Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1568 din 17 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Material cu şi despre Părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, judeţul Prahova... Partea a II - a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câteva cuvinte şi învăţături despre Înviere, nevoinţă, monahism şi familie creştină, rugăciune, ascultare şi credinţă, rostite de către Părintele Protos. Arsenie Muscalu – Duhovnicul şi Slujitorul Mănăstirii “Sfântul Ioan Evanghelistul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina” din localitatea Cornu, judeţul Prahova… Partea a II - a 
  
Despre credinţă care este totul 
  
- În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Arsenie, care ar fi primele trei lucruri – dacă am putea să le ierarhizăm – mai importante pe care ar trebui să le urmărească un creştin astăzi? 
  
– Credinţa, smerenia şi dragostea! 
  
- Păi… credinţă au toţi astăzi care merg la Biserică. E vreunul care spune că nu crede în Dumnezeu? 
  
– Credinţa vie. Eugen Ionescu spune foarte frumos că, atunci când s-a dus în Sfântul Munte Athos, tânăr fiind, a vrut să se spovedească. Şi a dat peste un duhovnic căruia i s-a spovedit: „Ce puteam să-i spun? Păcatele unui tânăr secularizat din Paris. Păcatele tinereţii”. Şi zice: „După ce m-am spovedit, duhovnicul mi-a spus: «Fiule, nu mă interesează păcatele pe care le-ai spus, că ai omorât, că ai făcut… 
  
Crezi în Dumnezeu? Tu crezi în Dumnezeu?» «Da, Părinte, cred, chiar sunt botezat creştin ortodox». Şi-i zice Părintele: «Nu aşa, fiule! Spune-mi: crezi că Iisus Hristos este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, Proniatorul vieţii noastre?». Adică Părintele – traduce cumva Eugen Ionescu – a vrut să-mi spună: «Nu te-am întrebat dacă tu crezi că Cineva a făcut lumea asta, ca un Ziditor, că este Cineva dincolo de lume, ci: tu crezi că acest Cineva are o legătură personală cu tine?»”. Şi zice el că a rămas puţin descumpănit: „Nimeni nu-mi pusese atât de tranşant problema asta!”. Și, după puţină şovăială, i-a spus: „Părinte, eu cred, dar ajută-mă să înţeleg mai bine!” Şi Părintele a zis: „Fiule, dacă crezi cu adevărat, toate de la sine se aşază în rânduială. Nu am ce să-ţi mai explic eu”. 
  
Despre credinţa aceasta este vorba! Noi toţi zicem că da, credem că este un Dumnezeu… Dar ai o legătură personală cu El? Iisus Hristos, crezi tu că este Ziditorul şi Purtătorul tău de grijă personal – Ziditorul lumii, dar şi purtătorul tău de grijă? Despre credinţa aceasta este vorba, credinţa vie, care presupune o angajare personală. Credinţa este încredere, o încredinţare a propriei vieţi, o dăruire de sine, o dăruire a propriei vieţi în mâinile lui Dumnezeu, ca o sămânţă a unei noi vieţi. Dragostea Sfinţilor este desăvârşirea acestei credinţe. 
  
Lucrurile sunt atât de simple… Ca într-o prietenie. Dacă pe un prieten nu-l mai vezi, nu-l mai vezi deloc, din indolenţă, nu pentru că sunt motive obiective, poţi să zici că ai o prietenie?… Dacă nu-i mai dai din când în când un telefon, dacă nu te mai întâlneşti cu el, poţi să zici că ai o prietenie? Ce legătură vie, personală ai, dacă nu ştii de el, dacă nu afli de el, dacă nu te interesează să ştii ce-a mai păţit, ce i s-a mai întâmplat? Aşa şi aici, parcă prea mult ne concentrăm cumva pe „faptele credinţei”, şi pierdem din vedere legătura asta cu Cel în Numele Căruia facem faptele credinţei. 
  
