Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 2074 din 04 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

CASA CA FORMĂ GEOMETRICĂ, SPAŢIU SPIRITUAL ŞI LOC AL DESTĂINUIRILOR FAMILIEI SATULUI GORUNI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CASA CA FORMĂ GEOMETRICĂ, SPAŢIU SPIRITUAL  
 
 
ŞI LOC AL DESTĂINUIRILOR FAMILIEI SATULUI GORUNI  
 
Ştefan Lucian Mureşanu, PhD  
 
Motto: Obiceiurile sunt mai sigure decât regulile, nu trebuie să le urmăreşti şi nu trebuie să te ţii după ele. Se vor ţine ele după tine. (Frank Crane)  
 
Cuvinte cheie: casă, spaţiu, familie, Goruni, spiritualitate  
 
1. Dreptunghiul, formă a casei vieţii şi a morţii  
 
Era o lege a vieţii ca oamenii să se rânduiască într-un timp menit, firesc al unirii bărbatului cu femeia şi să-şi ridice o casă a teminiciei, un rost după toate datinile strămoşeşti. Se căuta locul casei, se sfinţea, se trasa în formă de dreptunhi conturul casei, iar apoi începea aducerea celor necesare ridicării ei. Nu lipsea nimic din care noua casă să aibă de trebuinţă şi să nu se găsească la îndemâna celor care o construiau. Bătrânii din satul Goruni, fostă Velichioiu, din scobitura Podișului Dobrogei, ce se alătură graniţei bulgăreşti, spre Cainargea, spuneau că moşii lor rânduiau intrările spre răsărit, ca atunci când pătrundeai în casa omului să vezi pe peretele camerei mari, sala de primire şi de servire a mesei în zilele de sărbătoare, icoana Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus. Satul fusese cândva locuit de turci, iar ei, românii creştini ai locului, au căutat să se identifice prin acest lucru: …incinta cu care se întreţese profanul cu sacrul şi în jurul căreia gravitează o mare parte din universul mirific de făpturi şi acţiuni descrise de mitografi sau interpretate de mitologi. (Vulcănescu, 1987:448). Forma patrulateră a casei ar putea constitui o imitaţie a dreptunghiului construit din lemn în care se aşeza trupul celui ce pleca dintre vii în lumea de dincolo, o continuitate într-o altă dimensiune existențială. Spunem acest lucru şi ca un fapt al constatării construcţiei, cândva circulare a casei, în vremurile îndepărtate a lumii satului dacic şi a descoperirilor arheologice, a formei ciste a mortului, care au avut loc la Cernavodă şi Casimcea, unde au fost descoperite morminte cu înhumări în poziţie chircită, dar şi la Cârna sau Sărata Monteoru: …un fel de cutii formate din lespezi de piatră, asamblate prin fixarea lor în pământ în jurul mortului (Cojocaru, 2008:32), fiind aşezat chircit, lespezile luau formă circulară. Geometria casei de dincolo îşi avea corespondentul geometric în casa în care se trăia viaţa, şi unde faptele bune se considerau măsură a trecerii uşoare în lumea cealaltă, pe uşa vieţii eterne. Uşa avea să aibă aceeaşi formă dreptunghiulară a casei, aceeaşi importanţă simbolică, unde cele patru colţuri sugerau cele patru însemnări existenţiale ale aşezării lumii: răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte. Patru drepte ce uneau dimensiunile universului perpendicular pe axa pământului, formând adăpostul întregului patrimoniu familial, atât cel material, cât şi cel spiritual. Casa (fig.1) desăvârşea taina făuririi familiei: “…şi a zidit o cetate şi a numit cetatea după numele fiului său…” (Anania, 2011:32), aşa cum în zilele noastre proprietatea poartă numele celui care o ridică şi în care îşi poartă de grijă lui şi urmaşilor lui.  
 
