Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Semnal editorial şi publicistic: Pr. Dr. Nicolae Rusu, Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică la Români, Editura “Andreiana”, Sibiu – 2015, 406 pagini...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Semnal editorial şi publicistic: Pr. Dr. Nicolae Rusu, Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică la Români, Editura “Andreiana”, Sibiu – 2015, 406 pagini, ISBN 978-606-8602-49-3… 
  
Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului oferă publicului o nouă lucrare de specialitate, elaborată de către Părintele Dr. Nicolae Rusu - consilierul social eparhial în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului. Lucrarea intitulată „Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor din Stat şi Biserică la români” este teza de doctorat a Părintelui Consilier Nicolae Rusu, susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii “Ovidius” din Constanţa. 
  
Apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu Streza -Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, cartea Părintelui Nicolae Rusu analizează modul în care Biserica şi Statul au interacţionat în ultimii 150 de ani, în spaţiul românesc. 
  
Teza de doctorat a Părintelui Nicolae Rusu a fost susţinută la Catedra de Drept bisericesc a facultăţii menţionate, iar relaţia dintre Stat şi Biserică este abordată şi tratată din perspectiva legislaţiei existente în acest sens. 
  
Încă de la începutul volumului, autorul subliniază faptul că libertatea religioasă şi activitatea cultelor este asigurată de Constituţia din anul 1991, rectificată în anul 2003. 
  
„Totodată este proclamată şi garantată libertatea religioasă şi formele ei de manifestare concretă. Sunt stabilite principii esenţiale pentru desfăşurarea normală a vieţii religioase: cultele sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii în condiţiile legii; ele sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, spitale, penitenciare şi orfelinate. 
  
În şcolile de Stat este prevăzută Religia ca obiect de învăţământ distinct. Cadrul juridic privind viaţa religioasă este completat cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (Noua Lege a Cultelor din România)”, afirmă şi susţine Părintele Dr. Nicolae Rusu în Introducere. 
  
Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Română a avut dintotdeauna un rol major în dezvoltarea poporului român, atât din punct de vedere spiritual şi cultural cât şi din perspectiva păstrării şi perpetuării tradiţiilor, limbii, artei şi identităţii româneşti. 
  
Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română a fost văzută de Stat, cu excepţia perioadei regimului comunist, ca o instituţie de căpătâi, cu o influenţă deosebită în rândul oamenilor. 
  
Nu întâmplător, subliniază autorul, Biserica Ortodoxă a devenit, imediat după evenimentele din anul 1989, instituţia cu cea mai mare popularitate, iar încrederea oamenilor în ea a fost în toţi aceşti ani foarte mare. De aici rezultă interesul crescut al Statului român faţă de Biserica Ortodoxă Română, dat fiind rolul covârşitor al acesteia în eforturile de a întări democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. 
  
„De toate aceste aspecte trebuie să ţină cont instituţiile competente ale Statului atunci când iau decizii şi adoptă legi în domeniul religios. Legile Statului şi reglementările referitoare la viaţa religioasă nu trebuie considerate o încercare de stânjenire şi limitare a libertăţii credinţei, un amestec al politicului şi juridicului într-un domeniu care aparţine în exclusivitate sacrului şi divinului. 
  
Încercarea de exceptare a comunităţilor religioase de la reglementările “pământeşti” pierde din vedere că, deşi “nu aparţin acestei lumi”, ele se află în această “lume”, esenţa lor este în legătură cu supranaturalul, dar existenţa este socială, şi comunităţile religioase, după cum se exprimă sociologii, reprezintă grupuri sociale ca oricare altele, evident, cu specificul lor”, mai spune autorul. 
  
Lucrarea Părintelui Consilier Nicolae Rusu subliniază necesitatea existenţei unei legislaţii care să protejeze credincioşii, precum şi comunităţile religioase, aflate în diverse relaţii cu alte subsisteme sociale şi în parteneriat în ceea ce priveşte activitatea economică, culturală, administrativă şi socială. 
  
