Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



Dublu semnal editorial şi publicistic – Pr. Vasile Gafton...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dublu semnal editorial şi publicistic – Pr. Vasile Gafton – Spovedania, proba maturităţii duhovniceşti, Editura “Andreiana”, Sibiu, 2014, 150 pagini şi Moartea, pragul dintre vieţi, gânduri despre moarte, Editura “Andreiana”, Sibiu, 2015, 200 pagini, ambele fiind binecuvântate şi prefaţate de către ÎPS Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului…  
   
Încă de la bun început, doresc să recunosc şi dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, activitatea, bogată, frumoasă, densă, binecuvântată şi consistentă, multiplă, îmbelşugată şi variată a Părintelui Protopop Dr. Vasile Gafton, articolele, interviurile pe care le-a acordat sau discursurile şi predicile pe care le-a susţinut, in diferite împrejurări şi cu diferite ocazii, altfel spus, toată activitatea sa pastoral - misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!...  
   
Sunt de-a dreptul mişcat şi impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, pe care o desfăşoară, cu timp şi fără timp, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii săi, care nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri şi oneşti, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...  
   
Astfel bunăoară, Editura „Andreiana“ a Arhiepiscopiei Sibiului a publicat în cursul anului 2014 lucrarea „Spovedania, proba maturităţii duhovniceşti“, semnată de către Părintele Vasile Gafton - protopopul de Avrig, judeţul Sibiu. Apărută în contextul preocupărilor academice şi duhovniceşti din cadrul Anului Omagial al Sfintei Euharistii, lucrarea Părintelui Vasile Gafton constituie o valoroasă resursă teologică atât pentru preoţi cât şi pentru credincioşii care doresc să cunoască mai multe despre această Sfântă Taină.  
   
După cum sugerează şi titlul, lucrarea are ca scop să demonstreze cu argumente teologice, dar şi de ordin psihologic, că Spovedania nu este o simplă formalitate, un lucru imperios necesar înainte de primirea Sfintei Euharistii, ci o lucrare, un examen care deschide posibilitatea atingerii unei culmi a existenţei. Curajul de care trebuie să dea dovadă fiecare om în faţa scaunului de spovedanie este firul roşu al acestei lucrări. Acest curaj îndepărtează orice soi de egoism, de răutate interioară şi îi determină pe toţi credincioşii să renunţe la falsităţile existenţei mundane, care de multe ori pătează nu doar existenţa lor, ci şi pe cea a celor din jur, şi să se apropie de Adevăr şi de Viaţă.  
   
Curajul apropierii de părintele duhovnicesc şi de schimbare a vieţii sunt însoţite de cunoaşterea de sine, o altă condiţie „sine qua non“ pentru ca un credincios să atingă maturitatea duhovnicească. Nu în cele din urmă, rolul duhovnicului este esenţial în acest demers spiritual, pentru că „una din sarcinile importante ale pastoraţiei omului de azi este aceea de a ieşi în întâmpinarea căutării de sine a omului, de a-l încuraja în demersul său de a se maturiza duhovniceşte prin cunoaşterea de sine şi de a-l ajuta să îşi dorească să se deschidă spre Dumnezeu“, după cum remarcă şi subliniază Părintele Vasile Gafton într-unul dintre capitolele cărţii.  
   
În cele patrusprezece capitole ale lucrării Părintelui Protoiereu Vasile Gafton, vor găsi profunde meditaţii teologice cu privire la existenţa duhovnicească a omului şi sondări psihologice în cele mai adânci aspecte din viaţa umană atât credincioşii, cât şi preoţii care îi îndrumă pe enoriaşi spre înţelegerea Spovedaniei şi spre creşterea în Dumnezeu. Cartea adună o bună parte din articolele publicate de autor în mai multe numere ale publicaţiei „Telegraful Român“.  
   
Printre subiectele de meditaţie propuse de către Părintele Vasile Gafton se află: „Pastoraţia, din perspectiva nevoii de îndrumare duhovnicească“, „Omul, între scandal, lucruri şi credinţă“, „Eul liturgic, temei al reconstituirii sensului familial-eclesial al existenţei umane“, „Existenţa umană intra şi extra muros! Schiţă pentru o abordare psihopastorală a Parabolei Fiului Risipitor“.  
   