Satul Goruni, aşezat în Podişul Oltinei, în partea de sud-vest a judeţului Constanţa, cândva, purta numele turco - tătar de Velichioi, provenit din două cuvinte Veli – Chioiu (din lb. turcă: veli = protector, ocrotitor, părinte și köy = sat). Familia Joldeș, în fapt, un membru al familiei, trecut de șaptezeci de ani, ne-a fost ghidul pe toată perioada cât am vizitat satul: veche, foarte veche această așezare, îmi zise bătrânul: locuită în străvechimi de daci, apoi de tătari urmați de turci, pentru că erau foarte aproape de hotarul bulgăresc de acum, iar Bulgaria era plină de turci, mai puțin tătari la vremea aceea pentru că se așezaseră destul de mulți în zona Constanței și a aeșzărilor apropiate. Satul nostru aparţinea judeţului Durostor, atunci când Cadrilaterul era în hotarele României (Manuilă, 1943:226). Românii s-au înțeles bine cu ei, așa suntem noi, cumsecade, primim cu drag pe oricine vine cu gânduri bune. Numai că ei, la început, au tot omorât dintre ai noștri... A făcut o pauză, şi-a făcut palma streaşină, fixând-o pe frunte, deasupra ochilor, privi lung zarea cu dealurile, cândva pline cu viţă-de-vie, mă privi pieziş şi continuă: trecând timpul, s-au mai îmblânzit că au văzut că suntem oameni cu inimă.  
 
M-am întrebat mult timp ce ne-am fi făcut dacă nu ar fi existat trecerea timpului. Privesc satul şi observ casele reîntinerite, nu multe, pentru că în acest sat, până în anul1989, existau aproape două sute de familii cu o viaţă liniştită, cu copii care alergau veseli pe uliţele satului sau pe dealurile înverzite, mergeau la şcoala cu clasele I-IV din sat, unde o singură învăţătoare preda copiilor grupaţi pe vârste şi pe clase. Aveau şi o clinică cu medicul satului, care venea din comuna Lipniţa. Era şi un magazin alimentar aprovizionat periodic de maşini speciale cu produse alimentare, chimice, electrice și ferometal. Pâinea, femeile satului şi-o procurau singure, pe vatră, în cuptoarele special amenajate. Bărbaţii munceau pe câmp, iar producţia de struguri însemna mult pentru locuitorii din Goruni. Era şi un S.M.T. (Staţiune de maşini şi tractoare) unde meseriaşii se întreceau în îndeletnicire. Grădinile, ce se întindeau atât în faţa caselor cu câte două şi mai rar cu trei camere, continuau, dacă spaţiul le permitea în lateral şi chiar în spatele gospodăriilor, unde se rânduiau coteţele cu păsări, porci sau cornute. Erau oameni gospodari. Cei care, atunci, în anul 1989, erau oameni în puterea cuvântului astăzi nu mai sunt, au rămas puţini dintre urmaşii lor, însumând circa 50 de familii în tot satul. Mulţi dintre ei au plecat spre marile oraşe ale ţării şi chiar în străinătate, vin rareori la cei care îşi duc traiul în satul înfloritor de odinioară. Am constatat o bună convieţuire a sătenilor şi nici nu se mai ştie care au avut cândva strămoşi tătari sau turci, pentru că ei îşi spun români. Au rămas aceiaşi iubitori ai locului şi muncesc pământul pentru roadele acestuia pe care le împarte copiilor care locuiesc la oraşe. Familiile de acum sunt urmașe a refugiaților români ardeleni, odată cu teroarea hortystă, ortodocși evlavioși care s-au așezat, în preajma anului 1916, în acest sat și pe care l-au ridicat, prin munca lor, în rândul tuturor celorlalte sate ale Dobrogei şi s-au amestecat în timp cu cei născuţi între aceste hotare ale satului. Dintre familiile vechi, mi s-au spus că mai sunt cei care se numesc Joldeș, Juncu, Corcheș, Acsente și altele câteva care au avut feciori să le ducă numele. Se ocupau cu agricultura, cultivând pe ogoarele ce înconjoară satul de-o parte și de alta grâu, porumb, bumbac și tutun. Când se cultiva tutunul toate gardurile gosopodăriilor satului erau împodobite cu şiraguri cu frunze de tutun arămiu, agățate la uscat. Măgarii erau animalele des întâlnite la tracțiune, la căruțele (fig.2) grele sub povara recoltelor. Pământ aveau destul. Nu era familie care să aibă mai puțin de cinci hectare. Cultivau pe pantele Dealului Oltina și vița-de-vie, peste care, deseori, era lăsată să cadă bruma, pentru că vinul avea o altă aromă și tărie. Struguri erau mari și de soi, hibridă și nobilă a cărui ciorchine ajungea până la patru kilograme şi jumătate. Femeile purtau ii cusute de mâna lor şi o fustă neagră, cu marginile brodate, din bumbac, pentru că ei cultivau și țeseau bumbacul. Casele, într-una din camerele ale căror ferestre dădeau spre răsărit, erau dotate cu războaie de țesut (fig.3). Aceste războaie erau făcute de localnici și reprezentau o întreagă industrie textilă. Carpetele (fig.4), cele care se puneau pe pereți atât pentru decor, cât și pentru căldura camerei, se țeseau cu mare îndeletnicire ca și covoarele și preșurile din resturile care rămâneau în urma țesăturilor.  
 
