Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1634 din 22 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Despre viziunea Domnului Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte, cu privire la raporturilor dintre Stat, Biserică şi Culte religioase, în România contemporană… Partea a II - a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Statul român nu este un stat laic” – despre viziunea Domnului Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte, cu privire la raporturilor dintre Stat, Biserică şi Culte religioase, în România contemporană… 
  
Partea a II - a 
  
În altă ordine de idei, într-un alt context şi altă împrejurare, în cursul lunii iunie, anul acesta – 2015, Domnul Secretar de Stat pentru Culte Victor Opaschi, a vorbit într-un interviu pentru Q Magazine despre diplomaţia religioasă, subiectivismul credinţei şi politică printre culte. 
  
Căci, de 23 de ani neîntrerupţi l-a însoţit pe Preşedintele Ion Iliescu pe drumul sinuos al tranziţiei româneşti în calitate de consilier pentru cultură şi culte (1990 - 2012). 
  
După cum bine ştim, Premierul Victor Ponta l-a cooptat în echipa guvernamentală ca secretar de stat în Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (2012 - 2013), iar din luna februarie anul 2013, după cum am mai spus, l-a numit la conducerea Secretariatului de Stat pentru Culte. După cum putem observa şi constata, Domnul Victor Opaschi este o persoană cu o vastă experienţă în zona relaţiilor stat-culte, profund cunoscător al vieţii religioase, promotor al libertăţii religioase, capabil să impulsioneze şi să valorifice dinamismul vieţii religioase în folosul tuturor. 
  
A sprijinit cultele religioase pentru a-şi redobândi rolul şi locul pe le-au avut în viaţa societăţii româneşti, a militat pentru reintrarea în legalitate a Bisericii Greco-Catolice, pentru restabilirea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul, a pregătit încă din anul 1991 vizita Papei Ioan Paul al II-lea în ţara noastră, s-a implicat decisiv în buna organizare a Festivalului „George Enescu” începând cu anul 1991 și a avut un aport considerabil la înfiinţarea Institutului Cultural Român. Sunt doar câteva dintre realizările sale politice. 
  
A avut un rol deosebit de important la normalizarea relaţiilor dintre statul român şi Casa Regală, pentru aceasta fiind decorat de Regele Mihai. Poate cea mai complexă şi mai sensibilă misiune căreia a avut a-i face faţă a fost înfiinţarea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România, la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, al cărui reprezentant a fost în cadrul comisiei. Pentru această activitate a fost decorat în anul 2009 de preşedintele Traian Băsescu. 
  
- Stimate Domnule Victor Opaschi, am în mână un volum recent editat de Secretariatul de Stat pentru Culte intitulat „State and Religions in Romania”. Cred că puține instituții publice din România reușesc să publice un material de o asemenea calitate intelectuală și grafică. Care este povestea acestui volum? 
  
- Aşa după cum am mai declarant, atunci când am devenit Secretar de Stat pentru Culte, în luna februarie anul 2013, am înțeles că o mare provocare a relației dintre stat și cultele religioase din România o reprezintă cunoașterea dinamicii religioase, sau mai bine zis lipsa cunoașterii acesteia! Marea majoritate a oamenilor cu care interacționam nu cunoșteau lucruri elementare despre viața religioasă din România, aducând tot timpul în discuție stereotipurile avansate de presă. Este, totuși, un domeniu extrem de complex și de sensibil asupra căruia s-au aplecat de-a lungul istoriei toți marii gânditori, ceea ce înseamnă că astăzi avem o pluritate de școli de gândire asupra articulării relației dintre stat și Biserică. Relația puterii politice cu cultele religioase și raportarea acesteia la fenomenul religios este una dintre cele mai delicate tipuri de politici publice pe care le are de implementat orice guvern într-o democrație. Mi s-a părut în acel moment că suntem într-un fel de dialog al surzilor şi că societatea în ansamblul ei nu știe mare lucru despre fenomenul religios – lucruri concrete, fapte, nu speculații. Am considerat că și Secretariatul de Stat pentru Culte, ca orice instituție publică, are datoria să informeze și să se prezinte în fața cetățenilor în mod transparent și proactiv. 
  
