Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 2066 din 27 august 2016        Toate Articolele Autorului

TAINE ALE IDENTITĂŢII ÎN SĂRBĂTORILE POPULARE ROMÂNEŞTI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
TAINE ALE IDENTITĂŢII ÎN SĂRBĂTORILE POPULARE 
  
ROMÂNEŞTI 
  
Motto: ”Tradiţia este o comuniune cu misterul istoriei.” (Nikolai Berdiaev) 
  
Cuvinte cheie: identitate, cunoaștere, lumea satului, cultură, tradițional 
  
Identitatea spirituală a sărbătorii populare românești 
  
Avem doar impresia că oamenii, în deschiderea lor nuvelică, se schimbă în atitudini. Ei rămân aceiaşi, clădiţi pe fapte pe care le moştenesc prin genă, construindu-şi în timp forma nucleonară şi reunindu-se în noile tărâmuri nivelice cu noi parteneri nucleonari care îi ridică pe trepte, la înalte cote de nivel. Omul se educă, nu singur pentru că numai atunci apare egoismul, excentrismul şi teama de idei contrarii, ci în societate, care trebuie să se forţeze să-i acorde atenţia, sprijinul şi bucuria de a se făuri. Făurirea individului, care este indivizibil şi imprevizibil în numărul mare de dezbateri, privind condiţia lui socială, se face creându-şi o identitate asupra căreia partenerii nucleonari participă cu prisosinţă. 
  
De-a lungul existenţei sale omul şi-a creat un spaţiu care l-a identificat şi particularizat prin tot ceea ce a creat material şi spiritual. Cunoaşterea trecutului l-a făcut să îşi dorească apropierea de cei în vârstă, preţuirea şi iubirea faţă de trecut şi încrederea în viitor. Prezentul a fost pentru mulţi un şoc existenţial, al abundenţei sau al lipsurilor materiale. Spiritual însă omul s-a legat de dorinţa de a trăi şi a spera. Speranţa l-a făcut să fie încrezător în ceea ce antropologii au numit identitate personală sau socială. Conceptul este diferenţiat la profani şi la literaţi. Profanii îl definesc ca o teamă a lipsirii de identitate, literaţii ca pe o bogăţie spirituală acumulată în drumul spinos al civilizaţiei, o cultură ce se cuvine a fi valorificată. 
  
Cultura unui popor însumează sensul vieţii de veacuri încifrat prin coduri şi descifrat prin datini, tradiţii care îl particularizează, dacă poporul respectiv îşi doreşte să o facă prin identitate, ca acţiune conservatoare a avuţiei spirituale şi materiale, o tradiţionalizare lipsită de circumspect. Fiecare datină, în tradiţiile străvechi ale unui popor, este o formă de particularizare a sinelui fiecărui membru care îi uneşte şi le valorifică. Ceea ce survine în timpul evoluţiei unui popor, ca moment adăugit culturii sale, îl numim obicei. Aici, am putea da exemplu datina sărbătorii de Dragobete cu intervenţia spontană a sărbătorii americane Valentin days. O suprapunere şi, totodată, o diferenţiere de manifestări. Sărbătoarea Dragobetelui este pornită din străvechimi (îmi permit să subliniez că nu de etimologia numelui sărbătorii vorbesc, ci de vechimea acesteia ca materializare a unei stări de fapt foarte vechi), materializată prin trainica conservare a dorinţei de iubire. Biserica, vatra satului, poiana înverzită, veselia tinerilor doritori de apropiere unul de celălalt, după o iarnă geroasă care i-a îndepărtat, însă nu le-a amorţit dorinţa iubirii, sunt elementele străvechi, specifice unui neam comun civilizaţiilor lumii. 
  
Sărbători ale iubirii au existat şi încă dăinuie ca date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al fertilităţii a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conştientă a omenescului. 
  
Cercetări recente, faţă de cele care s-au manifestat sub influenţa estului slav, care asociau etimologia termenului dragobete ca provenit din limba slavă, au indicat că acest cuvânt şi-ar putea avea originea în limba tracă. Însă, mult folosit ca manifestare religioasă şi de daci, pentru o divinitate celebrată în această perioadă a anului, a sfârşitului de lună a lui făurar, ca o divinitate al cărei nume nu s-a păstrat, după cum multe altele, din ceea ce au fost vechii daci, nu ne sunt cunoscute până acum. Este lesne de înţeles că această manifestare, la vechii daci, era sărbătorită într-o perioadă de maximă fertilitate, când munca câmpului sau păstoritul, ca treburi anulate din cauza gerului aspru al iernii, ar fi putut reprezenta o tainică perioadă a procreării. Este, totuşi, o ipoteză şi o aplecare asiduă spre cercetarea mult mai amănunţită a începuturilor obiceiurilor româneşti, a fenomenelor care au influenţat acceptarea acelor cutume, a aflării şi datării cu mai multă exactitate a existenţialului în cultura tradiţiilor strămoşilor noştri. 
  
