Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1638 din 26 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Jertfa Euharistică – între asumarea responsabilă a libertăţii umane şi realitatea autentică a muceniciei creştine...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Jertfa Euharistică – între asumarea responsabilă a libertăţii umane şi realitatea autentică a muceniciei creştine... 
  
Martiriul, jertfa şi mucenicia în gândirea Bisericii noastre dreptslăvitoare şi în înţelegerea Sfintei Scripturi reprezintă experienţa morţii hotărâte prin credinţă, ca mărturie fidelă a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În acest sens, martirul ori mucenicul este mărturisitor prin moartea cauzată şi pricinuită de duşmanii credinţei. În acest fel, mărturisirea şi moartea presupun o legătură interioară serioasă şi profundă, care trebuie privite şi abordate împreună. Puterea de a mărturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfânt, care este viu şi lucră¬tor în sfinţii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune şi conlucrarea omului cu el. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma în acest sens că "Domnul nu îngăduie totul harului, în orice împrejurare, ci porun¬ceşte ca şi ucenicii lui să-şi aducă şi ei partea lor". Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoţi ai lui Dumnezeu lângă altarul de jertfă şi de a se ruga pentru păcatele credincioşilor. Realitatea trăirii martirului şi a muceniciei în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu semenii săi nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de înaltă inten¬sitate duhovnicească. Momentul central al vieţii martirului şi mucenicului este acela al mărturisirii lui Iisus Hristos în inima sa şi în faţa lumii dezlănţuite asupra lui, mărturisire ce este lucrare a Duhului Sfânt în adâncurile sufletului său, preaplin de Dumnezeu. Este cunoscută, în acest sens, intensitatea iubi¬rii jertfelnice a martirului şi mucenicului, manifestată prin râvna şi cuvintele pronunţate înaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experienţe intime în co¬muniune de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii. 
  
Sfântul Ignatie Teoforul, înaintea supliciului său, cerea ca nimeni să nu-l împiedice de la acesta, fiind convins că abia prin martiriu şi jertfă mucenicească începea să fie cu adevărat ucenic al Domnului Iisus Hristos. Râvna lui depăşea cele văzute şi se îndrepta epectatic spre cele nevăzute pentru a ajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca "focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăierile, împărţirile, risipi¬rea oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup să vină asupra lui, numai să ajungă la Iisus Hristos". Vremea ieşirii sale din această lume este vremea naşterii lui în Iisus Hristos. Martirul sau mucenicul, în jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos în sensul profund al cuvântului, adică reunificat în sine şi împăcat cu întreg cosmosul care-l înconjoară. În acest fel, Sfântul Ignatie aştepta ca, prin mucenicia lui, să se reverse asupra sa lumina cea curată a lui Iisus Hristos şi, odată ajuns acolo unde este Dumnezeu, să devină cu ade¬vărat om, anthropos. 
  
Despre dimensiunea liturgica a martiriului, jertfei şi muceniciei 
  
Mucenicul, prin jertfa sa, se prelungeşte în afară, într-o mişcare exta¬tică, atrăgând cu sine şi în sine lumea întreagă, pe care o deschide spre lu¬crarea terapeutică a harului. Sângele său devine, astfel, sămânţa a creşti¬nismului şi putere în Iisus Hristos, care renaşte permanent pe alţi credincioşi spre angajamentul decisiv pe calea mântuirii. Certitudinea acestei realităţi este arătată în viaţa şi practica bisericească, începând cu secolul al doilea, când Biserica a rânduit să se pună în Sfântul Antimis şi în piciorul Sfintei Mese părticele din Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Mucenici. Jertfa mântu¬itoare a lui Iisus Hristos, jertfa mărturisitoare a martirilor şi jertfa euharistică cea nesângeroasă se află astfel într-o intimă legătură una cu alta. 
  
În aceste condiţii mucenicul se oferă pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu, ca preot, în unire cu jertfa lui Iisus Hristos, manifestându-şi prin aceasta calitatea sa de sacerdot a lui Iisus Hristos, Arhiereul cel veşnic. Cina euharistică la care mar¬tirii sunt chemaţi este pregătită, drept pentru care ei nu trebuie să o sca¬pe. Cugetarea lor era stăpânită de simţul comuniunii şi al cuminecării la masa Stăpânului. Pentru un astfel de ospăţ euharistic, trupurile lor tre¬buiau aşezate pe altarul de jertfă, iar, dacă nu mureau acum, viaţa veşni¬că nu mai putea fi răscumpărată prin moarte. Trupurile lor condamnate la ardere de tot erau, atât înainte de jertfă, cât şi după sacrificiu, trupuri sfinte şi nobile. în suferinţele lor, ei sunt înconjuraţi de îngerii care le aş¬teaptă triumful reprezentând înfrângerea puterilor demonice. într-o atare ambianţă, Sfinţii martiri de la Lyon au îndurat chinuri mai presus de ori¬ce istorisire, satana dorind mult ca ei sa rostească blasfemii şi să se lepede de Iisus Hristos. Pentru aceasta, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, "jertfa lor nu este inferioară ca valoare luptelor lui Daniel, care a fost aruncat ca mâncare înaintea leilor, dar care a înfrânt animalele prin întinderea mâi¬nilor. Nu este mai mică decât cea a tinerilor în Asiria care, în foc, au pri¬mit răcoare de la îngeri". 
  
