Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 1692 din 19 august 2015        Toate Articolele Autorului

ÎNDEMNUL CA FAPT ȘI ÎNSEMNUL CA ROST RITUALIC PETRECUT ÎN VIAȚA OMULUI DE LA SATE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ÎNDEMNUL CA FAPT ȘI ÎNSEMNUL CA ROST RITUALIC PETRECUT ÎN VIAȚA OMULUI DE LA SATE 
  
(studii de antropologie atitudinală și etnologie aplicată) 
  
Motto: „E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.” (Ernest Bernea) 
  
Cuvinte cheie: îndemn, fapt, sătean, tradiție, comunitate 
  
1. Îndemnul, între decizie conștientă și indecizie 
  
Satul s-a dezvoltat ca o frământare socială a sinelui(1) comunității, ca un tot unitar în care membrii acestuia se nășteau, se formau și se desăvârșeau ca lume stăpânită de datini, cu timpul de obiceiuri, și se îndemnau crezării existențiale a cercului: ”Dacă în elaborarea unui portret – robot pe măsură (pe măsura proiectului politic care l-a suscitat) similitudinea este reținută dintr-un punct de vedere vertical pentru a întemeia ancestralitatea, dimpotrivă, în sincronie, spațiul, din punct de vedere orizontal își găsește justificarea în distincție, în afirmarea unei diferențe” (Mesnil, 1997:45). 
  
Normele de conviețuire erau cutume peste care nimănui nu îi era permis să le încalce, așa cum ploaia, soarele, luna erau forme neînțelese de existență trebuincioase dezvoltării lor firești. Ploaia era un fenomen cu triplă semnificație și producea modificarea a trei stări principale ale vieții: cea de veghe, care ducea la somn, cea de întristare (melancolie), care aducea lacrimi și deznădejde și cea de bucurie, a abundenței recoltelor (a hranei). Spiritual, ploaia era și imaginea reîntoarcerii lumii la începuturi, la acea circumstanță a haosului, o continuă remodelare a rosturilor existențiale, după cum iluzia unei ordini putea fi văzută ca o imagine a imaginației noastre, ca o lume întoarsă prin propria ei vedere către creație. 
  
Profanul satului era neînțelegătorul care definea insinuantul, în mediul nostru pseudointelectualul, care dorea să fie ceea ce condiția lui umană îl separa prin conștiință de semeni într-un timp, ca element novice vieții de a accede în vârf, de a putea vedea haosul ca nivel superior al creației. Satul își crea, prin ancestral, istoria de fiecare zi și își forma lumea pe care o împărțea în vechi și nou. Noul avea obligația să respecte cu strictețe tradiția, cine se încumeta, prin propria-i voință, să o anuleze ca fapt existențial, își pierdea identitatea de sătean, de parte vie a comunității. Aplecându-se spre studiul personalității, Henri Ey avea să constate că aceasta ”este o istorie”, pentru că ea își clădea baza unei întregi instituții a individului, definind biografia acestuia și ”care înseriază în evenimente modalitățile de a fi ale Eului. Această istoricitate a Eului implică natura însăși a Eului într-o geneză reciprocă (Pradines), făcând adică Eul să-și determine singur evenimentele care îl construiesc.” (Henri Ey, 1983:54). Este conștient eul în formarea personalității sale, accede el spre o biografie care să îi constituie cartea de prezentare în societate? Tot ceea ce el gândea în lumea satului, intuia marea structură a instituției de conștientizare a sistemului vieții și a importanței lui în societate. Ca specie literară și îndeletnicire elevată a scriitorului, romanul satului așează pe o scenă imaginară acțiunea existențială a unei lumi imaginare, pe care el, creatorul definit ca fiu de țăran, încearcă să dezvăluie, pas cu pas, modele de oameni potenți, care trăiesc într-un timp paralel cu al nostru. Creatorul popular își îndeamnă sinele să se detașeze de impactul agresiv al profanului cu lumea, el o acceptă ca pe o formă de studiu, de atașare ca dorință de viață, de analiză profundă și de încercare de a-i putea funcționa spre bine mersul difuz al pașilor lui. Iisus Hristos atrage atenția, de nenumărate ori, discipolilor lui, părinții apostolici de mai târziu, să se ferească de oameni: ”Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna soboarelor…” (Anania VII, NT, Cap.10:17, 2011:2144). Îndemnul acesta profetic oare nu însemna o căutare a lepădării de sinele propriei aprecieri a apostolilor și de apropiere de divinitate până la detașarea de eul existențial uman, înfrățindu-se prin natură cu cosmicul! Nu era acea căutare lăuntrică a omului de la sate să caute depășirea atitudinii profane de sfiderare a sinelui în defavoarea înălțării eului spre o altă lume, cea cosmică! Nu înălțare spirituală primește elevatul în urma meditației profunde a faptului existențial?. Îndepărtarea de lumesc este ruperea puternică de sine, de vicii, este puterea omului de a deveni om prin căutare. Această căutare este o treaptă superioară a vieții, ce a pornit de la omul temător al satului către elevatul căruia îi este permis să creeze: ”Voi sunteți lumina lumii; nu poate să se ascundă cetatea din vârful muntelui; nici aprinde cineva făclie și o pune sub obroc(2), ci în sfeșnic, și ea le luminează tuturor celor din casă” (Anania VII, NT, Cap.5:14, 2011:2131). Acest mesaj, înțelepții satului îl legaseră spiritual de întregul ritual al desfășurării vieții de fiecare zi, din zorii dimineții, de când se trezeau și își spuneau unul altuia ”bună-dimineața” și până seara târziu, când încetau activitățile zile și își spuneau, ducându-se spre locul de odihnă al trupului și al minții: ”noapte bună”. Erau urări ale dorinței rugăciunii regale, în care sperau și credeau cu evlavie: ”Și ne iartă nouă greșalele noastre, / Precum și noi iertăm greșiților noștri”. Sperau și se rugau să fie buni cu ei și cu semenii lor. Cei cu îndeletnicirea cititului și scrisului pătrundeau altfel în înțelesul cuvântului biblic, pe care îl transmiteau după propria lor înțelegere. 
  