Nu vom ignora nici ipoteza etnografului Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, şi nici a cercetătorului în etnologie Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu din Bucureşti al Academiei Române, care susţin că acest cuvânt, dragobete, ar avea originea din limba tracă, iar etimologia lui ar putea distribui următoarea explicaţie: cuvântul trago, de origine dacă, a devenit cu timpul, în limba română, ţap şi simboliza puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea, iar cuvântul pede ar putea fi tradus cu termenul românesc, picioare. Poate de aici cuvântul per pedes(1), pe care romanii şi grecii îl foloseau în exprimarea mersului pe jos, desculţ. Nu este de mirare ca sacrificiul iubirii să fi avut un canon atât de pătrunzător în purificarea trupului ca acela al mersului cu picioarele goale, acolo unde iubita îl aştepta pe voinic. Se pare că acest obicei mai dăinuie în unele părţi ale satului românesc, pentru că, adesea, tinerii se întâlnesc în poieni ascunse, descălţându-se zburdălnicind pe verdeaţa presărată cu flori. Cele două cuvinte au suferit, în timpul istoric al civilizaţiei româneşti, transformări: trago, spun cei doi renumiţi etnologi, pe care i-am amintit în rândurile de mai sus, a devenit cu timpul drago, iar termenul pede avea să se transforme în bete. Cuvântul bete, folosit în unele zone din Oltenia, are înţelesul de mulţime, adunare însă simbolic acest cuvânt se pare că avea să denumească, mai târziu, cingătorile înguste, frumos ţesute, purtate de flăcăi în zi de sărbătoare. Acestea erau aşezate în diagonală peste cămaşa frumos brodată sau ca fâşii la brâu, pentru legarea cămăşii, simbol al iubirii, al prinderii în marea taină a procreării, în tainicul port popular românesc. Desele schimbări de pronunţie a consoanelor d în t, b în v sau b în p, întrezărind ideea că termenul drago ar putea proveni de la cuvântul traco sau drago (din limba dacă, chip drag), derivând în dragon, drac şi aşa mai departe, care se spune că ar fi putut da naştere numelui zeului iubirii la traci. Să nu neglijăm că terminaţia ”– ete”, sufix augmentativ, are şi sensul, în limbajul românesc, de ironie, nu jignitoare, mai degrabă o atenţionare jovială: băiete, de exemplu, este semnificativ în a demonstra aprecierea zburdălniciei, veseliei cuiva tânăr. 
  
Lăsând la o parte numele zeului iubirii la daci nu putem ignora faptul că obiceiul nuntirii, în perioada menţionată, nu ar fi existat la străbunii noştri traci. Că au fost evenimente în istoria evoluţiei şi dezvoltării acestui popor, care nu s-au menţionat în scris, nedescoperindu-se până acum vreo mărturie, ci doar sporadice consemnări străine, nu înlătură adevărul existent al tradiţiilor, dovadă fiind obiceiurile sătenilor din Munţii Apuseni, dar şi a grupurilor de locuitori de la şes, din acelaşi neam de daci, chiar dacă peste ele a trecut tăvălugul popoarelor migratoare. Neobosiţi, exegeţii: filologi, istorici, geografi, dar şi arheologii au scos şi vor scoate, într-un timp al istoriei care va veni, aşa cum multe s-au descoperit sub pământul care ne ascunde nebănuitul trecut, dovezi noi din care ne vom rândui descendenţa și tradițiile. 
  
Revenind la perioada sfârşitului de secol al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, într-un interval de aproape două sute de ani, culegătorii de folclor au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare: Ioan Dragobete, Dragostitele, Santion de primăvară, Cap de primăvară sau Cap de vară întâi, dar şi Dragomiru-Florea sau Granguru, fiecare dintre aceste onomastici având o strânsă legătură cu diferite momente de activitate ale naturii. 
  
Sărbătorit de tinerii satelor, până la mijlocul secolului al XX-lea, la 24 februarie sau la început de martie, ţinând cont de calendarul gregorian sau iulian, s-a constatat că această sărbătoare a iubirii datează dinaintea apariţiei creştinismului. În mitologia dacilor zeul, care ulterior a fost numit Dragobete (în spaţiul slav Glavo-Obretenia, a fost preluat de români ca onomastică, aşa cum se va constata şi în cazul altor sărbători din calendarul popular, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia etc.) era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinţa că în această zi şi păsările nemigratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări, obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Motivaţiile preluării au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc pasăre însemnând mesaj al cerului şi, de aceea, zeul a mai fost numit şi Logodnicul Păsărilor. 
  
În această zi, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se întâlneau fie în mijlocul satului, fie în faţa bisericii, ca loc sacru de săvârşire a unei împliniri, iar de acolo, în tinereasca veselie porneau pe dealuri să caute, prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Florile de început ale primăverii constituiau, în credinţa oamenilor de la sate, mijlocirea înfăptuirii iubirii dorite. Dacă fragii erau înfloriţi erau adunaţi de fete în buchete pe care le puneau în lăutoarea(3) fetelor, rostind cuvintele ritualice: 
  
”fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi.” 
  
De asemenea, adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-şi semeţe capetele la soare, surâzându-le: viorele sau tămâioare pe care le strângeau în bucheţele şi le păstrau pănă la venirea verii. De sărbătoarea Sânzienelelor le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit învăţate de la femeile în vârstă ale satului. După acest ritual al jocului iubirii, se aprindea un foc mare pe dealurile golaşe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele şi băieţii discutau, glumeau şi cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări, căci nu întâmplător împătimitorul Zburător a fost creat în credinţa poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă şi, dacă o ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică care, de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici, a rămas zicala: Dragobetele sărută fetele! În lucrarea sa „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele”, inimosul folclorist român Constantin Rădulescu - Codin (1875-1926) consemna: 
  
”Dragobetele e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de ragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi... ”. 
  
În urma acestui fapt a rămas şi zicala referitoare la toate femeile care nu respectau această sărbătoare a odihnei prin iubire: Nu te prindă Dragobete prin pădure! Aceste cuvinte, care constituiau un avertisment, erau şi o atenţionare a înnobilării sufletului prin dragoste. Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu-şi întâlneau, în ziua de Dragobete, perechea care să-i placă, se credea că tot anul aceştia vor rămâne neiubiţi. Credinţa populară mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriţi de boli tot anul. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Împlinirea dragostei prin căsătorie constituia pentru băiat culegerea a două fire din floarea dragostei din pădure. Acele două fire, tânărul le sădea în grădina curţii lui. Dacă tulpinele se apropiau una de alta în timpul creşterii lor, atunci cu siguranţă tânărul urma să se căsătorească cu fata pe care şi-o alesese. Din cercetările făcute în câteva dintre satele Teleormanului mi s-a relatat faptul că toate tulpinele florii dragostei, care s-au alăturat una de alta, căsătoriile au fost după dorinţa tinerilor. 
  
În cadrul ceremonialului acestei sărbători, copiilor li se prindea de mijloc un şnur colorat în roşu şi alb, de care se lega un bănuţ de argint, pentru a-i proteja împotriva bolilor, oamenilor mai în vârstă li se cădea grija atentă faţă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrifica nicio vietate pentru că altfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. 
  