Toate camerele aveau forma geometrică a dreptungiului (fig.4), însumând spațiul ce alcătuia întreaga casă. Și astăzi își păstrează aceeaşi formă chiar dacă au început, nu multe, trei chiar la intrarea în sat, să se ridice case noi, cu etaj. Casele, dintre cele vechi, sunt așezate pe pământ, peste care s-au bătut dușumele de fag, punându-se apoi covoarele și preșurile țesute de gospodine la război.  
 
Trecând cu bacul de la Călăraşi şi mergând apoi pe șoseaua ce duce spre Constanța, te oprești, la un moment dat, și o iei spre dreapta, parcurgând aproape cinci kilometri spre satul Goruni. Gospodăriile satului Goruni sunt distribuite de o parte şi de alta a drumului pietruit, denumit Strada Principală, care face legătura cu Carvăn, altă localitate cu oameni ce își duc viața într-un loc binecuvântat și ferit de nevoi. Unele dintre aceste gospodării sunt cățărate pe dealurile ce împrejmuiesc vatra satului, dealuri împădurite, cu vulpi care dau tot timpul anului târcoale caselor, sfâșiind când au prilejul păsările din ogradă. Mai sunt și lupii, alţi prădători cu care oamenii locului se confruntă, ce se abat iarna în gospodăriile lor. Iarna, bate crivățul şi șuieră ameninţător prin hornuri, culcând, de multe ori la pământ, copacii înghețați ai pădurii, tronsnind noaptea şi înfricoşând cu zgomotul lor.  
 
Cum ajungi la capătul celălalt al satului, pe care îl baţi în mai puţin de o jumătate de oră, spre Carvăn, apare un drum pietruit, foarte vechi duce spre localtatea bulgărească Cainargea, așezări locuite în vremuri de demult de marele neam al tracilor.  
 
