri de credincioşi care, de pildă, vin la vecernie sâmbătă seara. Noi facem totdeauna vecernie sâmbătă seara, ca pregătire pentru a doua zi, şi respect orele de vecernie, nu îmi programez cununii la ora respectivă. 
  
După vecernie, în mod obişnuit, putem să mai rămânem încă o oră, în care facem un fel de cateheză pe anumite teme. Este o cateheză sub formă colocvială. Am studiat cărţi din Noul Testament, cărţi de morală şi spiritualitate creştină. Lucrăm de fapt cu grupul oamenilor care vin la biserică, diferiţi ca vârstă şi pregătire… (Cf. Bogdan Scorţea - http://ziarullumina.ro/parintele-petru-moga-din-campina-a-transformat-parohia-intr-o-mare-familie-62208.html - 15.01.2008/15.12.2015). 
  
În loc de încheiere – Epilog 
  
A trăi frumuseţea în comuniune creştină ca pe o provocare şi deschidere permanentă spre viitor poate părea unor contemporani o jenantă autoamăgire. Nimic mai fals! Frumuseţea este frumuseţe şi se poate trăi doar în comuniune creştină. Plenar, definitoriu, provocator şi permanent, cu privirea îndreptată mai ales spre viitor. O probează convingător credincioşii Parohiei „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, păstoriţi duhovniceşte de către vrednicul slujitor şi sacerdot Petru Moga. 
  
Până să-l cunosc pe Părintele Petru Moga din oraşul Câmpina, nu-mi puteam imagina cum, şi mai ales de ce este absolut necesar să trăiască orăşenii întocmai credincioşilor unei comunităţi creştine de sat, ai unei structuri care funcţionează multisecular, în ritm natural, tradiţional-religios, împreună determinaţi de condiţionările timpului şi locului lor. Şi nici nu înţelegeam cum de este posibil ca un asemenea nivel de conştientizare, rafinat şi exigent al acestui fapt, poate lucra adânc şi temeinic în sufletul orăşeanului, zidind nevoia trăirii frumosului, adică a vieţii, numai în comuniune creştină. Aveam să înţeleg ascultându-l pe Părintele Petru Moga, care mi-a desluşit cum omul modern se poate simţi „avizat“, nerămânând pe „dinafară“, „în stare doar criticistă“, simţindu-se cucerit de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi de faptul că lucrul acesta îi aparţine. Îl înfrumuseţează. Îl îmbogăţeşte şi-l face copărtaş la bucuria împlinirii. 
  
În altă ordine de idei şi, totuşi, în aceste condiţii, istoria locului lucrează şi ea întocmai unei taine. Deşi foarte bogată, o vom creiona doar, lăsându-i nepătrunsă adâncimea, care cere astfel o continuă cercetare. Mai întâi, aici, pe la anul 1714, s-a aflat Schitul de lemn „Sfântul Nicolae“- Slobozia. În anul 1786, s-a ridicat prima biserică de zid, cu acelaşi hram, de către stareţul Mănăstirii Sinaia, grecul Damaschin. În vatra acestui schit, pe la anul 1896, s-a înfiripat parohia. 
  
Dar abia în anul 1948 se poate vorbi de o structură care începe să funcţioneze pe coordonatele fireşti ale unei parohii. Între anii 1857 şi 1858, Eforia Spitalelor Civile ridică un nou lăcaş, care l-a înlocuit pe cel ridicat de călugărul grec, măcinat de numeroasele cutremure din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În anul 1861, pictorul Pârvulescu îl zugrăveşte, iar în anul 1915 profesorul ploieştean Thomescu îi reface în ulei pictura murală. 
  
La începutul anilor ‘90, biserica veche devenind neîncăpătoare, s-a impus cu necesitate ridicarea uneia noi, care poartă hramul „Sfânta Treime“. După cum am mai spus, la 25 iunie 1995, s-a pus piatra de temelie, iar la 8 iunie 1997 a fost târnosit altarul de la demisol. În decembrie 2000, biserica nouă era deja funcţională. 
  