Din acest motiv, legislaţia referitoare la viaţa cultelor are rolul de a facilita colaborarea şi coexistenţa cultelor în viaţa socială. Aceste norme elaborate de Stat nu au influenţă asupra activităţii interne a cultelor, asupra credinţei, doctrinelor sau cultului public, ci asupra desfăşurării libere a activităţii acestora şi a relaţiilor cu celelalte componente sociale. 
  
Fiecare cult îşi are propriile norme de organizare, care vizează direct credinţa şi mărturisirea acesteia. „Toate bisericile administrează bunuri materiale, terenuri, construiesc locaşuri de cult, redistribuie veniturile credincioşilor, au o ierarhie şi o organizare administrativ-teritorială etc. Aceste îndeletniciri nereligioase rămân în competenţa autorităţilor politice şi judecătoreşti. 
  
Prin reglementări, activitatea economică, financiară, culturală a bisericilor şi personalului de cult este integrată în ansamblul sistemului social. Celelalte subsisteme sociale oferă comunităţilor de credincioşi venituri, bunuri, protecţie etc. şi exprimă faţă de religie anumite cerinţe: să contribuie la realizarea unităţii şi armoniei sociale, la culturalizarea populaţiei, la sporirea moralităţii şi spiritului civic etc. Între religie şi societate există o interdependenţă funcţională. Sistemele religioase şi credinţele care de-a lungul istoriei şi-au epuizat rolul şi funcţiile, au fost abandonate”, continuă Părintele Nicolae Rusu. 
  
Lucrarea este împărţită în patru capitole: „Repere istorice în relaţia Stat - Biserică”, „Evoluţia Statului şi Dreptului românesc (sau de la Dreptul bisericesc la cel laic)”, „Legile Bisericii Ortodoxe Române în perioada contemporană” şi „Legile de Stat şi impactul lor în viaţa Bisericii. Analiză istorică şi juridică (1859 - 2013)”. 
  
De asemenea, cartea cuprinde şi mai multe pagini de concluzii, propuneri şi anexe. Nu în ultimul rând, autorul pune la dispoziţia cititorilor o listă consistentă de bibliografie, cu lucrări de specialitate din domeniu, legislaţie şi studii. 
  
Prin lucrarea sa de peste 400 de pagini, Părintele Dr. Nicolae Rusu reuşeşte să ofere cititorilor informaţiile complete privind legislaţia actuală referitoare la culte, precum şi relaţiile existente între Stat şi Biserică. 
  
„În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al “simfoniei”, adică al armoniei, al sincronizării, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă viaţa comună a credincioşilor Bisericii, care erau totodată şi cetăţeni ai Statului. 
  
Cu toate acestea, în Ţările Române, “înţelegerea” a fost adaptată la realităţile Principatelor, iar apoi ale Statului român modern, acesta fiind influenţat de spiritul occidental secularizat. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat să o ajute. 
  
Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială. Orice s-ar spune, în viaţa poporului român, Biserica Ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent al Statului, ci a reprezentat, ca să zicem aşa “spaţiul” în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a Cerului, dar şi intervalul dintre “arşiţa” zilei de acum şi speranţa zilei de apoi”, remarcă şi subliniază Domnul vicepreşedinte al Academiei Române - Alexandru Surdu, în Prefaţa cărţii. 
  
Despre dinamica relaţiilor Stat – Biserică, între tradiţie şi actualitate, în noul context al integrării României în Uniunea Europeană 
  
În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adică al armoniei, al sincronizării,, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă, viaţa socială comună a credincioşilor Bisericii şi a cetăţenilor Statului. 
  
Totuşi, în Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realităţile Principatelor şi apoi ale Statului Român modern, influenţat fiind de spiritul occidental secularizat. 
  
Pe lângă aceasta, simfonia Biserică – Stat n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forţe militare, ci aproape întotdeauna a fost una asimetrică şi denivelată. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat, ca să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială. “Oricum, în viaţa poporului român, Biserica ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci spaţiul în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a cerului, arcul dintre “arşiţa” zilei de acum şi speranţa zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, simfonia dintre Biserică şi Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal şi insuficienţă, dintre tradiţia continuităţii şi tendinţa înnoirii” 1. 
  