2. Casa din Goruni, loc de așezare a familiilor refugiate românești  
 
Familia satului Goruni se compunea din mulți membrii, casa fiind cea părintească, de tipul celor cu două – trei încăperi şi tindă pe mijloc, casa strămoșească care strângea între zidurile ei, căptușite cu chirpici, generații, în special, de parte bărbătească pentru că fetele se măritau și plecau de la părinți, după obicei, la aleșii inimilor lor. Erau case unde conviețuiau, împreună cu părinții băieților, una sau două nurori, iar caselor li se ridicau şi alte încăperi, camere care să-i găzduiască. Cu timpul, ajutați de părinți, băieții își construiau propriile case, pentru că materie primă se găsea din belșug. Dintre toate încăperile, una era folosită ca locuinţă permanentă, observând că, întotdeauna, era camera ce dădea spre curte, pentru ca supravegherea întregii gospodării să îi fie la vedere. O alta, care dădea spre stradă, era păstrată drept cameră curată, pentru diferite evenimente şi pentru musafiri. La casele din satul Goruni, se îmbină stilul de case din Transilvania, zona centrală a acesteia, cu cel din Dobrogea, în special zona Călăraşilor. Gardul, care împrejmuia întreaga gospodărie cu dependinţele aflate în dotare, se confecţiona din nuiele împletite, având ca bază un postament integrator, un zid din chirpici, de vreo douăzeci de centimetri, ce constituia baza şi pe care se fixau butucii, cam de un metru, un metru şi jumătate înălţime, de care se prindea, prin legare cu nuiele, gardul împletit sau cu cuie mari. La ridicarea casei participau cei care cunoșteau zidărie, tâmplărie. Meseria ce se căuta la începutul secolului al douăzecilea în acest sat era însă cea de zidar. Aceasta, până când oamenii s-au așezat de-a binelea pe acest pământ românesc, locuit cândva de turcii și tătarii migratori. Din planul locuinţei, era nelipsit târnaţul , aşezat de-a lungul întregii faţade şi mărginit adesea de stâlpi. Românii ardeleni au plecat de pe pământurile lor urgisiți de unguri, oameni răi, spuneau bătrânii satului: ne jefuiau și ne omorau în stradă, nu țineau cont că e copil, femeie sau bătrân. Ai noștri erau plecați pe front și mureau pe capete, veneau înștiințările de pe front și doar auzeam: a murit feciorul lui Juncu, ăl mare, sau feciorul lui Joldeș, sau Man, Negru și câți feciori de-ai noștri nu s-au jertfit pe front, pentru zilele de azi... . Apoi, au trecut la schimbarea numelor noastre. Cunosc familii de români care au devenit peste noapte Fekete, în loc de Negru, Sandor, în loc de Sandu și altele. La unii modificarea se făcea la Primării, unde erau primari și notari unguri. Se trezeau peste noapte cu numele schimbate și, dacă încercau să refuze să primească noile documente de identitate erau arestați și... apoi omorâți. Au plecat atunci mulți din Ardeal. Ne-am împrăștiat în lumea satelor românești. Aici, bătrânii mei au găsit așezați, cu totul vreo sută cincizeci de turci și tătari. Cam neglijenți cu pământul. Fumau mult și se așezau, cât era ziua de lungă, în tindă pe perne, cu picioarele încrucişate, turcește. Cultivau tutunul. De la ei ai mei au învățat cum să-l recolteze, când să pună frunzele la uscat și tot procesul acela tehnologic. Băteam la pas satul că era de dimensiune mică, am spus mai sus că acum abia număra peste cincizeci de familii. Bătrânul privea și în stânga și în dreapta, vorbindu-mi calm, urmărindu-mă cu ochii lui albaștri, pe sub cozorocul șepcii negre pe care o avea pe cap: am trecut pe lângă casa lui Corcheș , a cincea după cea a lui Juncu. Sunt veri, neamuri și cu mine și cu tine. Verișoară cu Zanfira a lui Juncu, măritată Spirea, în Călărași, și cu ceilalți frați ai ei. Au plecat aproape toți copiii lui Juncu din sat. Mai puțin Marin şi Cuţi. Lui Marin i-au murit două neveste. Au fost vremuri grele, dragul meu și ne-am adaptat. Când au venit aici, părinții noștri erau copii mici, iar bunicii noștri erau tare tineri. Suntem foarte credincioși. Ortodocși cu mare teamă de Dumnezeu. Ne-am legat de meleagurile astea și le-am muncit din zori până în noapte. Câtă muncă, băiete. Dar avem tot ceea ce ne trebuie. Mai sus e biserica, continuă el după ce îmi prezentase câte ceva despre oamenii satului, căutând să mă familiarizeze cu oamenii locului. Anul trecut a primit Hramul Nașterii Sfintei Fecioare Maria, pe 8 Septembrie 2015. A fost sărbătoare, fețe bisericești și primarul și notarul, ehe... lumea