De asemenea, în această zi, nu se cosea şi nici nu se lucra la câmp. Singura activitate era curăţenia generală din interiorul casei, pentru ca tot ce avea să urmeze să fie cu spor. În unele sate româneşti, se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară care, în egală măsură, salva viaţa, dar provoca şi moartea. 
  
Tot un vechi obicei, întâlnit în unele sate din estul ţării noastre, ne arată cum femeile obişnuiau să atingă un bărbat străin de familia sau de satul în care convieţuiau, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari însă strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Bărbaţii nu trebuiau să supere femeile şi nici să se certe cu ele, pentru că altfel le mergea rău tot anul. 
  
În mitologia română, Dragobetele este asociat personajelor Panteonului greco-roman Cupidon sau Eros. Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, ca un bărbat tânăr şi frumos, arătos, cu un temperament năvalnic. 
  
Mitologia cosmogonică, în care sunt descrise momente ale genezei poporului nostru, afirmă că Dragobetele a fost fiul preferat al Dochiei, despre care renumitul mitolog, Romulus Vulcănescu, în monumentala Mitologie Română, îl prezintă ca pe un flăcău chipeş şi iubăreţ, trăsătură principală a locuitorilor acestor regiuni. El era un zeu temut de fecioarele şi femeile locului, pe care strămoşii noştri îl considerau naş cosmic, oficiatorul tuturor nuntirilor de la începutul fiecărei primăveri, atât la oameni cât şi animale. 
  
Dragobetele era considerat zeul bunei-dispoziţii, celebrată prin veselie şi petreceri de la care se porneau de multe ori discuţiile viitoarelor căsătorii. 
  
Faţă de consemnările etnologilor şi filologilor noştri, care au studiat şi fixat anumite teorii sub o influenţă nefastă câteodată, contrară firii lucrurilor ce puteau fi cu adevărat demne de cercetat înainte de anul 1990, aş opta mai mult pe legătura acestei sărbători ca fapt existenţial în calendarul trac, preluat de daci, decât ca împrumut din limba slavă. Susţin prin aceasta şi o veche legendă atribuită năvalnicului fiu al Dochiei şi, anume, a dorinţei lui de a o Femei gătite pentru sărbătoarea de Dragobete face pe aleasa Divinului Creator să se îndrăgostească lumeşte. Fecioara Maria, nu se cunoaşte faptul dacă născuse pe Fiul Domnului, nu se va lăsa prinsă în mrejele Cupidonului Dochiei şi îl va transforma pe acesta, pentru îndrăzneala lui, într-o buruiană numită Năvalnic. 
  
Având cunoştinţă de protectoarea creaţiei deusiene, suferind amarnic după fiul ei favorit, Dochia o va trimite într-o zi geroasă de iarnă, pe nora sa, la râu, cu un fir din lână neagră, spunându-i că nu avea să se întoarcă acasă decât numai atunci când firul de lână va fi albit. Îngheţată şi plânsă, tânăra fu vizitată de Iisus care, făcându-i-se milă de ea îi dărui o floare roşie cu ajutorul căreia firul de lână se albi. Din curiozitate, tânăra femeie îi ceru să-i spună numele, pentru a-şi aduce mereu aminte de minunea cu care a făcut ca firul negru de lână să se albească. Iisus i-a spus că numele lui este Mărţişor. De atunci, soţia Dragobetelui, a început să împartă fetelor necăjite, pentru a primi bucuria miracolului, şnururi de lână roşie. 
  
Se cunoaşte că slavii au venit pe teritoriul ţării noastre, ca popor migrator, în perioada celui de al VII-lea secol al erei noastre, peste tot ceea ce dacii deţineau ca ceremonialuri şi vechi tradiţii strămoşeşti. Cert este că ritualul nuntirii, în special cel al vestirii, nu putea să fie decât un obicei a unui popor stabil, cum erau dacii, şi nicidecum a unui neam migrator, ca slavii. Tradiţia nuntirii, a pregătirii tainelor căsătoriei prin peţire, era un obicei străvechi, menținut de la vechii traci, la care cuvintele, care au format denumirea sărbătorii de Dragobete, trebuie căutate în vocabularul limbii dacilor, pentru că această sărbătoare, expresie a iubirii, a dragostei fertile, a însemnat mult în tradiţiile trace de s-a păstrat până astăzi, pe întreg teritoriul locuit de români. Ar trebui consemnat faptul că această sărbătoare şi-a avut un rost al ei în sânul populaţiei din Oltenia, regiune locuită de daci și cu o distanţă remarcabilă faţă de ceea ce a însemnat influenţa slavă asupra obiceiurilor poporului român. Nu contestăm etimologia cuvântului ca provenit din limba slavă însă nici excluderea derivării acestei onomastici din cuvinte trace. Sigur este faptul că acest obicei este moştenit de la strămoşii traci, însă numele sărbătorii încă trezeşte interese în acceptarea ştiinţifică a cercetării etimologiei acestuia. 
  
Parcă simţim și acum, aşa cum simţeau moșii şi strămoşii noştri, în preajma acestei zile, un început în viață. Și accentuez, nu de viață, pentru că toți localnicii intrau într-o hibernare conștientă, ci în viață, pentru că iarna treburile lor erau oprite atât de zăpada abundentă, cât și de zilele foarte geroase. În apropierea acestei zile se deștepta în interiorul lor o dorință fierbinte a iubirii, a mișcării, a acțiunii. Simțeau și vedeau cum pământul dădea rod, renăștea. Această sărbătoare se defineşte prin exprimarea unei tainice identităţi, sărutul care leagă simţămintele, spulberă răul, atrage bucuria şi dă un nou sens exprimării vieţii. 
  