A citi nu este echivalentul lui a studia, pentru că efectul acțiunii verbului a studia dinamizează conștientul, așa cum pentru unii a copia înseamnă un rezultat, o diplomă, titluri și apoi funcții. Îndemnul canalizează un întreg sistem interior al individului, la care poate participa, în totalitate, conștiența sa. Să nu te aștepți de la aceștia la dramul de omenie, teama aceea că vor fi prinși îi metamorfozează din neștiutori în doritori, maladie ce se întinde pe toată scoarța lor cerebrală. În lobul occipital al căutătorului de știință, cercetarea ondulează puternic fiecare pliu al materiei cenușii cu fiecare informație primită într-o justificare elevată a gândirii, și se adaugă sineului ca o montură, contribuind la dorința de a ști prin propriul efort. 
  
Studiul intens, activitatea profundă, intelectuală, produce germenii din care ne hrănim ideile luminate ale vieții intelectuale. Condiția menținerii statutului de om elevat ne impune regimul citirii unui număr de 80 - 150 de cărți pe an, din care să extragem elementele care ne reprezintă în scrierea, la rândul nostru, a cel puțin trei-patru cărți de studii pe an. Atunci, discipolii se pot înclina în fața mentorului dătător de hrană spirituală, savurând din înțelepciunea scrisului nemuririi științei lui. Să fim conștienți de faptul că toți suntem fiii ai satului din neamul nostru dedemult. Am intrat, la un moment dat, într-o stare de gândire prin care încercam departajarea mea existențială: fiind teluric, construcție pământeană, am lăsat ca eul cosmic să se elibereze de greutatea gândurilor și să cugete. Am înțeles atunci cum omul înțelept al satului, ridicat pe treapta superioară a spiritualității reușea, precum elevatul de astăzi, să se rupă de lumesc și să se apropie, chiar să se contopească, metamorfozându-se, de o existență superioară celei locuitoare pământului. 
  
Cartea este sprijinul neîntrerupt al literatului de a da lumină, de a apropia imaginea imaginii imaginate a lumii, de dorința divină a creației. Omul satului a creat lumi în care acțiunile lor, imagini ale imaginarului mitic, au devenit manifestări umane, însă nu trebuie să neglijăm faptul că personajele create s-au dezvoltat în memoria omului și au devenit reale cu fiecare împlinire a lui. În iubire, de exemplu, Camil Petrescu a dezvoltat starea solutivă a geloziei, umană prin existență și prădalnică, la el însă, în manifestarea conștientă a creatului elevat Ștefan Gheorghidiu, gelozia a mocnit în interiorul acestuia, ca toate ideile curatorului iluminat, fără să se manifeste brutal. Nașterea personajelor este o posibilitate existențială a unor lumi paralele cu lumea în care literatul se găzduiește fiindual. El este trecător, însă nemuritor prin crearea imaginilor ca rezultat al profundei sale imaginații de creator de lumi. Lumile sunt forme de existență prin care trecem de fiecare dată când ni se întrerupe viața, într-un așa-zis real pe care sistemul nostru ni-l rezervă ca spațiu virtual, deplasându-ne într-un altul mult mai evoluat. Cred că aceste mutări existențiale au loc în urma constatării meritului de a trece dintr-un sistem în altul, privind evoluția noastră spirituală superioară. 
  