bună. Preotul vine din Lipnița... . L-am întrerupt, întrebându-l cu multă curiozitate dacă în sat mai sunt familii de turci sau tătari. A zâmbit și mi-a spus: Ei erau comozi, neam de asiatici. Nu mai sunt demult, au plecat la oraș, spre Băneasa. Pământul se ară nu se fumează! Am râs, privind gospodăriile aliniate de-o parte și de alta a drumului. Bătrânul Joldeș își avea casa cocoțată pe o pantă a dealului, acel tip numit “casă cârnă” ce cuprindea în planul ei trei încăperi aşezate în unghi drept: două camere ocupau o latură a casei, iar cealaltă cameră se afla situată pe un plan perpendicular cu acestea. Ca material de construcţie, la astfel de case, era folosită de obicei cărămida sau chirpiciul pentru pereţi, după care erau văruiţi. La acoperiş se folosea ţigla. Satul nu se evidențiase în timpul lui cu ceva tradițional. Construcția caselor îmbina forma de câmpie cu cea de munte. Cele care erau așezate pe pantele dealurilor Oltinei aveau temelia din piatră, cu acoperișurile țuguiate să poată aluneca zăpada sau apa ploilor care erau abundente, până toamna târziu. Podurile caselor erau frumos amenajate, cu rafturi cioplite de mâna bărbatului, pentru proviziile de iarnă şi bârne groase unde se băteau cuie şi se agăţau funiile de ceapă şi usturoi, pieile de oi, puse la uscat. Aici, se depozitau şi preparatele din carne, de la Ignat până primăvara, târziu, pentru că frigul le dădea pace abia după începutul lunii iunie. Acoperișurile erau construite cu susținători din lemn tare și acoperite cu ţiglă, unii puneau chiar tablă, pe care o dădeau cu grund și apoi cu două straturi de vopsea. Interiorul casei se afla în administrarea femeii, care deretica şi trebăluia tot timpul cât bărbatul se afla pe câmp, la arat sau în pădurea care domnea peste scorbura dealurilor, între care se așezase vatra satului, nu de români, ci de tătarii și turcii care s-au dorit să fie cât mai aproape de hotarul bulgăresc, devenit pașalâc. Satul, spun bătrânii, datează cam de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe când Cadrilaterul aparţinea României, după istoria vechilor traci. Așezarea are farmecul ei, liniștea deplină, calmul oamenilor, robotitul surd din gospodăriile lor. În Buletinul Oficial nr.39 din joi 23 Mai 1891 se specificau următoarele: Canara - Velichioi pendinte (dependentă) de comuna Carvan, suprafața 2 ha aproximativ, conține piatră de var și construcții; garanția provisorie lei 200. (Monitorul Oficial, 1891:907). Copii nu mai sunt, s-au risipit odată cu creșterea lor, pe la orașe, în vârtejul vieții care i-a îndepărtat de munca câmpului, a grădinăritului, a culesului fructelor, a îngrijirii animalelor şi a casei ţărăneşti. Școala, o clădire dreptunghiulară, fără etaj, cu vreo trei încăperi, acum este închisă de mai bine de douăzeci şi ceva de ani. Cu treizeci de ani în urmă, fiecare familie își avea animalele ei: oi pentru carne, lapte și lână, cultivând și bumbacul, cai și măgari pentru tracțiune, pentru deplasarea la târguri și pentru diferitele treburi cu oficialitățile, pentru că plata impozitelor se făcea la Lipnița, unde se aflau Primăria, fiscul etc. Apoi mai aveau şi porci pentru carne, vaci pentru lapte și carne şi păsăsri de curte. Români ardeleni ce aveau multă pricepere în a-și duce o viață de familie lipsită de griji. În câte case am intrat nu s-a întâmplat să nu văd un colț cu cărți, la loc de cinste fiind Biblia și am întrebat: aveți timpul necesar pentru a mai citi o carte! Bătrânul Joldeș a zâmbit larg, și-a trecut mâna peste părul alb, m-a privit pe sub sprâncenele lui dese și mi-a spus: citim și noi, chiar dacă suntem la margine de lume. Ne documentăm pentru că în nopțile lungi de iarnă sau în zilele ploioase de toamnă ce avem a face, când vara și tot timpul bun avem grijă de toate cele bune traiului. Mi-am repetat în minte cuvintele bătrânului și acestea mi-au fost în continuare călăuza vieții și a înțelegerii adevărate a vieții românului de la sate. Țăranul român devine un înțelept și un pătrunzător tainic al vorbelor la senectute. Atunci, obosit și frânt de munca istovitoare a câmpului, a gospodăriei care cere în fiecare clipă atenția cuvenită, discerne și atrage atenția celui tânăr să nu cadă în greșelile de care să regrete mai târziu. Și am înțeles, abia acum, de ce cercetătorul, omul științelor care caută omul şi locul lui de aşezare, este un așa desăvârșit al vorbelor înțelepte.  
 