Lumea satului se identifica prin supunere faţă de nişte cutume, o reţinere faţă de exprimările libere ale omului de la oraş nemărginit de hotarele tradiţionalităţii. Satul exprima respingerea răului tocmai că se manifesta prin vechi sărbători la care mediocrii erau ironizaţi însă nu repudiaţi. Sătenii căutau o îndreptare a felului lor de a fi tocmai pentru că îi considerau parte integrantă a identităţii comunităţii. Hotarele imaginare ale satului constituiau dăruirea şi binecuvântarea deusiană, înţeleptul satului, în lumea creştină, un discipol luminat de Hristos, pentru că în lumea străveche a tracilor şi geto-dacilor, Zalmoxis constiutia binecuvântarea cosmică pentru întregul teluric al tracilor. Tracii conştientizau că Zalmoxis este zeul lor unic însă prin dăruirea Celor de Sus ei ştiau că puterile lui sunt superioare tuturor zeilor Pământului şi că el le apără identitatea pe care o considerau sacră. 
  
Manifestările lor spirituale, materializate prin datini în care dansul, şoptirile, cântecul, recitarea, măştile se contopeau în gesturi tainice, s-au perpetuat până la noi, armonizând noul cu vechiul. 
  
Motivul obiceiului în taina sărbătorii populare 
  
Obiceiul apare ca practică a împăcării omului cu cerul şi cu pământul. O dorinţă a lui supus muncii active zilnice a pământului, a legării acestuia de viaţa verde, cu cea a roadelor, a arămiului care dă speranţa şi belşugul, a căutării unei identităţi vegetative şi prospere. Țăranul s-a simţit legat de pământ pentru că prin el şi-a perceput căutarea identității, neaplecarea în faţa vreunui semen despărţit de cuvânt. 
  
Lumea a început demult să existe şi, trăind în necunoaștere, s-a apropiat cu teamă de necunoscut. Frica şi-a creat-o conştient pentru că voia să depindă de cineva. Liberul arbitru l-a împins spre neîncredere şi, atunci când a căzut lovit de propria-i greutate a lipsei de a fi, omul şi-a ridicat privirile spre cer şi a început să cugete cu o spaimă față de tot ceea ce exista în jurul lui. Era un ”dat” dăruit de Dumnezeu să îl aibă și să îl şi stăpânească prin știință pentru a ajunge la cunoaștere. Cunoașterea a venit cugetând, atunci omul satului şi-a creat cutume, şi-a imaginat făpturi cutremurătoare ca reprezentări, înfricoşându-se în imaginaţia lui de eventualele pedepse ce urma să le suporte pentru greşelile făcute, în fapt, încălcări ale legilor nescrise, considerate sacre, transmise oral din generaţie în generaţie. Mama a fost cea care a transmis copiilor teama faţă de puterea celui care a creat acest ”tot” al văzutului, ca materie în continuă transformare şi al nevăzutului, ca idee în universul profund şi viu. Putem spune însă că omul satului, în lunga sa evoluție, a tot fost înzestrat cu trăsături deosebite printre care înțelepciune, blândețe, dreptate,bunătate. Caracteristici ce l-au făcut să domine în timpul atât de dur al istoriei evoluției lui sociale. Familia era centrul universului satului, fiecare membru reprezentativ al familiei informa și dezbătea în interiorul casei protectoare, căminul familiei, problemele ce apăreau în comunitatea sătească și, după discuții și păreri se luau decizii. Bărbatul era cel care reprezenta familia în toate legăturile cu comunitatea însă femeia era cea care alătura familia credinței în divinitate, o lega de biserică, de spiritualitatea strămoșească și îi definea identitatea. Femeia mamă sau nevastă a fost cea care a predat urmașilor tradițiile ca pe o mare bogăție spirituală, ca pe un tezaur la care jurământul păstrării cu sfințenie era tocmai respectul ducerii pe mai departe, din generație în generație, a datinilor și obiceiurilor moștenite: 
  
”Specificitatea universului de simboluri și imagini încărcate cu conotații impregnate de specificul vieții agrare, dau nota definitorie a mentalității românești, în ultimă instanță a spritului național. (Anuar IEF, Moraru, 1990:54). 
  
Obiceiul constituie obișnuița însă nu cea omenească, domestică, ci una în care omul se leagă strâns cu divinitatea, cu tainele Universului, cu mărturisirile de credință în rezolvarea tuturor trebuințelor religioase. Datinile și obiceiurile s-au aflat în corelație spirituală cu omul european de când acesta a conștientizat legătura lui strânsă cu divinitatea. Oamenii s-au contopit cu aceste obiceiuri care le-a adus liniștea sufletească, iar ei au conștientizat că fără aceste tradiții își pierd identitatea. Pentru aceasta, s-au legat de credință, de biserică, de preotul din sat care le-a alinat în vreme de răstriște durerile, s-au rugat împreună divinității pentru binele lor și al lumii, iar lumea a început să iubească. Iubirea a fost cea care i-a ținut într-un timp în pace. Toate cele trei rituri de trecere pământești își au obiceiurile lor, rostul în viața de fiecare zi, măsura timpului și ordonarea existenței omului de la sate. De la naștere la căsătorie, apoi la trecerea în lumea de dincolo, omul de la sate a cuvenit nevoia unor Pregătirea copilului pentru ritual ritualuri care să scoată din viața de fiecare zi momentul acela când se dorea marea bucurie a nașterii și apoi a căsătoriei sau a durerii pierderii cuiva drag să fie cunoscute de întreaga comunitate în care trăia. Evenimentul se dorea centrul universului satului pentru familia respectivă, oamenii locului celebrau acel episod unic în viața membrului comunității și participau cu multă dăruire la toate ritualurile riturilor de trecere. Voi povesti un ritual prin care se credea că pruncul care se îmbolnăvește grav după botez trebuie să i se schimbe foarte repede prenumele. Într-un sat din Dobrogea, Goruni, la două săptămâni după botez, un copil se îmbolnăvește. Tratamentul medical nu îi este eficient și, atunci, părinții noului născut trec la un procedeu de mințire a duhurilor rele, moștenit din vechime de la strămoșii celor care au ajuns să locuiască satul. Bătrânele satului vor trece fetița printr-un ritual al pierderii numelui dinainte și a dăruirii, de către o persoană aleasă a satului, care va deveni nașa de botez a copilului, a unui alt nume. Într-o noapte, trecut de miezul nopții, mama dăruiește copilul acoperit cu o pătură de culoare închisă celei care îi oferă o mână de bani și îi schimbă numele în Margareta în loc de Mihaela. Copilul, cu voia preotului, va fi botezat din nou pentru ca duhul rău să nu îl mai cunoască. Ceremonialul botezului va avea loc înainte de răsăritul soarelui, doar în prezența tatălui și a persoanei care îi va fi naș de botez. După aceea va începe noua viață a copilului care se cere supravegheat până la nouă ani. Se spune că până atunci el mai poate fi întors la boală de către necurat, recunoscându-l. În cazul recunoașterii se va efectua același ritual de vânzare însă deasupra unui mormânt. Anii au trecut și obiceiul a început să fie uitat însă mai sunt puțini dintre bătrânii satului care mai cunosc acest ritual al schimbării numelui prin dăruire, în cazul în care duhurile rele bântuie sufletul copilului. Schimbarea numelui s-a moștenit din străvechime, ca un fapt neînțeles a îmbolnăvirii copilului după botez. Însă, acest ritual era întâlnit la multe popoare din Europa, dar și în Africa, Asia sau Oceania unde șamanii invocau tot felul de zeități întru eliberarea copilului din stăpânirea duhurilor rele. La popoarele creștine, între care și populația românească, schimbarea prenumelui copilului era urmată de un nou botez, o nouă dăruire a vieții Domnului Iisus Hristos. 
  