Oprindu-mă aici, cu partea de introducere pentru a reuşi să ajung la partea de actualitate a problemei, voi susţine faptul că atât Constituţia României din anul 2003, cât şi cea din anul 1991, fapt remarcat, recunoscut şi relatat (şi) de către Părintele Dr. Nicolae Rusu, defineşte relaţia Stat – Biserică sau mai exact relaţia Stat – Culte (art. 29), folosind termenii următori: “Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” (art. 29, alin. 5). 
  
Autonomia Bisericii faţă de Stat şi sprijinul din partea acestuia sintetizează, de fapt, tradiţia coexistenţei Statului şi a Bisericii încă de la începutul primelor state româneşti medievale din secolul al XIV – lea. Bineînţeles, atât forma autonomiei Bisericii faţă de Stat, cât şi intensitatea sau dinamica sprijinului acordat de către Stat Bisericii au variat de la un principe – domnitor la altul şi de la o epocă la alta, astfel încât existau mari diferenţe între modul de abordare şi de tratare a Bisericii de către domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (sec. XV) de pildă, care a înmulţit averile mănăstirilor, în comparaţie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat sau etatizat averile mănăstireşti (sec. XIX), asigurând totuşi salarizarea clerului. 
  
Tradiţia autonomiei Bisericii faţă de Stat şi a sprijinului Statului faţă de Biserică a fost menţinută într-o formă foarte redusă, minimală chiar şi în timpul regimului comunist, deoarece Constituţia Republicii Populare Române sau a Republicii Socialiste România nu prevedea expres o separaţie între Stat şi Biserică 2, iar Statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preoţilor. 
  
Desigur, autonomia cultelor în regimul communist era foarte limitată, iar controlul Statului asupra lor era foarte sever, opresiv, fiindcă ateismul era o ideologie oficială de Stat. Studii recente arată că Biserica n-a fost niciodată deplin autonomă faţă de Stat şi nu a dispus de o situaţie materială suficient de consistentă şi stabilă pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român 3. 
  
Această situaţie o mai întâlnim şi astăzi, mai cu seamă din cauza crizei economice şi materiale a ţării. Astfel, sprijinul Statului faţă de cultele religioase, stipulat în cele două constituţii ale României de după anul 1989, nu se datorează numai tradiţiei, ci şi realităţilor actuale, concrete. 
  
Totuşi, ponderea tradiţiei contează mai mult decât situaţia economică. În acest sens, există ţări europene occidentale cu o economie consolidată cum ar fi Italia, Germania, Belgia dar cu toate acestea sprijinul Statului faţă de Biserică sau faţă de unele culte religioase tradiţionale în ţările respective se practică în baza tradiţiei multiseculare!… 
  
Însă tradiţia aceasta de susţinere a Bisericii de către Stat însemnează şi o recunoaştere constantă de către Autoritatea statală a rolului pe care Instituţia eclezială l-a jucat de-a lungul timpului în viaţa acestui popor, în promovarea limbii, culturii şi identităţii naţionale, în viaţa spirituală şi socială a acestei ţări. 
  
Ca urmare, în România, noua Lege, nr. 489/2006, privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor pleacă de la premisa de bază a recunoaşterii de către Stat a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti contemporane: “Statul Român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social – caritativ, cultural şi de parteneri sociali, precum şi statutul acestora de factori ai păcii sociale” (art. 7, alin. 1). 
  
Statul roman recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte Biserici şi Culte recunoscute, în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti (art. 7, alin. 2). 
  
Cultele recunoscute sunt personae juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1). 
  
Ca urmare an acestei atitudini, o notă deosebită în noua Lege a Cultelor se concretizează prin aceea că există posibilitatea parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat şi Biserică sau Culte (art. 9, alin. 5). 
  
În acest sens, se trece de la simpla respectare a libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor la cooperarea – parteneriat social dintre Stat şi Biserică în viaţa societăţii româneşti. Tot în această privinţă se menţionează şi faptul că Statul sprijină activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale (art. 10, alin. 6). 
  
