Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1663 din 21 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Părintele Arhimandrit Veniamin Micle – Duhovnicul Mănăstirii Bistriţa Olteană – Om de rafinată şi elevată cultură; cărturar distin al monahismului ortodox românesc...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Părintele Arhimandrit Veniamin Micle – Duhovnicul Mănăstirii Bistriţa Olteană – Om de rafinată şi elevată cultură; cărturar distin al monahismului ortodox românesc şi al spiritualităţii ortodoxe autentice din ţara noastră…  
 
Introducere – prolog  
 
Mânăstirile şi călugării au îndeplinit, în decursul istoriei, un rol de seamă în spiritualitatea românească, mult mai important, în anumite perioade, decât cel al oamenilor de cultură. Dacă în trecutul apropiat călugării din mânăstiri nu s-au putut afirma prin opera scrisă decât cu mare greutate, acum au revenit, ocupând un loc important în viaţa culturală şi duhovnicească a neamului românesc.  
 
Un astfel de călugăr/monah cărturar este şi Preacuviosul Părinte Arhimandrit Veniamin Micle – preot slujitor, vrednic duhovnic şi autentic vieţuitor la Mânăstirea Bistriţa Olteană.  
 
Originar din satul Plopiş, comuna Siseşti, judeţul Maramureş, s-a născut la 7 iulie 1939, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timoftei Micle şi Eudochia.  
 
Arhimandritul Veniamin Micle este descendentul unei vechi şi cunoscute familii româneşti din Maramureşul istoric, înnobilată la mijlocul secolului al XIV - lea. Străbunicul său, Ion Micle din localitatea Şugatag, ridicat la cel mai înalt rang nobiliar liber baron de regele Matei Corvin (anul 1469), s-a stabilit în localitatea Copalnic din Ţara Chioarului, unde trăiesc şi astăzi numeroşi urmaşi ai săi.  
 
În familie, viitorul arhimandrit primeşte o aleasă educaţie creştină, în tradiţia muncii şi disciplinei, pe care o desăvâr-şeşte la vârsta de 15 ani în Mânăstirea „Sfânta Ana“ din Rohia Lăpuşului.  
 
Părintele Stareţ Iustinian Chira - actualul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, s-a ocupat de formarea tânărului ucenic, facilitându-i urmarea studiilor: Seminarul la Cluj Napoca, Institutul Teologic Universitar din Sibiu, studii de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, cu specializare la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg şi la Institutul Ecumenic Tantur din Ierusalim.  
 
Participă la congrese teologice şi întruniri studenţeşti, centre renumite de cultură şi aşeză-minte monahale din Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Ierusalim şi Muntele Athos (Grecia).  
 
Arhimandritul Veniamin Micle este un mare poliglot, cunoscând 10 limbi. Reîntors în ţară, a avut mai multe funcţii. Asistent universitar (1972 - 1973); profesor seminarial (1973 -1977); director de seminar (1977 - 1979); preot slujitor (1979 - 1982); mare eclesiarh la Catedrala Episcopală din municipiul Râmnicu Vâlcea (1983 - 1992); preot slujitor la Mânăstirea Bistriţa, din anul 1992.  
 
Obţine numeroase distincţii: rangul de protosingel, la 22 martie 1975, rangul de arhimandrit, la 24 septembrie 1977, iar forurile culturale ale judeţului Vâlcea i-au apreciat activitatea, oferindu-i numeroase „Diplome de excelenţă“ pentru cultură teologică ortodoxă şi pentru activitatea cărturărească, pentru contribuţii originale la clarificarea unor teme privind istoria bisericească şi naţională.  
 
Nu putem să nu amintim un episod neplăcut din viaţa Părintelui Veniamin Micle. Întors de la studii, a fost numit în funcţia de director-profesor, unde era profesor şi Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa la Seminarul Teologic din Bucureşti şi a avut mari supărări din partea autorităţilor comuniste, care i-au schimbat linia vieţii. Predicile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa au ridicat tineretul la sfârşitul deceniului şapte. Îi ascultau nu numai teologi, ci şi mulţime de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.  
 
Era o adiere a nemulţumirilor devenit vuiet, care a speriat partidul ateu. Acest preot vorbea în gura mare despre Dumnezeu. Iată lângă cine se afla Părintele Veniamin Micle.  
 
Cu demnitatea care îl caracterizează, nu s-a lepădat de Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Cei mai vârstnici ştiu de la „Europa Liberă“ ce a urmat. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a intrat la închisoare pentru mulţi ani, iar Părintele Veniamin Micle, directorul Seminarului, fiindcă „a fost lipsit de vigilenţă“, Departamentul Cultelor şi forurile bisericeşti superioare l-au retras la mănăstire pentru tot restul vieţii.  
 
Astfel, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist, nimeni nu a mai auzit de el. A slujit ca preot slujitor la Mânăstirea Cozia şi pe urmă la Mânăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea.  
 
Calităţile Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle au stârnit invidia mai marilor vremii, care, prin tot felul de înscenări murdare, au oprit ascensiunea sa binemeritată în ierarhia bisericească superioară, din rândul căreia, prin cultura şi opera sa, trebuia să facă parte.  
 
A stat neclintit în faţa furtunii şi a mers fără şovăire cu coloana vertebrală dreaptă către împlinirea lucrării bune şi de folos. Un om exigent cu sine şi cu cei din jur, devine incomod şi atunci l-au îndepărtat.  
 
Dar, Părintele Veniamin Micle nu a stat degeaba. A scris şi a tipărit peste patruzeci de cărţi şi sute de studii, articole, predici, reportaje, recenzii, referinţe şi colaborări.  
 
Călugăr de vocaţie, este un om al rugăciunii, un om al cărţii, un harnic truditor în ogorul culturii româneşti, un neliniştit căutător de comori din trecutul spiritual românesc. Un monah cărturar pe linia bunelor tradiţii ale monahismului românesc.  
 