Toate riturile de trecere își au obiceiurile lor specifice, creștine sau necreștine, care fac ca ceremonialul să primească o altă conotație, mult apropiată de divinitate prin participarea nemijlocită a reprezentanților credinței respective, față de o simplă și fără importanță celebrare familială. Biserica ortodoxă și lumea satului și-au avut rolul însemnat în viața fiecărui membru al comunității consiliat în toată activitatea lui. Timpul nou, de astăzi, a făcut doar pentru unii să nu mai cunoască cărei spiritualități aparțin, îndepărtându-i de familie, de tradiții. În interiorul sufletului, sunt aceiași ca strămoșii lor pentru că gena le-a rămas fidelă genomului uman unde teama de necunoscut îi face să tremure în fața neștiinței. Cultura tehnică este o știință, o cunoaștere a lumii științifice materiale însă ea nu pătrunde în sufletul omului, sesnsibilizându-l ca arta literară, muzicală, plastică. Produsul tehnic este al minții minunate a omului și face parte din tradiție, unde putința și priceperea dau rod materialului în activitatea muncii omului cu scopul ușurării procurării celor necesare traiului. 
  
Obicei și sens în ritualul de împodobire a bradului în Ajunul Crăciunului 
  
Omul satului românesc s-a născut, dăruindu-se tradiţiilor strămoşeşti, divinității şi aurei ce i-a înconjurat fiindul în toată trăirea telurică. El s-a sfinţit prin naştere şi a mulţumit vieţii, prin dăruirea de urmaşi, frumoasei şi preţuitei înfăptuiri a existenţei. În viaţă, s-a binecuvântat prin datini şi obiceiuri în casa pe care şi-a clădit-o cu toată dăruirea fiinţei lui fericite de a avea o familie. Familia a constituit pentru români chezășia neamului, ardoarea cu care părinții își binecuvântau, de fiecare dată, la marile sărbători, copiii spre împlinire. Masa de sărbători a legat pururea familia și a fost binecuvântată de Dumnezeu, precum Cina cea de taină. 
  
Se spune că strămoșii noștri daci se năşteau cu privirea îndreptată spre înaltul cerului, pentru a lua cunoştinţă, încă din prima clipă a vieţii, că acolo, Sus, sălăşluia puterea divină care îi veghea, mustrându-i cu secete sau cu boli, când uitau uneori de vechile datini, dar şi cu ploi şi lanuri mănoase de grâu, cu sănătate în trupurile lor viguroase şi cu bogăţie în case, când vocile acestora înălţau imn de mulţumire zeului suprem. 
  
Una dintre cele mai mari sărbători ale lumii creştine, Crăciunul, a fost să dea fericire românului printr-o altă mare sărbătoare, Naşterea Fiului lui Dumnezeu spre care cântul se înălţa: 
  
Din slăvi un înger coborî: / "Fiţi veseli!"- îngerul le-a spus / "Plecaţi, şi-n staul veţi găsi / Pe Craiul stelelor de sus!" (colind popular românesc). 
  
S-au contopit divin voinţele şi, în ziua de 25 Decembrie 1386, Mânuitorului i s-a dat dreptul de a fi sărbătorit cu dragoste şi în ţinuturile valahe, ca cel care a fost şi va fi aproapele omului trecător, până în ziua încheierii drumului său pământesc şi judecarea faptelor sale. Valahii și-au coborât atunci privirile și și-au tulburat inimile, aflând că cel ce suferise pe crucea de pe muntele calvarului, Golgota, va sălășlui în veci în trupurile lor. De atunci, a tot fost cântat și slăvit în noaptea sfântă a Crăciunului, pentru că aceste mărturisiri își aveau o lume a lor și puțini îi cunoșteau taina pătrunderii în tradițiile și obiceiurile acestei sărbători: 
  
Cine încearcă să descopere această lume, să se apropie de ea, de tiparele ei dintâi, acela trebuie să aibe ceva din însuflețirea datinei, a tradiției și a obiceiului. Căci obiceiurile, tradițiile și datinile de Crăciun au puterea legii nescrise, deci a unei legi ce dăinuie în viața generațiilor, nu ca ceva impus, ci preluat, în mod firesc, într-o ordine a existenței care depășește efemerul. (Acad.Română, IEF, 1993:1) 
  
Când s-a născut dorinţa de împodobire a pomului de Crăciun, nu s-a ştiut cu exactitate niciodată. S-a bănuit că ea ar fi venit, de pe undeva, de pe plaiurile popoarelor germanice, şi că acest obicei s-ar afla notat într-un document al vremii, în care se spune că eruditul saxon Martin Luther ar fi fost primul creştin care a împodobit un brad, chiar în ziua de Crăciun, cu lumânări aprinse, pe care le-a lăsat să ardă toată noaptea de Ajun. 
  