Cultura este cea care ne diferențiază ca oameni ai pământului, știința însă produce efectul existențial al unora dintre noi, definiți ca manifestare. Nu știu de ce Lucian Blaga mi se înfățișează, acum, ca un exemplu al acestei manifestări în care realul corelează cu irealul participării la această acțiune. O imagine definită ca teamă a metamorfozării sinelui în care ”conștiința morală coincide cu conștiința psihologică numai în punctul sau la nivelul cel mai înalt de organizare a Eului”, (Henri Ey, 1983:55). Totul se petrece și se moștenește ca un scop al demonstrării etnicității, însă puțin se ține seama de tot ceea ce înseamnă adevăr privitor la genom, ca totalitate a genelor prezente în cromozomii organismului uman sau în setul haploid de cromozomi. Genomul este cel care conține informația genetică necesară formării unui organism, și este cel care definește rasa umană și legăturile de etnicitate, apreciind aici afirmația eseistului austriac Karl Markus Gauss (2009:12) că ”Europa a fost dintotdeauna spațiul unei migrații continue, care poartă oamenii dintr-un loc în altul, în căutarea libertății și bunăstării”, continuând cu observația că s-au dezvoltat și încă se dezvoltă importante etnii care își pun amprenta pe dezvoltarea identității și a alterităților culturale. 
  
A fost o noapte neagră peste estul European, ca o negație a existenței ființei umane ca drept a propriei conștiințe. S-a atins atunci un moment spectaculos al excendenței profane în care valoarea se dezintegrase în tumultul vieții care se dorea să fie prag al unui rit de trecere, moartea ca suspin și dorință a tăcerii viitorului. S-au ridicat țepi roșii din străfundul întunecat al pământului și și-au netezit colții înfingându-i adânc în carnea firavă a elevatului care a răbdat schingiuirea, privindu-și în față semenul sălbăticit de ură. Nu el trebuia să cadă rod răzbunării, ci alții, care de aceeași teapă cu ei se înfruptaseră adânc din oropsirea lor atunci când se aflau la fel ca și ei acum la rostuirea destinelor. Cât dispreț și câtă fandoseală în dorința de a exista acoperit de rău. 
  
Ceea ce am expus, în rândurile de mai sus, nu sunt decât urmări ale unor fenomene existențiale ale unui fost ancestral, o lume a lumii cercului care se învârtește în timpul teluric sub secunda cosmică, care definește viața ca însemn petrecut ca rost sesizabil. Mulți se vor fi așezat, dintre înaintașii celor înțelepți, să caute înțelesul a ceea ce se consideră că viața este o repetare a unei grandioase scene imaginare a imaginii imaginate a existenței umane. O doină populară maramureșeană zice astfel, în graiul imaginat al omului molcom al muntelui: ”Câtă lume-i pentru mine, / Nu doresc să si la nime” (Doniga, 1980:11). Ce fapt al neajunsului vieții îi impune personajului imaginar să ia o astfel de decizie, de îndepărtare a eului de tumult. Se știe că fiecăruia dintre noi îi revine o sumă existențială de dăinuire, în afara singularității vieții personale, care poate fi formată din oameni, animale sau plante. Poetul popular scoate în evidență, prin versul: ”Câtă lume-i pentru mine…” o idee cu un conținut filosofic remarcabil, aceea a legăturii existențelor, a cercului teluric al vieții regnurilor, fără de care lumea aceasta nu ar fi putut exista. 
  
Lumea satului simțise în timp legătura existențială om - natură, se crease între el și celelalte regnuri un sistem viu de colaborare, de participare activă atât la desfășurarea vieții ca acțiune domestică, cât și a vieții spirituale. În descoperirea de valori, omul satului s-a detașat de firesc și s-a apropiat amestecului nesecat de fabulous și fantastic. Două concepte care au dat sens nou vieții omului legat de creație și care, aparent, păreau să fie înrudite ca sistem perfecționat și bine definit scopului existențial al omului ancestral. Ele îi dădeau rost ca îndemn la neînțeles, îl ordonau și îl făceau să își cunoască limitele, un bun simț rânduit lumii satului de însăși comunitatea, care agrea neînțelesul ca mod de viață comunitar. 
  
