Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 1557 din 06 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Euharistia de la Cina cea de Taină la cea de la Emaus - privire retrospectivă a Teologiei Euharistice…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Euharistia de la Cina cea de Taină la cea de la Emaus - privire retrospectivă a Teologiei Euharistice… 
  
În general, orice taină are nu doar un sens şi un aspect particular, ci ea are şi un aspect comunitar. Ea nu priveşte numai pe primitorul ei luat izolat, ci are rezonanţa şi în jurul său, asupra comunităţii în care a primit-o şi a cărei lucrare este. Dintre toate tainele cea care prezintă cel mai evident această înfăţişare comunitară este Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. Împărtăşirea cu Iisus Hristos în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, pe lângă aspectul prezenţei lui Iisus Hristos în noi, aşa cum a promis celor ce cred în El (Ioan 6, 66), are şi un aspect comunitar-eclezial, fiind o încorporare desăvârşită în Trupul cel tainic al lui Iisus Hristos, Biserica, extensiune a sa în umanitate, prin şi în care oamenii devin mădulare intime ale acestui Trup, pline de Iisus Hristos Cel înviat. "Euharistia se revelează din ce în ce mai mult astăzi, în conştiinţa teologică modernă, ca fiind Taina Bisericii prin excelenţă, Taină în care Biserica se realizează, se recunoaşte şi se perpetuează, ca locul şi timpul adunării credincioşilor lui Dumnezeu". Astăzi noi redescoperim Euharistia, nu doar ca una dintre Sfintele Taine, ci ca pe Taina Bisericii prin excelenţă adică Taina în care Biserica este Biserică, Taina în care Biserica ni se arată ca sacrament şi în care Euharistia înglobează întreaga realitate a Bisericii, într-o permanentă şi continuă deschidere spre ceea ce nu poate fi exprimat niciodată până la capăt ori cuprins şi definit prin simboluri. 
  
Dacă Botezul este începutul încorporării credincioşilor în Iisus Hristos, iar Mirungerea o accentuare a acestora, Euharistia realizează deplina comuniune cu Iisus Hristos, încorporarea desăvârşită a credincioşilor în El, făcându-l pe om membru şi mădular deplin al Trupului Său şi realizând unitatea tuturor credincioşilor în Iisus Hristos şi întreolaltă. Prezenţa reală a lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, nedespărţit de Duhul este fundamentul Bisericii, în care Iisus Hristos, ca persoană dumnezeiască, una cu Tatăl şi cu Sfantul Duh, adună pe oameni în comuniunea Trupului Său extins în lume, Biserica, Instituirea Sfintei Euharistii - centrul Cinei celei de Taină. 
  
Instituirea Sfintei Euharistii constituie centrul Cinei celei de Taină - Ea este istorisită şi de Evangheliştii sinoptici (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-25 şi Luca XXII, 16-20), precum şi de către Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formând de la bun început centrul cultului creştin. Relatarea ei lipseşte în Evanghelia a patra, căci Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan nu mai găseşte necesar să repete, în scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar şi de complet în evangheliştii sinoptici şi ceea ce se practica în chip uniform şi constant în toate adunările de cult ale comunităţilor creştine de la sfârşitul veacului apostolic. De fapt, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a vorbit despre această Taină, când a reprodus, îndată după înmulţirea pâinilor, cuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos despre "pâinea vieţii", adică despre împărtaşirea credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Său (Ioan VI, 48), aşa încât şi pentru acest motiv nu mai avea nevoie să revină asupra unui subiect atât de cunoscut. În completarea Evangheliştilor sinoptici, el notează aşa încât doar faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, rămas numai cu cei unsprezece Apostoli după plecarea trădătorului Iuda, respiră uşurat, ca după eliberarea de o povară apăsătoare şi zice: "Acum s-a proslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu s-a proslăvit în El. Dacă s-a proslăvit Dumnezeu în El, şi Dumnezeu îl va proslăvi pe El în Sine şi îndată îl va proslăvi" (Ioan XIII, 31-32). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face aluzie la moartea Sa pe Cruce, la înviere şi la înălţare şi începe să pregătească pe ucenici pentru momentul despărţirii. 
  
Dacă Sfântul Ioan Evanghelistul ar fi voit să istorisească instituirea Sfintei Euharistii, de bună seamă că aici ar fi intercalat referatul său. Instituirea Sfintei Euharistii este descrisă aproape cu aceleaşi cuvinte şi de către Evangheliştii sinoptici şi de către Sfântul Apostol Pavel: "Deci mâncând ei, a luat Iisus pâinea şi mulţumind, a frânt şi a dat Ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor" (Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 23-25). Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (XXII, 19) şi Sfântul Apostol Pavel (I Cor. XI, 24) ne informează că Domnul nostru Iisus Hristos, îndată după cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, a adăugat: "Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea". 
  