A scris studii şi articole consacrate domeniului său predilect de Omiletică şi Catehetică, îmbogăţind această disciplină teologică cu studii de valoare. Amintim doar câteva dintre cărţile de referinţă ale Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle:  
 
– „Sfântul Grigore Decapolitul – viaţa şi minunile“. A reuşit să scrie o carte instructivă şi educativă, o carte în care ni-l descrie pe Sfântul Grigore ca ascet, cărturar şi mistic. Viaţa Sfântului Grigore Decapolitul este un model de redactare a vieţii unui sfânt.  
 
– „Monografia Mânăstirii Bistriţa Olteană“. O carte de valoare şi importanţă national religioasă.  
 
– „Manuscrisele româneşti de la Prodromul“. Sunt cercetate de Sfinţia Sa peste 200 de manuscrise aflate la Schitul Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos.  
 
După identificarea fiecărui volum, le-a etichetat şi înregistrat, punând astfel la dispoziţia viitorilor cercetători, o colecţie de manuscrise, prelucrate conştiincios după toate rigorile ştiinţifice ale bibliologiei.  
 
Lucrarea reprezintă un adevărat tezaur de informare, întrucât sunt descrise toate manuscrisele aflate la mânăstirile din Muntele Athos, vetrele monahale de cultură româ-nească existente aici, monahii caligrafi şi cărturarii români din mânăstirile athonite şi toate manuscrisele româneşti de la Prodromul.  
 
– „Lumină pentru suflet”: predici.  
 
– „Ortodoxia – Adevărata credinţă“.  
 
– „Şcoala mănăstirească de la Bistriţa“.  
 
– „File athonite: Spiritualitatea românească“.  
 
Tot ce a scris până acum Părintele Arhimandrit Veniamin Micle certifică o viaţă închinată lui Dumnezeu prin cuvânt şi scris şi cercetării istoriei Bisericii ortodoxe Române, a monahismului autentic ortodox.  
 
Dintre filele cărţilor sale, răzbat raze de lumină şi de spiritualitate românească. Ani mulţi de neodihnă şi studiu îi va fi luat cercetătorului documentarea acestor cărţi. Recent a apărut o carte intitulată „Genealogia familiei Micle“, al cărui urmaş vrednic este.  
 
O altă preocupare a Părintelui Veniamin Micle a fost restaurarea monumentalei Mânăstiri Bistriţa Olteană, care se afla la venirea sa într-o stare avansată de degradare. A fost numit „diriginte de şantier“. În acest locaş religios a funcţionat un renumit centru cultural şi prima tipografie din ţara noastră. Aici, în secolul XV, au funcţionat şcoli de renume, în limba slavonă şi română, au fost şcoli de pictură şi sculptură.  
 
În anul 1992, s-a hotărât să fie aduse la mănăstire maici şi, din acest an, Părintele Veniamin Micle a fost trecut în funcţia de preot slujitor.  
 
În viziunea călugărului cărturar, aşezământul Bistriţa Olteană a reactivat prestigiul cultural al vechii ctitorii a Craioveştilor, transformându-l într-un veritabil Athos românesc.  
 
Prin urmare, pentru toate acestea şi multe altele, i-am închinat Părintelui Arhimandrit Veniamin Micle acest medalion, scris cu cerneala inimii din partea unui admirator.  
 
L-am găsit acolo, la Mânăstirea Bistriţa, în mai multe rânduri, binecuvântate prilejuri şi fericite ocazii, între cărţi, manuscrise şi tipărituri, departe de zgomotul lumii, departe de orgolii şi patimă, iar vorbele calde ale Părintelui te fac să uiţi de toate relele şi frământările lumii „de afară“.  
 
Părintele a rămas acelaşi om cald la suflet, tare cumsecade, liniştit, un om al cărţii, un om convins de menirea şi de credinţa sa.  
 
Pentru călugări, stareţi şi exarhi, precum şi pentru preoţi şi credincioşi, „călugărul-cărturar“ de la Bistriţa Olteană este o „legendă vie“, vrednică de urmat şi un exemplu de imitat pentru supremaţia culturală a cărturarilor monahi. Arhimandritul de la Mănăstirea Bistriţa este o adevărată carte de istorie bisericească şi naţională.  
 
Vremurile noastre, atât de vitregite şi de sărăcite, din punct de vedere spiritual, ne îndeamnă a vizita Mânăstirea Bistriţa, loc de tămăduire al numeroşilor suferinzi de boli incurabile şi a lua cuvânt duhovnicesc, de învăţătură de la acest Părinte al cărei neodihnă spirituală este îndreptată spre zidirea noastră sufletească, ajuns acum, la frumoasa, binecuvântata şi patriarhala vârstă de 76 de ani.  
 
Arhimandritul Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistriţa Olteană face cinste prin tot ceea ce întreprinde în domeniul vieţii monahale şi spirituale nu numai mânăstirii, ci şi Ardealului şi Mramureşului al cărui fiu este.  
 
Merită orice jertfă să-l căutăm: Niciodată nu-i un drum prea lung, ca să întâlneşti un înţelept!... (Cf. Pr. Eugen Goia - https://soarele.wordpress.com/modele-si exemple/arhimandritul-veniamin-micle-de-la-bistrita-olteana-vazut-de-pareugen-goia/ - 21.07.2015).  
 
Părintele Arhimandrit Veniamin Micle – monahul cărturar – un folositor şi de suflet ziditor dialog duhovnicesc…  
 
Aşadar, după cum am mai spus, pe Părintele Arhimandrit Veniamin Micle l-am întâlnit, la un moment dat, pe treptele bisericii de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, judeţul Vâlcea. Statura sa părea să ia ceva din supleţea zidurilor înalte ale bisericii ale cărei trepte le cobora; înalt, slab, te întâmpină cu nişte vii, pătrunzători. Chilia Părintelui se găseşte în aripa veche a mănăstirii, lângă minunea isihastă numită Biserica Bolniţei. Zidurile vechi, crăpate pe alocuri, din afara noii incinte a mănăstirii par a-i asigura Părintelui Veniamin Micle liniştea dorită.  
 