Aceste relatări noi privind cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se explică nu numai prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile populaţiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase ale Europei, ci şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social: sărăcia, sănătattea precară a populaţiei, migraţia, şomajul, ajutorarea bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate sau a celor cu dizabilităţi. Cu siguranţă, toate aceste probleme ale societăţii româneşti nu sunt numai probleme sociale ale Statului ci şi probleme pastorale ale Bisericii sau ale cultelor religioase. 
  
Cu alte cuvinte, libertatea – autonomia şi egalitatea cultelor religioase faţă de Stat nu exclude coresponsabilitatea şi cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea problemelor majore şi urgente ale societăţii româneşti actulae. În acest sens, tradiţia trebuie înţeleasă ca fiind un proces dinamic al fidelităţii creatoare faţă de principiul de bază, iar nu simpla copiere a unor modele din trecut. 
  
Pluralismul social şi religios cere un efort sporit pentru o convieţuire paşnică între culte şi chiar o cooperare a lor în acţiuni de interes comun. Dacă în constituţia României se precizează că “în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4), în noua Lege a cultelor acelaşi principiu Este completat cu formularea: “Raporturile dintre culte se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc (art. 13, alin. 1). 
  
Noua Lege a Cultelor precizează, de asemenea, că libertatea cultelor religioase Este asociată cu obligaţia acestora “să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5, alin. 3). 
  
O importanţă deosebită este acordată în noua Lege a Cultelor şi învăţământului religios şi teologic organizat de culte şi sprijint de Stat (art. 32 – 35). În plus, Este menţionată şi posibilitatea organizăii unui învăţământ confessional de toate gradele şi formele, în condiţiile legii învăţământului naţional (art. 39). 
  
Prin aceasta, se accentuază, de fapt, recunoaşterea rolului pozitiv al cultelor în domeniul educaţiei. Şi aici se vede legătura dintre tradiţie şi actualitate, dintre experienţa pozitivă din trecut şi necesitatea unor forme noi de aplicare an acesteia. 
  
Despre relaţia Stat – Biserică 
  
Este latura cea mai analizată în literatura de specialitate, atât cea religioasă, cât şi cea civilă, socială şi administrativă. 
  
Cu alte cuvinte, există două modele ale abordării libertăţii religioase în lume. Aceste două modele corespund, în linii mari, unor paradigme culturale şi istorice majore, unei geografii spirituale în care diversitatea poate fi redusă la două spaţii esenţialmente distincte. Este vorba despre spaţiul nord-american şi cel european. Cele două tipologii generează sisteme particulare de relaţionare a politicului la viaţa religioasă şi a ambelor la ansamblul societăţii civile. Relaţia stat - biserică este, tipologic vorbind, distinctă într-un stat nord-american, faţă de unul european. Există tradiţii distincte, există mentalităţi diferite, iar toate acestea nu pot fi judecate uniform sub specia aceluiaşi concept de „libertate religioasă”. 
  
Există o dezbatere perenă a filozofiei politice legată de relaţia stat – biserică, dispută de a fost tranşată diferit de fiecare stat în parte în funcţie de aspecte precum istoricul şi specificul fiecărei Biserici, de setul de tradiţii al fiecărei comunităţi de credincioşi ori de concluziile comunităţii academice. 
  
În linii mari există consensul unei distincţii majore între statele confesionale şi cele neconfesionale, primele pronunţându-se pentru preeminenţa, sub o formă sau alta, a unei anumite religii, celelalte rezervându-şi neutralitatea în raport cu orice aspect confesional. 
  
Deşi aparent extrem de clară, această distincţie nu se găseşte în realitate într-o formă pură, cu puţine excepţii majoritatea statelor adoptând o soluţie intermediară în care bisericile sau confesiunile se bucură de un anumit sprijin din partea statului, în funcţie de importanţa şi relevanţa lor socială. 
  
Revenind la specificul European al vieţii religioase trebuie să precizăm că principalul aspect al acestuia îl constituie un fel de parteneriat între stat şi biserici – ci atât mai mult în cazul în care există o biserică majoritară (Este şi cazul României) – prin care ambele institution colaborează în beneficial societăţii civile. Pentru cetăţean european manifestare liberă a credinţă şi exprimarea liberă a acestuia nu sunt în primal rend elemente ale vieţii sale private, ci, dimpotrivă, forme primordiale de comuniune cu ceilalţi credincioşi. Bisericile de tradiţie din Europa, Ortodoxă şi Catolică, implică vieţii religioase un caracter aparte datorită caracterului de comuniune al manifestării credinţei, al accentului pus pe solidaritate şi nu pe solitudine în exprimarea religioasă. 
  