Martiriul este astfel, pe drept cuvânt, eveniment liturgic şi euharistie. Prin mucenic, istoria se opreşte din agitaţia ei si se deschide spre o nouă dimensiune care leagă trecutul de viitor, făcând din cele două un veşnic prezent. Uneori, pornind de la această realitate, în timpurile persecuţi¬ilor, în temniţe, Sfânta Liturghie era săvârşită pe piepturile martirilor şi a mucenicilor încă nemartirizaţi. Mucenicul este în acest sens o anamneză vie, o memo¬rie comunitară, dar şi o sete epectatică, aspirând spre veşnicie, după cum se poate observa în troparul la Sfintele mucenice: "Pe tine, Mirele meu, te iubesc şi pe Tine, căutând să mă chinuiesc, ca să împărăţesc întru Tine". Singurul care-i poate potoli setea este Iubitul veşnic. "Eu sunt grâul lui Dumnezeu, zicea Sfântul Ignatie Teoforul, şi doresc să fiu măcinat de din¬ţii fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Iisus Hristos." Numai pronunţând numele Mântuitorului, ca într-un ritual liturgic, mucenicul se umple de dragostea divină, implantând numele Lui ca o săgeată în inimile celor care încă n-au dobândit curajul de a se jertfi pentru El. Actele Martirice sunt pline de exemple ale acelora care au văzut pătimirea martirilor şi dintr-o dată s-au declarat şi ei mărturisitori ai lui Iisus Hristos. Mântuitorul, prin mucenic, se impune ca prezenţa aici şi acum şi aşteaptă să fie întâmpinat în decizia de a-I urma, urmând ca împărtăşirea cu El să se facă în sânge¬le propriu al martirului. Mucenicul este omul logic ori singurul înţelept într-o lume desacralizată. Sfântul Ignatie, în momentul sacrificiului său, era convins că abia acum începe să fie ucenic a lui Iisus Hristos. "Nu mai râvnesc nimic", zice el, "din cele văzute şi nevăzute ca să ajung la Iisus Hristos... Ajuns acolo voi fi om". Mişcarea lui spre Dumnezeu este angajată spre un Amin continuu. Adevărul vieţii sale este rezultat din adevărul trăirii lui în Dumnezeu. El acţionează în cunoştinţă de cauză, fiind conştient de simfonia lucră¬rii sale în Iisus Hristos. Mucenicul ca om logic, este pătruns de Logosul di¬vin, Care-l transformă şi-l îndeamnă să devină singura fiinţă raţională într-o lume plină de nedreptăţi. Ca fiinţă logică, nevoitorul se deschide dialogului cu Logosul, devenind astfel activ şi novator, introducând es-hatonul în istorie şi conducând pe oameni spre relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi între ei. Rezultatele experienţei sale nu rămân niciodată individuale. Dimpotrivă, el se împarte între fraţi, după cum, ulterior, s-a şi statornicit tradiţia ca moaştele mucenicilor să se împartă la toate co-munităţile creştine. 
  
Relaţia vie cu Iisus Hristos este resortul conţinutului dinamic al credinţei martirilor. Mucenicul are conştiinţa prezenţei sale în Iisus Hristos şi a prezen¬ţei lui Iisus Hristos în el, în experienţa lui. Mucenicul trăieşte atât prin pati¬ma lui Iisus Hristos cât şi prin Sfânta Euharistie. Domnul Hristos a fost adus jertfă "ca o oaie spre junghiere şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde". Asemenea lui Iisus Hristos, în suferinţa sa martirică, ca intr-o li¬turghie a fiinţei sale, mucenicul lui Iisus Hristos şopteşte neîncetat cuvinte¬le tâlharului de pe cruce: "pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta". Alteori, martirul repetă în timpul patimii sale ceea ce Domnul său a strigat pe Cruce: "Doamne în mâinile tale îmi încredin¬ţez duhul meu". Întemniţaţii pentru Iisus Hristos participă real la jertfa unică şi plină de iu¬bire a lui Iisus Hristos. Ca oameni ai credinţei adevărate, mucenicii revarsă din ei înşişi mireasma lui Iisus Hristos, descoperind pe Dumnezeu lumii, prin tot ceea ce face şi mai ales prin suferinţa lor. În acest sens creştinii din Lyon vedeau în Sfânta Blandina "pe cel ce s-a răstignit pentru ei". La rândul său, Sfântul Ignatie Teoforul trăieşte starea mistică de unire cu Dumnezeu ca trăire maximală a hristificării sale: "Lăsaţi-mă să fiu, prin ceea ce pot ca să dobândesc pe Dumnezeu. Sunt grâul Lui şi doresc să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curata a lui Iisus Hristos". Aspiraţia mar¬tirică a Sfântului se suprapune astfel peste concepţia sa euharistică. De fapt Sfântul introduce în discursul său o confuzie voită, în ceea ce pri¬veşte gândirea sa despre mucenicie şi ceea ce vrea să spună despre euha¬ristie. Pentru el, atât Martyria, cât şi Euharistia sunt "leacul nemuririi şi doctoria împotriva morţii", pentru a trăi veşnic în Iisus Hristos. Ambele stări ale aceleaşi experienţe mistice sunt legate de participarea la învierea lui Iisus Hristos, care este premisa învierii noastre. Prin urmare "descoperirea lui Iisus Hristos în pâinea euharistică este recapitulată în persoana martirului" ca dorinţă a Duhului lui Iisus Hristos în cel botezat. Având în sine pe Duhul lui Dumnezeu, martirul se coace în focul harului, într-o Cincizecime permanentă. Sfântul Policarp, de pildă, stătea în mijlocul focului, nu ca un trup care arde, ci "ca o pâine care se coace [...] apoi a ieşit, din împunsătura fă¬cută de suliţă în trupul său, mult sânge încât a stins şi focul". 
  