Acurateţea ideilor expuse şi stilul concis al textului fac lectura cărţii plăcută, dar în acelaşi timp deschid, în inima cititorului, apetitul spre „trăirea autentică ce ar trebui să îi anime pe credincioşi atunci când se raportează la marile praznice ale creştinătăţii, toate acestea pentru a avea o cât mai bună raportare la Taina Spovedaniei, ca taină a împlinirii umanului prin revelarea sensului autentic al omenescului din om“, aşa cum spune Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Laurenţiu Streza - Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în prefaţa lucrării.  
   
Fiecare credincios, ca mădular al Sfintei Biserici, Trupul tainic al Domnului, năzuieşte continuu spre ţinta bucuriei sufleteşti, unirea cu Iisus Hristos Domnul prin Sfânta Euharistie, după cuvântul Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6, 56).  
   
Pentru realizarea acestui ideal, credincioşii se pregătesc în mod deosebit, curăţindu-şi păcatele prin Taina Sfintei Spovedanii, care a fost numită de sfinţii şi părinţii bisericeşti „al doilea Botez”.  
   
Altfel spus, spovedania este taina Bisericii prin care se împărtăşeşte credinciosului harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică restabilirea noastră în har. Dar, în acelaşi timp, este şi o „instituţie de pedagogie divină”, în cadrul căreia duhovnicul, printr-o înrâurire personală asupra penitentului, în lumina învăţăturilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi prin mijloace psihologice şi pedagogice, contribuie la îndreptarea acestuia.  
   
În calitate de slujitor (iconom) al tainelor lui Dumnezeu, în cadrul spovedaniei, preotul mijloceşte pogorârea harului iertării păcatelor, iar ca păstor de suflete îşi concentrează toate puterile sale spre îndreptarea celui căzut, oferindu-i mijloacele şi căile necesare ridicării din păcat, spre a deveni practicant al virtuţilor. Rolul său de duhovnic va fi complet, în scaunul spovedaniei, numai dacă va stărui, cu multă atenţie şi responsabilitate, să-l determine pe cel căzut să rupă legătura cu păcatul şi să devină un om virtuos.  
   
Prima datorie a preotului, în legătură cu această taină, este aceea de a da credincioşilor cuvenitele îndrumări privind pregătirea lor pentru o mărturisire sinceră, completă, din toată inima şi cu multă umilinţă. Preotul duhovnic va învăţa din timp pe credincioşii săi cum trebuie să-şi facă, fiecare în parte, „examenul de conştiinţă”, înainte de a se prezenta la scaunul mărturisirii.  
   
Conştiinţa, glasul lui Dumnezeu în om, judecătorul nemitarnic, este chemată să se pronunţe asupra valorii morale a faptelor săvârşite. Cel care se pregăteşte pentru Sfânta Spovedanie mai întâi îşi cercetează toate faptele săvârşite de el, aducându-le în faţa conştiinţei, care îi va dezvălui povara care apasă asupra sa şi-l va determina să aleagă calea uşurării – scaunul mărturisirii. Examenul de conştiinţă este un act profund, răscolitor care amplifică în sufletul nostru căinţa, trezind părerea de rău şi dezgustul pentru păcatele săvârşite, hotărârea de a nu mai păcătui şi dorinţa de a ne vindeca.  
   
Asupra maturităţii duhovniceşti pe care o presupune această „probă” a mărturisirii pe care trebuie să o trecem fiecare dintre noi, unii în faţa scaunului de judecată, alţii aflaţi în scaunul mărturisirii, vine şi ne dă mărturie din activitatea sa pastorală Părintele Protopop Vasile Gafton.  
   
Aşa cum ne-a obişnuit însă, autorul face şi incursiuni psihologice cu privire la diverse abordări ale existenţei umane, dar vine şi scoate în evidenţă trăirea autentică ce ar trebui să îi anime pe credincioşi atunci când se raportează la marile praznice ale creştinătăţii, toate acestea pentru a avea o cât mai bună raportare la Taina Spovedaniei, ca taină a împlinirii umanului prin revelarea sensului autentic al omenescului din om. – după cum ne declară şi mărturiseşte, în prefaţa cărţii, Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Laurenţiu Streza.  
   