Din vechea clădire, Părintele ocupă aproape un etaj, chiar dacă chilia propiu-zisă este una strâmtă, călugărească. Restul camerelor sunt ocupate de… cărţi. Multe dintre ele alcătuiesc biblioteca Părintelui. De copil i-a plăcut cartea şi peste tot pe unde a ajuns şi-a cărat biblioteca cu sine.  
 
Datorită cărţilor a ajuns şi în Episcopia Râmnicului; pe când era asistent la Facultatea de Teologie din Sibiu, şi-a transportat toată biblio¬teca la Mănăstirea Cozia, pentru a o avea mai aproape. A ajuns apoi la mănăstirea Bistriţa pentru a-şi împlini un vis…  
 
Ani de zile a muncit la visul său, fără însă ca acesta să se împlinească. Părintele a mers însă mai departe pe calea călugăriei pe care apucase de la 16 ani.  
 
Şi-a urmat dragostea de carte, având astăzi peste 30 de volume scrise.  
 
Impresionant este faptul că Părintele nu numai că scrie cărţile, dar tot el le şi tipăreşte şi apoi… le dăruieşte, spre folosul tuturor.  
 
Chiar dacă are 76 de ani trecuţi, la dânsul în chilie, pe masa de lucru „odihneşte” (sau mai bine spus „transpiră”) un laptop, iar într-o altă încăpere Părintele şi-a cumpărat un copiator modern şi o maşinărie de legat cărţi, o adevărătă „tiparniţă” cum îi place să-i spună camerei unde, de unul singur, tipăreşte cărţile scrise chiar de dânsul.  
 
De aceea, dialogul de faţă cu Părintele Veniamin Micle, s-a purtat astfel, mereu în jurul cărţii.  
 
- Preacuvioase Părinte Veniamin Micle sunteţi de peste 35 de ani în zona Vâlcei. Originea dumneavostră este însă departe de ţinuturile olteneşti, tocmai în nordul Transilvaniei, în judeţul Maramureş, fiind consătean cu ÎPS Părinte Arhiepiscop Iustinan Chira – Venerabilul Arhipăstor Duhovnicesc al Maramureşului şi Sătmarului. Cum a ajuns un maramureşean în Oltenia şi cum de s-a ataşat atât de tare de aceste ţinuturi?  
 
- Da, într-adevăr, originar sunt din Maramureş. Strămoşii mei sunt descendenţii unor nobili maramureşeni. Aceştia au fost ridicaţi la cel mai înalt grad nobiliar, acela de conte, de către Matei Corvin, datorită faptului că unul din strămoşii mei, Ioan Micle, făcea parte din garda personală a lui Matei Corvin, cunoscută sub numele de „sumanele negre”.  
 
Această gardă personală, formată din unsprezece maramureşeni, i-au salvat viaţa lui Matei Corvin în războiul avut cu Ştefan cel Mare, în anul 1467; şi datorită acestui fapt, au fost ridicaţi la cel mai înalt rang nobiliar.  
 
Acest Ioan Micle din Maramureş, care trăia la Şugatag, s-a transferat în zona Ţării Chiuarului, în zona Băii Mari. Şi eu sunt originar de acolo. Întâmplarea a făcut, după ce am intrat la mănăstire, după ce am urmat studiile teologice, să intru în învăţământ.  
 
Şi, în anul 1972, când eram asistent, la Sibiu, la Institutul Teologic de grad Universitar de acolo, mi-am adus toată biblioteca la Mănăstirea Cozia, pentru că era mai aproape de Sibiu. Şi aşa am rămas în Eparhia Râmnicului.  
 
Apoi în anul 1983, am preluat Mănăstirea Bistriţa, care până atunci era ocupată de către stat, încă din anul 1959 când a fost desfiinţată datorită Decretului.  
 
La momentul respectiv eu am preluat această mănăstire, cu mari idealuri şi cu mari speranţe, ca să fac aici un centru de cultură medievală de rezonanţă europeană. Am început activitatea, am proiectat spaţiile corespunzătoare idealurilor propuse, am construit aici chilii pentru călugări cărturari – aici fiecare chilie are aspect de garsonieră: cu baie, cu duş.  
 
Am creat spaţiu pentru un mare muzeu al tiparului românesc, pentru că aveam convingerea de atunci, că aici a funcţionat prima tipografie din Ţara Românească. Am creat spaţii pentru laboratoare destinate restaurării icoanelor şi cărţilor vechi, pentru că, în fond, pe baza acestei motivaţii, am reuşit să recuperăm spaţiile acestea vaste ale mănăstirii, care erau ocupate de stat.  
 
Am creat spaţii pentru biblioteci, pentru depozitarea cărţilor, săli de şedinţă, de conferinţă, de proiecţii de filme, de diapozitive ş.a.m.d. Am dus lucrările până în anul 1992, când o parte din ele au devenit locuibile. Atunci, s-a blocat totul… Nu s-a mai definitivat nici muzeul, nici laboratoarele, nici spaţiile, şi am rămas aşa, o mănăstire, am putea zice, modestă, ca toate celelalte, şi, în ultimii 30 de ani, din nefericire, nu s-a mai făcut mai nimic.  
 
- Reîntorcându-ne acum puţin la începuturile vieţii dumneavoastră monahale, am înţeles că aţi intrat în mănăstire de tânăr, în Mănăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului. Ce v-a făcut să intraţi în mănăstire?  
 
- Nu ştiu ce m-a făcut. A fost o dorinţă de când eram mic. Ştiu că aveam, probabil, cinci-şase ani; bunica şi mama mergeau la Mănăstirea Rohia, şi-mi spuneau cum sunt acolo călugării.  
 