2. Expozeu despre însemn ca rost ritualic al vieții omului de la sate 
  
Nevoia a fost cea care a dezvoltat oamenilor dorința de a crea, diferențiindu-i apoi în pricepuți și nepricepuți. Talentul înnăscut al unora a desăvârșit frumusețea obiectului creat spre folosință sau spre decorarea mediului ambiant, locul în care familia conviețuia sau a confecționării portului popular de sărbătoare, dar și a celui Ruinele casei baciului Ioan de fiecare zi. Însemnul a diversificat și marcat creația creatorului popular și a primit ceea ce imaginația a dat prin îndemânare imagine imaginarului: ”Un produs creat de un individ devine folclor numai prin preluarea și transmiterea acestuia de către o colectivitate. Un fapt folcloric este un rezultat al creației individuale, are character de unicitate, dar interpretul creator are drepturi de paternitate limitate temporal și spațial asupra creației sale” (Ispas, 2003:24). 
  
Într-o zi, a unui început de iunie, urcam pe un drum de munte, al Cibinului, când tăinuit de conifere, când binecuvântat de razele soarelui, unde poienițele erau pline cu mici plante cu floarea albăstrie înecate în firele de iarbă verde și mlădioase. O natură de basm care a dăruit din totul ei tainic inspirație românului de la munte, oferindu-i izvor nesecat de imagini împletite spre dăinuire cu imaginația și naivitatea lui. Dinspre Săliștea Sibiului am Podul casei baciului Ioan urcat, la un moment dat, pe firul unui râuleț care apoi ne-a părăsit, adâncindu-se în desișuri. Cu mine se învoise să urce și nea Mărin (unchi prin alianță, din partea tatălui meu), localnic al Săliștei Sibiului, care îmi tot povestea de o aventură a sa, petrecută cu mulți ani în urmă, în desișul sălbatic al muntelui. Doream să ajungem la stâna unde un prieten de-al său, bătrân cioban, își făurise o lume a lui. Baciul Ioan trăise mult în singurătatea muntelui, de pe când era copil, și nu obișnuia să coboare în sat decât arareori, odată la trei sau patru ani, să-și mai vadă prietenii, pentru că rude nu mai avea, muriseră toți trei când el împlinise unsprezece ani, părinții și fratele mai mare cu vreo patru ani. Printre cei la care ținea și îl prețuia îndeosebi, era nea Mărin, înzestrat cu o înțelepciune ce uimea pe toți cei care încercau să intre în vorbă cu el. 
  
Se înserase de-a binelea când am ajuns la poalele vârfului de munte, în lătratul aprig al celor patru câini ciobănești, pe care baciul Ioan îi crescuse de mici, alăptându-i și îngrijindu-i ca pe copiii lui. Știa că vom veni, așa că ne aștepta semeț în fața stânii. Cum ne-a văzut nici nu a așteptat salutul nostru că vocea lui domoală și apăsată s-a auzit în ecoul muntelui: No, seară-bună, bine ați venit dragii mei. Apelativul dragii mei este un semn de mare prietenie și apropiere sufletească în graiul omului român de la munte și, în special, al ardeleanului. El gândește mult până să spună un cuvânt, dar și când l-a spus trebuie să se cunoască că e pornit din inimă. Cuvântul are un rol bine desemnat în conștiința exprimării valorilor la țăranul agresat de toate activitățile dure ale întreținerii sale existențiale, definit elevat ca un concept exprimativ ”… în obiceiurile populare Suport lemn, formă circulară într-o formulare proprie – întrucât în literatura etnologică tema este inedită – ca model organizat al comportamentului la o anumită poziție a individului într-un ansamblu interacțional, socialmente instituit, vehiculând un cumul de limbaje care servesc în globalitatea lor unor funcții bine articulate” (Anuar IEF CB, 1992:55). Baciul Ioan era un exponent, un model al unei vieți singuratice în care natura, cu tot ceea ce putea să-i destuinuie ca apartenență la viața de fiecare zi, constituia cosmicul, legătura lui cu lumea care îi dădea puterea să descifreze neînțelesul, să accepte divinul în totalitatea valorilor, să destăinuie ritualul prin toate activitățile sale: de la trezirea din zorii dimineții, la spălarea de trei ori cu apă rece pe față și subsuoară, la îngrijirea animalelor de la stână, la curățirea locului odihnei trupului și până la pregătirea hranei. 
  