Concordanţa dintre Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, martor direct la Cina cea de Taină şi Sfântul Apostol Pavel, care a primit dogma euharistică chiar de la Mântuitorul Iisus Hristos, printr-o revelaţie directă şi personală - pe de o parte - şi dintre Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti Marcu şi Luca, ucenici direcţi ai Apostolilor şi martori ai tradiţiei şi practicii Bisericii Primare - pe de altă parte - are o deosebită însemnătate, căci ne arată că dogma euharistică n-a suferit niciun fel de evoluţie în dezvoltarea vieţii creştine şi că Biserica Ortodoxă a păstrat-o aşa cum a primit-o de la însuşi întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. 
  
Cuvintele scripturistice despre instituirea Sfintei Euharistii constituie prin urmare un document istoric original, înzestrat cu puterea unei mărturii directe, obiective şi sincere despre originea şi înțelesul acestei Sfinte Taine. Aceste cuvinte ne arată că, la Cina cea de Taină, Domnul Iisus Hristos a prefăcut cu adevărat pâinea dospită (artos) în însuși Trupul Său, iar vinul în însuşi Sângele Său, rostind pentru fiecare o rugăciune specială şi împărtășind apoi cu fiecare pe ucenici. În noaptea când a fost prins - deci cu o zi înainte de Paştele iudaic - Domnul Iisus Hristos a instituit aşadar, o adevărată Sfântă şi Dumnezeiască Taină, oferind credincioşilor un nou şi supranatural mijloc de comunicare, cuminecare şi comuniune cu El. 
  
Sfânta Euharistie nu este deci numai o comemorare istorică, un simplu simbol sau un simplu rit, după cum învaţă de obicei protestanţii, ci constituie cu adevărat o Taină. Ea înlocuieşte jertfele Vechiului Testament, Pascha iudaică şi tot cultul Legii Vechi, inaugurând cultul cel desăvârşit al religiei creştine. De aceea toate sfintele noastre slujbe s-au concentrat de la început în jurul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, în cadrul căreia se săvârşeşte Jertfa şi Taina Euharistică. În istorisirea instituirii Sfintei şi Dumnezeieştii Euharistii, se disting două momente diferite: momentul prefacerii şi momentul împărtăşirii. Momentul prefacerii coincide cu rugăciunea specială, rostită de Domnul nostru Iisus Hristos mai întâi asupra pâinii şi apoi asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioară împărtăşirii. Ea revendică şi necesită o rugăciune anumită, Epicleza, pe care Biserica Ortodoxă o cunoaşte din cele mai vechi timpuri şi pe care liturghisitorul o rosteşte totdeauna asupra cinstitelor Daruri. După săvârşirea prefacerii, Domnul nostru Iisus Hristos oferă ucenicilor Săi nu pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Său. 
  
De aceea greşesc protestanţii, care pun tot accentul numai pe momentul împărtăşirii şi greşesc şi romano-catolicii, care consideră că prefacerea elementelor euharistice nu s-a făcut de Domnul Iisus Hristos în clipa sau momentul binecuvântării - care precede frângerea Trupului şi repartizarea sau distribuirea Sângelui Domnului - ci în momentul în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi invită pe ucenici să se împărtăşească. Romano-catolicii greşesc de asemenea şi când împărtăşesc credincioşii lor laici numai cu Trupul Domnului Iisus Hristos, rezervând împărtăşirea cu ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericeşti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sfântului Apostol Pavel nu pot fi invocate în sprijinul unor astfel de neîntemeiate credinţe ori practici. Ca atare, împărtăşindu-le viaţa dumnezeiască. Trupul Euharistic al lui Iisus Hristos este comuniunea amândurora, reală a lui Iisus Hristos în Biserica Sa. De aceea "Euharistia este taina care cu adevărat transformă o comunitate umană în Biserica lui Dumnezeu şi este criteriul ultim sau baza structurii ecleziale". În momentul împărtăşirii harului euharistic "ne asimilează Lui, ne încorporează Lui şi face din noi membre din ce în ce mai vii ale trupului Său tainic". Domnul Iisus Hristos doreşte să facă din noi Biserica în care să-şi reverse dragostea Sa şi de aceea ne adună din toate părţile împrejurul Sfintei Mese, ca să realizeze din noi un singur trup care să fie deopotrivă al Lui şi al nostru. 
  