Mie mi-a intrat această idee în suflet şi voiam să mă fac şi eu călugăr. Şi mama mi-a spus: „Nu poţi merge, că nu ştii citi. Călugării trebuie să ştie să citească”.  
 
Şi am învăţat să citesc când aveam cinci-şase ani, de la o soră a mea mai mare, care era la şcoală, şi ţin minte că am învăţat cu litere din astea mărunte, şi am citit viaţa lui Veniamin Costache – Mitropolitul Moldovei, că atunci se făcea şi istorie bisericească în şcoală. Şi de atunci, m-am hotărât: mă fac călugăr şi îmi iau numele Veniamin. Se vede că Dumnezeu mi-a îndeplinit această dorinţă „copilărească“.  
 
În fine, la 15 ani, am intrat în mănăstire la Rohia. După un an de zile, părintele stareţ mi-a dat ascultare să urmez cursurile Seminarului Teologic din Cluj.  
 
- Cine era atunci părinte stareţ?  
 
- Părintele Stareţ era actualul Arhiepiscop Iustinian Chira, de la Baia Mare. Şi după termi-narea seminarului, a urmat decretul nr. 410 din anul 1959, şi am fost dat afară din mănăstire, apoi, peste vreo câteva săptămâni am fost reprimit şi hirotonit. Am fost hirotonit preot pentru Mănăstirea Rohia, care a rămas cu un singur vieţuitor în persoana Părintelui Stareţ Iustinian Chira. Am fost reprimit eu şi încă un călugăr, hirotoniţi preoţi; am slujit timp de trei ani de zile, iar în anul 1962, PS Părinte Episcop Teofil Herineanu al Clujului, care a primit nişte referinţe foarte bune despre mine, pentru că am mai slujit pe la diferite parohii vacante, mi-a spus să mă înscriu la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu.  
 
Astfel, mi-am continuat studiile la Sibiu. În ’66, am intrat la doctorat la Bucureşti, în ’68, am primit o bursă guver¬na¬mentală din partea guvernului francez, cu ocazia vizitei lui Charles de Gaulle în România, când a oferit două burse şi pentru institutele teologice, şi aşa că am studiat în Franţa trei ani de zile.  
 
M-am reîntors, am fost numit asistent la Institutul Teologic Universitar din Sibiu.  
 
În această peri¬oadă, Patriarhia Română m-a delegat ca reprezentant al Institutului Teologic Universitar de la Sibiu, la Institutul Ecumenic Tantur de la Ierusalim.  
 
Tot în această perioadă, Mitropolitul Ardealului de atunci – Nicolae Mladin a dorit să mă numească Episcop vicar.  
 
Însă au intervenit alţii, cu relaţii… puternice şi eu, în fine, am fost chiar acuzat de trădarea Ortodoxiei, a ţării, a guvernului, în tot cazul, acuzaţii foarte grave…  
 
- Datorită plecărilor dumneavoastră în străinătate?  
 
- Nu…, ca să-mi ocupe locul. Numai pentru aceea, nu pentru altceva. Fac o paranteză aici: când a vrut să mă nu¬mească Patriarhul Iustin Moisescu, director la Seminarul Teologic din Bucureşti, l-a întrebat pe Nenciu, vicepreşedintele departamentului Culte, omul partidului : „Uite, aş vrea să-l numesc pe Veniamin director, ai ceva împotriva lui? Sunteţi de acord?” Zice: „Da, vai de mine, n-avem nimic împotrivă.” Zice: „Dar ştiţi că el a avut nişte probleme la Ierusalim…” şi Gheorghe Nenciu a zis: „E nevinovat băiatul!” Deci, ei ştiau foarte bine cine-i vinovat, cine-i nevinovat, dar foloseau aceste acuze în interese personale şi de partid. Oarecum, mie mi-a convenit afirmaţia lui Gheorghe Nenciu „E nevinovat băiatul!”, pentru că, orişicum, este o afirmaţie spusă de unul care chiar ştia cum stau lucrurile.  
 
- Doctoratul în ce l-aţi avut? În istorie?  
 
- Doctoratul l-am avut în omiletică şi catehetică. Aceasta a fost specialitatea mea. Însă, după ce am ieşit din învăţământ, am zis că cel mai potrivit pentru un călugăr este să se ocupe de istorie.  
 
- Dar de unde această pasiune pentru istorie?  
 
- Probabil tot din copilărie.  
 
- De la Mitropolitul Veniamin Costache!  
 
- Nu, nu de asta! Eu ţin minte că am citit istoria lui Alexandru Macedon, şi probabil mi s-a înfipt în inimă pasiunea asta de cunoaştere… nu ştiu, dar cred că de aici, eu aşa îmi explic fenomenul acesta. Şi licenţa, practic, mi-am luat-o în domeniul istoriei, licenţa în teologie. Mi-a plăcut istoria, iar în mănăstire am considerat că cel mai potrivit lucru este cercetarea istorică.  
 
Pentru că şi pentru omiletică trebuie să fii în problemele teologice, în actua¬litate, trebuie să fii într-un centru universitar; istoria, însă, se scrie pe documente şi docu¬mentele le poţi confrunta şi analiza şi trage concluzii.  
 
- Se pliază mai mult pe singurătatea şi pe liniştea monahului?  
 
- Probabil. Chiar zilele trecute discutam cu cineva că eu n-am ieşit din Mănăstirea Bistriţa de un an jumătate. Efectiv, n-am ieşit pe poarta mănăstirii. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scris şi anul acesta vreo cinci cărţi, şi merg înainte.  
 
- Aţi trecut prin perioada comunismului. După o viaţă de monah dusă într-un regim care a fost împotriva credinţei şi a creştinismului, cum vi se pare că a influenţat viaţa oamenilor de rând acest regim, privindu-l acum, la terminarea lui?  
 