Ajunseserăm pe înserate, când tocmai bătrânul stăpân al stânei din poiana Cibinului se pregătea să pună de prepararea hranei. O mămăligă specială, la pregătirea căreia auzeam, deseori, mormăitul bătrânului care spunea cuvinte greu de înțeles. Aflasem că nu terminase decât patru clase, dar învățase să citească de la un cioban de la stână, care murise de mult și care, în tinerețea lui, fusese pentru un timp învățător în satul Tilișca. Am rămas uimit de toate cărțile pe care le avea rânduite pe rafturile de deasupra patului și laviței vechi, în care își ținea hainele, printer care și un costum popular vechi și două perechi de opinci. Rafturile erau confecționate de mâna lui, și toți cei care urcau la el îi aduceau cărți, un dar de preț pentru toate poveștile pe care ni le spunea, între care întâmplări necunoscute și legende vechi, de care nu mai auzisem. Și nea Mărin îi adusese trei cărți, pe care bătrânul le primise cu mult entuziasm, încât m-a uimit fericirea cu care le răsfoia. Le-a așezat pe o măsuță în apropierea patului său, unde, parcă din adâncuri pâlpâia lumina unei lămpi cu gaz. În casa ciobanului pătrunsesem într-o lume ancestrală. Când ne-am așezat la masă am putut observa în detaliu modul de organizare a casei cu două odăi și cu un pod cât toată casa, plin cu lemne de foc și cu alimente de iarnă, puse la uscat. Acolo, într-un cufăr mi-a arătat îmbrăcămintea mamei sale, a tatălui și a fratelui său; erau moaștele ce îi alinau de fiecare dată dorul durerii pierderii lor. Au același miros, îmi spuse bătrânul, care depășea cu mult respectabila vârstă de optzeci de ani: mi-alină sufletul, care mi-a plâns atât de mult, încât Sfânta Fecioară, de la un timp bun, m-alină cu visurile. Ei îmi zâmbesc și m-așteaptă, sunt neschimbați, iar eu am obosit. 
  
În fața casei, avea amenajată o pirostrie din vârful căreia cădeau două lanțuri metalice ce legănau ceaunul pregătit pentru prepararea hranei de seară. Dedesubtul vasului, sfârâiau vreascurile din lemnul pădurii și înălțau mii de scântei spre mâna celui care mesteca de zor laptele subțiat cu apă, în care, pentru început, turnase o lingură cu sare. Rar, mesteca compoziția și mormăia ceva, adăugând mălaiul. Când laptele începu să clocotească și se formă așa-zisa mămăliguță pripită, baciul spuse rugăciunea regală, luă ceaunul de pe foc și puse cu mare grijă cașul fărâmițat și o bucată sănătoasă de unt. Le amestecă aprig, cu o lingură tot din lemn, cu mânerul lung, până când toate cele puse în ceaun se uniră într-un compus unitar. Mirosul era nimicitor și cum interiorul corpului nostru cerea hrană, deveneam din ce în ce mai nerăbdători să servim din bucatele pregătite de bătrânul cioban. După ce o așeză pe masă, pe un suport din lemn în formă circulară, puțin adâncită, acoperi preparatul cu o bucată de pânză albă, să se așeze timpul, spuse el, după care își ridică privirile către cer, zăbovi o clipă, apoi ne ceru să servim, îndemnându-ne ca peste bucata de mămăligă să turnăm deasupra și smântână: că așa mâncau bunii și străbunii noștri, din strachini mari, de pământ; obosiți de la grelele încercări ale vieții, iar apoi de la munca grea a pământului. Prinse în mâinile sale o ceapă zdravănă, o sparse cu măsură pe colțul mesei joase, prinse de trei ori câteva fire de sare și o mestecă între mâinile lui mari și noduroase. Atunci am îndrăznit să îi pun o întrebare, la care bătrânul mi-a răspuns după un timp, în care nu mai speram să-mi vorbească: No, acum feciorule să-mi spui dacă ai mai mâncat o astfel de bunătate, dar apoi te-oi asculta cu ce vrei tu să mă întrebi. În timpul mesei, nu a scos nimeni niciun cuvânt, se auzeau doar lingurile de lemn care loveau străchinile frumos ornamentate, din lut ars, desfacerea cepei de frunzele uscate care fâșâiau sub degetele noastre și plescăirea apăsată a unchiului Mărin. Baciul s-a ridicat și a coborât în pivnița pe care și-o săpase în dreapta ușii de la intrare, în interiorul casei, acoperită cu un chepeng din scânduri, peste care erau bătute, pentru a forma o placă sigură, altele, asigurând susținerea celorlalte, dar și siguranța că nu vor plesni sub greutatea corpului, dacă se întâmpla în grabă să treci peste el. Capacul era acoperit cu o bucată de blană roșcată, de capră, bine tăbăcită, pentru a asigura ermetizarea pivniței, mi-a spus baciul, pivnița măsurând în adâncime vreun metru și jumătate, iar în lățime vreo doi metri. De-o parte și de alta a scobiturii, se aflau rafturi cioplite rudimentar și bătute în cuie unde, pe lângă alimentele frumos rânduite și acoperite cu capace confecționate din lemn, se aflau și funii de ceapă, usturoi, prune uscate și patru butoiașe, unele cu palincă, confecționate din lemn de salcâm, ce ofereau arome băuturii spirtoase, dar și o culoare arămie, ca a coniacului, iar altele cu vin, confecționate din lemn de stejar, pentru vinul roșu și din lemn de salcâm, pentru vinul alb. 
  