Sfânta Taină a Euharistiei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a luat pâinea, a binecuvântat-o prin rugăciune şi apoi a împărtăşit pe Sfinţii Săi Apostoli, zicând: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul meu..” iar după aceea a luat paharul, a mulţumit Părintelui ceresc, a binecuvântat paharul şi a dat Sfinţilor Apostoli zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele meu... şi a adăugat apoi: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea mea (Mat. 26, 26-28; Luc. 22, 19-20, I Cor. 11, 23-25) dând poruncă astfel ca totdeauna să se săvârşească această Sfântă Taină. 
  
La Cina cea de Taină, momentul instituirii Tainei Euharistiei, prin cuvintele Sale şi al primei săvârşiri a ei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a spus: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu; Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mat. XXVI, 26-28). Dacă se ia totodată în considerare următorul verset: ci vă spun vouă, nu voi mai bea din acest rod al viei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, întru Împărăţia Mea (Mat. XXVI, 29), se poate constata cu uşurinţă că, pe de o parte, Euharistia îşi are temeiul în jertfa de pe cruce a Mântuitorului, iar pe de alta, că în ea va fi prezent în toate timpurile viitoare Iisus Hristos cu Trupul şi Sângele Său înviat. Iisus Hristos trăieşte la Cina cea de Taină anticipat şi tainic moartea Sa pe cruce, dar şi moartea tainică de după aceea . 
  
Cina Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea în amintirea suferinţelor şi morţii Sale, constând din împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, simbolizate prin pâine şi rodul viţei, sărbătoare care uneşte pe toţi credincioşii într-o părtăşie intimă cu Mântuitorul şi, totodată unii cu alţii, împlinind astfel porunca Domnului Iisus Hristos: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”(1 Cor 11:24). În timp ce botezul este ritul inițiator, Cina Domnului este ritul permanent al Bisericii vizibile. Ea poate fi definită pentru început ca un rit înființat de către Însuși Iisus Hristos pentru a fi practicat de biserica cu scopul comemorării morții Lui. „Ea ne aduce aminte de viața Lui (pâinea), moartea lui (paharul), învierea și prezenta Sa vie (slujba însăși) . Cina Domnului este practicată, de fapt, de către toate ramurile creștinismului. Și totuși pe de altă parte, există multe interpretări diferite. Millard Erickson spune: „Pe plan istoric, Cina Domnului Iisus Hristos a ținut despărțite mai multe grupuri creștine. Același efect îl are și în prezent. Prin urmare, ea este un factor care unește creștinătatea, cat și unul care o dezbină.” Ce trist, un lucru menit să aducă unitate, a ajuns să fie subiect de dispută şi dezbinare. 
  
Cina Domnului Iisus Hristos este simbolul noului legământ. Semnul noului legământ este paharul. Acesta simbolizează sângele care a fost vărsat de Domnul nostru pentru ratificarea noului legământ. Iisus Hristos a spus: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele meu.” (Luca 22:20). „Așadar, Cina Domnului ne amintește ca în și prin Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu a făcut un nou legământ cu noi credincioșii, Iisus Hristos este Mijlocitorul noului legământ. El este capul și prezentatul umanității în aceasta noua înțelegere, în acest extraordinar legământ făcut de Dumnezeu cu oamenii.” Este o vestire proclamatoare a morţii lui Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Pentru ca ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El (I Corinteni 11:26). Când credincioşii se întâlnesc în amintirea lui Iisus Hristos, ei proclamă în mod activ în faţa lumii moartea lui Iisus Hristos. Atât faptul morţii cât şi semnificaţia ele sunt proclamate de membrii Trupului Său atunci când se împărtăşesc la masa Lui. Slujba însăşi este o prezentare a mesajului Evangheliei, cât şi a afirmaţiilor Evangheliei cu privire la cel răscumpărat. „Actul luării pâinii şi a cupei este o dramatizare a Evangheliei, o reprezentare a ceea ce a reprezentat moartea Domnului Iisus Hristos.” Acest act arată spre moartea Lui ca singura bază a mântuirii noastre. 
  