Părintele duhovnicesc – inima care poate urca toate mădularele Bisercii la Cer  
   
Trecând puţin, într-un alt registru al acestui material, vom susţine că înainte de săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicul trebuie să se pregătească „cel puţin atât cât se pregăteşte pentru slujba Sfintei Liturghii şi pentru predică” sau chiar mai mult decât atât. Spovedania este Taina dumnezeiască în care lucrează harul divin curăţitor al sufletului, prin mărturisirea păcatelor cu sinceritate şi pocăinţă, în faţa lui Iisus Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce întăreşte hotărârea de îndreptare şi deschide omului calea mântuirii. După Sfântul Ioan Damaschin: „Pocăinţa este întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.  
   
Cunoaştem cu toţii adevărul că Taina Mărturisirii a instituit-o Mântuitorul nostru după Învierea Sa din morţi, când a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, suflând asupra lor, ca act văzut şi zicându-le: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), căci pentru a ne putea apropia de Pomul Vieţii, de Sfânta Euharistie, nu putem rămâne „goi”, precum Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să ne îmbrăcăm în haina curată a harului pe care Dumnezeu îl revarsă în Biserica Sa. Fiecare credincios redobândeşte haina curată a Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numită de Sfinţii Părinţi „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”.  
   
Aşadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi o adevărată artă de conducere pe calea mântuirii, realizată prin persoane de vocaţie, anume instituite.  
   
De aceea, ea poate fi considerată ca o adevărată „instituţie”, atât prin valoarea şi importanţa sa, cât şi prin permanenta ei necesitate.  
   
Ca atare, „pentru Sfinţii Părinţi, duhovnicul este „omul duhului”, căruia i s-a încredinţat „toată puterea cerească”, este omul „ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi te face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.  
   
Printre altele şi, dincolo de „paternitatea sa spirituală” ce are două sensuri: - acela de „părinte” şi acela de „bătrân – avvă”, care avea ucenici, responsabilităţile părintelui duhovnicesc sunt: acceptarea şi asumarea delicatei meniri de părinte spiritual, rugăciunea continuă pentru fiii săi duhovniceşti, iubirea dezinteresată a acestora şi purtarea sarcinilor acestora, în duhul iubirii lui Iisus Hristos.  
   
În altă ordine de idei, „lucrarea sacramentală care se săvârşeşte în Biserică are şi latura sa tămăduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completează şi cu cea de mijlocitor în tămăduirea sufletească, putând fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”.  
   
Termenul acesta este pus în ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovnicească, care este „sinergie”. Părintele duhovnicesc „îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemănării” cu Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzeşte de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare”.  
   
Deci, „viaţa duhovnicească pentru toţi creştinii, clerici şi mireni este hotărâtor influenţată de legătura lor cu duhovnicul. În situaţia actuală a Bisericii şi pentru folosul credincioşilor, părintele paroh poate şi trebuie să fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sf. Ier. Nectarie de Eghina).  
   
În acest fel, „valoarea şi rolul Tainei Spovedaniei în Biserica Ortodoxă se află în strânsă legătură cu importanţa Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, cu caracterul hristologic şi eclesiologic al acestora, precum şi cu „viaţa în Iisus Hristos” realizată prin Sfintele Taine, fiindcă Sfintele Taine reprezintă „poarta” şi „calea” prin care viaţa lui Dumnezeu lucrează în creaţie, o izbăveşte de păcat şi de moarte, o face vie şi o sfinţeşte. Cincizecimea care a avut loc odinioară se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfinţitoare” – potrivit afirmaţiilor spicuite din această carte, la pagina 13.  
   