La români, împodobirea bradului se aproximează a fi început odată cu anul 1866, ca un simbol al vieţii veşnice, ca o dăruire pe Pământ a lui Dumnezeu a nemuririi, şi ca o preţuire din partea lor: 
  
Pe-o creangă de brad, / Pe-un verde răsad, / Se arată-n zori / Colindeţe-flori, / Maica le strângea / Multe aduna, / Flori de rugăciuni, / Crenguţe-minuni, / Pruncului le da, / Pat Îi împletea, / Leagăn Îi făcea / Şi dulce-i cânta: / Fiule Născut, / De rău neştiut, / Primeşti rugăciuni / De la oameni buni. / Şi tot vei primi / Cât pământ va fi (“Colindul Maicii Domnului” – colind popular românesc). 
  
Ce ar putea să sugereze aspectul bradului în formă de triunghi, decât o altă descifrare în taina Sacrei Treimi, realizarea minunăţiei vieţii, cunoaşterii şi a nemuririi. Podoabele, cu care bradul se încarcă în casele mirosind a curăţenie, spre a fi cântat în noaptea plină de splendoare, premergătoare Crăciunului, a naşterii pruncului Iisus, sunt simbolurile ştiinţei şi ale bogăţiei. Ştiinţa că bradul este pomul vieţii, iar bogăţia arborele fertilizator. Verdele perpetuu: Verde cetină de brad / noi vă colindăm cu drag / de cu seara gospodari / să trăiţi voi oameni mari, a dat mereu liniştire sufletului şi încrederea într-o viaţă viitoare. Cercetările științifice au dovedit ceea ce de fapt omul, în timpul său istoric, a învățat că această culoare a cetinei de brad aduce vindecarea sufletului. Și nu întâmplător, tămăduitorii trupului omenesc au schimbat culoarea uniformei lor din alb în verde. În vârful bradului împodobit creştinii au aşezat steaua, ca simbol a împlinirii luminii şi a închipuirii locului unde tainele măreţiei deusiene aveau să se împlinească prin Ecce homo: 
  
Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua străluceşte / Şi lumii vesteşte / Că astăzi curata / Prea nevimovata / Fecioara Maria / Naşte pe Mesia... (“Steaua sus răsare”, colind popular românesc). 
  
Vârfurile bradului de Crăciun, în formă de stea, insuflau românului împlinirea norocului în viaţa împodobitorilor, dar şi realizarea tuturor visurilor. Colindătorii stelari, care poposeau pe la casele sătenilor de la Ajunul Crăciunului și până la Bobotează, cântau pe versuri religioase despre naşterea lui Iisus, amintind aici înălțările, ca un imn adus nașterii divinității: Steaua sus răsare, La nunta ce s-a întâmplat, Trei crai de la răsărit, În oraşul Vitleem. Steaua se mai folosea şi la ornarea casei, prin unele zone ale ţării, fiind considerată ca tămăduitoare. Colindătorii purtau steaua cu ei între Ajunul Crăciunului şi Bobotează şi o mai poartă şi astăzi în toate zonele ţării, unde colindele mai trăiesc încă timpurile de început ale românismului. În fapt, suntem singurul popor din lume care avem colindători şi colinde ca imnuri ale slăvirii muncii, a existenţei noastre armonioase şi a măreţiei puterii deusiene. Steaua sugerează vestirea nașterii lui Iisus și, totodată, îndrumarea magilor spre locul unde Familia divină își găsise așezarea: 
  
Magii cum zăriră / Steaua şi porniră / Mergând după rază / Pe Hristos să-l vază / Pe Hristos să-l vază (”Steaua sus răsare” - colind popular). 
  
În datina poporului nostru, bradul a avut un permanent şi activ rol generativ de existenţă în viaţa acestuia, dar şi strânse legături cu universul. Bradul îl regăsim în obiceiuri coborâtoare în timpurile străvechi, până la daci: 
  
O, brad frumos, o brad frumos, / Cu frunza neschimbată. / Mă mângâi şi mă faci voios / Şi mă-ntăreşti îndată. / O, brad frumos, o brad frumos, / Cu frunza neschimbată (colind popular despre brad), 
  
dar şi în riturile de trecere ale românilor, în fiecare dintre cele trei momente importante din viaţa sa: naşterea, nunta şi moartea. 
  
Sensul și semnificația obiceiului de împodobire a bradului de Crăciun 
  
Bradul împodobit de Crăciun semnifică naşterea, trăirea prin cosmosul cu steaua pe care o aşezăm spre slavă în vârful pomului, ca semn că în acea noapte se dorește ca în fiecare casă de creștin să se vestească minunea ivirii(4) Mântuitorului. În tradiţia noastră strămoşească încă mai există, în unele zone ale ţării, străvechiul obicei ca tatăl să sădească un pom la naşterea copilului său, iar moaşa să închine nou-născutul în faţa unui brad. Câtă pătrundere în sensurile pe care înţelepciunea închinării la divin l-au tot călăuzit în drumul său prin viaţă pe valahul obosit de săbiile care i se ridicau deasupra creştetului. Câtă dorinţă pentru colindul din noaptea de Ajun a copilului român care ura tuturor bineţe şi lumină. 
  
Unele colinde româneşti erau adevărate cuplete de teatru popular, jucate, declamate şi cântate pe la casele sătenilor. Acest ritual al fericirii și înnoirii se efectua în faţa uşilor larg deschise ale caselor, a ferestrelor care se deschideau pentru a fi auziți colindătorii, iar urarea lor trebuia să pătrundă adânc în interiorul locuințelor pregătite de sărbătoare, pentru primirea tainei Naşterii Mântuitorului. 
  