Cina Domnului este o părtăşie cu Iisus Hristos şi cu poporul Său (I Corinteni 10:21). Timpul de părtăşie cu Iisus Hristos şi poporul Său este acel timp special în care cei răscumpăraţi se adună pentru părtășie în jurul lui Iisus Hristos. Masa îi amintește închinătorului de ceea ce Hristos a pregătit pentru ai Săi. Noi stăm la masa Domnului unde Iisus Hristos este oaspetele nevăzut. Credinciosului i se aminteşte de umilinţa lui Iisus Hristos şi de responsabilitatea noastră de a ne sluji unii pe alții. Domnului a fost instituita în seara sărbătoririi Paştilor evreiești. Paştele era sărbătoarea ieșirii din robia Egiptului. Dumnezeu a dat porunca ca fiecare familie sa taie un miel fără cusur, iar cu sângele mielului să ungă ușorii ușii, astfel Israel avea sa fie ocrotit de judecata Lui Dumnezeu adusa asupra Egiptului (Exod 12). Masa Pascală trebuia să conţină un miel fără cusur de un an, azime şi verdeţuri amare. Pe fundalul acestei sărbători Domnul Iisus Hristos ia din pâinea și vinul care erau pe masa și le schimba valoarea, însemnătatea, ele devenind simboluri ale Cinei Domnului nostru Iisus Hristos. 
  
Cu privire la elementele Cinei s-au format mai multe teorii care nu au făcut altceva 
  
decât să distrugă simplitatea iniţială şi adevărul Cinei şi să despartă credincioşii. Biserica 
  
Romano – Catolică şi Ortodoxă susţin că trupul şi sângele lui Iisus Hristos sunt prezente în pâine 
  
şi în vin, în mod fizic (transsubstanţierea). Biserica Luterană susţine că individul se împărtăşeşte din adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Iisus Hristos. Elementele rămân neschimbate dar rugăciunea de consacrare Îl comunică pe Iisus Hristos participanţilor (consubstanţierea). Concepţia reformată susţine că deşi elementele sunt doar simboluri, părtăşia cu ele implică împărtăşirea cu Iisus Hristos prin prezenţa Sa spirituală, răscumpărătoare. Zwingli a susţinut că Cina este doar o masă de aducere aminte, o comemorare, dar este de asemenea o slujbă în care prezenţa lui Iisus Hristos împreună cu poporul Său realizează o adevărată comuniune. 
  
Poziţia reformată este undeva între cea a consubstanţierii şi cea a comemorării. Într-un 
  
mod oarecare, există o prezenţă dinamică a lui Iisus Hristos în elemente, prezenţă care devine 
  
eficace în credincios atunci când se împărtăşeşte. Elementele sunt simbolul prezenţei Sale. 
  
William Sancy scrie: „Împărtăşirea prezenţei Sale nu înseamnă a mânca şi a bea în mod fizic ci este o comunicare interioară şi lăuntrică cu Persoana Sa, comuniune care foloseşte o acţiune exterioară cu o expresie a credinţei spirituale lăuntrice.” Modul în care fiecare credincios percepe responsabilitatea pe care o are este dată şi de înţelesul sau sensul pe care îl dă semnificaţiei Cinei Domnului, de concepţia adoptată privind elementele Cinei şi de aşteptările fiecăruia din acest rit sau sacrament. „Dacă Cina Domnului semnifică, cel puţin în parte, o relaţie spirituală între credincios şi Dumnezeu, atunci una din cerinţe este o relaţie personală cu Domnul Iisus Hristos. Cei care participă ar trebui să fie credincioşi autentici în Iisus Hristos și sa fie suficient de maturi ca sa poată deosebi trupul lui Iisus Hristos.” 
  
O altă pretenție, condiție și cerinţă absolut necesară este cercetarea, evaluarea stării spirituale şi corectarea acelor lucruri negative, care ar putea să distrugă părtășia noastră cu Iisus Hristos și sa ne aducă osânda. Niciunde în Scriptură nu găsim cerinţe speciale pentru pregătire preliminară pentru luarea Cinei, chiar Dacă unii susţin că este nevoie de o „sfinţire specială”. Această „sfinţire specială” cuprinde citirea Bibliei sau a Sfintei Scripturi, rugăciunea, postul, abstinenţa sexuală, milostenii, mărturisire, etc. Cei care susţin nevoia acestei „sfinţiri speciale”, se bazează pe textele din Exod 19 :10 –15 și 1 Sam .21: 4,5. însă aceste texte nu sunt în contextul Paştelui, deci nu pot fi folosite ca argumente. Privind la momentul instaurării Cinei Domnului, să ne punem întrebarea „ce fel de pregătire au avut ucenicii prezenţi la Cina Domnului?” Răspunsul este pregătirea pentru Paşte, care constă din tăierea împrejur, ca parte a poporului Israel. Sunt atât de mulţi oameni care din dorinţa lor de a arăta importanţa acestui rit pentru ei, caută să facă tot felul de lucruri, care sunt bune în esenţă şi au un caracter creştin. Problema nu este că facem unele lucruri bune cum ar fi postul, rugăciunea, abstinenţa sexuală sau altele, ci crezând că făcând aceste lucruri suntem, devenim vrednici de a ne apropia şi a ne împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului. Nici unul nu suntem vrednici înaintea lui Dumnezeu, decât Iisus Hristos – Mielul jertfit pentru noi. Vrednicia o primim atunci când ne vedem nevrednicia noastră şi acceptăm vrednicia lui Iisus Hristos pentru noi. 
  