„Prin Sfintele Taine, după Sfântul Nicolae Cabasila, trecem prin toate câte a trecut Iisus Hristos, repetând sacramental drumul firii umane asumate de Iisus Hristos spre unirea deplină cu firea dumnezeiască”. Sfintele Taine aparţin Bisericii ca acte ale Capului ei, Iisus Hristos. „Aceasta înseamnă că pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14). Viaţa duhovnicească este „viaţă în Hristos” şi se realizează prin conştientizarea tot mai deplină a vieţii sacramentale. Prin harul mântuitor pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine, ele ne nasc şi ne întăresc în viaţa cea nouă în Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desăvârşit cu El.  
   
Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea şi şansa urcării noastre la Cer, ca fii ai împărăţiei.  
   
Mai precizăm faptul că Sfânta Taină a Spovedaniei în Biserica Ortodoxă poate fi prezentată din perspectivă dogmatică, scripturistică, precum şi în lumina hotărârilor sinoadelor ecumenice şi locale.  
   
Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorită universalităţii păcatului (cf. Iac. 3,2), iar instituirea ei s-a făcut de Mântuitorul Iisus Hristos după învierea Sa din morţi (Ioan 20, 22-23). Remarcăm faptul că în limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocăinţă, Mărturisire, Spovedanie, Căinţă – fiecare dintre ele punând în lumină unul sau altul dintre aspectele specifice ei.  
   
Mai reţinem că puterea de a ierta păcatele a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora printr-un act cât se poate de probatoriu şi de obiectiv.  
   
Ca urmaş al Sfinţilor Apostoli, episcopul are puterea şi dreptul de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. Această putere el transmite şi preoţilor care, prin hirotonie primesc în chip virtual puterea dezlegării păcatelor, dar dreptul de a o exercita în practică se acordă prin hirotesia întru duhovnic.  
   
Prin urmare, Sfânta Taină a Spovedaniei are o profundă fundamentare biblică şi patristică. Învăţătura despre această Sfântă Taină este întărită şi de hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor ecumenice şi locale, precum şi de canoanele Sfinţilor Părinţi.  
   
Această Sfântă Taină în Biserica Ortodoxă (conform afirmaţiilor autorului), are o deosebită semnificaţie liturgică şi pastorală, constituind pentru preotul slujitor şi duhovnic cel mai important mijloc de pastoraţie individuală sau personală, deci duhovnicul (adică părintele duhovnicesc) în scaunul mărturisirii este un fel de judecător, dar „nu ca să rostească sentinţe, ci ca să aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) şi cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45).  
   
Pentru credinciosul de astăzi, contemporan, spovedania este o necesitate spirituală foarte evidentă. Ca persoană, omul nu este o fiinţă singuratică, ci este întotdeauna în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, şi prin aceasta cu societatea, cu creaţia întreagă. Ontologic vorbind, omul este într-adevăr legat de Creator şi de creatura Sa, chiar dacă nu are conştiinţa şi cunoştinţa acestei relaţii. Înzestrat de Creator cu aspiraţia spre comuniune, omul simte nevoia să comunice şi altuia viaţa sa interioară. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l mulţumeşte, ci simte dorinţa de a-şi comunica gândurile, sentimentele, înclinaţiile sau neputinţele sale interioare.  
   
Acest fapt implică şi un efort deosebit atunci când prin spovedanie se înţelege nu destăinuirea a ceea ce este bun în fiinţa sa, ci dimpotrivă, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedică, deficienţă, neputinţă sau izvor al unor fapte şi gânduri rele” – potrivit afirmaţiilor făcute de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care aminteşte şi de faptul că: „două sunt ispitele care îl opresc pe creştin de la spovedanie. Este vorba de ruşinea şi teama că păcatele şi slăbiciunile dezvăluite vor fi folosite ca motive de dispreţ sau ca arme împotriva lui, de către cel care le ascultă.  
   
Sfinţii Părinţi, foarte buni cunoscători ai luptelor duhovniceşti ne previn spunându-ne că diavolul ne dă curaj şi ia ruşinea de la noi atunci când săvârşim păcatul, şi aduce asupra noastră ruşine şi teamă, când dorim să ne spovedim. Cunoscând această perfidă strategie a celui rău, trebuie să alergăm cât mai repede la duhovnicul nostru ca să ne mărturisim. Numai procedând aşa vom putea învinge ruşinea şi teama şi vom progresa în viaţa duhovnicească”.  
   