Conştiinţa creştină din această perioadă martirică era că mucenicii erau în acelaşi timp profund hristici şi profund pnevmatici. Acest ade¬văr reiese din faptul că mucenicii, în timpul chinurilor, aveau convin¬gerea că "Domnul însuşi era de faţă şi vorbea cu ei", iar ei îl mărturiseau în "bucuria Duhului Sfânt", fiind în acelaşi timp covârşiţi de prezenţa Paracletului. Această perspectivă profund eclezială prezintă martirul ca pe o taină a Bisericii Domnului Iisus Hristos, care împlineşte sângeros deodată jertfa şi iubirea, adică tot ceea ce indică, din punct de vedere mistic, tainele în sine. Sfântul Ignatie afirma în acest sens: "căutaţi sa participaţi la o singură euharistie; pentru că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este epi¬scopul dimpreună cu preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi; pen¬tru ca ceea ce faceţi, s-o faceţi după Dumnezeu". De bună seamă, lup¬ta şi biruinţa mucenicului se articulează în lucrarea Bisericii lui Iisus Hristos, într-o dorinţă neîncetată spre dobândirea "pâinii lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, iar băutura devine sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă". De asemenea, experienţa martirică poate fi aplicată în¬tru totul experienţei euharistice, deoarece, atât în Sfânta Liturghie, cât şi în mar¬tiriu, "creştinii cu inima încredinţată lui Dumnezeu se făceau părtaşi la răsplătirile sale veşnice". Cuvintele Sfântului Ignatie legate de euharistie scot în evidenţă ne-cesitatea reală a trupului şi a sângelui lui Iisus Hristos care sunt hrana proprie mucenicilor. De fapt ele definesc mucenicia, iar mucenicul prin faptul martiriului său descrie un gest liturgic. În sensul acesta martiriul Sfântului Policarp este cu adevărat un imn liturgic. în rugăciunea sa, Sfântul Episcop, în apropierea morţii sale, reiterează euharistia. El se înfăţişează pe sine ca o pâine pe altar şi "cu mâinile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bineplacută lui Dumnezeu, privind spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule atotputerni¬ce, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi a întregului neam, al celor drepţi, care trăiesc înaintea fe¬ţii Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca sa am parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplacută, precum m-ai pregătit, m-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecu¬vântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, ţi se cuvi¬ne slava acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin". După ce el a zis Amin şi şi-a sfârşit rugăciunea, oamenii însărcinaţi cu focul, au aprins rugul. Iar când s-a făcut o flacără mare, am văzut o minu¬ne, cei cărora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost păstraţi în viaţă ca să vestim şi altora cele întâmplate. Căci focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată în vânt, înconjură ca un cerc tru¬pul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, ori ca aurul şi argintul, ce se prelucrează în cuptor. Tot în acel moment, am simţit o mireasmă plăcută, ca un miros de tămâ¬ie sau de alte miresme preţioase". După cum se poate observa, biograful vieţii Sfântului sublinia cu toată evidenţa caracterul liturgic al acestei morţi. Episcopul Smirnei aduce în¬aintea lui Dumnezeu o ultimă euharistie, el fiind de data aceasta, pâinea care se aşează pe altarul de jertfă. Moartea sa, ca a tuturor mucenicilor, este un sacrificiu euharistic adus lui Dumnezeu în Biserica lui Iisus Hristos. Totodată, trebuie subliniat faptul că Sfântul, în supliciul său, se uneşte perfect cu Iisus Hristos şi formează o unitate cu El, murind şi înviind împre¬ună cu El. Acest moment este subliniat şi de Sfântul Ignatie atunci când spune: "Este mai bine pentru mine să mor în Hristos, decât să împărăţesc marginile pământului. Pe Acela îl caut, care a murit pentru noi; pe Acela îl vreau, care a înviat pentru noi. Naşterea mea este aproape". Ideea cen¬trală şi esenţială a acestor cuvinte rămâne în jurul naşterii la o nouă viaţă, aceeaşi cu a Aceluia care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră. Mucenicul, fi¬ind următor al lui Iisus Hristos, moare şi el şi înviază întru El. Rezultă de aici că mucenicia nu poate să fie un echivalent al Sfintei Euharistii, dar ceea ce este tainic în euharistie se descoperă şi în mucenicie, adică acelaşi Iisus Hristos, mort şi înviat, este prezent atât în Euharistie, cât şi în martir. Martyria, aşadar, se justifică şi se împlineşte comunitar, aidoma Sfintei Euharistii, ca taină prin excelenţă eclezială. Mucenicii trăiesc în jertfa lor, concomitent jertfa lui Iisus Hristos dar şi a întregii sale Biserici. Există o identitate de fond între martiriu şi euharistie, care centralizează şi fundamentează euharistia în Sfânta noastră Biserică. Atunci când mai mulţi mucenici sunt prigoniţi, deodată mai mulţi sfin¬ţi se constituie într-o comuniune şi într-o comunitate frăţească, realizată. de împreuna lor pătimire. În felul acesta ei, în Biserica lui Iisus Hristos, atrag atenţia în chip explicit asupra identităţii euharistice şi comunitare a mor-ţii lor. "Jertfelnicul este gata, spune Sfântul Ignatie, voi ajunge prin dra¬goste în corul îngerilor, sa cânt Tatălui, în Hristos Iisus." La rândul ei, Biserica care se zideşte în jertfă şi cântare euharistică, răspunde în acelaşi ritm frăţesc, cu râvna ei spre Iisus Hristos, împlinind cererea mucenicului şi recunoscând dimensiunea sacramentală a jertfei sale. Martirul Sfântului Alexandru este relevant în acest sens. În timp ce Sfântul era martirizat, creştinii lăudau şi cântau lui Dumnezeu şi mucenicului în acelaşi timp: "Bine ai venit, robule al Domnului! Să binecuvântezi şi oraşul şi patria noastră! Să-ţi dea Domnul răbdare, pentru a-ţi isprăvi călătoria". 
  