După ce a adus o cană mare cu vin roșu, bătrânul cioban a aranjat în fața casei lui o măsuță joasă și trei scaune cu trei picioare, trepiede, făcute cu migală de el însuși, unde placa de șezut era scobită special pentru așezarea cu bine a celui care se odihnea pe ele. În timp ce savuram Ceaun în care se pregătea hrana de fiecare zi bunătatea de băutură, unchiul meu, care până atunci nu spusese nimic, se apropie de urechea mea, șoptindu-mi: e mare meșter în confecționarea fluierelor; o să-ți arate mai târziu colecția lui. Între timp, bătrânul cioban prinse o vergea rotundă și lungă de vreun metru, de alun, după câte mă pricepeam eu în ale foioaselor, însă ajutorul mi-a venit de la unchiul meu, care îmi șoptise despre plăcerea bătrânului de a confecționa fluiere. Își așeză pe un alt scaun, din apropierea sa, câteva lame din oțel, foarte bine ascuțite, vreo trei scoabe lungi, pentru găurirea vergelelor, în lungime, și niște dăltițe și un cuțit. Mă privi pe sub sprâncenele albe și dese, ce arcuiau peste doi ochi albaștrii și umezi. Își ridică de pe frunte clopul, după care îmi zise: No, fecioare, nu vrei să guști vinul meu? și îmi împinse o cană din lut plină cu o substanță lichidă de culoarea trandafirului bătut. Prinsei cana de toartă și o ridicai la nivelul pieptului, așteptând liniștit ca și ceilalți doi tovarăși ai mei să facă la fel. Unchiul Marin îl privi în ochi pe baciul Ioan și zâmbi, spunând: Apoi, dacă mânzul ista ne îmbie, frate Ioane, noi să ne petrecem cu el, după care tăcu, așteptând să zică și bătrânul ceva. Prinse apoi cana, dar nu de toartă, cum mă așteptam, ci așa cum prinzi un pahar. Își dete de două ori mâna stângă peste mustățile albe, groase și lungi, vărsă de trei ori vinul din cană, pentru cei care nu mai erau printre noi și zise: Dar, dragii mei, ce mai așteptați, sănătate să avem că Dumnezeu ne duce pe drumul cel bun. Noi fugim de binele lui și îi mare rău. 
  
Târziu, mi-au venit în minte primele cuvinte din îndemnul bătrânului, Dar, dragii mei…, când m-am decis să scriu un studiu despre semnificația cuvintelor folosite de autorii anonimi în creațiile noastre populare, citind nenumărate poezii din folclorul zonei și, abia atunci, am înțeles sensul lor adevărat. Când baciul ne-a spus dar, dragii mei, cuvântul ”dar” nu era folosit cu sensul gramatical de conjuncție adversativă, ci cu sensul că acea băutură era un ”dar” al lui către noi, pe care însăși divinitatea îl înlesnise ca dăruitor către cei ce urcaseră cu iubire să-l vadă acolo, sus, în vârful munților Cibin. Vorba proverbului vechi românesc: ”dar din dar se face Rai”, acesta era adevăratul sens al cuvântului ”dar” pe care baciul Ioan a dorit să-l exprime când ne-a îmbiat să gustăm din băutura aceea. 
  