În noaptea de Crăciun, în casele românilor nu doarme nimeni, mesele le sunt încărcate cu bunătăţi, cu colaci, mere, nuci şi cozonaci care se dăruiesc colindătorilor. În totalitatea lor, colindele au constituit o chintesenţă a spiritualităţii creştine a neamului nostru, expresii deosebit de expresive ale etosului arhaic românesc, care poartă şi astăzi denumirile străvechi, în funcţie de zonele ţării: Moş-Ajun, Colindiş, Piţărăi, Cucuţat, Cântece de stea. 
  
Urările care au loc în această noapte înviază tainele străvechiale unei spiritualități condensate într-un ritual al colindătorilor pregătit cu multă evlavie. Aceștia, în vremurile mai îndepărtate, posteau trei zile înainte de a porni la urat şi spuneau rugăciuni de purificare. În dimineaţa premergătoare uratului, colindătorul se trezea dis-de-dimineaţă şi se spăla de trei ori pe faţă cu apă rece, ceea ce semnifica în credinţa lui, transmisă de la străbunici, alungarea din faţa urătorului a tuturor piedicilor care s-ar fi putut ivi, nepermiţând pornirea acestuia de acasă la urat. Imaginându-ne această sărbătoare măreaţă a naşterii Domnului ca pe o revelaţie a binelui omenirii, voi da curs unei povestiri pe care am auzit-o, într-o seară de iarnă, în Săliştea Sibiului, în ajunul Crăciunului. Undeva, în munții Cibinului, am cunoscut un bătrânel firav și cam scump la vorbă, însă cu toată această zgârcenie mi-a istorisit o întâmplare pe care am să încerc să v-o relatez, pe scurt. 
  
Într-o seară neagră, ca acelea petrecute în zonele unde munţii cu păduri dese stăpânesc aşezările, demult, pe când moșul lui, bătrânul celui care îmi spunea întâmplarea, urca munții fără toiag, iar tatăl bătrânelului de acum, pe atunci copil de vreo nouă – zece ani, îl ținea strâns de mână să nu alunece pe zăpada care îi scârțâia sub opincile alunecoase, se întâlniră, în drumul lor de întoarcere spre casă, cu un tânăr voinic cu niște ochi albaștri și pătrunzători și cu plete blonde care îi fluturau în vânt. Era ziua premergătoare sărbătorii Crăciunului, în ajun. Moșul lui urcase la stână, să ceară stăpânului ceva pe datorie pentru că ce avusese în cotețul lui pierise năpădit de boală. Se amărâse rău, pentru că spera să facă bucate cu femeia lui să aibă ce să dea toată iarna celor șapte copii ai săi. Primăvara era departe și greul pusese stăpânire pe casa lui. La stână însă, nu găsise pe nimeni și, atunci, și-a luat băiatul de mână și a pornit spre casă. Gândea că poate vreo căprioară sau un purceluș pierdut îi vor apărea în drum. Cum coborau, un trosnet puternic se auzi și un copac se frânse chiar peste tatăl băiatului, prăbușindu-se peste el. Îi prinsese amândouă picioarele sub trunchiul gros. Băiatul scăpase pentru că omul apucase să îl împingă puternic în dreapta lui, copacul alunecând pe zăpada care scrâșnea de gerul care se coborâse peste așezare. Copilul începuse să plângă. Încerca să rupă ramurile, să dea zăpada cu mâinile îngheţate pentru a face loc tatălui său să iasă. Toată munca băiatului era în zadar. Într-un târziu, omul îi zise fiului său: - Du-te în sat și adu ajutoare. Du-te băiatul meu, n-ai nicio grijă cu mine. Cu lacrimi în ochi, băiatul se depărtă până la urmă, coborând, mai mult rostogolindu-se, muntele. În drumul său, întâlni un tânăr voinic într-o sanie cu doi cai albi. Nu se opri să vorbească cu el pentru că trebuia să ajungă foarte repede acasă să aducă lopeți, pe frații săi mai mari și oamenii din sat cu o sanie, să-și poată căra tatăl accidentat. 
  
Omul a rămas singur. Gerul pusese stăpânire grea peste întreaga așezare și, odată cu el, noaptea. Gemea și inima i se strângea, nu la auzul urletelor animalelor pădurii, ci la teama că flăcăul lui se putea pierde pe muntele ale cărui trecători fuseseră acoperite de zăpadă. Începuse să îi fie frig, iar de la mijloc în jos nu își mai simțea corpul. Privea pierdut cerul înstelat. Ninsoarea se oprise de mult, iar sunetul văilor munților îl auzea acum ca un clinchet. Deodată, lângă el, se opri o sanie lungă și albă. Cu greu întoarse capul să vadă împăienjenit că de acolo, de unde se auzea scârțâitul zăpezii, cineva coborâse din sanie și se îndrepta grăbit spre el. Un tânăr, cu pletele în vânt, se apropie și îi puse mâna pe frunte, privindu-l cu ochii lui albaștri, pătrunzători. Nu vorbea, dar el îi auzea vocea în mintea lui: - Când voi pleca, vei ieși de sub trunchiul copacului și te vei rezema de sacul acesta. Vei adormi, dar somnul tău va fi veghe și vis. Băiatul tău și oamenii din sat vor fi aici din clipă în clipă. A trecut mult timp, omule al lui Dumnezeu. 
  
Sătenii și flăcăul lui l-au găsit răsturnat peste un sac plin cu merinde. Picioarele îi înghețaseră, iar oasele care i se rupseseră în timpul prăbușirii copacului aveau să i se vindece târziu, spre primăvară. De atunci şi până când a părăsit lumea aceasta, a mers ajutat de două cârje. Nu a știut niciodată să spună dacă ceea ce a fost şi a văzut atunci, în noaptea aceea din Ajunul Crăciunului, în munții umbroşi ai Cibinului, a fost un vis sau realitatea binelui divin i-a întins mâna protectoare. Sacul l-a păstrat mult timp, ca pe niște moaște, până când odată nu l-a mai găsit la locul unde femeia lui îl tot punea. De atunci, la închinăciune mergea în fiecare duminică și mulțumea pentru toate darurile pe care el și ai lui le-au avut în noaptea aceea şi apoi pe care le-au tot primit, până a închis ochii, dăruindu-şi sufletului Mântuitorului. „Doamne, minunată este Sărbătoarea de Crăciun”, mi-a spus baciul Marin când şi-a încheiat povestirea. 
  