Prezenţa plenară a lui Iisus Hristos în Sfinţii Mucenici 
  
Actele Martirice arată cu îmbelşugare şi prisosinţă că în suferinţa lor, sfinţii mucenici nu sunt niciodată singuri. Dumnezeu, cel "minunat întru sfinţii Săi", se află permanent în ei şi în toate momentele vieţii lor. În martiriul Sfântului Policarp se spune că: "cei chinuiţi dovedesc tuturor că în ceasul mucenici¬ei, prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine spus, Domnul Iisus Hristos însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ai săi". Tot în acest sens grăieşte şi scrisoarea martirilor din Lyon, care subliniază faptul că însuşi Domnul Iisus Hristos oferă, în mod vădit şi evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturală. "Noi toţi, zice epistola, temându-ne ca Blandina nu va putea avea curajul să mărturisească pe Iisus Hristos, din cauza slăbiciu¬nii trupului ei, ea a împlinit aceasta cu atâta tărie încât cei ce o chinuiau s-au descurajat şi schimbându-se unii pe alţii o chinuiau în tot felul şi modul, de dimineaţa şi până seara; dar ei înşişi s-au declarat învinşi, ne mai având ce sa-i mai facă şi se mirau că mai poate să respire, întreg trupul ei fiind de jur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, ei, mărturisind că un singur chin de felul acesta era suficient ca să-i aducă sfârşitul, fără să mai fie ne¬voie de atâtea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, îşi reînnoia puterile prin mărturisirea lui Iisus Hristos". 
  
Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi - are un rol covârşitor în viaţa martirului, trebuie subliniat faptul că mucenicul, în suferinţa sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodată părăsit de Sfântul Duh. El este acela care insuflă nevoito¬rului răspunsurile în faţa persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mu¬cenicului şi cuvintele sale să fie considerate ca autentice mărturisiri de credinţă şi evenimente liturgice, care se împlinesc în acelaşi timp. Biserica a consi¬derat aceste manifestări muceniceşti ca fiind lucrări şi roade ale Sfântului Duh şi le-a pus alături de Sfânta Scriptură. Cuvintele şi învăţăturile martirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate de acelaşi Mângâietor şi sunt lăsate Bisericii spre folosul tuturor credincioşilor ei. Sfântul Ignatie Teoforul în epistolele sale ara¬tă că aceste daruri duhovniceşti sunt oferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecărui membru al Bisericii, prin intervenţia directă şi mijlocirea Sfinţilor mucenici, care bine s-au nevoit. Ca următori ai patimilor Mântuitorului Iisus Hristos, mucenicii îşi poartă crucea împreună cu Domnul lor, renunţând la ei, pentru ca Iisus Hristos să trăiască în ei. Domnul nostru Iisus Hristos este deci în ei, în viaţa lor, încununându-le suferinţa. Ca purtători ai acestor chinuri, mucenicii se împărt㬺esc de slava lui Dumnezeu şi împărăţesc împreună cu El de-a dreapta Tatălui. în acest sens, suferinţa lor este văzută ca act de colaborare şi de conlucrare cu suferinţa Mântuitorului la opera de mântuire şi curăţire a lumii de păcate şi patimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-l mărturisi pe Iisus Hristos este un botez care curăţă complet de păcate, realizând astfel, asemănarea cu moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Tertulian, în lucrarea sa, De Baptismo, spune că mucenicii îşi dau viaţa în botezul lor, practicând, în acest fel, bote¬zul sângelui. Dacă în botezul cu apă credinciosul primeşte iertarea pă¬catelor în botezul sângelui martirul primeşte coroana şi cununa vieţii veşnice din mâinile lui Iisus Hristos însuşi. După acest botez nimeni nu mai păcătuieşte, spune Sfântul Ciprian al Cartaginei. Faptul ca martirul ori mucenicul s-a unit deplin şi desăvârşit cu Iisus Hristos în jertfa şi mucenicia sa este con-firmat şi de cinstirea pe care o dobândeşte după sacrificiul său. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici că sunt împreună cu Iisus Hristos şi, în acest mod, memoria şi toate ale lor au devenit un tezaur de mare preţ al ei. Mucenicul este şi din acest punct de vedere nedespărţit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cinstit cu multă veneraţie de credincioşi. În martiriul Sfântului Policarp al Smirnei se subliniază acest adevăr: "ne închinăm lui Hristos, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe uceni¬cii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăra¬tul şi învăţătorul lor... Noi am dobândit apoi osemintele lor mai cinsti¬te decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios". 
  
Prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa mucenicilor este subliniată şi de momentul mărturisirii credinţei mucenicului înaintea muncitori¬lor şi a lumii păgâne dezlănţuite asupra lui. Aceste clipe se înscriu într-o nouă formă de viaţă şi vieţuire care va angaja întreaga fiinţă a martirului în proce¬sul de transformare şi metamorfozare a lumii. Dialogul sau raportul dintre mucenic şi călăul său n-au decât o singură varianta existenţială "converteşte-te sau ucide-mă". Ca şi Mântuitorul Iisus Hristos, care a mărturisit cu seninătate şi iubire în faţa lui Ponţiu Pilat, şi mucenicul vorbeşte judecătorului său ca unui prieten, fără să-l urască. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfânt, de aceea el propu¬ne semenilor săi un limbaj nou, în stare să vindece necredinţa, boala şi suferinţa cauzată şi generată de păcat. De asemenea, vorbele sale determină spre o viaţă nouă şi ajută pe cel care se hotărăşte să se convertească şi să-l ur¬meze pe Iisus Hristos. De cele mai multe ori martirii cântă, intonând cuvinte din Sfânta Scriptură, arătând prin aceasta ca viaţa împreună cu Iisus Hristos şi în Hristos este un imn de slavă adus lui Dumnezeu. în acest sens mărturisirea lor este ortofonă, în contrast cu zgomotul păcatului şi al mor¬ţii. Prin aceste manifestări, mucenicii construiesc manifestarea cultică şi imnografică a Bisericii în toată plinătatea ei. Opus fiind cuvintelor lor nu poate fi decât bles¬temul promovat de învăţăturile înşelătoare ale păgânilor, care-şi au origi¬nea în viclenia şi perfidia iadului. împotriva diavolului şi a tuturor mijloacelor sale ucigătoare de suflet se aşează conştient şi senin mucenicul şi martirul lui Iisus Hristos, angajat pe calea adevărului şi al dreptăţii, ca să lupte împotriva idolilor şi întunecimii diavolilor. 
  
Prin urmare, pătimitorii lui Iisus Hristos, plini de forţă harică şi îndrăznea¬lă sfântă se prezintă înaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune în faţa lumii, potrivnice credinţei lor, credinţa şi iubi¬rea creştină, pe care le mărturisesc cu propriul lor sânge. Spre deosebire de lumea păcatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinţe care trăiesc în Dumnezeu şi după poruncile lui Dumnezeu. Cu toate că lumea îi con¬sideră nebuni şi ieşiţi din minte, mucenicii sunt singurii înţelepţi şi rezo¬nabili, într-o lume întunecată de satana şi deteriorată ori degradată de rău, răniţii pen¬tru iubirea lui Iisus Hristos sunt singurii luminaţi la minte şi la chip. Pe acest ring şi stadion martirii au posibilitatea să înfrunte direct şi pe propriul său te¬ren pe tatăl minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezidă în faptul că ei mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa căruia "tot genunchiul tre¬buie să se plece şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de de¬desubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl". Pentru păgâni şi rău credincioşi Dumnezeu se ascunde, dar este găsit de aceia care-L caută cu toată inima şi împli¬nesc poruncile lui. Mucenicii se desfătează, prin urmare, de dulceaţa vieţuirii în Dumnezeu şi primesc puterea de la Iisus Hristos. în asemenea ambianţă, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui, lor le este foarte uşor să schimbe viaţa teres¬tră pentru viaţa cerească. Momentul despărţirii lor de trup consemnează pentru mucenici, începutul unei vieţi reale şi al unei experienţe plenare de comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. Mucenicul doreşte să se unească cu Iisus Hristos, a cărui împărăţie nu este din această lume, El fiind Dumnezeul real şi personal. Trecerea sa din această lume înseamnă întâlnirea sa cu cel preţuit, iubit şi dorit atât de mult, cum se arată în troparul de la sfintele mucenice: "pe Tine, mirele meu, te iubesc şi pe tine, căutând, mă chinuiesc". Ca să ne dăm mai bine sea¬ma de această năzuinţă sufletească, ne ducem cu mintea la strămoşul nostru Adam care, înainte de căderea sa în păcat, trăia în comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranţă, după îndreptarea noastră prin Iisus Hristos tot comuniu¬nea a rămas ca singura experienţă valabilă cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om. 
  