Vladimir Soloviov spunea că antihrist va oferi toate condiţiile vieţuirii în credinţă. Şi Bisericii îi va oferi toate condiţiile să-şi desfăşoare activitatea. În numele cui?… Asta este întrebarea. În numele cui? Numai ca să fie el adorat. Te lasă să te duci la Biserică, te lasă să faci Liturghia, îţi oferă cele mai bune condiţii să-ţi desfăşori toată activitatea, cu condiţia să-l adori pe el, nu pe Iisus Hristos. Şi omul, dacă vrea să se mintă, se poate minţi. Dacă vrea să se mintă, zice: „Uite, merg la Biserică, mă spovedesc, mă împărtăşesc, sunt bine…”. 
  
- Omul îşi face dumnezeu din propriile lui gânduri despre el însuşi. Este ispita de la iudei încoace – litera și duhul, când Îl judecau pe Mântuitorul că vindeca sâmbăta. 
  
– Da, da, da. Cred că Părintele Simeon de la Essex a spus că poate cea mai cumplită ispită a omului contemporan este de fapt vechea ispită, autoîndumnezeirea. Îşi construieşte o religie căreia el însuşi îi este dumnezeu, de fapt: îi place Ortodoxia, ia din Ortodoxie ceva; îi place şi din Catolicism ceva, ia şi de acolo ceva; din Hinduism îi place ceva, ia şi de acolo ceva. Este „generos”! 
  
Despre căile ce duc către smerenie 
  
- Părinte, ați spus că avem nevoie de credinţă, smerenie şi dragoste. Ce ar trebui să facă omul ca să se smerească? Ni se spune: smereşte-te! Dar cum să te smereşti? 
  
– Sunt tot felul de nuanţe aici, de la om la om. Părinţii ne spun, sigur, Avva Dorothei ne vorbeşte despre calea ce duce la smerenie. Smerenia în sine este de necuprins, de neînţeles cu mintea, fiind dumnezeiască. Dar Părinţii vorbesc despre o cale ce duce la smerenie. Avva Dorothei spune despre trei lucruri. Zice despre rugăciune: cultivând rugăciunea, silindu-ne fiecare, după dragostea lui, după credinţa lui, să cultivăm rugăciunea, să ne rugăm, în chip firesc se sădeşte în noi smerenia, pentru că în rugăciune ţii vie conştiinţa faptului că binele îţi vine de la Izvorul binelui, că nu eşti tu Izvorul binelui. Tu te legi de Izvorul binelui, și atunci nu-ţi mai atribui anumite lucruri, ci ai conştiinţa vie că binele îţi vine din Izvorul binelui, prin rugăciune. 
  
Apoi spunea, iară: în relaţia cu aproapele să nu te înalţi faţă de nimeni. Şi un alt lucru, în cele ale vieţii, „osteneala trupească” zic ei – adică şi cele trupeşti cumva ajută la smerenie. Să spun cum am înţeles eu lucrul acesta. 
  
Pentru un şofer, de exemplu, o stare de suflet are când este la volanul unui Jeep, şi alta este când ar fi la volanul unui Trabant, dacă ar mai circula azi un Trabant de pe vremuri. Adică şi lucrul smerit te smereşte. Nu-i obligatoriu, nu reducem smerenia la asta. Că poţi să te mândreşti, să găseşti o cale de-a te mândri chiar şi când conduci un Trabant. Dar totuşi Părinţii ne dau o înţelegere: lucrurile simple, nu lucrurile strălucitoare. Să avem atragere către lucrurile modeste ale vieţii – în îmbrăcăminte, în purtare, în toate, lucrurile simple te ajută. 
  
Dar Părinţii spun că acestea sunt căi către smerenie: Rugăciunea, a nu te înălţa faţă de aproapele şi a merge către lucrurile smerite ale vieţii. Dar smerenia în sine este de nedefinit, de neînţeles. Smerenia… Sfântul Ioan Scărarul, într-un text atât de frumos, încearcă să cuprindă în cuvânt, şi apoi concluzionează că este neputincios cuvântul în a surprinde ce înseamnă smerenia. 
  