A lua Cina Domnului Iisus Hristos în chip nevrednic înseamnă în primul rând a te crede vrednic. Cei care se cred vrednici, pentru că au făcut anumite lucruri, ajung să dispreţuiască 
  
pe ceilalţi participanţi la Cină, la fel ca şi fariseul pe vameş (Luc. 18). Şi acesta este un mod 
  
nevrednic de a lua Cina Domnului Iisus Hristos. Adevărata pregătire pentru Cină începe cu o cercetare de sine, în urma căreia îţi vezi nevrednicia ta şi vii cu pocăinţă. Ştim că păcatul întrerupe relaţia noastră cu Dumnezeu. Această ruptură poate fi refăcuta prin pocăința. A lua Cina Domnului, cuprins fiind de resentimente, ură, invidie, dispreţ, înseamnă a lua în chip nevrednic. Cina Domnului şi dezbinările sunt pur şi simplu opţiuni ce se exclud reciproc. Cina Domnului Iisus Hristos, luată într-un mod corect, având o atitudine corectă şi o înţelegere potrivită a însemnătăţii ei este un mijloc de înviorare a credinţei şi a dragostei credinciosului în timp ce el meditează încă o dată la minunea morţii Domnului şi aşteptând promisiunea revenirii Lui, însă a lua Cina Domnului într-un mod şi chip nevrednic, nu numai că aduce judecată şi pedeapsă, dar ne lipseşte de aceste binecuvântări spirituale pe care le primim în urma părtăşie cu Domnul şi trupul Său - Biserica. Dincolo de aspectul personal, nu putem trece cu vederea părtăşia frăţească. Noi toţi aparţinem trupului lui Iisus Hristos, şi este minunat să vezi oameni de diferite categorii sociale, intelectuale, stând la Masa Domnului Iisus Hristos într-o părtăşie deplină şi desăvârşită. Cina Domnului Iisus Hristos conferă oportunitatea copiilor lui Dumnezeu sa aibă părtășie cu El și unul cu altul. Cina Domnului este de asemenea un beneficiu spiritual, un mijloc, o ocazie de a creşte spiritual în Domnul Iisus Hristos. Un alt beneficiu al urmării împărtăşirii într-un mod corect şi plin de credinţă este vindecarea şi binecuvântarea. (Mat. 15, 25-26) 
  
Cu alte cuvinte, acestea sunt lucrurile principale pe care le semnifică părtăşia la Cina Domnului Iisus Hristos. Dar mulţumim Domnului că lucrurile nu se opresc aici. Acţiunea aceasta, comuniunea, acest sacrament semnifică şi în acelaşi timp pecetluiesc beneficiile de care am vorbit, aşa că din momentul în care stăm la masa Lui, nu ne amintim doar de ceva, nu ne implicăm doar într-o acţiune memorială sau comemorială şi nici nu ne punem doar emblemele de membrii ai bisericii, deşi le facem pe toate acestea. Dar pe lângă faptul că le înfăptuim pe toate, în momentul în care primim pâinea şi vinul, Dumnezeu ne spune că suntem participanţi la beneficiile acestui nou legământ. Cina Domnului Iisus Hristos ni le pecetluieşte pe toate. Ea ne pecetluieşte toate promisiunile lui Dumnezeu. Cina Domnului, corect administrată, este un mijloc de înviorare a credinţei şi a dragostei credinciosului în timp ce el meditează încă o dată la minunea morţii Domnului şi la faptul că cei care cred în El vor trăi veșnic. 
  
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos constituie evenimentul unic şi real, actul central al credinţei şi existenţei creştine, singurul care dă sens la tot ceea ce-l precede şi la tot ceea ce-l urmează: „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14). Certitudinea învierii lui Iisus Hristos avea să transforme conştiinţe, şi să facă din Apostolii îngroziţi, nişte entuziaşti până la moarte în propovăduirea acestui adevăr, iar din prigonitori, martiri. Cum s-a putut petrece o astfel de schimbare radicală? Pe ce temeiuri? Sfântul Apostol Pavel oferă răspuns la aceste întrebări: „Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi... S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, în urmă S-a arătat deodată la peste 500 de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc şi astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat Sfântului Apostol Iacov, apoi tuturor apostolilor, iar în urma tuturor mi S-a arătat şi mie” (I Cor. 15, 3-8). 
  