"Părinţii, zice Sfântul Grigorie Palama, ne-au învăţat să cugetăm despre Dumnezeu trecând mai întâi prin experienţa comuniu¬nii", întrucât numai această formă de trăire dă voie omului să-şi deschi¬dă cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniază faptul că Dumnezeu nu se comportă ca o fiinţă abstractă, ci ca o persoană care poate şi doreş¬te să stea în relaţie cu alte persoane, în comuniune de dragoste. Mai în¬tâi Dumnezeu, din iubire dumnezeiască nelimitată şi nemărginită, şi-a arătat dragostea sa de¬săvârşită, prin coborârea lui la noi când a luat firea noastră stricăcioasă. Cuprinşi în această iubire oamenii urcă la Dumnezeu, răspunzând aces¬tei chemări divine inaugurate prin jertfa şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu îngustează creatura sa prin cuprinderea ei în sine, ci dimpotrivă, ea se îmbogăţeşte cu fiecare înaintare în Dumnezeu. Tocmai datorită acestei dispoziţii sufleteşti pentru viaţa fericită şi aces-tei disponibilităţi spre comuniune, mucenicul devine omul întregii lumi şi pentru toate timpurile. Sacrificiul său reflectă jertfa lui Iisus Hristos, Domnul făcându-se şi mai vizibil prin ei în lume. Deşi El este necunoscut în fiinţa lui, totuşi este perceptibil în strălucirea sa divină, atât în faptele eroice ale plăcuţilor săi, cât şi prin sfintele lor moaşte, pline de duh şi de adevăr. Prin Mântuitorul, mucenicul învaţă să trăiască drept, să discearnă binele de rău şi, în orice loc sau moment al vieţii sale, el doreşte să tră¬iască numai cu Dumnezeu. Faptul că mucenicul îşi pecetluieşte crezul său prin moarte violentă, aceasta nu înseamnă că el doreşte neaparat moartea. Cu toate acestea, tre¬buie totuşi să subliniem faptul că el este conştient că doar prin jertfa mucenicească a propriei sale fiinţe poate să ajungă la cel pe care-l iubeşte, adi¬că la Iisus Hristos. Prin sângele său, el pecetluieşte iubirea sa şi ea devine ast¬fel singurul mijloc de a fi în iubirea lui Dumnezeu şi de a pecetlui aceas¬tă intimitate cu propria sa viaţă. Acest semn al sensibilităţii sale pline de dragoste divină este subliniat de sacrificiul său pentru Iisus Hristos, gest care reprezintă plenitudinea iubirii sale faţă de atotputernicul Dumnezeu şi faţă de întreaga lume. Potrivit spuselor Sfântului Clement Alexandrinul, "dacă trecem la iu¬bire, martirul este fericit cu adevărat când mărturiseşte iubirea divină, pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit lui cu totul". 
  
Experienţa comuniunii depline şi desăvârşite aici, acum şi în veşnicie 
  
Răsplata martirului este preamărirea sa în ceruri, adică trăirea împreu¬nă cu Iisus Hristos şi în unire veşnică cu Dumnezeu. De bună seamă, suferin¬ţa îndurată nu are comparaţie cu slava cerească de care s-a învrednicit. Mucenicul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu în viaţa pământească, iar după sfârşitul său locuieşte în comuniune permanentă şi neîncetată cu Domnul, cu¬noscând în mod desăvârşit fericirea deplină în iubirea dumnezeiască. El va primi însutit ceea ce a lăsat aici, împărăţind împreună cu Iisus Hristos în veşnicie. Pentru jertfa sa şi pentru chinurile sale îngrozitoare şi mai presus de fire, el s-a făcut vrednic cu adevărat de o amintire nepieritoare, după cum spune Eusebiu din Cezareea. Dar mucenicii, chiar dacă au ajuns în unire desăvârşită cu Dumnezeu, rămân totuşi în Biserică în ajutorul fraţilor şi surorilor lor. Vieţile sfinţi¬lor au fost transmise Bisericii în scris ca să arate urmaşilor modul de a se conduce în viaţă după poruncile lui Dumnezeu. Astfel, "luptele atleţi¬lor credinţei, eroismul lor victorios în atâtea încercări, biruinţele pe care le-au avut împotriva demonilor, victoriile pe care le-au obţinut asupra vrăşmaşilor nevăzuţi şi coroanele pe care le-au dobândit în aceste lupte" rămân pentru creştini o experienţă demnă de urmat şi o amintire veşni¬că. Cinstirea lor este asociată cu cinstirea lui Iisus Hristos şi, oriunde este prea¬mărit Mielul cel nevinovat, sunt preamăriţi şi mucenicii săi. Biserica a practicat chiar de la începuturile creştinismului asemenea forme de cult, aşa cum arată Sfântul Apostol Iacov în rugăciunea drepţilor, mult insistente şi stăruitoare. Această manifestare interpersonală de afecţiune şi cinstire reci¬procă ajută pe orice creştin să treacă cu toată biruinţa pragurile vieţii, depăşind şi bine gestionând toate obstacolele, încercările, piedicile şi cursele ori capcanele acesteia, dacă, bineînţeles, nu suntem prea comozi, leneşi şi laşi, ignoranţi sau aroganţi... Sfântul Ioan Evanghelistul lămureşte aceasta trăire eclezială când spune: "cei 24 de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor". Mucenicii au trăit cu adevărat în "strâmtoarea cea mare" şi de acolo au venit cu hainele spăla¬te în sângele Mielului. Faptul că ei cunosc strâmtoarea şi suferinţa îi de¬termină în mod cert să se îndrepte spre fraţii lor din suferinţe pentru a-i ajuta. Biserica în drum spre împărăţia cerurilor cheamă pe mucenici în ajutor, aşa cum se arată în Martiriul Sfântului Arhidiacon şi întâi mucenic Ştefan şi Policarp al Smirnei, care ne spune că creştinii se adunau la locurile unde au fost martirizaţi sau îngropaţi mu¬cenicii şi, cu bucurie şi veselie, sărbătoreau ziua martiriului lor, "ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru de¬prinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă". Tertulian, la rândul său, aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru cei mor¬ţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale şi duhovniceşti. Potrivit acestor realităţi consemnate în trecutul Bisericii şi trăite şi astăzi, creştinii dintotdeauna "se închinau lui Iisus Hristos pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubesc după vrednicie ca pe ucenici, următori şi imitatori ai Domnului". 
  