Nu este nevoie să așteptăm să apară în presă diverse subiecte de dezbatere ca să ne pronunțăm asupra lor, să corectăm diferite speculații, zvonuri, cifre aruncate la întâmplare: este de preferat să așezăm dezbaterea publică pe baze corecte și clare în privința relației dintre stat și Biserică. Cu entuziasmul începuturilor, le-am propus colegilor mei și am redactat în cadrul instituției o primă variantă a cărții, în limba română (Statul şi cultele religioase), cu informații de la toate cele 18 culte religioase recunoscute, precum și de la instituții publice. Am primit o avalanșă de felicitări, de observații constructive, precum și impulsul de a trece la publicarea unei ediții în limba engleză, ca instrument de lucru și în plan internațional. 
  
- Se împlinesc, deci, mai bine de doi ani de când sunteţi la Culte. Ce faceți dumneavoastră opt ore pe zi la birou? 
  
- În primul rând, cel mai adesea nu stau mai puțin de 12 ore pe zi la birou, iar sâmbăta şi duminica sunt prezent la diverse ceremonii religioase. În ultimii doi ani, cred că am reușit să deblochez multe dintre restanțele administrative ale instituției, am refăcut la recomandarea Curții de Conturi proceduri care trebuiau aduse la zi. 
  
Dar, dincolo de aspectele administrative, funcția este una politică și prin urmare poartă cu sine responsabilitatea politicilor publice legate de viața religioasă. Este și o funcție de mediere, așa cum ne impune HG de funcționare a instituției. 
  
Secretariatul de Stat pentru Culte aduce la aceeași masă culte și instituții publice. Cultele religioase nu sunt instituții de stat sau ale statului. Sunt organizații publice de drept privat asemănătoare cu universitățile, dacă vreți. Sunt localizate mai degrabă în zona societății civile, iar acest lucru ne obligă la un dialog constant cu ele. Sunt părți însemnate ale societăţii atât sub aspect numeric, acoperind circa 99,8% din populație, dar și calitativ, prin aportul pe care-l au la binele comun, într-un registru juridico-politic definit de neutralitatea activă a statului. Deci, dacă vreți, Secretarul de Stat pentru Culte este un mediator între stat și această parte importantă a societății civile care sunt cultele religioase. 
  
În plus, rolul meu este și unul de reprezentare și de informare. Adesea sunt pus în situația de a „catehiza” persoane publice în ceea ce înseamnă politicile publice religioase din țara noastră. 
  
Apoi, mă văd zilnic cu reprezentanți ai cultelor, oameni politici, reprezentanți ai asociațiilor religioase, ai ONG-urilor, ai presei ș.a.m.d., în încercarea de a identifica punţi de consens necesare în orice democrație. După mai bine de 25 de ani în serviciul public, am învățat că politicianul trebuie să caute consensul în favoarea tuturor cetățenilor și să nu se lase intimidat de vocile cele mai stridente. 
  
În viutiunea mea, funcţia de Secretar de Stat pentru Culte este una politică, iar asta înseamnă responsabilitate în fața cetățenilor: trebuie să ai tot timpul conştiinţa faptului că activitatea ta este una care generează schimbări în viaţa tuturor cetăţenilor, nu doar a cultelor religioase ca instituții. 
  
- Cu alte cuvinte, nu este un loc potrivit pentru un tehnocrat, adică un teolog în cazul de faţă, pentru că teologia singură nu își propune și nici nu poate oferi o cunoaştere practică a dinamicii politice a relaţiei dintre stat şi culte, în cazul nostru! 
  
- Exact. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cum am putea defini mai popular teologia, nu te ajută prea mult, spre exemplu, la medierea relaţiei dintre un cult religios și o instituție publică. Desigur, cunoștințele despre fenomenul religios, cunoștințele teologice chiar pot ajuta și ajută foarte mult la înțelegerea particularităților vieții religioase și ale funcționării cultelor religioase. Dar capacitatea de a lua decizii rapide şi ferme, luând în considerare atât particularitățile locale, cât și nevoile de ansamblu ale societății nu se învaţă din tratatele de teologie, ci din practica politică. Teologul converteşte la credinţa în Dumnezeu, pe când politicianul este obligat să practice, dacă vreţi, o „convertire” la democraţie. 
  
- Altfel spus, cum reuşiţi să administraţi, din funcţia politică, cele 18 culte religioase în relaţia lor cu statul? 
  
- Secretariatul de Stat pentru Culte nu conduce cultele religioase. Acestea sunt autonome, aşa cum este normal într-o democraţie. 
  