În casele localnicilor din Goruni, cercetezi o îmbinare a zonelor atât în viața, cât și în logica lor de a exista. Au venit din Ardeal, sărăciți și năpădiți de marea amărăciune a alungării forțate din gospodăriile și casele lor strămoșești, de către cei care s-au dorit stăpâni: ungurii și dorința lor de expansiune.  
 
L-am lăsat, la un moment dat, pe bătrânul Joldeș și am început o discuție cu cel care mai rămăsese în sat din familia Juncu și am căutat să aflu ce l-a determinat să nu părăsească satul ca ceilalți frați și surori ale lui, ţinând cont că una rămăsese şi se căsătorise în sat, devenind Joldeş. A oftat adânc. Și-a mângâiat fața nerasă, a lovit ușor cu mâna dreaptă în piciorul mesei, așezată sub șopronul ce dădea spre intrarea în casă, ca să alunge pisica ce dădea târcoale oalei de ciorbă cu măruntaie, pusă spre a se răci, de către nevasta lui, apoi respiră ușor și-mi spuse: Nu se astâmpără pisica asta deloc. Am răsfățat-o, de... a fost singurul pui rămas în viață de la maică-sa, care a murit cu ceilalți pe care îi avea în burtă, după ce o fătase pe asta. Treabă grea, dar a trecut. Am rămas puțin mirat de cele auzite din gura lui Marin Juncu, un bărbat muncit ce se apropia de șaizeci de ani. Aveau un fel aparte de a răspunde la ceea ce îi întrebai, nu direct şi deseori am observat astfel de introduceri în textul discuţiei. Vezi tu casa asta?, îmi la un moment dat. Au ridicat-o moșii mei, părinții mamei, pentru că ai tatălui muriseră, el în război, desfigurat de un obuz la Mărăști, iar maică-sa acasă, de friguri. Erau oameni înstăriți, gospodari. Au plecat într-o noapte din Transilvania, cu căruțele și cele câteva lucruri pe care le-au strâns în grabă, amenințați de unguri. Câte au mai pătimit și sufletele lor. Pe taică-meu l-au adus niște rude, unchi din partea lui taică-său, cei din familia Corcheș. Prinse în mâna dreaptă o bucată de lemn, după aspect fag, o ciopli cu o toporişcă foarte bine ascuţită, sub forma unei ţepuşe, cam de vreo jumătate de metru, căută un borcan cu seu, o unse, după care îmi făcu semn să-l urmez. Am ocolit casa, acolo unde erau coteţele animalelor, şi ne-am oprit în dreptul unuia, în care erau găzduiţi porcii. A trecut cu palma peste muchia desprinsă a unui colţ de zidărie al coteţului, acolo unde zidurile se desprinseseră unul de celălalt, putând introduce cu uşurinţă o palmă zdravănă de om, urmare anilor care trecuseră cu ploile lungi de toamnă sau cu iernile geroase. Împinse cu umărul zidul deplasat, se mai uită dintr-o parte la el, propti ţepuşa special cioplită într-unul dintre ziduri şi, cu un baros începu să bată în partea plată a ţepuşei, în capul căreia fixă un piron ca o piedică perpendiculară, perforând cu uşurinţă zidul. Ţepuşa alătură cele două părţi de zid, iar prin ea bătu alte cuie ca susţinere şi fixare a celor două părţi de zid. Cu un strat de chirpici (văiugul) acoperi întreaga suprafaţă. A treia zi, când constată că lipitura s-a uscat, cu o bidinea vărui întregul zid, spunând: varul şi dezinfectează, nu numai că acoperă chirpiciul. Treaba aceasta, cu țepușa și varul am învățat de la tata, iar taică-meu de la tatăl lui, cât a avut timp să-l mai înveţe și, tot așa din tată în fiu, de acolo de unde venea dintre ardeleni. Se prind pereții între ei foarte bine și rezistă. Trebuie să fii atent la o casă, altfel cade.  
 