Şi ştiţi că la Avva Dorothei este şi discuţia Avvei Zosima cu un filosof, care filosof îi spune Avvei Zosima: „Cum poţi să spui despre tine că eşti păcătos?! (adică: cum te poţi smeri?) Dar tu nu vezi că eşti sfânt?! Tu nu vezi că lucrezi poruncile?!”. Şi Avva Zosima nu ştia ce să-i spună, şi-i zice doar atât: „Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt!”. Avva Dorothei însă a găsit şi un răspuns pentru filosof, care l-a şi mulţumit pe filosof. Şi Avva Dorothei i-a răspuns în felul acesta: „Aşa cum, deprinzând o meserie, nu poţi să surprinzi momentul și să spui: în momentul ăsta am deprins-o, croitoria, nu poţi să zici «în momentul ăsta am deprins-o», ci stai lângă un meşter și, stând lângă el, încercând, greşind, la un moment dat constaţi că stăpâneşti meseria, aşa şi aici, din lucrarea poruncilor, în chip firesc se naşte în suflet smerenia”. În porunci este ascuns Iisus Hristos. Prin strădania de împlinire a poruncilor, de atragere către dorinţa de a-L urma pe Iisus Hristos, la un moment dat omul descoperă că însuşirile Domnului Iisus Hristos i se comunică şi lui. Iar Iisus Hristos este smerit. „Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” Matei 11:29… 
  
Câteva cuvinte despre adevărata și falsa smerenie 
  
- Am zis lucrul acesta pentru că unii oameni, nu ştiu cum să spun… este mult spus că se automutilează construindu-şi comportamente „smerite”. Tot aşa, încercând să-şi construiască smerenia cu mintea şi cu propria simţire. Nu se poate asta. Este ceva foarte fals, este ceva care sună fals şi poate să devină foarte vătămător. Este ca un om care îmbracă o haină care nu i se potriveşte. Şi vezi că-l strânge acolo, îi stă urât în partea aia, nu merge aşa. Și omul din afara Bisericii te simte. De-aceea mulți zic că oamenii de la biserică sunt mai răi. Este mai greu să te înţelegi cu ei. 
  
O doamnă spunea la un moment dat că, atunci când s-a apropiat de Biserică, s-a simţit bine la început, dar după vreo doi-trei ani a zis: „Simt nevoia să-mi caut prietenii de dinainte de Biserică. Pentru că pot cu aceia să vorbesc normal. Aceştia din Biserică, când vreau să le spun ceva firesc, îmi livrează reţete duhovniceşti. Îmi vorbesc în sentinţe, în parabole ale Sfinţilor Părinţi. Eu vreau să vorbesc cu omul, simplu, firesc”. Şi i-am dat dreptate. Dar m-aş fi bucurat şi să fie mai înţelegătoare. 
  
- Nu că sunt rele parabolele şi sentinţele, ci ele nu exprimă viaţa lăuntrică… 
  
– Și omul are dreptate, în sensul că simte că acela şi-a pus o haină care-i stă rău. Nu i se potriveşte, este strâmtă, nu-i cade bine. Şi omul tocmai asta are tendinţa să respingă – căci parabola este bună, cuvântul de la Sfântul Părinte este bun, este frumos. Aşa și cu smerenia: una-i un produs de firmă şi una-i contrafăcut! – nu poţi s-o contrafaci, s-o fabrici. 
  
Aşa zic Părinţii, că dacă în sufletul nostru se trezeşte dorul după Iisus Hristos, într-o oarecare măsură Îl cunoaştem, ne întâlnim cu El. Dar, de fapt, El ne caută mai întâi de a-L căuta noi pe El. De acolo se naşte în suflet dorinţa de a-I păzi porunca. În strădania de împlinire a poruncii – în poruncă fiind Iisus Hristos ascuns, El ni se comunică. Şi de la El primim smerenia, că este o însuşire a Lui. Smerenia autentică, adevărată. Încă şi Sfântul Siluan zice că smerenia Mântuitorului Iisus Hristos este de neatins. Smerenia prin care ne socotim mai răi decât toţi este smerenia ascetică, smerenia în care este prezent, într-o pondere mai mare cumva, efortul omenesc, demersul omului către Iisus Hristos, este adevărat, binecuvântat de Iisus Hristos acest efort. Dar smerenia lui Iisus Hristos Însuşi, care este fiinţială, este de neajuns pentru om: însetează omul după ea şi nu-i ajunge o viaţă pentru a o dobândi. Este smerenie fiinţială. 
  