Este evident că acest tip de relaţie de parteneriat între stat şi biserică generează un tip propriu de contract social în urma căruia statul, răspunzând solicitărilor bisericilor, răspunde indirect unei aşteptări a cetăţeanului. Şi în acest context mi se pare evident faptul că distincţia public – privat se suprapune într-o măsură destul de mare cu specificul dogmatic şi ritual al diverselor confesiuni, bisericile istorice punând un mai mare accent pe aspectul public al manifestării credinţei, în timp ce bisericile protestante, atât cele ieşite din Reformă, cât şi cele apărute ca reacţii la anglicanism sau protestantism, predicând posibilitatea unei relaţii cu Dumnezeu neintermediată de comunitate, pun accentul pe aspectul privat al exprimării religioase. 
  
Există în Europa două tipuri ale acestui model de pateneriat dintre stat şi biserici (excepţie făcând doar Franţa unde intersecţia dintre spaţiul laic şi cel politic a fost sancţionată în mod absolut de Legea din anul 1905, dar unde rolul social al Bisericii Catolice este preponderent în raport cu celelalte culte sau mişcări religioase). 
  
Putem vorbi aşadar de ţări confesionale precum Grecia, Marea Britanie sau Danemarca şi state în care există o preeminenţă a unui cult în raport cu toate celelalte. Statul nu realizează un control administrativ şi autoritar asupra nici unui cult sau organizaţie religioasă, ci doar întreţine o relaţie de parteneriat special cu anumite culte a căror relevanţă în planul vieţii publice este multe mai mare decât a celorlalte. 
  
În acest tip se încadrează şi România alături de state cu o incontestabilă democraţie consolidată, precum Germania sau Belgia. Într-un tablou general al acestui tip de relaţie stat – biserică, există diverse aspecte care pot fi comparate dar care, dincolo de distincţii, nu diminuează domeniul libertăţii religioase. Printre aceste aspecte pot fi enumerate criterii precum existenţa unei legi speciale privind regimul cultelor (de exemplu, Finlanda) sau sprijinul financiar acordat cultelor de către stat pe baza principiului proporţionalităţii (Belgia, Germania, România, Italia, etc.). Aceste particularităţi nu constituie nicidecum renunţarea la nonconfesionalitate, ci dimpotrivă o nuanţare a acesteia. 
  
În România, atât în documentele juridice, cât şi în activitatea practică a fost consacrat ca principiu esenţial acela al egalităţii depline în drepturi, în faţa legii, a cultelor religioase. Nu există nici o prevedere legală cu privire la existenţa unor biserici minoritare, discriminate pe criteriul numărului de credincioşi sau al apartenenţei lor etnice şi confesionale. 
  
Toate cultele pot desfăşura activităţi religioase fără nici un fel de restricţii, potrivit normelor şi tradiţiilor proprii, în conformitate cu credinţele, doctrinele religioase şi ritualurile specifice fiecăruia dintre ele. Ele au exclusiv dreptul de a-şi numi sau alege în mod liber, fără nici un amestec al statului, organele de conducere şi personalul de cult. Clerul şi credincioşii confesiunilor din România au posibilitatea folosirii limbii materne în serviciile religioase, actele de cult, administraţie, învăţământ teologic sau în publicaţiile pe care le editează. 
  
De menţionat că în ţara noastră 87% din cetăţeni aparţin Bisericii Ortodoxe Române, biserica majorităţii populaţiei; aceasta a avut un rol important în istoria poporului, pe plan social, cultural şi naţional în cultivarea şi menţinerea unităţii de limbă şi viaţă spirituală a poporului român. Rolul istoric al Bisericii Ortodoxe Române nu-i conferă acesteia drepturi în plus faţă de celelalte culte şi nu constituie factor de discriminare a acestora. 
  