Astăzi, întregul ansamblu parohial, unic în ţară, întins pe 2,5 ha de teren, care cuprinde biserica veche, biserica nouă, casa prăznicar, casa parohială, grădiniţa de copii, anexele gospodăreşti, situl arheologic, 
  
Aşezământul pastoral-misionar „Acasă la Sfântul Nicolae“, plantaţia de kiwi şi toate celelalte obiective arată şi funcţionează unitar, răspunzând unor cerinţe de cult corespunzător provocărilor societăţii moderne, după un concept arhitectonic gândit şi pus în practică de doamna arhitect Livia Câlţia. Pentru acest proiect, domnia sa a primit Premiul Naţional pentru Arhitectură. Acestui efort i se adaugă sprijinul primit din partea Asociaţiei Waldorf şi a Şcolii Hermann Lietz din Germania, al profesorului dr. Heinrich Joswig, directorul acestei şcoli, şi al mâinii maestrului Grigore Popescu Muscel, care a îmbrăcat într-un veşmânt de frescă interiorul noii biserici, în stilu-i inconfundabil şi autentic, ce-şi trage seva din tradiţia picturii bisericeşti româneşti. 
  
Când am ajuns în parohia Părintelui Petru Moga nu bănuiam că vom gusta aici o clipă de viitor şi nici că vom coborâ adânc în istorie, pentru a ne înălţa apoi vertical până la cer într-o discuţie cu părintele paroh, din care am înţeles, mai înainte de orice, că omul prezentului se poate trăi pe sine şi altfel de cum o face, dacă în centrul vieţii lui aşază Dumnezeiasca Liturghie şi lumina Sfintei Treimi – Care constituie, de fapt, unul dintre hramurile Bisericii, alături de cel al Naşterii Domnului şi al Sf. Ier. Nicolae – Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. 
  
- „Am dorit să avem acest hram, datorită încărcăturii deosebite a praznicului, a deschiderii lui către un viitor permanent. Problema comunităţii întemeiate ca Biserică, Pogorârea Duhului Sfânt, primirea Lui de către grupul de oameni, nu de fiecare izolat, ci de fiecare dintre ei, dar împreună, în comunitate, mi s-a părut o temă de permanentă provocare pentru omul modern, deficitar la acest capitol. Icoana tradiţională a sărbătorii are şi un personaj încoronat, plasat în interiorul „potcoavei“ pe care sunt aşezaţi Apostolii. Deasupra lui, iconarul scrie „O cosmos“. Adică cosmosul, universul, lumea. Personajul arată că natura, universul în care trăiesc oamenii ca persoane, nu este indiferentă acestei sărbători. Putem gândi aşadar o concepţie creştină despre natură, pentru că ea însăşi aşteaptă să vină măcar fărâmituri ale Duhului Sfânt dinspre omul sfinţit către ea. Duhul Sfânt Îl primesc oamenii, comunitatea creştină. Natura aşteaptă şi ea un rezultat al acestei lucrări pentru ea însăşi. De aici nevoia de a lucra asupra naturii, de a o integra, de a o înfrumuseţa, de a fi responsabil faţă de ea“, ne mărturiseşte Părintele Moga. 
  
- Ce simţiţi Părnte Moga atunci când slujiţi într-un asemenea spaţiu? 
  
- Un sentiment al trăirii frumuseţii. A frumuseţii pe care o creează Dumnezeu şi pe care o descoperim obiectivată în natură, fiinţând de la sine. Dar şi a frumuseţii pe care o întăreşte, o creează omul însuşi în relaţia lui cu natura. Este o slujire care nu dă sentimentul ostenelii, ci slujirii ca şansă. Din acest activism rezultă o frumuseţe ai cărui primi beneficiari răsplătiţi suntem chiar noi. Este o frumuseţe care te integrează. 
  
Mai vreau să adaug faptul că avem mai întâi o relaţie în faţa lui Dumnezeu, şi ne străduim să ne conştientizăm poziţia noastră în faţa Lui, şi eu, şi ei, separat şi împreună. Dacă lucrul acesta a reuşit, atunci putem intra, fără frică, în condiţia de clăcaş, în care şi preotul lucrează, alături de ceilalţi, muncă fizică. Şi întotdeauna o asemenea osteneală o încheiem cu o agapă. 
  
- Şi, puteţi vorbi, în acest sens şi context, de un rezultat concret? 
  