Câteva învăţături despre evlavie 
  
- Să vă întreb puţin despre o altă virtute sau lucrare, evlavia, care este iarăşi puţin greșit interpretată în viaţă noastră… 
  
– Probabil că tot aşa, din faptul că avem comportamente lipsite de conţinut. Că dacă nu este simţirea celor veşnice, dacă gesturile nu sunt însoţite de simţirea celor veşnice, ele se simt seci. Sunt „corecte”, dar sunt seci. Vă aduceţi aminte, Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul povestește despre întâlnirea cu preotul acela care făcea icoane, lipea litografii pe lemn şi, ca să se lipească bine, neatent, se punea cu fundul pe ele. Este o grozăvie! Că el nu le simţea că sunt vii. Omul care are evlavie adevărată simte că sunt vii, nu sunt un obiect pentru el, ci simte ceva viu în ele, adică simte legătura vie a icoanei cu prototipul. Şi raportarea lui la icoană preia ceva din raportarea la prototipul care este viu. A avea comportamentul fără simţirea asta te duce la o evlavie falsă. 
  
Dar sunt şi nuanţări aici. Poate să fie cineva conştient că nu are evlavie şi se sileşte către evlavie. El are un comportament lipsit de conţinutul viu, dar motivul pentru care el îşi construieşte acest mod de a se purta este o năzuinţă, şi atunci cred că-i binecuvântat, nu este o evlavie falsă. 
  
Ca să dau şi un exemplu: Părintele Serafim Rose spune că, atunci când s-a apropiat de Biserică şi a intrat în San Francisco într-o biserică rusă – știţi cum sunt ruşii, foarte evlavioşi, fac închinăciuni; probabil când îi tămâia preotul, ei făceau închinăciune ei, când a trecut preotul pe lângă el, se simţea de parcă a înghiţit un băţ. Nu se putea îndoi. Mândria se manifesta aproape fizic. Spunea că parcă i-ar fi înţepenit grumazul. Şi în situația asta, un om, ca să-şi înfrângă mândria, poate face gestul forţat, silit, fără să aibă încă simţirea asta vie, evlavioasă, dar are o conştiinţă sănătoasă în ceea ce face, totuși, că-şi biruieşte mândria. Se biruieşte pe sine şi-şi biruieşte mândria. Şi apoi va veni şi simţirea, va veni şi harul ca să poată să fie firesc, să fie el însuşi. Deocamdată demersul lui este pentru biruirea patimii, a mândriei. Și-atunci este puţin chinuit, puţin silit. Dar când vine evlavia, intră în firesc. 
  
- Mai este şi aspectul acesta, când făţăreşti faptele evlaviei… 
  
– Asta-i şi mai rău! 
  
- De multe ori nu o faci intenţionat, nu o faci conștient… 
  
– Da, te poţi minţi pe tine. Te poţi minţi până şi pe tine, aşa de perfidă este minciuna, că şi pe tine te poţi minţi. Dar evlavia falsă, sau virtutea falsă nu rezistă la examene: îţi trage cineva o palmă? Cu evlavia falsă nu faci faţă! 
  
Despre gustul evlaviei adevărate 
  
- Spunea Cuviosul Paisie că, dacă vrei să devii evlavios, să stai pe lângă oamenii evlavioşi, că evlavia „se ia”. Cum „se ia” evlavia? 
  
– Este limpede că este aşa! Omul evlavios, care este autentic, care este adevărat în evlavia lui, prin naturaleţea lui te cucereşte cumva. Cum se aprinde o lumânare stinsă de la una aprinsă, foarte firesc. Sau dacă stai lângă o sobă care dogoreşte, te încălzeşti. Asta-i foarte firesc. 
  
Este adevărat, că poate, uite, ca să rămânem în limitele comparaţiei acesteia, după ce te depărtezi de soba care dogoreşte, poți să simţi iarăşi răceala. Până când o vei avea în tine mai trece timp. Adică este nevoie de efort şi din partea ta. Dar, totuşi, faptul că ai simţit „căldura” cât timp ai stat lângă „sobă” se constituie pentru tine într-un reper, şi poate să fie motorul unei năzuinţe. Şi depinde şi de tine pe urmă să năzuieşti către ceea ce ai cunoscut. 
  