În plus, statul român nu este un stat laic aşa după cum am mai spus, şi după cum vehiculează, din păcate, diverşi oameni care vor să inducă opinia lor conform căreia statul ar trebui să fie laic în sensul de a fi total dezinteresat de religie şi chiar împotriva religiei. Dimpotrivă, pentru statul român, religia, cultele religioase au un aport eminamente pozitiv în societate și este important ca mai ales aceste 18 culte religioase, în care se regăsesc peste 99% din cetățenii României, să fie active în spațiul public. 
  
Așadar, suntem într-un regim de neutralitate a statului în plan religios, în sensul că niciun cult nu este privilegiat, nu avem o biserică de stat, ci toate cultele sunt egale în faţa legii. În acelaşi timp, această neutralitate este, cum spuneam, conotată pozitiv, în sensul că statul vine în întâmpinarea fenomenului religios. 
  
Secretarul de Stat pentru Culte are nevoie și de o doză consistentă de diplomaţie, precum şi de multă, foarte multă experienţă politică pentru a discerne între interesul societăţii per ansamblu, nevoile sau solicitările locale și respectiv doleanțele unui cult religios sau ale altuia. În situații mai problematice, eşti mai degrabă un ambasador al Guvernului printre cultele religioase, dar și pe terenul mai larg și foarte sensibil al fenomenului religios în ansamblu, care depăşeşte graniţele cultelor religioase propriu-zise. 
  
În activitatea mea publică eu nu pot fi nici religios, nici antireligios, eu trebuie să fiu democrat şi responsabil, adică pe de o parte să pun în practică voinţa majorităţii, dar pe de altă parte să nu uit nici de ceilalţi, care nu intră în majoritate. Fără o capacitate sporită de dialog cu absolut toate cele 18 culte religioase, dar şi cu alte organizaţii ale societății civile, fie ele seculare sau chiar antireligioase, la o adică, fără capacitatea de a rămâne echidistant, nu poţi exercita această funcţie cum se cuvine. 
  
- Puteți să ne dați, vă rugăm frumos, un exemplu concret? 
  
- Sigur că da! De exemplu, avem foarte multe comunităţi de români în diaspora pe care le tratăm cu maximă responsabilitate. Vă aduc aminte nu doar de Madrid şi de comunităţile de români plecaţi la muncă în Occident, dar mai ales de Valea Timocului, Republica Moldova, românii din Ungaria şi din Ucraina. Circa 4-5% din bugetul nostru merge anual pentru diaspora, unde nu căutăm doar să întărim religios comunităţile respective, ci să avem o contribuţie sub toate aspectele legate de identitatea naţională, de realitatea socială etc. A sprijini financiar o parohie românească din diaspora înseamnă că oamenii de acolo, stabiliţi departe de țară, au un sprijin concret, care pentru statul român nu înseamnă sume mari, dar pentru românii care trăiesc dincolo de granițe poate însemna foarte mult. Și despre asta vorbeam când spuneam că este nevoie de o privire mai largă: la prima vedere, nu facem decât să finanțăm viața religioasă, dar în realitate, ceea ce sprijinim sunt drepturile cetățenilor români din afara granițelor, este identitatea lor națională, culturală, personală, este păstrarea limbii lor, este încercarea de a le asigura o educație în limba română, niște drepturi, un minim sprijin social. 
  
- Cum se prezintă, deci, relația dintre stat și cultele religioase în România anului 2015? 
  
- Relația stat-culte are în centru libertatea religioasă. Aceasta are atât un sens pozitiv, afirmativ – cetățenii au dreptul de a se manifesta sub aspect religios așa cum le dictează propria conștiință (freedom to…), cât și un sens negativ, de refuz al restricțiilor – cetățenii au dreptul ca statul să nu le impună cum să se manifeste religios (freedom from… the state). Tradusă în fapte, libertatea religioasă reprezintă pentru stat o obligație, aceea de a asigura tuturor cetățenilor condițiile cele mai favorabile pentru a-și trăi viața conform propriilor credințe religioase sau convingeri. 
  