Aşadar, temeiurile certitudinii învierii au fost, în primul rând, arătările lui Iisus Hristos înviat. Iar dacă cei cărora El li S-a arătat, după învierea Sa, ar fi murit înainte de a-i face pe alții să creadă minunea, această evanghelie nu s-ar fi scris și nici nu s-ar fi propovăduit astăzi. Ultimul capitol al Evangheliei a III-a este dedicat, de către autorul ei, evenimentelor zilei învierii, adică tocmai argumentelor acesteia - arătările. Aici se găsesc relatate trei arătări: 
  
- arătarea îngerului femeilor venite la mormântul gol (Marc., 24, 1-12). 
  
- arătarea la doi ucenici în drum spre Emaus (Marc., 24, 13-35). 
  
- arătarea Apostolilor cărora le conferă viitoarea lor misiune (Marc. 24, 36-49). Un scurt Epilog (Marc. 24, 50-53) concluzionează Evanghelia, anticipând evenimentele din debutul cărţii Faptele Apostolilor. 
  
Arătarea lui Iisus Hristos înviat celor doi ucenici în drumul spre Emaus, consemnată, aşadar, de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, este o naraţiune contextuală, o simplă relatare a unei apariţii, lipsită de preocupări apologetice, dar încărcată, în schimb, de un profund caracter sacramental-liturgic. Trişti pentru cele întâmplate în Ierusalim cu Acela în care şi-au pus nădejdea izbăvirii lui Israel şi împovărați, astfel, de întrebări fără răspuns, doi dintre ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, călătoresc spre un sat, numit de evanghelist, Emaus, discutând despre tot ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim în ultimele zile (24, 14). Evenimentul se petrece în chiar ziua învierii. Dar, în timp ce discutau toate acestea „Iisus însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei” (cf. In. 24, 15). Cele două vorbe „apropiindu-Se” şi „mergea” rezumă întreg demersul lucanic al episodului „Emaus”: Prin Iisus Hristos, Dumnezeu se apropie de omenire, intră în istoria ei, călătorește cu ea, dând sens destinelor noastre cotidiene. Aceasta apropiere a lui Iisus înviat și mergere împreună cu omul, este străină evangheliștilor Marcu și Matei, excepție făcând, oarecum, Ioan, în a cărui Evanghelie, prezenţa lui Iisus Hristos, la ucenicii Săi, este însoţită de harul Duhului Sfânt. 
  
În episodul Emaus „slava” reprezintă timpul lui Iisus Hristos de a tranzita spre şi către Tatăl şi care coincide cu învierea Sa, ceea ce înseamnă că în momentul în care El vorbea cu cei doi spre Emaus, El a atins deja deplina Sa preamărire şi comuniune cu Tatăl, aşa încât lor li se arată tocmai din această slavă. Faptul că, în exprimarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, intrarea în „slava” Sa era condiționată de Patimi, arată în mod clar şi limpede, că cele două acte mântuitoare, Patimile și Învierea, se prezentau în viziunea mesianică și în lucrarea Sa mântuitoare, ca un eveniment soteriologic unic, în care acestea nu pot fi nici despărțite și nici separat înțelese. Cel înviat ia pâinea, o binecuvântează şi o frânge, apoi o dăruieşte şi o oferă ucenicilor spre mâncare şi, deodată, în acel moment, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar, în aceeaşi clipă, El s-a făcut nevăzut. Iată mărturia evanghelistului: „Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat-o şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; Şi El s-a făcut nevăzut de la ei”. Ceea ce este important în acest context, este faptul că Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca nu spune că ei L-au văzut, ci, simplu, că El s-a făcut doar nevăzut, și aceasta pentru că el nu consideră această recunoaștere ca fiind rezultatul unei apariții spontane a lui Iisus Hristos. Deschiderea ochilor lor era lucrarea lui Dumnezeu, astfel că ei vedeau, acum, cu ochii credinței, în sensul ca L-au cunoscut pe Iisus Hristos, ca fiind Domnul Cel înviat. Aşadar, deschiderea ochilor lor nu a însemnat, de fapt, vedere fizică ci cunoaştere spirituală, duhovnicească. 
  