I-am privit ochii negri ai bătrânului, care luminau scânteietori, și l-am auzit spunând, parcă cu o dorinţă de a pătrunde adânc în inima mea, ca ascultător al acestei întâmplări: Când nu voi mai fi să mă cauți în munți. Cibinul a dat neamului nostru mult bine și păstorii lui Dumnezeu îl cutreieră de fiecare dată, când se apropie Crăciunul, ziua sfântă a nașterii Mântuitorului. Mi-a întins mâna și a coborât tăcut pe cărarea care l-a dus, pentru totdeauna, într-o lume a liniștii. Bradul i-a fost haina care l-a învelit în lungul drum al odihnei veşnice și l-a petrecut când sufletul lui, înainte cu o zi de marea sărbătoare a Crăciunului, s-a ridicat la ceruri: 
  
Dumnezeu a blagoslovit bradul să rămâie verde și frumos întotdeauna: iar din rășina lui să fie făcută tămâia ca lucru sfânt. (L.Magdan, 2006:4). 
  
În casele gospodarilor creştini, beculețele aprinse ale Pomului de Iarnă se sting și se aprind ca o pâlpâire a vieții. Mesele îndestulate cu bucate, în mijlocul cărora lumânările sfârâie, licărind, așteaptă venirea celor dragi şi sosirea urătorilor. Postul Nașterii Domnului s-a încheiat. O lume curată sufletește așteaptă, an de an, cu mare bucurie, florile dalbe de măr. Florile albe de măr sunt un simbol pentru această sărbătoare, dar şi o frenezie a unui început care nu se va sfârşi niciodată. Taina ajunului naşterii Domnului va rămâne un miracol al petrecerii neîntrerupte a creştinului cu lumea nevăzută şi neştiută de dincolo. Trăirile acestor zile nu se pot descrie, iar puterea omului nu va putea înţelege niciodată, în adevăratul lor sens, cele șapte acte ritualice de comunicare cu realitatea divină, care pecetluiesc legătura dintre divinitate și om: botezul, nunta, spovedania, mirul, împărtășania, hirotonia și maslul. 
  
În încheiere, credem că prin prezentarea acestui ceremonial am subliniat complicata geologie simbolică care a stat la baza sărbătorii de Crăciun. Descifrarea însă a simbolicii colindelor a solicitat, de-a lungul timpului, și încă mai trezește controverse și încercarea descifrării multor mistere hermeneutice. 
  
Note: 
  
1. Per pedes apostolorum (lat.) cu picioarele apostolilor – Pe jos. În grecește, „apostolos”, trimis departe, care străbate drumurile pe jos și desculț. Cf. DEX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975. 
  
2. Micul dicționar academic atestă folosirea cuvântului Dragobete din anul 1774: E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană. Cf. MDA, 2002, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 
  
3. Lăutoáre, lăutori, (reg.) Lăut, lăutură; apă (fiartă cu leșie) pentru spălat pe cap. [pr.: lă-u–] – Lăut + suf. –oare. Cf. DEX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975. 
  
4 Mântuitorul s-a ivit ca un nou început, nașterea este umană, ivirea este divină; ivi, ivesc, vb. IV. refl. - a se arăta, a apărea (dintr-odată, pe neașteptate), a ieși la iveală, a se descoperi. Cf. DOOM. 
  
Referințe bibliografice: 
  
• Anuar, Academia Română – Institutul de Etnografie și Folclor, Considerații etnologice asupra mentalității agrare a poporului român de dr. Georgeta Moraru, Comunicări, Ssesiunea ”Eminesciana”, București, 1990. 
  
• Micul dicţionar academic, (2002), Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 
  
• Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, (1982), Editura Academiei, Bucureşti. 
  
• Tradiții și obiceiuri de Crăciun, anexa Colinde vechi, Academia Română, Institutul de Etnografie și Folclor, București, 1993. 
  
Alecsandri, Vasile, (1852), prefaţa la volumul Poezia populară, Editura Tineretului, Bucureşti. 
  
Călinescu, George, (1941), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti. 
  
Constantinescu, Olimpiu, (1928), Sentimentul religios în poezia poporeană, Editura Tipografia Centralei Cooperativelor de Producţie şi Consum, Chişinău. 
  
Ghinoiu, Ion, (2008), Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Editura Agora, Bucureşti. 
  
Ghinoiu, Ion, (2002), Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti. 
  
Ghinoiu, Ion, (2003), Atlasul etnografic român, Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti. 
  
Ghinoiu, Ion, (1999), Zile şi mituri: calendarul ţăranului român 2000, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti. 
  
Eminescu, Mihai, (2000), Opere, vol.5, Literatura populară, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti. 
  
Ibrăileanu, Garabet, (1970), Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, Editura Junimea. 
  
Ispas, Sabina, Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București, 1998. 
  
Magdan, Leon, Legende creștine, Editura Mateiaș, București, 2006. 
  
Maiorescu, Titu, (1882), Literatura română şi străinătatea, în Rrevista Convorbiri literare. 
  
Mureșanu, Ștefan, Lucian, Etnologie și Folclor, Editura Victor, București, 2011. 
  
Nicolau Irina, Lecții cu povești despre facerea lumii, Editura Sigma, București, 2000. 
  
Petrescu, Camil, (1936), Suflet naţional, în Teze şi antiteze, Bucureşti. 
  
Referinţă Bibliografică:
TAINE ALE IDENTITĂŢII ÎN SĂRBĂTORILE POPULARE ROMÂNEŞTI / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2066, Anul VI, 27 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!