În parte, aceasta este datoria Secretariatului de Stat pentru Culte. Asta facem și contribuind la salarizarea clerului și la construcția și repararea de lăcașe de cult. În foarte multe dintre comunitățile parohiale din țară, în special în cazul cultelor minoritare, preoții sau pastorii n-ar putea activa fără acest sprijin din partea statului. Și pentru că se vehiculează diferite cifre, pot să vă dau un exemplu: în anul 2014, sprijinul acordat cultelor prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte se ridică undeva la 0,065% din PIB, respectiv 0,19% din bugetul de stat. 
  
Procentele sunt într-adevăr mici, dar nu văd cum, dacă vă ascundeți în spatele lor, rezolvați problema hemoragiei de fonduri publice îndeosebi către Biserica Ortodoxă Română. Vă dau exemplul sumelor consistente acordate pentru Catedrala Mântuirii Neamului! Numai anul trecut s-au acordat 47 de milioane de lei, adică mai bine de 10 milioane de euro! Am susținut construcția Catedralei și o vom susține în continuare, pentru că trebuie să renunțăm la a face politică doar de azi pe mâine. 
  
Trebuie să privim înainte, iar proiectul Catedralei Neamului este unul important, emblematic nu numai pentru București, ci pentru întreaga țară. Patriarhul Daniel şi-a propus să finalizeze lucrările și să sfințească catedrala în anul 2018, când vom sărbători centenarul Marii Uniri în cadrul Proiectului „România 100”. 
  
Nu văd cum Guvernul ar putea sta deoparte și să spună că nu este interesat să sprijine un astfel de proiect, care până la urmă celebrează și națiunea română modernă, ca efort comun al tuturor cetățenilor de a realiza împreună ceva de durată. 
  
Gândiți-vă că după Revoluție, statul român, indiferent de cine a fost în fruntea lui, n-a reușit să susțină prea multe proiecte naționale, mari construcții publice etc. Dacă Biserica Ortodoxă s-a angajat la un astfel de proiect, mi se pare o necesitate să o susținem. În plus, să nu uităm că Bucureștiul este singura capitală europeană care nu are o catedrală reprezentativă. 
  
În sfârșit, banii acordați pentru construirea și repararea de biserici intră direct în economia locală: se mobilizează forță de muncă, experți, comunitatea în ansamblul ei. Ca să revin. Statul român nu construiește biserici. Statul român sprijină construirea de biserici acolo unde comunitățile locale au nevoie, într-o logică a parteneriatului stat-culte. 
  
- Este deja o practică a tuturor guvernelor ca spre sfârșitul anului să scotocească prin ce-a mai rămas din buget și să împartă cultelor religioase. Guvernul din care faceţi parte a făcut la fel. De ce nu se pune capăt acestei practici? 
  
Dacă vă uitați pe bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte din ultimii zece ani, să zicem, veţi vedea un vârf în perioada dinainte de criză și o lungă perioadă de tăieri drastice. Guvernul condus de Domnul Victor Ponta a considerat că prioritățile României sunt mai degrabă în zona sănătății, a educației și a altor domenii sensibile și a alocat de fiecare dată la început de an sume mici Secretariatului de Stat pentru Culte. După ce s-a constatat o redresare a situației economice, spre sfârșitul anului 2013, apoi iarăși spre sfârșitul anului trecut, din banii care au mai rămas s-au finanţat câteva proiecte cu încărcătură simbolică foarte importantă ale cultelor religioase. Nu sunt bani dați global unui anumit cult religios, ci se finanțează proiecte precise. 
  
Să luăm exemplul bisericii din Madrid. Cred că în total am acordat acolo aproximativ 800.000 de euro în doi ani. Pare că am ajutat Biserica Ortodoxă să-și construiască o biserică proprie, și nici măcar pe teritoriul României. Dar o parohie din diaspora nu este doar un loc de celebrare a unei credințe religioase: ea joacă și rolul de loc de întâlnire a românilor din zona respectivă, îi adună laolaltă. 
  
Prin intermediul credincioșilor și chiar al preotului în multe cazuri, mulți conaționali își găsesc locuri de muncă, locuințe de închiriat, află de diverse alte oportunități vitale când trăiești în străinătate. Biserica, mai ales în diaspora, joacă rolul de agenție de forță de muncă, face asistență socială, iar pentru mulți români este unicul loc în care aud și vorbesc limba română. Biserica îi ajută să se integreze în țara unde s-au stabilit, dar și să păstreze legătura cu acel „acasă” care este țara lor, familia și comunitatea pe care le-au lăsat în urmă. 
  