3. Cutezanța îndemnului și rostul însemnului, ca fapt al apropierii omului de om 
  
Se poate ca omul urcat spre înalturi, și aici mă refer la sihaștrii care se refugiau în singurătatea naturii, să capete alte valențe și dorințe a trăi. Să se îndepărteze de lumesc și să se apropie mai mult de natura divină, să capete îndeletniciri neștiute, neprevăzute și priceperi apropiate creării obiectelor din imagini imaginate, un fapt trăibil numai de ei. Cunoașterea a fost cea care a dăruit omului libertatea sinelui însă sinele lumesc a căzut în prăpastia distrugerii. Baciul Ioan s-a perfecționat ca om al muntelui și s-a adâncit în înțelepciune, creând lumea viitorului prin poveștile sale și obiectului musical care îl contopea cu natura, cu fiecare foșnet și tril ce se auzea din pădurea tăinuită a munților. În timp ce stăteam și sorbeam din cănile cu vin, bătrânul povestea și confecționa fluierul. Un instrument vechi pe care baciul îl îndrăgise foarte mult. Îl vedea atât de firav și de aceea îl plăcea, ca pe un fiu al lui: No, fecioare, eu fac fluiere și cânt cu ele. Le fac din alun, dară se pot face și din răchită sau salcie, ...lemn care are măduvă. Se pot găuri mai uşor. Nu este ușor de făcut. Aduc lemnul din pădure... Caut și găsesc. Îl usc o săptămână, câteodată o săptămână și jumătate, dacă timpu-i capricios. Am făcut fluiere și din lemn de prun, sună cel mai bine. No, ia… îl prind și-l scobesc cu uneltele astea. Sunt meșteri mari cei din Hodacul Mureșului. Au mare îndemânare, de la moșii lor, și știu să facă fluiere. 
  
- Frate Ioane, apucă să îi zică unchiul meu, bătrânului baci: spune-i nepotului povestea aceea cu negura, din noaptea Lunii curate și dă rod în același timp și instrumentului de care te-ai apucat, că e nerăbdător să te audă. Bătrânul nu se opri din scobit. Tăia la unul din capete, făcând un orificiu, unde trebuia montat, spune el: muștiucul cu vrană, prin care interpretul avea să sufle aerul în interior. Șterse lama unei unelte cilindrice, bine ascuțite, cu care făcea găurile prin care avea să iasă sunetele instrumentului, ridică bagheta de alun Colecția de fluiere de câteva ori, măsurându-i parcă, din 
  
ochi, locurile unde aveau să fie orificiile, apoi luă o dăltiță concavă și începu să cresteze un dop în formă cilindrică, de vreo douăzeci de milimetri în lungime, trunchiat pe vertical. Lustrui bucata de lemn cu o pânză abrazivă, foarte fină, mai bău o cantitate destul de bună din cana de pământ ce se afla dată la o parte, să nu îl incomodeze la lucratul fluierului și, domol, începu povestire: No, dragii mei, parcă văd și acum acea noapte cu ceață groasă din Lunea curată. Aveam vreo cinsprezece ani, plecaseră ai mei în lumea cealaltă, iar eu rămăsesem în grija acelor oameni care se aflau aici, pe munte, cu stâna care era mult mai mare decât este acum. Era după lăsatul secului, lunea cea dintâi a Păresimilor, cu o căldură mare peste zi, iar spre seară negură(3) de nu vedeai nici la jumătate de metru. Mulți s-au pierdut în noaptea aceea, au dispărut pur și simplu. Unii spuneau că apăreau din senin oameni stacojii și dacă erai singur, te rupeau și dispăreau cu tine. Multe taine ascund munții noștri, fecioare. Nu se cunoaște nimic din ce Dumnezeu nu dorește să se știe. Și mai e și Necuratul, umblă slobod prin desișuri și stăpânește prin oameni. Din toată urâțenia asta a scăpat un prunc ce se da în țuțuluș, dar cum a trecut negura și a venit lumina, pruncul s-a înnegrit, a vărsat negru și s-a dus. Avea vreo trei anișori. Mamă-sa n-a mai putut avea alți prunci. Cum îi năștea cum mureau, parcă erau să fie dați morții. Și toți se negreau, ca cel lăsat în vârtej. Eu am văzut multe și am obosit. Am văzut pe fereastra aceasta a casei, în ziua aceea, nepătrunsul care juca imaginii urâte și înfricoșătoare. Eram chemat afară și eram singur în casă. Feciorul baciului meu a fost găsit după o săptămână, în luminișul ce duce la izvorul spre Săliște. E strâmb la față cu ochii bulbucați. O fost groază, o fost mult prea rău și cei bătrâni știu. No, acum îi bine, iar eu lucru. Făcu o pauză, ridică din nou bagheta spre ochii lui obosiți, care nu aveau nevoie de ochelari și îmi zise, ca o învățătură și băgare de seamă: Vezi aici, în capătul acesta al tubului pe care l-am făcut în vergeaua de alun, montez dopul cilindric. Mai încoace, înspre partea trunchiată a dopului și miezul tubului se află acum un canal de suflare a aerului. Aici, vezi tu, porțiunea aceasta este egală cu lungimea dopului, aici tai cu dăltița asta o gaură dreptunghiulară. Și eu și unchiul meu îl urmăream cu atenție și observam o nespusă fericire a faptului că, în curând, îl va da gata. Îi mângâia partea exterioară și îi murmura cuvinte pe care noi nu le deslușeam. Fără să ne privească, continuă: Vedeți voi, aici unde am ascuțit acest capăt servește pentru despicarea șuvoiului de aer. No, acesta se numește dinte, unii îi mai spun și ancie. Dacă i-ai făcut trupul cu drag și el îți va da sunetele cu aceeași plăcere cu care l-ai confecționat. 
  