Dacă privim fenomenul martiric şi martirologic mai în adâncul lui vom constata că experienţa duhovnicească a martirilor depăşeşte cu mult mulţumirea per¬sonală de a fi în Dumnezeu. Dragostea adevărată după cele cereşti şi sta¬tornicia în iubirea divină antrenează pe mucenici să năzuiască să ajungă dincolo de mântuirea proprie, până la dorinţa înflăcărată de a cuprinde pe toţi fraţii în Iisus Hristos. Dacă ne reîntoarcem la unitatea dintre mucenici, Biserica şi Iisus Hristos, vom constata că supliciul martiric în Iisus Hristos unifică Biserica adunată în momentul adecvat liturghiei. Cum s-a putut constata, mucenicul şi martirul se aduce pe sine jertfă lui Dumnezeu în mijlocul lumii, întru care sunt şi numeroşi creştini, iniţiind astfel o adevărată anamneză euharistică. Taina lor se împlineşte "întru slava lui Dumnezeu" pe altarul împărăţiei ceru¬rilor. Din Faptele Apostolilor şi din Vieţile Sfinţilor ştim că strălucirea Sfântului Ştefan, bucuria şi zâmbetul fericiţilor mucenici, semnalează tai¬nic conţinutul apofatic al muceniciei lor. Sfinţii văd slava lui Dumnezeu şi se bucură, amplificând inefabilul experienţei lor. Cei ce contemplă eu¬haristie sacrificiul martiric şi mucenicesc pot observa şi constata că trupurile celor jertfiţi pentru adevăr sunt transfigurate, iar focul şi chinurile nu mai au putere asupra lor. Rezultă de aici că martirii şi mucenicii fac experienţa jertfei autentice şi împărtăşirii reale de Iisus Hristos, ca prefacere euharistică. Această experienţă nu este alta decât "mireas¬mă plăcută" pentru cei ce au pătruns cu privirea dincolo de chinul lumii acesteia. De asemenea, mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos pentru comuniunea cu El, martirii transmit slava experienţei lor celor credincioşi care-i înconjoară şi totodată întregii Biserici. Sfânta Agatonica vedea în mucenicia Sfântului Policarp "slav şi măreţia Domnului", drept pentru care ea a ales mucenicia cu încrede¬rea că şi cu ea se împlineşte taina ospăţului martiric: "cina aceasta a fost împlinită şi pentru mine; aşadar, trebuie să iau şi eu parte, spre a mânca la această slăvită cină". Categoric, Sfânta s-a simţit chemată spre martiriu, aşa cum se simţea chemată, la fiecare Sfântă Liturghie, să se împărtăşească, împre¬ună cu obştea creştină, cu trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos. De fapt, toate ac¬tele martirice şi vieţile sfinţilor mucenici subliniază în acelaşi ton miezul ritualului liturgic al Euharistiei, mulţumirea şi împărtăşirea. în martiriul mucenicilor scilitani citim că "toţi au zis: mulţumim lui Dumnezeu. Şi astfel, împreună, s-au încoronat cu martiriul domnesc cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor". Prin urmare, Taina lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale se împlineşte în Taina Euharistiei, a jertfei, a muceniciei şi a martiriului, din care şi de la care noi, cei delăsaţi, comozi şi delăsători avem şi am avea foarte multe de învăţat şi de împlinit. Viaţa martirului nu se sfârşeşte prin mucenicia sa, ci continuă; sfârşi¬tul său nu este o ruptură, ci o împlinire. Prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în el şi, deci şi în noi, este o experienţă ce nu se sfârşeşte. Creştinii primelor veacuri erau pe de¬plin convinşi că Domnul slavei se descoperă şi manifestă în bineplăcuţii Săi biruitori şi învingători, aşa cum S-a arătat biruitor în însăşi moartea Sa. În acest sens, mucenicia apare ca o experienţă harismatică de cea mai înaltă trăire duhovnicească. "Ei au cerut viaţă, care li s-a dat şi au împărtăşit-o şi celorlalţi". După unirea depli¬nă şi desăvârşită cu Dumnezeu, după cina cea de taină, slujba lor nu s-a încheiat încă, fieca¬re dintre ei constituindu-se într-un moment sărbătoresc de preamărire a lui Iisus Hristos. Conţinutul tainic al jertfei lor este pacea care, paradoxal, este transpusă sângeros în martiriu şi mucenicie. "Iubind totdeauna pacea şi dăruind neîntrerupt pacea, ei au plecat în pace la Domnul, fără să lase mamei bi¬serici suferinţa, nici dezbinare ori război între fraţi, ci bucurie, pace, în¬ţelegere şi iubire." După condamnarea, lapidarea şi execuţia lor, Duhul Sfânt poartă de grijă şi de trupurile martirilor ori a mucenicilor, păstrându-le ca pe nişte odoare de mare preţ. Sfintele relicve devin sim¬bolul triumfului martiriului şi a muceniciei asupra dezintegrării, deteriorării şi degradării. Duhul aduce în prim plan, prin ele, experienţa mântuirii şi a iertării, a comuniunii şi a iubirii desăvârşite. În ele, fiecare comunitate bisericească şi eclezială contemplă lucrarea plină de har a împărăţiei lui Dumnezeu. Pornind de la acest adevăr, la sfârşitul Sfintei Liturghii, creştinii sunt trimişi să împărtăşească lumii darul vieţii veşnice, proclamând neîncetat Stăpânia Duhului Sfânt. 
  