Altfel spus, lângă un om cu evlavie ai cunoscut gustul evlaviei adevărate, şi acuma după gust te orientezi, şi pe tine începi să te judeci altfel. Începi să-ţi dai seama după gust când purtarea ta este ca aceea şi când nu este, când e falsă. Şi cu credinţa, şi cu frica lui Dumnezeu este tot aşa. Că şi credinţa o poţi câştiga de la un om credincios, frica lui Dumnezeu de la un om care o are. Să te lipeşti de un om care o are! 
  
- Până la urmă, acesta ar fi un criteriu al vieţii noastre creştine: să căutăm să stăm aşa, cât putem sau când putem, mai aproape de oameni care au o anumită evlavie pentru a ne îmbogăţi? 
  
– Este o cale de-a ne îmbogăţi. Şi, dacă vedeţi, până la urmă, aici este Tradiţia, sfânta Tradiție. În viaţa Cuviosului Porfirie vedeţi ce cale a ales Dumnezeu să-l îmbogăţească cu harisma străvederii? Nu când stătea singur în privegherea lui sau în rugăciunea lui, ci l-a rânduit Dumnezeu să vadă darul care era asupra unuia, şi: „Uite, îţi dau şi ţie din viaţa care locuieşte în el!”. 
  
Şi conştiinţa aceasta se aşază ca temelie pentru toată viaţa, că „Nu prin tine ai dobândit ceva – prin nevoinţa ta, prin rugăciunea ta, prin privegherea ta, ci Tradiţia, viaţa care locuia în acela, ţi-am dăruit şi ţie”. Că nu eşti tu buricul pământului. Ci ai primit şi tu ceva din ceea ce Dumnezeu împărtăşeşte oamenilor. 
  
(Cf. Fragment din articolul ”Credinţa e totul!” publicat în numărul 75 (Aprilie 2015) al revistei Familia Ortodoxă. – Cf. http://www.familiaortodoxa.ro/2015/03/31/credinta-este-totul/ - aprilie 2015). (Cf. http://catehetica.ro/putem-schimba-duhovnicul-p-arsenie-muscalu). 
  
Epilog - Nevoinţă pentru dobândirea unui cuget călugăresc la Mănăstirea Cornu 
  
Prin urmare, altfel spus sau, cu alte cuvinte, Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” şi “Sfânta Cuvioasă Eufrosina“ din comuna prahoveană Cornu nu impresionează doar fiindcă locul unde este amplasată te face să ajungi cu privirea până departe, spre oraşele Câmpina sau Comarnic, ori Sinaia. Nu. Oamenii care vieţuiesc aici şi au ca suprafaţă unde să se desfăşoare un teren de doar 3.000 de metri pătraţi, care de la un timp încoace pleacă la vale, sunt cei care fac să te simţi special. Cine merge la Mănăstirea Cornu va vedea 24 de maici şi surori împreună cu duhovnicul lor - Părintele Arsenie Muscalu, dar va simţi că acolo vieţuieşte în chip nevăzut Iisus Hristos, aşa cum mărturiseşte El Însuşi în Evanghelie: „unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mt. 18, 20). 
  
La descrierea locului şi a celor ce vieţuiesc la sihăstria de la Mănăstirea Cornu îmi vin în minte cuvintele adresate de Apostolul Filip lui Natanael, când ultimul l-a întrebat despre Iisus Hristos, iar el a răspuns: „Vino şi vezi“ (Ioan 1, 46). Dar până vei ajunge cinstite cititorule acolo unde poţi atinge cerul cu mâna, la mănăstirea „ucenicului cel iubit“, te voi lăsa să afli din gura celor ce se nevoiesc acolo cum a prins viaţă tânăra obşte a maicilor. 
  
„Una este să citeşti despre viaţa monahală din cărţi şi alta este să o trăieşti“ 
  
Părintele Arsenie Muscalu - slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, a ajuns la Mănăstirea Cornu în anul 2008. Stareţa Mănăstirii - Maica Parascheva Bâgu, intrată de peste 20 de ani în monahism, a depus voturile monahale în Moldova, la Mănăstirea Agapia, judeţul Neamţ. Celelalte ostenitoare au venit din lume, primind aici haina monahală. „Şi nu este rău că s-a întâmplat aşa, mărturiseşte Părintele Arsenie. Dacă vii un pic format din alt loc, te adaptezi mai greu, dar atunci când porneşti de la zero e mai simplu să-ţi creezi o aşezare sufletească unitară. Adică să fim toţi într-un gând, într-un cuget. 
  