Îl șterse pentru ultima dată de tot praful care se formase în urma scrijelării, îl ridică, dincolo de ochii lui, mă privi și îmi zise: Ție ți-l dăruiesc fecioare (nu că nu ar fi ştiut să pronunţe corect cuvântul fecior, dar plăcerea de a spune fecioare am simţit-o ca o apropiere a bătrânului faţă toată dorinţa mea de a cunoaşte viaţa unui sihastru, care a conservat cu multă atenţie şi preţuire datinile noastre), să îți amintești mereu de mine când îl privești. Este atât de minunat să știi că rămân pe Pământ oameni care, din când în când, se mai gândesc la tine. Mi-a făcut semn să i-l împrumut pentru o clipă de răgaz și mi-a cântat la el o doină. Mi l-a înapoiat și a dat apoi glas aceleiași melodii, cțntată de el, însoțită de versurile: Codrule, când te-am trecut / Frunza verde ai avut, / Iar pe când am înturnat / Fost-ai veșted și uscat. L-am primit cu mult drag, iar vocea lui îmi sună și acum în minte. Fluierul îl mai am și acum, după aproape treizeci de ani de la vizita în munții Cibinului, pe care îl privesc cu nostalgie și cu multă plăcere și, de fiecare dată, pomenesc numele baciului Ioan cu mare evlavie. Iau în mâinile mele fluierul, așa cum l-am luat atunci, demult, în seara aceea de vară, când mâna prietenoasă a bătrânului sihastru s-a îndreptat către mine, dăruindu-mi-l. 
  
Note: 
  
1. sine, pron. –el însuși. Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvînt monosilabic în poziție tonică, cf. lat. sese, sp. consigo. Se folosește ca mine (pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca s.: în sinea lui ‹ în sine „înlăuntrul său”, în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemenea, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În sec. XIX s-a folosit pentru a traduce pref. auto-; sineiubire (egoism); sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai sinucidere și sinucigaș. Cf. din Dicționar ilustrat al Limbii române, București, Editura Litera, 2011. 
  
2. obroc (oboroc), vas mare de lemn, folosit ca unitate de măsurat cerealele; baniță, mierță, bănicior. Rar, folosit în limba curentă, cuvântul (de origine ucraineană) s-a încetățenit în expresie biblică ”a ține lumina sub obroc” = a ascunde un adevăr sau o valoare spiritual. Cf. Anania, vol.VII, 2011:2131). 
  
3. négură, neguri, s.f. 1. Ceață densă care se formează îndeosebi dimineața și seara, reducând mult vizibilitatea; negureală. ** Întuneric, beznă; obscuritate. 2. Fig. (Rar) Mulțime, cantitate, număr mare, imens de ființe sau de lucruri. O negură de lăcuste. - din lat. nebula. Cf. DOOM. 
  
Referințe bibliografice: 
  
Anania, Bartolomeu Valeriu, 2011, Biblia cu ilustrații, 8 volume, Editura Litera, București. 
  
Doniga, Vasile T.,1980, Folclor din Maramureș, Editura Minerva, București. 
  
Gauss, Karl-Markus, Die unaufhörliche Wanderung. Europa im Kleinen. In: Deutsches Kulturforum ostliches Europa, Postdam/Koordinierung Ostmittel – und Südosteuropa am Museum Europäische Kulturen, Berlin (Hgg.): Frank Gaudlitz – Casa Mare. Ostfildern. 
  
Ispas, Sabina, 2003, Cultură orală și informație transculturală, Editura Academiei Române, București. 
  
Mesnil, Marianne, 1997, Folclor naționalist și etnologie europeană, în ”Etnologul între șarpe și balaur”, Cuvânt înainte de Paul H. Stahl, Editura Paideia, București. 
  
 Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”, TOM 3/1992, Editura Academiei Române, București. 
  
Referinţă Bibliografică:
ÎNDEMNUL CA FAPT ȘI ÎNSEMNUL CA ROST RITUALIC PETRECUT ÎN VIAȚA OMULUI DE LA SATE / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1692, Anul V, 19 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!