Responsabilitatea părintelui duhovnic (potrivit afirmaţiilor făcute de către Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul său despre Preoţie”), are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici.  
   
Aşadar este nevoie de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20).  
   
Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap.10).  
   
*  
   
Referitor la cel de-al doilea volum, tot Editura Arhiepiscopiei Sibiului a publicat recent lucrarea „Moartea, pragul dintre vieţi. Gânduri despre moarte“ scrisă tot de către vrednicul Părinte Protopop de Avrig, judeţul Sibiu - Vasile Gafton.  
   
Această lucrare cuprinde meditaţii teologice cu privire la trecerea de la viaţa pământească la cea veşnică, în Iisus Hristos Cel Înviat.  
   
Altfel spus, cartea Părintelui Vasile Gafton este o colecţie de eseuri şi meditaţii cu privire la moarte şi la înţelesurile creştine ale acestei treceri la o nouă existenţă, a comuniunii depline cu Sfânta Treime, în Împărăţia Cerească, o stare făcută posibilă prin opera de răscumpărare a Mântuitorului Iisus Hristos, prin moartea şi Învierea Sa. Publicate în diverse ziare şi periodice, sau rostite la diferite ocazii, meditaţiile Părintelui Protoiereu Vasile Gafton cu privire la moarte şi la viaţa veşnică văd lumina tiparului într-un volum, adresat atât teologilor, cât şi credincioşilor fără studii de specialitate, dar care doresc să cunoască mai multe despre învăţătura creştină asupra trecerii spre veşnicie.  
   
Văzută din tipuri străvechi drept un mare mister, o taină de nepătruns, moartea devine în creştinism o trecere, un prag între două existenţe. Durerea provocată de moarte se transformă în creştinism într-o bucurie a întâlnirii cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a călăuzit viaţa mundană a creştinului şi care cheamă la o infinită împărtăşire din harul ce izvorăşte din Fiinţa divină. Toate răspunsurile la întrebările înţelepţilor din timpuri străvechi cu privire la moarte se găsesc în Iisus Hristos.  
   
„Pentru noi, creştinii, însă, întunericul acesta al necunoaşterii, al fricii în faţa tainei morţii s-a luminat şi şi-a găsit toate răspunsurile în şi prin Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Biruitorul morţii. Învierea din morţi pe care a dăruit-o fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-16), fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), prietenului Său Lazăr din Betania (Ioan 11, 1- 46), şi peste toate propria Sa Înviere din morţi este răspunsul cel veşnic care luminează nu numai „taina“ morţii omului, ci mai ales taina vieţii în această lume, care, în lumina Învierii Domnului Iisus Hristos, se umple de sens, iar trăită în Biserică devine un „paşte“ (trecere) către „taina“ vieţii de dincolo de moarte către comuniunea de viaţă şi iubire veşnică a Persoanelor Sfintei Treimi“, afirmă Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Laurenţiu Streza - Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în „Prefaţă“.  
   
Firul roşu al meditaţiilor Părintelui Protopop Vasile Gafton din acest volum este legătura vieţii pământeşti cu cea de dincolo. Fără această continuare a vieţii mundane, existenţa umană nu ar avea sens, iar oamenii s-ar vedea puşi în faţa unei realităţi crunte: viaţa se sfârşeşte odată cu moartea.  
   
Or, viaţa de dincolo de moarte continuă într-un mod absolut existenţa pe pământ, în trup, a fiinţelor umane. Sensul vieţii de pe acest pământ capătă astfel un sens deplin, acela de pregătire pentru existenţa cerească. Moartea este depăşită prin jertfa de iubire a Domnului Iisus Hristos şi prin acceptarea de către noi a darurilor Învierii lui Iisus Hristos.  
   
Dacă păcatul originar avea să aducă moartea ca întrerupere a comuniunii cu Dumnezeu, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos reface această legătură de har, şi moartea devine o simplă trecere de pe pământ la cer. „În rai, mâncarea era împărtăşire de/cu/prin Dumnezeu, spre viaţă. După căderea în păcat însă, împărtăşirea cu Dumnezeu este înlocuită de om cu hrănirea din cele ale lumii.  
   