Am observat, uitându-mă la colțurile casei bătrânești, care era destul de veche, dar bine întreținută că două dintre aceste muchii erau prinse după metoda pe care Marin mi-a arătat-o. Această prindere am creionat-o, după cum am văzut-o executată la cotețul porcilor, din spatele casei (fig.5). Prinderea zidurilor casei era identică. Țepușa era mai mare și dintr-un lemn de esență tare, prinsă cu cuie în formă de burghie, pe măsura țepușei. În tinda casei, gospodarul își crea mijloacele necesare reparațiilor care surveneau în gospodăria lui. Gândea asupra a tot ce era bun de folosit din natură la ridicarea vreunei alte încăperi pentru diferite folosințe, la repararea gardurilor care cedau cu timpul intemperiilor, la folosirea unor alte metode în distrugerea dăunătorilor care le invadau grădina de legume sau chiar câmpul cu cereale. În spatele casei, într-un vas mare din lemn, ce măsura peste două vedre , zăcea spre macerare un amestec de apă cu excrement de pasăre rău mirositor. Am înțeles, în discuția care a urmat între mine și Marin că acel preparat rudimentar era unul dintre medicamentele hrănitoare ale pământului și un protector al plantelor însă un distrugător al dăunătorilor legumelor, pomilor sau cerealelor. La un litru și jumătate de apă se amestecau cinci sute de mililitri de soluție, agitându-se puternic. Această soluție se punea de jur împrejurul plantei din grădină sau a pomului, nu direct pe plantă sau pom. Pomii, la Armindeni, se văruiau pe tulpină, la un metru şi ceva de la rădăcina acestora, tot pentru apărarea de dăunători. La o jumătate de oră după turnarea acestei soluții se stropea, pentru a da posibilitatea acesteia să pătrundă în straturile pământului, distrugând dăunătorii de la rădăcina plantei. Pentru dăunătorii limacși, soția lui Marin umplea mai multe căni din tablă, de vreo cinci sute de mililitri, cu o soluție formată din bicarbonat şi drojdie de bere. Vasele erau așezate seara la distanțe de un metru între ele, distanţa depindea și de mărimea grădinii de legume. Dimineața erau pline cu astfel de dăunători. Viermii era strânși din vasele respective de gospodina casei și arși. De aceea, plantele din curtea lor și a celorlați locuitori din satul Goruni dădeau roadele așteptate. O altă manifestare, pe care am observat-o la locuitorii din Goruni era și afumarea abundentă a pomilor, pentru distrugerea omizilor, care făceau ravagii în pomii, măcinându-le atât frunzele, cât și fructele abia părguite, dacă nu erau depistate la timp și distruse. Afumarea pământului nu se făcea fără rost. În timp ce se pregătea ritualul, femeia murmura rugăciuni și slăvi închinate Atotputernicului prin care îl ruga să-i apere grădina cu legume, ogorul și casa de rozătoare. Erau afumate și animalele, focul fiind considerat purificator. Se crede că atunci când se rostește rugăciunea regală, diavolul se depărtează foarte mult de gospodăria sătenilor creștini, fiind apărată mult timp de ghinion. Casa era deseori tămâiată, pragul frecat cu usturoi, iar în camera de zi ardea neîncetat candela. În toate casele din satul Goruni ardeau în tot timpul candelele.  
 