- Rezultatul concret al acestui mod de a înţelege comunitatea şi comuniunea creştină este vizibil şi verificabil în proiectele Aşezământului cultural-pastoral misionar „Acasă la Sfântul Nicolae“, care se desfăşoară în opt ateliere de lucru, organizate pe module: atelierul biblic, cu modulele „Sfânta Evanghelie după Luca“, „Epistolele pauline“, „Psaltirea, carte de rugăciune“, „Vechiul şi Noul Testament“; atelierul „Sfânta tradiţie şi datinile româneşti“, cu modulele „Moartea şi înmormântarea“, „Costumul tradiţional românesc“; atelierul muzical cu modulele „Şcoala melomanului“, „Să cântăm împreună“; atelierul cutural-istoric, cu modulele „Conferinţe“, „Lansări de carte“, „Arheologie şi arheologie experimentală“, „Filme“, „Biblioteca“, „Excursii-pelerinaje tematice, cultural-religioase“; atelierul „Copii în curte la Sfântul Nicolae“; atelierul ecologic, cu modulele „Pădurea de lângă noi“, „Natura din curtea parohială“; atelierul „Fraţii noştri au nevoie de noi“ cu modulele „Casa protejată“, „Acasă la cei singuri“, „Ajutorul celor aflaţi în dificultate“, şi atelierul „Masa bucuriei“. Beneficiarii lor sunt credincioşii de toate vârstele din parohie… 
  
După ce am vizitat cele două biserici, pătrunzându-ne de frumuseţea cu care se înconjoară toţi cei ce slujesc, într-o formă sau alta, în acest spaţiu comunitar şi de comuniune, după ce am trecut prin bibliotecă, prin pădurea plantată de comunitate, prin cultura de kiwi, prin muzeu şi prin toate celelalte obiective ale aşezământului, am discutat despre taina locului şi despre oamenii care locuiesc în această frumoasă şi binecuvântată zonă. „Spaţiul acesta părea interesant doar ca fiind locul pe care a funcţionat cândva un misterios schit din secolul al XVII-lea, trecut prin mai multe evenimente istorice, fără exerciţiul şi tradiţia unei comunităţi parohiale puternice. Or, în momentul în care în biserica veche am descoperit mormântul lui Damaschin Dionisie - stareţul de odinioară al Mănăstirii Sinaia, persona non-grata pentru acest aşezământ, pentru că era grec şi părea că el, la un moment dat, a intrat în conflict cu mănăstirea, personaj însă fabulos, ca şi prestaţie, la sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX, aceasta a fost deja o taină. 
  
Când am descoperit pisania veche cu înscrisurile complet şterse ca să nu se poată şti nimic despre ctitorul aşezământului nostru de odinioară, lucrurile s-au adâncit. 
  
A venit apoi anul 2008, când simple lucrări de curte au dus la descoperirea unor morminte cu schelete îngropate în poziţie chircită, diagnosticate iniţial ca aparţinând unui cimitir din Epoca Bronzului (1500 î.Hr.), dovedite apoi prin cercetările de la Heidelberg că sunt mult mai vechi, adică din secolul XXV î.Hr., din perioada culturilor Tei, Monteoru şi Noua. Cine ar fi bănuit aşa ceva? Toate acestea s-au adăugat tainei locului, atmosferei de aici. 
  
Cine vine la noi descoperă, dincolo de lucrarea mâinii omului, că locul are o linişte, o odihnă, o încărcătură, despre care eu spuneam cândva că este încărcătura rugăciunii celor ştiuţi şi neştiuţi. Dar ce a fost între aşezarea aceea încă nedescoperită din vecinătate, de Epoca Bronzului, care a avut un cimitir stabil timp de 200 - 300 de ani, până spre anul 1200 sau chiar 1000 î.Hr.? 
  
Ce a fost în perioada dacilor, care au fost semnalaţi aici, în apropiere, peste râul Doftana, şi ce a fost până în secolul al XVII-lea, când a reintrat în istorie acest loc? De ce s-a păstrat caracterul sacru al zonei? Ce a văzut fiecare generaţie până acum de nu l-a transformat fundamental în altceva, ci a rămas în zona aceasta vecină cu culticul, cu spiritualitatea? 
  
Prin urmare, este o taină care te pune în stare de întrebare, dar rămâne, şi este bine că rămâne, taină“. 
  
- Părinte Moga, aţi avut, în toată această perioadă sau până la această vârstă, şi neîmpliniri? Le-aţi identificat, le ştiţi, le (re)cunoaşteţi, le asumaţi?... 
  