- Eu cred că a influenţat mai mult viaţa celor care s au compromis cu sistemul comunist, care au devenit colaboratori şi sprijinitori ai sistemului. Vă spun sincer, pe mine a încercat securitatea să mă coopteze, să mă racoleze, de când eram student la Facultatea de Teologie. Şi dau slavă lui Dumnezeu, că El m-a luminat ce să fac fac.  
 
Pentru că mi s-a promis, când eram student la Facultatea de Teologie şi încă nu se vorbea de plecat în străinătate – era prin ’65 – mi-a promis că dacă devin colaboratorul lor, fiind premiant între studenţi, o să mă trimită în străinătate; fiind călugăr, mi s-a spus că am toate şansele să ajung episcop; vă daţi seama, făceau nişte oferte extraor¬dinare.  
 
Dar nu mi-a convenit. Probabil prin structura aia pe care am avut-o moştenită de la strămoşii mei, nobilii maramureşeni, nu am putut să devin un turnător, un trădător – că mi s-a cerut să-l divulg, să-l torn pe Rector!  
 
Iar eu cu Rectorul Institutului eram în relaţii excepţional de bune. Eu eram şi şef de clasă, eram şi premiant, el mă aprecia foarte mult, licenţa o făcusem la dânsul.  
 
Când avea de scris vreun articol, mă chema în birou, mă punea la birou şi el stătea într-un fotoliu şi-mi dicta articolul.  
 
Când am fost chemat de persoana respectivă, şi mi-a cerut să dau informaţii despre rector, că îmi facilitează ei…, eu am mers rector: „Părinte Rector, uite ce am păţit!” „Ce ai păţit?” „M-a chemat cutare şi mi a spus aşa şi aşa.” Eu i-am spus că s-a recomandat de la departamentul cultelor. „Cum arăta?” Şi i-am spus cum arăta. Zice: „A, păi ăla-i securist!” Îl cunoştea Părintele.  
 
- Era deja trecut prin mai multe, părintele!...  
 
- Acela era securistul judeţului, dar eu nu-l cunoşteam. În fine! Când am fost la Craiova, la fel am fost solicitat, la Bucureşti, la fel, la Râmnicu Vâlcea, la Mănăstirea Cozia, peste tot am fost solicitat să colaborez, dar, slavă lui Dumnezeu că m-a ferit!  
 
Ce constat? Constat că am rămas cu mintea limpede. Pentru că, în general, aceştia care au ajuns să colaboreze cu securitatea, cu comunismul, sunt sigur că li s-a făcut o spălare a creierului, şi nu mai sunt capabili să judece realităţile, ci doar să reacţioneze ca nişte roboţi la nişte idei introduse în creierul lor.  
 
De aici, tragedia noastră. Tragedia şi a bisericii, tragedia şi a ţării. Pentru că noi suntem conduşi de aceste elemente. Şi de aceea suntem în halul în care suntem, să recunoaştem! Suntem ultimii din Europa!...  
 
Acestea sunt nişte tragedii! Şi aici mă întreb eu: de ce ierarhii noştri nu intră prin mănăstiri, să vadă ce este prin mănăstiri? Apleacă urechile numai la stareţi şi la stareţe, de pe urma cărora au beneficii, şi nu se mai interesează care este viaţa reală în mănăstiri. Deci sunt multe probleme! Aceasta este situaţia în care ne găsim la ora actuală!  
 
- Vorbiţi mult de şcoala de la Bistriţa, cea din vechime. Este importantă şcoala, cărturăria pentru un monah?  
 
- Categoric! Categoric! Fără cultură eu cred că nici nu poţi fi monah. Trebuie să fii cult. Pentru că marii Sfinţi Părinţi ai noştri, care au ridicat biserica pe cele mai înalte culmi ale strălucirii, cum a fost în secolul al IV-lea, cu Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Atanasie cel Mare – aceştia erau mari cărturari, mari filosofi, mari teologi! Adică aveau o cultură laică pe baza căreia s-au format apoi ca teologi. Nu se poate concepe un călugăr necărturar.  
 
În primul rând, la mănăstire vine multă lume şi solicită sfaturi, solicită îndrumări. Ce te faci tu, care habar n-ai ce se întâmplă în lume sau în societate sau chiar în viaţa asta culturală sau ştiinţifică. Vedeţi că se pun probleme, de exemplu, şi acum, în legătură cu sfârşitul lumii care, potrivit unora, trebuia să aibă loc în anul 2012, dacă nu citeşti nimic, rămâi uimit, că nu ştii despre ce este vorba. Şi alte şi alte probleme, pe care călugărul trebuie să le cunoască.  
 
Pe vremea mea, când eram eu frate la Mănăstirea Rohia, se făcea şcoală monahală. Toţi eram obligaţi – şi, închipuiţi-vă: era pe timpul comuniştilor, în cincizeci şi ceva – toţi eram obligaţi să facem şcoală monahală. Şi veneau la sfârşitul anului profesori de la seminarul teologic şi consilieri de la episcopie, care ne examinau şi ne dădeau un calificativ şi o diplomă la sfârşitul cursurilor.  
 
Acuma, din nefe¬ri¬cire, nu avem seminarii monahale, unde să se facă o pregătire specială pentru călugări, călugării se înscriu pe la seminarii, pe la facultăţi de teologie, frecventează, nu frecventează cursurile, li se dau diplome, dar pregătirea lasă de dorit. Văd chiar şi maici: licenţiate, şi unele la doctorat, la masterate, şi nu-s în stare să facă o vecernie sau o utrenie, care sunt baza unui călugăr, că nici n-ai voie să fii călugăr dacă nu ştii glasurile şi rânduiala tipiconală la strană. Şi suntem călugări, cu doctorate, şi nu ştim să facem ceea ce trebuie să facă un călugăr de strană.  
 