- În luna noiembrie anul trecut, Curtea Constituțională a stabilit ca ora de religie din școală să nu mai fie obligatorie, în contextul în care Patriarhia Română, Ministerul Educației și Secretariatul de Stat pentru Culte tocmai semnaseră un protocol prin care se consolida autoritatea Bisericii Ortodoxe asupra învățământului religios. Cum afectează această decizie a Curții Constituționale statutul religiei în școală? Se va trece la ore alternative de Istoria religiilor sau educație civică? 
  
- Aici este necesar să clarificăm câteva lucruri. Mai întâi de toate, ora de religie în școală nu a fost niciodată obligatorie pentru elevi. Școlile erau obligate să ofere elevilor ore de educație religioasă, dar părinții (sau, mai recent, minorii de la 14 ani) îi puteau retrage în orice moment. Este, de altfel, singura disciplină pentru care exista o posibilitate de retragere. Decizia Curții Constituționale invită doar la schimbarea unei proceduri: elevii nu mai sunt înscriși automat, ci trebuie să existe o cerere scrisă, dar rămâne în continuare și posibilitatea de retragere de la orele de religie. Mecanismele de funcționare ale acestui nou sistem de înscriere vor fi stabilite în primul rând de Parlament, prin amendarea Legii Educației Naționale, apoi de Ministerul Educației, prin procedurile pe care și le va stabili în acord cu toți factorii interesați. Experiența înscrierii elevilor în mijlocul anului arată că, spre surpriza celor care credeau altfel, marea majoritate a părinților continuă să își dorească pentru copiii lor o educație religioasă prin intermediul școlii. Nu știu dacă introducerea de noi materii alternative poate soluționa ceva, rămâne, cum spuneam, la aprecierea instituțiilor amintite. 
  
În ceea ce privește protocoalele din domeniul educaţiei, semnate și de Secretariatul de Stat pentru Culte, ca „partener secundar”, dacă vreți, pentru că noi nu avem atribuții decât în sensul politicilor religioase în general, nu şi în ceea ce priveşte educaţia religioasă, aceste protocoale reprezintă cu totul altceva decât ceea ce s-a zvonit prin presă, că introducem controlul cultelor asupra învățământului. Ceea ce am semnat cu Biserica Ortodoxă era un protocol de cooperare în învățământ adus la zi, care să permită buna funcționare a învățământului teologic și a educației religioase în școală, unde Ministerul Educației și cultele au responsabilități comune. 
  
După Revoluţie s-au mai semnat astfel de protocoale, aceasta a fost doar o aducere la zi, pentru că avem Legea educației din anul 2011. 
  
În plus, trebuie să vă spun că protocolul de cooperare cu Biserica Ortodoxă a fost doar primul dintr-o serie: am mai semnat cu Biserica Reformată, cu Biserica Unitariană, cu Biserica Catolică de ambele rituri, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, vom semna în curând şi cu celalalte culte. Prevederile lor sunt similare cu cele din protocolul cu Biserica Ortodoxă, dar, deși noi am transmis știrea, presa n-a mai părut interesată. 
  
Deci, în concluzie: aceste protocoale de cooperare sunt ceva normal. Sunt o procedură obișnuită, care se folosește în orice domeniu în care cultele și instituțiile publice cooperează în mod curent. Protocoalele de cooperare se construiesc în baza legilor, nu le modifică, nu le abrogă, nu le schimbă. Protocoalele reglementează niște proceduri. Statutul orei de religie în școală, repet, va fi stabilit de Parlament, iar la nivel practic, de Ministerul Educației împreună cu ceilalți factori interesați. 
  
- Trecem de la una la alta, dar, în legătură cu evenimentele de anul acesta de la publicaţia „Charlie Hebdo” precum și crimele săvârşite împotriva creştinilor de către militanţii ISIS, aș vrea să vă întreb: Nu cumva am intrat, fără să ne dăm seama, în ceva ce seamănă tot mai mult cu un război religios? Dumneavoastră, Domnule Victor Opaschi, sunteți Charlie? 
  
- Eu susţin atât libertatea presei, libertatea de exprimare, cât şi faptul că avem nevoie de un spaţiu public care să nu fie golit axiologic. Dacă spaţiul public nu cuprinde niciun fel de valoare, niciun fel de reper, dacă toate valorile publice sunt negociabile, înseamnă că putem contesta orice, până și democraţia, până la reîntoarcerea la totalitarism. Noi înşine, ca cetăţeni europeni, trebuie să ne ocupăm şi de umplerea cu valori a spaţiului public, nu doar de golirea lui. 
  