Astfel, prin căderea în păcat, mâncarea devine unul dintre procesele ce duc în cele din urmă la moartea omului. Doar la plinirea vremii (cf. Gal. 4, 4), prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, are loc prefacerea naturii hranei omului, aceasta devenind din nou din simplă mâncare spre moarte, împărtăşire din Însuşi Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostrum Iisus Hristos, spre Viaţa cea veşnică. Lumea însăşi şi cele ale ei nu este/nu sunt viaţă şi nici scop în sine. Lumea este mijlocul de a dobândi viaţa. Oamenii doar trăiesc un timp mai îndelungat sau mai scurt în lume, apoi mor, sau lumea moare pentru ei“, afirmă şi susţine autorul.  
   
Teoriilor ştiinţifice asupra morţii, de o diversitate şi imaginaţie adesea duse la extrem, Părintele Protoiereu Vasile Gafton le juxtapune învăţături ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cum ar fi Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, teoriile unor oameni de ştiinţă ca Stephen Hawking, care afirmă că nu există Dumnezeu şi că după moarte, asemenea unui computer stricat, creierul uman nu percepe nimic şi se va afla în întuneric, sau teoriile referitoare la particulele subatomice, diferite în comportament de cele atomice şi deci, deschizătoare a unor realităţi multiple, sunt puse faţă în faţă cu viziunea patristice.  
   
„Problema morţii trebuie tratată de către om, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu maximă seriozitate, deoarece comportă o complexitate deosebită. Această complexitate se poate observa din înrâurirea pe care o au credinţa sau necredinţa în înviere şi în viaţa veşnică, asupra întregii vieţi a omului în lume. Credinţa sau necredinţa noastră în Dumnezeu şi în continuarea vieţii de după moarte determină modul în care ne trăim viaţa pe pământ. Sfântul Ioan arată, în acest sens, că atunci când nu crede în înviere, omul are tendinţa de a-şi irosi viaţa, de a şi-o umple cum mii şi mii de rele şi de a şi-o întoarce pe dos“, susţine şi subliniază Părintele Vasile Gafton.  
   
Volumul de faţă abordează şi alte aspecte alte temei precum „Omul şi vocaţia vieţii. Viaţa umană, ca şi construire de sine conştientă şi liberă“, „Despre ce câştigăm şi ce pierdem prin moarte“, „Moartea ca obişnuinţă cu fericirea“, „Moartea, pragul dintre teamă şi îndrăzneală“ sau „Despre moarte împreună cu Hristos“. Nu sunt trecute cu vederea de autor nici aspecte mult mai profunde legate de moarte. În eseul intitulat „Moartea, momentul maximului adevăr“, părintele Vasile Gafton prezintă acest moment dintre două vieţi ca o finalitate a alegerilor făcute de noi înşine pe pământ.  
   
„Moartea este momentul maximului adevăr şi al lipsei totale de falsitate, de dedublare. Este momentul în care respectăm o rânduială şi o tradiţie pe care n-o putem modifica după bunul nostru plac. Ceea ce putem modifica însă este conţinutul sau firea morţii. Putem să o facem să fie o moarte spre înviere sau să ne lăsăm măcinaţi de păcat şi să murim definitiv. Dar lucrul acesta se poate face doar la interior, nu la exterior; nu se vede. Doar când suntem în viaţă putem să conştientizăm marginea sau marginile vieţii noastre“, afirmă şi remarcă Părintele Vasile Gafton.  
   
Despre taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului  
   
Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este "despărţirea sufletului de trup"; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: " Şi se va întoarce ţărâna în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe ?". Şi Dumnezeu i-a răspuns: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte." Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.  
   
Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece in împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituala a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, in parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazar, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intră în aceeaşi zi în rai sau în iad. " Adevărat zic ţie că astăzi vei fi cu Mine in rai. " (Luc. 23, 43), a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos tâlharului celui bun. În acest fel fiecare suflet despărţit de trupul lui ori va fi în rai ori in iad. Când? Astăzi , a zis Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre Vămile Văzduhului şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi după moarte? Pe pământ sunt zile, nopţi, şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, fiindcă dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi, un continuu şi veşnic prezent. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.  
   