- Dar au fost şi sfinţi care nu ştiau să citească, analfabeţi, Părinte Veniamin…  
 
- Au fost! Categoric! Dar aceştia erau sfinţi care trăiau mai mult prin pustie, şi erau analfabeţi în ceea ce înseamnă citirea literelor, dar ştiau citi în cartea naturii, care descoperă pe Dumnezeu!  
 
- Aveau altfel de şcoală!...  
 
- Altfel de şcoală! Şi altfel de citire! Că nu titlurile te fac cărturar, ci felul de a înţelege şi de a pătrunde problemele, acelea te fac cărturar.  
 
- Şcoala românească, acum, trece printr-o perioadă foarte grea. Toţi ne plângem de învăţământ, de şcoală. Dumneavoastră, de aici, din liniştea chiliei, cum vedeţi o revitalizare a ei?  
 
- Trebuie să fim foarte serioşi aici; eu am urmărit fenomenul acesta şi am observat că fiecare ministru al culturii a venit cu un program. Suntem de-a dreptul… Nu se poate aşa. Aceste lucruri trebuiesc făcute pentru o perioadă îndelungată. Şi nu cred că ministrul educaţiei ar trebui să facă acest program, ci ar trebui ca profesorii de elită să se întrunească, să facă nişte programe, şi apoi să le supună aprobării guvernului şi parlamentului ş.a.m.d. Din păcate, văd că suntem într-o fază incipientă în ceea ce priveşte pregătirea viitorilor tineri…  
 
- Revenind la istorie, la pasiunea dumneavoastră, să-i spunem aşa cu o expresie mai laică, cât de importantă este ea pentru un copil, pentru un adolescent? Mai ales că acum, din curricula şcolară, a ajuns la o singură oră, copiii nu prea mai citesc…  
 
- Latinii spuneau: „Istoria magister vitae”, istoria este dascălul vieţii. Este absolut necesară istoria. Istoria este viaţă, dar trebuie să o prezinţi autentic, veridic, nu falsificată după opiniile politice. Istoria este una şi trebuie studiată exact aşa cum s-a desfăşurat, cum o prezintă documentele şi evenimentele înregistrate de cronici şi de analele istoriei. După mine este absolut necesar – asta este opinia mea, probabil că unde am şi aşa mare pasiune pentru istorie, dar eu cred că este adevărat ceea ce cred.  
 
- Dar pentru un copil ea nu poate fi şi plicticoasă?  
 
- Nu este deloc plicticoasă dacă ştii cum să o prezinţi. Istoria este ca o poveste. Deci este mult mai uşor de reţinut o istorie decât o lecţie de filosofie sau de psihologie sau de matematică sau… Eu cred că istoria se poate învăţa cel mai uşor – bineînţeles, dacă este predată înţelept! – pentru că este ca o poveste.  
 
- Întorcându-ne acum la viaţa monahală, la părinţi, cum o vedeţi, de aici înainte? Ce ar trebui să mai construim, ca ea să se întărească? Mai ales după venirea aceea puternică a tineretului din anii ’90, în ultimul timp toată lumea se plânge că nu mai vin oameni în mănăstire…  
 
- Este adevărat că nu vin oameni în mănăstire, şi care au venit, mulţi au plecat. Este o mare carenţă în monahismul nostru. Şi, cum spuneam mai devreme, de mentalitate, este foarte greu ca să pricepi realităţile. Ai fost obişnuit, cu anumite mentalităţi, şi mergi cu acelea înainte. Chiar azi dimineaţă mă gândeam că în mitropolia noastră nu-mi aduc aminte să fi fost o sinaxă a stareţilor, deşi în alte eparhii mai sunt.  
 
Acum, din câte spun cei care participă, se pare că nici ei nu pot să discute toate problemele, pentru că imediat li se retrage cuvântul. Problema numărul unu: ar trebui o cunoaştere reală a situaţiei monahismului. În zadar venim noi şi ne lăudăm că avem atâtea mănăstiri, că avem atâta personal – aceasta n-are nicio valoare dacă nu e de calitate. Calitatea face valoarea şi a vieţii, şi a omului, şi a instituţiilor.  
 
- Acesta ar fi primul pas, Preacuviase Părinte Veniamin…  
 
- Primul pas, cunoaşterea realităţii. Şi apoi, cum vorbeam şi pe linia învăţământului, cunoscând aceste realităţi, convocaţi călugări cu experienţă, ca să propună nişte principii, nişte reguli, nişte rânduieli pentru redresarea monahismului. Eu cred că, în primul rând, ar trebui nişte şcoli monahale, pentru că un călugăr care urmează seminarul nu are o formaţie monahală.  
 
Eu intenţionam, imediat după ’89, ca la Mănăstirea Bistriţa să fac o Academie monahală, cu un anumit regulament, cu o anumită programă, specific mona¬hală, unde să se formeze viitorii conducători ai bisericii, ierarhi, stareţi, duhovnici.  
 
Ideea am lansat-o cu ocazia discuţiei privind noul regulament al vieţii monahale, unde ni s-a cerut nouă, celor mai în vârstă, să facem propuneri. Am făcut şi eu propunerea aceasta – dar nu am spus decât ideea, despre regulament şi proiect nu am pomenit.  
 
Şi cineva şi-a şi însuşit ideea şi a şi făcut o academie, dar n-a fost ce intenţionam eu! A făcut el o academie unde se întâlnesc anual anumiţi presupuşi savanţi şi prezintă diferite referate…. Eu altceva am conceput! Am conceput academia să fie o pepinieră de formare a noilor cadre de conducere a mănăstirilor şi a bisericii.  
 
Adică unde să se facă o educaţie, iar călugărul care va pleca din academie la facultatea de teologie să fie net superior studenţilor mireni, astfel încât aceştia să vadă în el o personalitate. Iar acesta, când va ajunge episcop, să i se zică „Sărut mâna!” din toată inimă.  
 