Sigur că, omenește vorbind, mă revolt nu doar față de atentatele din Franța sau din Danemarca, ci şi faţă de ceea ce s-a întâmplat în Siria, Irak, Nigeria sau – mai recent – Kenya. N-aş spune că suntem într-un război religios. 
  
Dar odată cu aceste atentate tot mai frecvente, și ținând seama de situația tot mai îngrijorătoare din Orientul Mijlociu, constatăm că fundamentalismul religios câștigă teren și pare a fi din ce în ce mai prezent nu doar în lumea africană și în lumea arabă, ci şi în cea europeană. 
  
Ca Secretar de Stat pentru Culte, urmăresc cu profundă îngrijorare cum grupuri de oameni care pretind că acționează în numele religiei comit asemenea fapte odioase. Pentru că ați amintit ce se întâmplă în Orient, ei bine, având în față zilnic exemplul românesc al unui islam deschis, tolerant, european, îmi este imposibil să cred că autorii unor crime precum cele pe care le urmărim săptămânal se pot pretinde adepți ai aceleiași religii. Este important să tratăm pluralismul societății ca pe o șansă, iar nu ca pe o barieră… (Cf. Floriana Jucan - http://qmagazine.ro/politica-si-religie-cu-victor-opaschi_269949.html - 10.06.2015/19.06.2015). 
  
Câteva consluzii şi încheierea – Epilog 
  
Altfel spus, revenind puţin la problematizarea iniţială, acum în concluzie şi în încheiere, vom recunoaşte faptul că raportul, între şi dintre cele două instituţii, a evoluat în mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextul actual geopolitic, social, cultural şi religios care trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. Această asociere nu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat – Biserică universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologic pe care şi-l asumă. 
  
Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale, îşi normează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale raporturilor sale cu aceste culte religioase. Problema principală se referă la modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Statul Bisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii, totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii. 
  
În situaţia de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că adevărata şi autentica libertate nu există decât în Dumnezeu – Cel în Sfânta Treime lăudat. Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statului în relaţie cu cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un domeniu particular în care intră cine poate şi iese cine vrea şi nu urmărim nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate. Imposibilitatea existenţei unui Stat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii. 
  
Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistă a unei Biserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statului chemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şi fără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şi situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral – dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă. 
  
Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. Trebuie să se ajungă la o reciprocitate şi la o stare de echilibru astfel încât Ea trebuie să deţină în mod concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte esre chemată să adopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă. 
  
În altă ordine de idei, faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor societăţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atât pentru România care a ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat – Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. 
  
În ce priveşte România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional – bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? Şi aceasta în condiţiile în care Biserica este chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica cea triumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – şi vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu „Împăratul Veacurilor ce au să fie!”... 
  
Prin urmare, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. 
  
Însă Biserica, în pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţul istoric, încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc. 
  
Aşa, după cum spuneam, Biserica este un fenomen social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegându-se prin acest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de orice imixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice “tovărăşie” a Bisericii la toate nedreptăţile şi greşelile puterii statale. 
  
În această relaţie Biserica nu poate să îşi uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale caracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei este teandrică, misiunea ei fiind una celestă. Ea nu este o instituţie ca oricare alta. 
  
De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti, pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Un conformism şi o compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea şi autoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica nu are voie să se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, orice bănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinirea vreunei guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi manipulată în platforma program a vreunui partid politic şi nici nu-şi va regăsi, vreodată, sensul; I identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul său predominant constă în a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mântuire, oferindu-le această certitudine, şansă şi posibilitate. 
  
O preocupare intensă şi exagerată pentru problemele ce revin competenţei Statului ar putea genera suspiciuni referitoare la garanţia mântuirii şi a misiunii sale în lume. Căci creştinismul nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, ce faci tu din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? 
  
Material documentar, întocmit, realizat şi redactat de Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre viziunea Domnului Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte, cu privire la raporturilor dintre Stat, Biserică şi Culte religioase, în România contemporană… Partea a II - a / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1634, Anul V, 22 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!