Aşadar, nu a dispărut, ci S-a contopit cu pâinea euharistică, pe care a oferit-o ucenicilor spre hrană, săvârșind astfel, El însuși, prima Liturghie euharistică după învierea Sa, inaugurând în acest mod şi moment celebrarea veșnicei Liturghii cerești, pe care El o săvârșește în calitate de Arhiereu ceresc, veșnic, la altarul cel adevărat, nefăcut de mână (Cf. Evr. 8, 2), adică trupul Său înviat, pnevmatizat şi penetrat de energiile Duhului Sfânt după înviere. În acest fel, cei doi ucenici sunt primii care se împărtăşesc cu trupul lui Iisus Hristos euharistic, Cel jertfit, mort, înviat şi pnevmatizat prin înviere. Aşadar, cunoaşterea şi unirea deplină ori desăvârşită cu Iisus Hristos s-a realizat nu în Cuvânt, ci în Iisus Hristos cel euharistic. La această concluzie ne conduce faptul că în episodul pâinii Emausului există toate elementele specifice instituirii Tainei Euharistiei din ajunul Patimilor, menționată de evangheliștii sinoptici (Cf. Mat. 26, 26-28; Marc. 14, 22-26; Luc. 22, 15-20). Trei dintre cuvintele menționate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în acest episod, sub ecoul verbelor din scena instituirii Euharistiei, consemnată și în Evanghelia sa (Luca 22, 19). Astfel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca îI descrie pe Iisus Hristos înviat îndeplinind aceleași gesturi care au fost săvârșite la înmulțirea pâinilor, minune cu profunde conotații sacramentale și la Cina euharistică pascală, din ajunul Patimilor. 
  
Este adevărat, că ucenicii s-au unit cu El şi în Cuvânt, pentru că n-au mai dorit să se despartă de El, menţionează Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, dar cunoaşterea Sa desăvârşită, s-a realizat doar în experienţa euharistică. Şi tot numai în această experienţă euharistică liturgică se produce şi se conștientizează deplin şi fiorul sfânt al întâlnirii şi unirii cu Iisus Hristos. Faptul acesta este minunat descris de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în cutremurătoarea constatare a ucenicilor, în timp ce se întorceau la Ierusalim: „Oare nu ardea în noi inima noastră când era pe cale şi ne tâlcuia Scripturile” (Luc. 24, 32)? Este limpede că cei doi ucenici din Emaus îl căutau pe Iisus Hristos istoric, dar căutarea lor a sfârşit prin a li se descoperi şi a se uni deplin cu Iisus Hristos Cel euharistic, Care oferă şi o altă dimensiune înţelegerii de către ei, a cuvântului Său. Aşadar, în lumina episodului Emaus, se poate constata şi concluziona că există o împărtăşire de Iisus Hristos şi prin Cuvântul Său, în Sfintele Scripturi, însă contopirea reală cu El, în cunoaştere deplină şi unire ontologică, are loc abia în experienţa euharistic-liturgică, în care eshatologia, din etapa şi faza ei plenară, se trăieşte anticipat. 
  
Aşadar, Iisus Hristos nu oferă înţelegerea Scripturilor printr-un discurs numai, ci, în primul rând, printr-un eveniment pascal. Astfel că, exegeza făcută de Mântuitorul, în drum spre Emaus, este prima interpretare a cuvântului Scripturii în lumina înţelegerii pascale a Scripturilor celor despre El. Textul lucanic al episodului Emaus devine, astfel, locul clasic în care se descoperă că Scriptura nu poate fi înțeleasă și interpretată decât în lumina și experiența evenimentului pascal. În acest sens, episodul Emaus descoperă și una din marile dimensiuni ale exegezei creștine - cea contemplativ-pascală, în care hermeneutica culminează în Sfânta Euharistie, găsindu-și numai în ea desăvârșirea. Cu alte cuvinte, pericopa lucanică prezintă, oarecum, două tipuri de interpretare, de hermeneutică a Scripturii: teologică a ucenicilor, și, respectiv, teologic-euharistică a lui Iisus Hristos Cel înviat. 
  