Noi cunoaştem şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul, temelia şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa cea adevărată şi dreaptă şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.  
   
În acest fel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: "Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru el. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt de mare ajutor sufletului, care urcă spre Domnul nostru Iisus Hristos, într-o mare bucurie fiind însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de vicii, pasiuni, păcate şi patimi, este condus de diavoli în iad, unde va suferi veşnic." (Sfântul Teodor Studitul). Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreabă într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. "Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţă fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă.  
   
Când a venit ceasul morţii mele, duhurile cele rele m-au înconjurat din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, iar altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădea curaj şi îndrăzneală.  
   
Abia atunci demonii s-au îndepărtat puţin de patul meu. Unul din îngeri a întrebat cu mânie pe demoni: "Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi ce vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el." Atunci diavolii s-au tulburat şi au început a descoperi şi arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: "Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?".  
   
În sfârşit, a venit moartea, grozavă la vedere. Se aseamănă omului, însa nu are carne şi nu este formată şi alcătuită decât din oase omeneşti. Ea a adus cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lănci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: "Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, fiindcă el nu are mare povară de păcate.".  
   
Moartea se apropie de mine, a luat o mică secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Am pierdut astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam sa mă mişc. Pe urmă mi-a tăiat capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu.  
   
După aceasta, ea a pregătit o băutură într-un vas pe care l-a apropiat de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu a putut să o suporte, s-a înfiorat într-atât şi s-a aruncat afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor. Când m-am întors, am văzut trupul meu că zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii au început a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată s-a arătat Sfântul nostru Părinte Vasile, care a zis către Sfinţii Îngeri: "Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu m-a ascultat şi mi l-a dat.". Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: "Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca şi sudoarea mea şi acum dau această pungă pentru acest suflet, care m-a slujit.".  
   
După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele au rămas înmărmurite; au început a scoate gemete tânguitoare şi s-au îndepărtat. Apoi iarăşi s-a arătat Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. A deschis vasele, unul după altul, şi a vărsat acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simţit schimbată şi luminată. Sfântul a zise către îngeri: "Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfântul s-a făcut nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit.".  
   
Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează că, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în balanţă, în cumpănă şi: Dacă partea dreaptă este mai ridicată decât cea stângă, sufletul este primit în rai, în mijlocul îngerilor; dacă cele două părţi ale cumpenei sunt deopotrivă, atunci desigur că numai mila lui Dumnezeu capătă biruinţă; când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească, şi judecata milostivă); când faptele cele rele apleacă cumpăna prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreapta rosteşte hotărârea în funcţie de păcate. Acestea sunt condiţiile, criteriile şi împrejurările ce însoţesc moartea omului.  
   
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. "Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău. " (Luc.12, 20), a zis El despre cel dintâi, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Luc.16, 22).  
   
Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu depinde şi atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Iisus Hristos: "Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.".  
   
Ca urmare, o continuă (po)căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică. Nu doar cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, însă şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet. Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ.  
   
Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor veşnic.". "Moartea păcătosului este cumplită ." (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zică păcătosul. Păcătosul este acela ce încalcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face să se nască în suflet frica răspunderii.  
   
Moartea sufletului păcătos este tragică, fiindcă, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit, când era pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se unească în veşnicie.  
   
Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: "Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul ducându-l în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade atunci când părăseşte această lume.  
   
Aşadar, acum în încheierea acestui material vom susţine că, oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau am discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii.  
   
Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie.  
   
Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.  
   
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu…  
   
Totodată, distinsului şi vrednicului autor, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru aceaste noi şi rodnice sau mult folositoare lucrări, şi pe care le recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte cărţi şi volume ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!...  
   
Dr. Stelian Gomboş  
   
Referinţă Bibliografică:
Dublu semnal editorial şi publicistic – Pr. Vasile Gafton... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1784, Anul V, 19 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!