- Să fie într-adevăr un model pentru credincioşii mireni…  
 
- Categoric, şi în special pentru viitorii preoţi să fie un model, adică să-i zică „Sărut mâna!” încă din facultate, nu prieteni de pahar, şi după aceea ajunge episcop şi ….  
 
- Atunci ar fi nevoie aici şi de o purtare duhovnicească, şi de o şcoală a rugăciunii…  
 
- Categoric! Aceasta în primul rând: călugărul să ducă viaţă mănăstirească, cu rugăciuni, cu program de mănăstire,… un lucru foarte interesant: noi nu sesizăm aceste mari lucruri.  
 
Am rămas uimit de un teolog grec care a studiat în România, înainte de ’89, când, facultăţile de teologie şi chiar şi seminariile erau axate şi pe rugăciune.  
 
Pentru că era dimi¬neaţa rugăciune, Sfânta Liturghie, seara era rugăciune – deci nu era lipsă de această preocupare duhovnicească. Şi respectivul teolog grec zice: „Mi-aduc aminte de pregătirea teologică din România, că avea un caracter duhovnicesc” şi accentua aceste rugăciuni, pentru că în Grecia, se vede că este mai laicizată problema.  
 
Facultăţile, fiind în cadrul universităţii de stat şi-au pierdut acum această dimensiune. Pe la biserică treci, o saluţi, şi n-ai programul acesta de rugăciune. Vedeţi ce s-a pierdut? Probabil noi nici nu l-am sesizat, pentru că trăiam în el, dar uite, un grec a apreciat această atitudine, această frumoasă organizare a învăţământului teologic care era până în ’89.  
 
În sensul acesta vroiam să fac eu o academie, unde să pregătesc călugări. N-am reuşit; atunci mi-am continuat drumul de unul singur şi mi-am făcut tipografie personală. Şi am foarte multe cărţi, le tipăresc eu, aici, în tipografia mea. Prin aceasta vreau să spun că se pot face lucruri extraordinare, dar trebuie să fie mintea limpede şi să ai puţină râvnă şi puţină dragoste faţă de ceea ce ai îmbrăţişat.  
 
M-aţi întrebat de şcoala de la Mănăstirea Bistriţa. Aici a fost o şcoală foarte veche, chiar la 1494, stareţul Macarie era numit şi năstavnic, adică conducător de şcoală! La această şcoală s-a format, de exemplu, Neagoe Basarab. Plus, tinerii Craioveşti, toţi au învăţat aici, iar de la începutul secolului al XVI-lea, avem o serie de documente scrise de monahii bistriţeni.  
 
Deci, era un mediu prielnic unde să îşi organizeze tipografia Ieromonahul Macarie. În timp ce la Târgovişte nu era nimic! Trebuie să fim serioşi, adică să renunţăm la acest sentimentalism sau la aceste afirmaţii pe care le-a făcut Alexandru Odobescu. El, însă nu este de acuzat, pentru că le-a făcut acum o sută cincizeci de ani, când cercetările istorice nu erau atât de avansate.  
 
Iar acum s-a constatat că într-adevăr, la Dealu nu era absolut nimic, iar tipografiile, în epoca respectivă, nu se instalau în capitale, ci în mănăstiri. Şi în Apus – am făcut istoria tiparului – în Franţa, în Anglia, în Italia, în Germania, toate tipografiile erau în mănăstiri.  
 
Uitaţi, de exemplu, Matei Corvin, care era recunoscut ca un mare prinţ al cărturarilor, şi care avea o pasiune extraordinară faţă de scrieri, a vrut să organizeze o tipografie în capitală; n-a rezistat însă!  
 
Aceasta era mentalitatea – centru de cultură, în evul mediu, era mănăstirea! Capitalele erau mult mai frământate şi politic, apoi războaiele ş.a.m.d. În liniştea mănăstirilor se putea lucra, se putea scrie, se putea activa.  
 
- Şi astăzi, monahul cărturar Veniamin Micle cu ce se ocupă?  
 
- În prezent, mă ocup în special de opera Ieromonahului Macarie tipograful, pentru că în anul 2008 s au împlinit 500 de ani de la apariţia Octoihului în limba slavonă, apărut în Ţara Românească.  
 
În urmă cu şapte ani, am scris o monografie intitulată Macarie ieromonahul, tipograf român.  
 
Din cercetările pe care le-am efectuat, am ajuns la concluzia că Macarie tipograful din Ţara Românească este de origine românească, nu este vorba de acel Macarie din Muntenegru, despre care cercetători sârbi au demonstrat că el a murit în mănăstirea în care se afla, la anul 1496, când Muntenegru a fost ocupat de turci.  
 
Deci nu avea cum să aibă legătură cu Macarie Ieromonahul. Macarie din Ţara Româ¬nească este de origine din Transilvania.  
 
În documentele medievale, apar mai mulţi tipografi din Transilvania, care activau la Veneţia.  
 
Printre ei, se găsea şi unul Martinus Burciensis de Cseidino, adică Martin Bârsanul din Codlea. După ce a deprins arta tipografică la Veneţia, a ajuns la Brno, iar acolo l-a cunoscut pe Schweipold Fiol, un tipograf neamţ care tipărea la Cracovia cărţi ortodoxe în limba slavonă. Lucru foarte interesant, pe care nu l-a sesizat nici un cercetător: epilogul Liturghierului lui Macarie, apărut în anul 1508, este un prolog al lui Schweipold Fiol, o copie aproape identică.  
 
După ce autorităţile catolice de la Cracovia au închis tipografia lui Schweipold Fiol, ei s-au stabilit la Mănăstirea Peri, din Maramureş, au activat o perioadă acolo, iar ulterior, acest Martinus Burciensis a trecut în Ţara Românească. Şi n-ar fi exclus ca el să se fi călugărit în Ţara Românească, pentru că Alexandru Odobescu, citând Cronica anonimă, spune că, venind în Ţara Românească, şi-a luat podvigul de iero¬monah – deci aceasta ar însemna că el n-a fost ieromonah când a venit în Ţara Românească. Iar locul unde s-a stabilit, este sigur că a fost mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, pentru că era cel mai mare centru de cultură slavonă din Ţara Românească în epoca respectivă.  
 