- Da, sigur ca da, bineânţeles şi chiar nu-mi este ruşine să vorbesc despre ele. Avem o comunitate alcătuită din vreo 500 de familii, oameni veniţi în anii '50-'60 ai secolului trecut din multe localităţi ale României, care nu au făcut sudura unii cu ceilalţi. Mulţi sunt plecaţi la Domnul, copiii lor sunt peste graniţe, casele se vând, vin alţii. Este o parohie «in stato ascendo» cumva, ceea ce pentru o comunitate parohială puternică, dacă ţinem cont şi de perioada comunistă, este prea puţin. 
  
De aceea am un regret, pentru că aplicând metode care mi s-au părut potrivite pentru a pune în centru Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Biserica, nu serviciile la domiciliu, fiind misionarul care îi cheamă pe oameni la o altă dimensiune de înţelegere a comuniunii euharistice, nu toată lumea a acceptat această propunere. 
  
De aceea, deschiderea şi rezolvarea temelor pentru viitor sunt maxime. Dacă există o bogăţie în această parohie, este a oamenilor. Înainte de toate, parohia există spiritual, duhovniceşte. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar fi realizat nimic. Nu s-ar fi creat comunitate. Or, ţelul meu a fost să văd dacă pot realiza, cu oameni de oraş, în condiţii de societate modernă, o viaţă parohială care să semene cu o comunitate de sat, care funcţionează multisecular, în condiţiile ritmurilor naturale, religioase, tradiţionale şi care sunt împreună determinaţi de toate aceste condiţionări. 
  
Datorită Sfintei Liturghii şi autorităţii pe care a căpătat-o viaţa de cult, în primul rând, exigenţei şi nivelului în care noi slujim Sfânta Liturghie, practicăm calendarul Bisericii, omul modern s-a simţit avizat. De aceea nu a rămas pe dinafară, în stare criticistă, ci „omul de Câmpina“ s-a simţit cucerit şi a înţeles că lucrul acesta îi aparţine. Că este al lui. Bucuria de a veni la biserică în mod regulat nu a mai fost o problemă. Am mai reuşit un lucru deosebit: de mai bine de zece ani slujim Sfântul Maslu împreună, toţi preoţii din oraşul Câmpina şi câţiva din parohiile din împrejurimi. 
  
Văzând acest lucru, relaţiile dintre credincioşi s-au pacificat. Vorbind despre viitor, dacă îl priveşti în afara „lentilei credinţei“, nu există şanse să vezi ceva. Se va vedea numai haos şi spaimă. Eu am evitat să folosesc în viaţa religioasă pârghia spaimelor legate de viitor. 
  
Dimpotrivă. Am spus că finalul nu ne aparţine nouă, oamenilor. Este o taină desăvârşită. Ceea ce putem face noi este ceea ce depinde de noi ca să poată fi totul bine. Totul începe cu mine. Cu tine. De aici. Putem să fim îngăduitori? Putem să avem milă unii de alţii? Putem să ne cercetăm, să ne susţinem? 
  
Dacă lucrul acesta devine o deprindere, o realitate care funcţionează cotidian, nu declarativ doar, atunci lucrul acesta se extinde şi unde este serviciul, şi unde este primăria, şi unde este oraşul, şi la nivel de ţară, de lume. 
  
Aşa lucrează creştinismul. De jos în sus, civilizator, de la omul concret, care reuşeşte cu semenul lui apropiat să realizeze măcar o umbră, o proiecţie a ceea ce Dumnezeu ştie că este normativ pentru Rai şi pentru Împărăţia cerurilor“. 
  
Trebuie să reunoaştem faptul că ne-am despărţit cu greu de Părintele Petru Moga, dar ceva mai bogaţi. 
  
Pentru că, fie şi numai pentru câteva ore, am trăit şi noi frumuseţea ca frumuseţe, în comuniune creştină. Plenar, definitoriu, provocator şi permanent, cu privirea îndreptată mai ales spre viitor… (Cf. Dumitru Manolache - http://ziarullumina.ro/frumosul-ca-lucrare-a-duhului-in-parohia-sf-nicolae-din-campina-91939.html - 03.06.2014/15.12.2015). 
  
Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Părintele Petru Moga – Vrednic slujitor al lui Iisus Hristos, autentic promotor al frumosului şi harnic sacerdot al cuvântului… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1810, Anul V, 15 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!