În lipsa unor reglementări legale clare care să ofere cadrul juridic necesar înfiinţării de noi culte, grupările religioase nerecunoscute s-au legalizat iniţial ca asociaţii neguvernamentale, nonprofit, pe baza Legii nr. 21/1924 privind persoanele juridice, iar ulterior prin O.G. nr. 26/2000 modificată prin O.G. nr. 37/2003. 
  
Astfel, au intrat în legalitate mişcări religioase cum ar fi Biserica Ortodoxă pe Stil Vechi, care cuprinde pe acei credincioşi ortodocşi care nu au acceptat calendarul gregorian şi folosesc în continuare calendarul iulian, Martorii lui Iehova, Nazarinenii, Adventiştii reformişti, Biserica nou apostolică. 
  
Alături de aceste grupări au apărut în România şi mişcări religioase venite din străinătate, care nu existau până în anul 1990, precum Baha’i, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (mormonii), metodiştii, presbiterienii ş.a. Prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2.657/22.05.2003, Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova” a fost recunoscută drept cult, bucurându-se de toate drepturile conferite de lege. Numărul acestor asociaţii înregistrate legal (multe au dispărut, urmare a lipsei de activitate şi a suportului financiar) este de aproximativ 800. Puţine dintre acestea au însă practici de cult independente. 
  
Câteva concluzii 
  
Este de remarcat că noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experienţa românească, ci a avut în vedere şi contextual internaţional European în care trăim, ţinând seama şi de necesitatea concordanţei noii Legi cu tratatele internaţionale la care România este parte (art. 1, alin. 1). Faptul că acest proiect a fost elaborat în consultare cu cultele recunoscute din ţara noastră, cu experţi internaţionali în domeniu, precum şi cu diferite instituţii (ministere) ale Statului a constituit un proces, deodată complex, necesar, eficient şi benefic. 
  
În baza noii Legi a Cultelor relaţiile dintre Stat şi culte sunt, mai bine definite şi cu rezultate practice multiple, favorabile societăţii româneşti actuale. Aceasta presupune însă un dialog sistematic şi bine articulat între Stat şi instituţia Bisericii referitor la posibilităţile şi domeniile de colaborare şi cooperare Stat – Biserică. 
  
Din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”4 
  
În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu. 
  
Altfel spus, revenind puţin la problematizarea iniţială, acum în concluzie şi în încheiere, vom recunoaşte faptul că raportul, între şi dintre cele două instituţii, a evoluat în mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextul actual geopolitic, social, cultural şi religios care trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. 
  
Această asociere nu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat – Biserică universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologic pe care şi-l asumă. 
  
Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale, îşi normează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale raporturilor sale cu aceste culte religioase. Problema principală se referă la modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Statul Bisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii, totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii. 
  
În situaţia de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că adevărata şi autentica libertate nu există decât în Dumnezeu – Cel în Treime lăudat. 
  
Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un domeniu particular în care intră cine poate şi iese cine vrea şi nu urmărim nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate. Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii. 
  
Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a unei Biserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statului chemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şi fără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şi situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral – dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă. 
  
Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. 
  
Trebuie să se ajungă la o reciprocitate şi la o stare de echilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată să adopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă. În altă ordine de idei, faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor societăţii de mâine. 
  
Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atât pentru România care a ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat – Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. 
  
În ce priveşte România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional – bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Biserica este chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica cea triumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – şi vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu „Împăratul Veacurilor ce au să fie!”... 
  
Încheierea 
  
În încheiere voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. 
  
„Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” 
  
Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Cu alte cuvinte aşadar, pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. 
  
De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia cea Sfântă a Cerurilor!… 
  
Totodată, distinsului şi vrednicului autor, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru această nouă şi rodnică sau mult folositoare lucrare, şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!... 
  
Dr. Stelian Gomboş – Consilier 
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României 
  
Referinţă Bibliografică:
Semnal editorial şi publicistic: Pr. Dr. Nicolae Rusu, Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică la Români, Editura “Andreiana”, Sibiu – 2015, 406 pagini... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1785, Anul V, 20 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!