La Mănăstirea Bistriţa erau caligrafi care scriau în limba slavonă, erau sculptori, erau gravori, era chiar şi un atelier de legătorie de cărţi. Deci, toate documentele converg spre această ipoteză, că Macarie Tipograful este acel Martinus Burciensis de Cseidino, care a activat la Mănăstirea Bistriţa în perioada 1508 - 1512. (Cf. Răzvan Bucuroiu - http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-nr-42-decembrie-2010/parintele-veniamin-micle-monahul-carturar/ - 21.07.2015).  
 
În loc de epilog – câteva concluzii finale şi încheierea  
 
Altfel spus, acum în încheierea acestui material omagial, vom reţine faptul că Arhimandritul Veniamin Micle este descendentul unei vechi şi renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, înnobilată la mijlocul secolului al XIV - lea.  
 
Nobilimea românească din această zonă a ţării era caracterizată de nobleţea specifică proprietarilor de moşii, asemănătoare feudalilor din Europa occidentală a Evului Mediu timpuriu, care nu avea la bază diplome regale, ci recunoaşterea unanimă din partea adunărilor generale a obştilor săteşti.  
 
Strămoşul Părinteleui Arhimandrit Veniamin Micle, nobilul Ioan Micle de Şugatag s-a afirmat în viaţa socială şi militară a epocii, evidenţiindu-se ca mare proprietar funciar, viteaz în războaie şi înzestrat cu alese calităţi morale, însuşiri ce i-au favorizat accesul la înalte demnităţi încredinţate de însuşi regele Ungariei, devenind o personalitate emblematică pentru întreaga familie.  
 
Fiul lui Timoftei şi Eudochina Micle, Veniamin Micle s-a născut la data de 7 iulie 1939, în localitatea Plopiş - Şişeşti, judeţul Maramureş, primind la botez numele Valer.  
 
După cum am mai spus, în familie, viitorul slujitor al Bisericii primeşte o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia muncii şi a disciplinei, pe care o desăvârşeşte de la vârsta de 15 ani în Mănăstirea „Sfânta Ana” din localitatea Rohia, condusă, atunci, de către Părintele Protosinghel Iustinian Chira, născut şi el tot în Plopişul Maramureşului Voievodal.  
 
În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine faptul că activitatea cultural – ştiiţifică şi spiritual - pastorală a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Veniamin Micle este orientată spre două direcţii principale, una teologică şi alta istorică, fiind preot prin pregătire şi vocaţie, şi istoric prin pasiune.  
 
O ramură esenţială a Arhimandritului Veniamin Micle s-a concretizat în volume, studii şi articole consacrate domeniului său predilect: Omiletica şi Catehetica, fiind caracterizat într-o lucrare recentă, ca un remarcabil predicator care „a îmbogăţit literatura Catehetică şi Omiletică românească cu studii de valoare excepţională”.  
 
Fiindcă moaştele Sfântului Grigore Decapolitul se află în biserica Mănăstirii Bistriţa, cercetările Părintelui Veniamin Micle s-au oprit şi asupra vieţii şi activităţii acestui mare făcător de minuni, reuşind să-l facă cunoscut românilor, din ţară şi din străinătate, prin mai multe lucrări documentate cu o bibliografie impresionantă. Cercetările sale s-au axat cu predilecţie asupra monahismului, a vieţii mănăstireşti, a mănăstirilor renumite din Ţara Românească, adevărate focare de spiritualitate şi cultură românească. Arhimandritul Veniamin Micle – recunoscut specialist în paleografie – a cercetat, de-a lungul anilor, nenumărate documente originale de la Academia Română şi din alte arhive, pe temeiul cărora şi-a redactat o parte din lucrări.  
 
O altă preocupare majoră a Arhimandritului Veniamin Micle priveşte cercetarea tezaurelor de cultură rezultate din alte preocupări ale monahilor: alcătuirea de cărţi, copierea unor texte liturgice sau patristice, păstrate la Sfântul Munte Athos. Arhimandritul Veniamin Micle a evocat cu multă sensibilitate subiecte de larg interes ale culturii româneşti, despre Nicolae Olahul, Pravila de la Govora, Noul Testament de la Bălgrad – 1648, ieromonahul Samuil Micu, în cultura românească şi „Cronica” lui Gheorghe Şincai.  
 
În unele domenii, Părintele Arhimandrit Veniamin a adus contribuţii de pionierat: despre români în Cronicile franceze din secolul al XIII-lea, despre prima Cronică universală în limba română, primul act mănăstiresc în limba română, primul tipograf bucureştean, primul egumen al Mănăstirii Hurezi, primul stareţ al Mănăstirii Bistriţa, sau despre Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, inedit.  
 
Aşadar, Părintele Arhimandrit Veniamin Micle este pentru noi, „o legendă vie” vrednică de urmat şi un exemplu de imitat. Cu alte cuvinte, Arhimandritul şi Duhovnicul de la Mănăstirea Bistriţa Olteană este o adevărată carte de istorie bisericeasă, culturală, spirituală şi naţională. (Cf. - http://www.napocanews.ro/2010/01/arhimandritul-veniamin-micle.html - 21.07.2015).  
 
Material omagial şi documentar, realizat şi redactat de Dr. Stelian Gomboş  
 
Referinţă Bibliografică:
Părintele Arhimandrit Veniamin Micle – Duhovnicul Mănăstirii Bistriţa Olteană – Om de rafinată şi elevată cultură; cărturar distin al monahismului ortodox românesc... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1663, Anul V, 21 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!