Din aceste puncte de vedere, perspectiva semnificației teologice a evenimentului Emaus nu mai poate fi înțeleasă, astăzi, ca fiind cea a unei simple creații a credinței sau ca o prezentare spirituală a unui fapt biblic-scripturistic, ci ca pe obișnuitul cotidian, perceput mereu la nivelul experienței umane a celor ce cred. El nu mai poate fi privit nici numai atât ca unul din „giuvaierele” operei lucanice, ci mai ales ca un text fundamental pentru o teologie sacramentală, în general, și pentru o teologie euharistică, în special. Simpla binecuvântare, specifică obiceiului evreiesc la consumarea pâinii, n-ar fi putut provoca recunoașterea și cunoașterea lui Iisus Hristos înviat. De aceea, a afirma că Iisus Hristos avea un mod special de a pronunța „berakoth-ul” este un fapt pur imaginativ, cu atât mai mult cu cât nici o Evanghelie nu face vreo aluzie la vreun ritual special de binecuvântare a alimentelor. Fiecare referire la „frângerea pâinii” vizează Euharistia și nu vreun ritual evreiesc vechi. De fapt, formula utilizată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca - 24, 30 este o reproducere aproape identică a diverselor formule euharistice tradiționale (Luc. 24,30; Luc. 22, 19; I Cor. 1,23-24; Marc. 14, 22; Mat. 26, 26). 
  
Prin urmare, cel puţin o dată, Evanghelia de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne dă să înţelegem că Domnul Iisus Hristos a săvârşit după înviere şi pe pământ Euharistia, ca o prezentare văzută a stării Lui de aducere permanentă a Sa în planul nevăzut. Sau, altfel spus, ea dă mărturie despre trecerea de la săvârșirea văzută a Euharistiei, de însuși Mântuitorul, la prezenţa Lui, ca aducere nevăzuta în timpul consumării ei din toate timpurile. În episodul Emaus, Iisus Hristos arată ucenicilor calitatea în care El va săvârși, în continuare, Euharistia, în vinul cel nou, prezis în seara ultimei Cine (Marc. 14, 25), adică în calitatea Sa de înviat; le arată acum, că deţin dovada, că-l pot avea pe Iisus Hristos în mod real în Sfânta Euharistie, odată ce a înviat, chiar dacă este acum nevăzut. Așadar, „Frângerea pâinii” la Emaus a fost şi va rămâne pentru totdeauna în Biserică, marele semn al misterului pascal şi al prezenţei Celui înviat în sacramentul euharistic post-pascal. 
  
Sfântul Chiril al Alexandriei repetă fără încetare că Fiul cel întrupat este El însuşi o jertfă adusă Tatălui, că a fost singur fără de păcat şi deci singura jertfă adevărată prin El însuşi. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este jertfa întru miros de bună mireasmă. Însă numai Iisus Hristos a putut aduce lui Dumnezeu o jertfă de o perfectă mireasmă. „Arderile de tot dintru animale se ardeau întregi de focul sfânt şi nestins, nescoțând-se nimic, ci fiecare părticică şi mădular urcând la Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Iar cele junghiate pentru jertfa de mântuire, primeau o sfinţire parţială, ca de pildă în umărul drept, în cap şi în picioare, în rărunchi şi în ficat şi în alte părţi dinlăuntru. Deci numai Iisus Hristos este apt să se aducă ardere de tot, căci este cu adevărat întreg sfânt, întreg binemirositor şi sfinţit. Iar nouă ne e propriu a nu avea o sfinţenie deplină şi o curăţie în toate privinţele.” 
  
După Sfântul Chiril al Alexandriei, jertfa lui Iisus Hristos pentru noi se poate numi „preţul”dat de El pentru noi lui Dumnezeu-Tatăl, dar numai fiindcă a fost necesară patima şi moartea Lui pentru a da feţei noastre un chip plăcut în ochii lui Dumnezeu şi pentru a realiza în firea asumată de El starea de jertfă, din care să iradieze puterea, care să contrabalanseze întoarcerea noastră de la Dumnezeu şi să creeze în fiecare o stare de jertfă asemănătoare. Aducând jertfa deplină şi perfectă universală, Iisus Hristos este Arhiereul desăvârşit. Este desăvârşit şi pentru faptul că această jertfă este în acelaşi timp jertfa propriei Sale persoane. 
  
În concluzie, aşadar, vom reţine faptul că în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie ne împărtăşim real de El, prin chipurile pâinii şi vinului, prefăcute substanţial de puterea copleşitoare a Duhului din trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos, în însuşi trupul şi sângele Lui. Prescura oferită de credincioşi şi devenită un bun al comunităţii, ne închipuieşte pe noi în comun şi devine jertfa comună, reală, oferită de Arhiereul comun, Iisus Hristos, prin preotul comun. Prin preotul liturghisitor şi slujitor, în Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie se face vizibilă şi comunicabilă prin simboluri jertfa lui Iisus Hristos, oferită pentru noi toţi în continuare de Iisus Hristos însuşi şi se oferă jertfa noastră în Iisus Hristos… 
  
Dr. Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Euharistia de la Cina cea de Taină la cea de la Emaus - privire retrospectivă a Teologiei Euharistice… / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1557, Anul V, 06 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!