Aşa a pornit viaţa noastră. 10 surori au fost la început. Acum avem vreo 24 de ostenitoare în obşte, toate au studii universitare în diferite domenii; medicină, teologie, sociologie. Ele stăteau poate într-o aşteptare, dar nu erau hotărâte să plece la mănăstire. Şi cred că le-a ajutat faptul că au trecut puţin prin viaţă, în sensul că au venit aici persoane cu vârsta între 30 şi 40 de ani, deci cu anumită maturitate, pentru a face o alegere trainică. Fără îndoială, începutul este greu. 
  
Una este să citeşti despre viaţa monahală din cărţi şi alta este să o trăieşti. Partea uşoară a fost că multe mi-au fost fiice duhovniceşti de la Patriarhie şi, cunoscându-le, nu a fost aşa de greu să le ajut să intre pe făgaşul vieţii acesteia călugăreşti. 
  
Cu toate acestea, nu a fost simplu. Este distanţă mare de la imaginea pe care ne-o formăm citind cărţile duhovniceşti până la practică. Nu că ne-ar păcăli cărţile duhovniceşti, nu, ele nu ne mint, dar noi ne formăm o anumită imagine despre unele lucruri.“ 
  
Călugăria, la polul opus faţă de viaţa contemporană, centrată pe sine 
  
Un stareţ sfânt de la Mănăstirea Optina spunea: „dacă oamenii ar şti ce greutăţi îi aşteaptă la mănăstire, nimeni nu ar veni spre monahism, dar, în acelaşi timp, dacă ar şti câte bucurii îi aşteaptă aici, toţi ar da năvală la mănăstire“. Ambele afirmaţii sunt adevărate, deşi paradoxale, continuă Părintele Duhovnic şi Slujitor al Iisus Hristos – Arsenie Muscalu. „Simţim că avem mult de lucru, în primul rând cu noi înşine ca să ne formăm. Mulţumim lui Dumnezeu că şi eu, şi măicuţele am cunoscut bătrâni duhovniceşti a căror amintire ne slujeşte, ne ajută să ne ghidăm în drumul nostru. Însă mai avem mult de lucru ca să dobândim un cuget călugăresc. 
  
Părintele nostru Duhovnic Macarie de la Mănăstirea Pasărea ne spunea că de la un timp încoace trecerea de la viaţa în lume la cea din mănăstire este mai greoaie. Într-un trecut nu foarte îndepărtat această mutaţie era lină, nu se realiza cu dificultăţi. 
  
Dacă înainte venea o fată de 18 ani care voia să rămână la mănăstire, nu era nici o dificultate. Acum, spunea Părintele Macarie cu şase-şapte ani în urmă, trebuie să dărâmăm ce s-a zidit greşit şi apoi să pornim cu o zidire nouă. Este un efort în plus. 
  
Atunci când porneşti o construcţie de la zero, ai bucuria ridicării mai repede decât atunci când trebuie mai întâi să dărâmi, apoi să edifici ceva. Ai satisfacţia că iese ceva, că se înalţă o zidire. În schimb, atunci când la început doar dărâmi, simţi numai efortul, truda de a dărâma ceea ce s-a zidit greşit“, nu se teme să adauge cu tristeţe în glas Părintele. 
  
Este limpede ce se întâmplă. Probabil că oamenii, în vieţuirea lor creştinească, erau înainte cu mult mai robuşti, mai aşezaţi în credinţă decât cei de azi. Educaţia lor era de aşa natură că mutaţia sufletească nu era resimţită ca un şoc. 
  
Astăzi întreaga educaţie este centrată pe om. El vine la mănăstire cu un mod de a gândi şi de a trăi centrat pe sine. Asta este groaznic pentru monahism, fiindcă este cumplit de greu să muţi, la modul real, nu declarativ, centrul de greutate din sinele tău la Dumnezeu. Aceasta reprezintă temelia, miezul vieţuirii călugăreşti, tăierea voii proprii, renunţarea la ea şi înlocuirea ei cu ascultarea. 
  
Noi în viaţa călugărească suntem la modul opus vieţii contemporane, centrată pe sine. Un umanism antropocentrist impregnează toată educaţia pe care astăzi o primim în şcolile noastre şi în societate. 
  