Într-o zi, un sătean mi-a spus că acolo, sus, pe o pantă a dealului, se continuă viața familiei și a satului. Se trece de la o formă la alta de viețuire. Nimic nu se întrerupe, totul își are mersul lui. Sus, pe coasta dealului, este cimitirul satului, locul unde cei care au fost se adună, unul lângă altul, în noua casă a veșniciei, rânduind și așteptând, în liniștea profundă a lumii aceleia, sosirea și întâmpinarea aceluia care, din neamul lor, era scris să vină. A fost momentul când am gândit la forma celor două case a unei familii în două existențe. Conştientizam, pentru prima dată, continuitatea familiei, în spaţiul de deasupra şi dedesubtul pământului, al casei ca dublă conservare a vieţii. Acelaşi ritual de pregătire a locului etern îl întâlnim şi în spaţiul locuit, în mişcarea fiindului uman, al vieţii tumultuoase. Planul aşezării vieţii de familie se particularizează în momentul despărţirii de lumea de deasupra. Acolo, trupul omului era aşezat spre odihna veşnică, despărţit de gândurile şi grijile vieţii, acele energii care nu încetau să circule nestingherite în spaţiul cosmic.  
 
Casa este spaţiul sacru al familiei, lumina spre ştiinţă, iar siciriul este spaţiul desăvârşit al omului în cunoaştere.  
 
Referinţe bibliografice:  
 
 Dicționarul explicativ al Limbi Române, (1974), Editura Academiei Române, București.  
 
 Monitorul Oficial, (1891), nr.39, 23 mai – 4 iunie, Bucureşti.  
 
Anania, Valeriu Bartolomeu, (2011), Biblia cu ilustraţii, vol.I, Editura Litera, Bucureşti.  
 
Cojocaru, Nicoale, (2008), Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, Editura Etnologică, Bucureşti.  
 
Manuilă, Sabin, (1943), Indicatorul localităţilor din România, Imprimeria Institutului Statistic, București.  
 
Vulcănescu, Romulus, (1978), Mitologie română, Editura Academiei Române, Bucureşti.  
 
The house as geometric shape, spiritual space and place of family confidences of Goruni village  
 
Abstract  
 
It was a law of life that people should appoint in a time meant, natural of the union of man and woman, to build a house of thoroughness, of sense, delivered after all ancestral traditions. The place was searched, it was hallowed, the rectangle-shaped outline of the house was traced, and then began the bringing of the necessary for the lift. Nothing was missing from the new house to be necessary and not be at hand of people who were building it. The elders of the village Goruni, formerly Velichioiu in the hollow of Dobrogea, next to the Bulgarian border, to Cainargea, were saying that their old men ordained the entries eastward such as when entering the man's house to see on the wall of the big room, the reception hall and the serving table on holidays, the icon the Holy Virgin with baby Jesus. The village was once inhabited by Turks, and they, the Romanians Christians of that place, tried to identify through this: ”… the enclosure which meets the profane and the sacred, around which gravitates a big part of the wonderful universe of creatures and actions described by mitographs or interpreted by mythologists” (Vulcănescu, 1987:448).  
 
The quadrangular shape of the house could be an imitation of the rectangle built of wood in which sat the body of the departed from the alive people in the world beyond. We say this as a fact of finding the circular shape of the house construction, in ancient times of the Dacic village’s world and of archaeological finds, of the cist shape of the dead, which occurred at Cernavodă and Casimcea, where there were discovered graves with burials in a crouched position, but also in Carna or Sărata Monteoru: ”…a kind of boxes made of stone slabs, assembled by fitting them into the ground around the dead” (Cojocaru, 2008:32), being seated crouched, the slabs took circular shape. The geometry of the house of the beyond world had its geometric correspondent in the house where we lived life, and where good works are regarded as measures of the easy passage into the next world, on the door of eternal life.  
 
Referinţă Bibliografică:
CASA CA FORMĂ GEOMETRICĂ, SPAŢIU SPIRITUAL ŞI LOC AL DESTĂINUIRILOR FAMILIEI SATULUI GORUNI / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2074, Anul VI, 04 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!