Un alt aspect al perpetuării şi permanentizării cinstirii Sfinţilor Mucenicii îl constituie agapele creştine din Biserica veche. Ele erau însoţite de comemorarea mu¬cenicilor ca ocazii şi prilejuri anamnetice de comuniune dintre creştini, mucenici şi, bineînţeles, Domnul nostru Iisus Hristos – „Mielul lui Dumnezeu, Cel care prin Sfânta Lui Jertfă a ridicat toate păcatele lumii”. Evident, trupurile martirilor şi ale mucenicilor dăruiau şi ofereau această po¬sibilitate de întâlnire tainică, între martiri şi cei vii. Prin sfintele lor moaşte, comunitatea se reunea, se consolida şi se rezidea, încorporându-se sacramental ca Euharistie, în chinonia desăvârşită a Sfintei Treimi. În aşa fel că sărbătoarea unui sfânt mucenic era semnul văzut al iubirii Tatălui pentru Biserică, aidoma da¬rurilor euharistice. Prin această taină, a muceniciei şi a sfintelor moaşte, Mântuitorul imprimă tainic lucrarea harului şi veşnicia ritmurilor noi ale împărăţiei Cerurilor, unde materia devine nealterabilă, pnevmatică şi pnevmatoforă, plină de sla¬vă şi sfântă. Trebuie să subliniem încă odată faptul că sfintele moaşte nu au fost niciodată imagini ale unui "memento mori", ci icoane ale formei viitoare şi desăvârşite ale trupului lumii acesteia, sfinţit prin lucrarea euharistică, sfinţitoare şi sacramentală a Bisericii. Înţelegem de aici că prin aceste experien¬ţe ecleziale se descoperă clar, limpede şi lămurit dimensiunea universală a Sfintei Liturghii precum şi angajamentul creştin faţă de lume. În Dumnezeiasca Liturghie, la care sunt de faţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfinţii Mucenici şi toţi creştinii, sunt adunate şi cuprinse toate elemente creaţiei, dispuse în forma per¬fectă a Ierusalimului ceresc, sau cum se exprimă foarte edificator, grăitor şi cuprinzător rugăciunea: "În Biserica slavei Tale, în cer a sta ni se pare". 
  
Prin urmare, aici şi acum în încheiere, vom susţine cu toată tăria şi convingerea că, trăind experienţa împărăţiei Cerurilor prin slava hristică a mucenicilor şi martirilor, Biserica contemplă viaţa veşnică, prin intermediul sau cu ajutorul soteriologiei şi eshatologiei, în cuvintele şi gesturi¬le lor. Ea participă la viaţa nestricăcioasă a Duhului încă de aici, astfel că fiecare comunitate, angajată în sens mistic prin Sfânta Liturghie în taina marti¬riului, a jertfei şi muceniciei, şi în mod explicit prin încercările şi pătimirile din lumea aceasta, asumate într-un duh de credinţă, cu toată responsabilitatea, răbdarea şi nădejdea creştină, câştigă luciditatea du¬hovnicească, exprimată în unicul mod eclezial de a fi: "fiţi tari în credinţă şi să vă iubiţi unii pe alţii". Dacă Biserica ignoră această paradigma martirică ori mucenicească şi se detaşează sau dispensează de ea, riscă să uite propria ei natură şi propria ei voca¬ţie. Cu alte cuvinte, Biserica şi martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai pro¬fundă a martiriului este dată în mărturisirea cuvântului Bisericii despre harul eshatologic învingător şi biruitor, prin care mucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se împlinesc pe ei înşişi văruind lumea. Martirul şi mucenicul dă mărturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos în care el rămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbeşte tuturor creştinilor şi tuturor timpurilor, spunându-le că moartea lor nu este zadarnică, ci ară¬tând felul autentic de a fi al credinciosului, care s-a îmbrăcat în Iisus Hristos – Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul - prin sfânta Taină a Botezului – săvârşit de către sacerdotul pururea slujitor şi jertfitor, în numele Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi – Celei de viaţă făcătoare, dătătoare şi ziditoare. 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Jertfa Euharistică – între asumarea responsabilă a libertăţii umane şi realitatea autentică a muceniciei creştine... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1638, Anul V, 26 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!