„Copiii primesc de la Dumnezeu prin părinţi şi darul credinţei, dar miezul educaţiei nu trimite şi la altceva în afară de om. Atunci este dureroasă pentru om lepădarea aceasta de Cel care l-a făcut. Greutăţi materiale, din mila lui Dumnezeu, nu am avut. La început a fost mai dificil, fiindcă este puţin spaţiu. Greul de acum ţine de alunecările de teren cu care ne confruntăm astăzi“, adaugă Părintele Protosinghel Arsenie Muscalu. 
  
Cât ajută o educaţie creştină serioasă în monahism şi viaţa călugărească? 
  
La mănăstire vin oameni de diferite condiţii. Fiecare aduce cu sine o întreagă lume, suferinţe, poate neîmpliniri, dar şi doruri nespuse faţă de Cel pentru care a spus nu lumii. 
  
Există o relatare a Sfântului Siluan Athonitul, care povestea că atunci când a sosit în Sfântul Munte Athos a văzut în mănăstirea unde s-a aşezat mai mulţi fraţi începători în ale nevoinţei călugăreşti, veniţi de curând din lume. 
  
Unul avea chipul foarte luminos, altul dimpotrivă, se zăreau pe faţa lui urmele unei vieţi dezordonate, robite păcatului. După ceva timp, lucrurile s-au schimbat paradoxal. Chipul celui plin de păcate odinioară era acum curat şi vesel, pe când celălalt nu înaintase din pricina nelucrării. 
  
În vieţile oamenilor se petrec lucruri atât de surprinzătoare, în sensul că mulţi care au o moştenire ereditară nefavorabilă fac surprize, surprize grozave. Sunt persoane care nu au primit o educaţie foarte solidă în lume şi surprind prin progresele înregistrate în viaţa duhovnicească. 
  
„În general observăm lucrul acesta: educaţia este astăzi destul de puţin făcută în spiritul Evangheliei. De acest lucru am avea nevoie în primul rând la mănăstire şi, de ce nu, şi în viaţa din lume. 
  
Este un episod din viaţa Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul care explică cel mai bine ideea de educaţie în spiritul Evangheliei. Pe Cuviosul Părinte Paisie, atunci când era copil, mama lui îl educa într-un mod deosebit. Participând ca elev la un concurs de atletism, ea i-a spus: «Dacă vei vedea că alergi mai repede ca ceilalţi şi ai putea trece primul linia de sosire, fă-te că ai obosit şi lasă-l pe altul să ocupe locul întâi. 
  
Când ai ajuns aproape de final, fă-te că te-ai împiedicat şi oferă-i altuia primul loc». Sau, cu alte ocazii când ieşea la joacă cu ceilalţi copii, aceştia uneori îl supărau şi atunci el se plângea mamei: «Copiii aceştia mă necăjesc. De ce?» Mama, în schimb, nu-l îndreptăţea niciodată. 
  
Avem aici o educaţie în spiritul Evangheliei. Pe când acum spiritul reuşitei, al performanţei domină pretutindeni în lume. Imaginea, reclama, acestea sunt primordiale. Dacă nu te vede nimeni, este ca şi cum n-ai exista. Trebuie să fii în faţă.“ 
  
Modului de a gândi şi acţiona evanghelic i se poate reproşa: „Ştiţi, lumea de astăzi este o lume fără milă, o lume competitivă, unde toţi vor să ajungă în frunte, să culeagă lauri. Toţi vor să fie primii. Doctori, ingineri, directori, orice altceva este intolerabil. Nu trebuie însă să uite nimeni că fiecare om este unic, are propriile aptitudini, propriile vise“. 
  
Dar nu, societatea de azi îl trage pe fiecare pentru a-l uniformiza cu ceilalţi. Toţi trebuie să aibă „degetele egale“, chiar cu riscul de a le rupe degetele… 
  
(Cf. Augustin Păunoiu - http://ziarullumina.ro/reportaj/nevointa-pentru-dobandirea-unui-cuget-calugaresc-la-cornu - 12.05.2013). 
  
Material documentar, realizat şi întocmit de Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Material cu şi despre Părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, judeţul Prahova... Partea a II - a / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1568, Anul V, 17 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!