Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 1624 din 12 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

BRÂUL DIN PORTUL BĂRBĂTESC AL MOŢILOR, SEMN ŞI ÎNSEMN AL VIEŢII DUPĂ MOARTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
BRÂUL DIN PORTUL BĂRBĂTESC AL MOŢILOR, SEMN ŞI ÎNSEMN AL VIEŢII DUPĂ MOARTE 
  
prof.dr. Ştefan Lucian Mureşanu 
  
Motto: ”Munţii Apuseni, sunt pumnul Ardealului; să desfacem acest pumn şi să citim în palma lui deschisă istoria acestor munţi, istorie plină de lacrimi, scrisă cu fapta de Horea celor mulţi şi Iancu durerii şi suferinţelor neamului nostru. În amândouă rândurile lovitura a pornit din acelaşi loc.” (Ionel Gomboş, Alba Iulia) 
  
Cuvinte cheie: brâu, semn, istorie, locuinţă, trup 
  
1. Istorie şi har al datinii încingerii mijlocului 
  
Din străvechimi, de când omul din Ţara Moţilor a înţeles că semnul este fiindul eului său, a căutat să îl însemne, să îl petreacă în viaţa de fiecare zi cu un simbol. Acesta urma să îi amintească în tot făcutul teluric că cerul, cu toată lumina şi întunericul său tainic, îi deschide calea spre înţelepciune. Cu cât amarul a cuprins cu valtrapurile lui existentul teluric al omului, apăsat de nevoile vieţii, cu atât amnarul i-a dat lumina necesară să vadă spre crepuscul un alt drum al eului său cosmic. Un alter ego legat tot mai puternic de Universul de unde înţelesese că a venit şi spre care, împovărat, aştepta nedumerit clipa plecării. Fenomenologic, substanţa omenească, pe care antropologul David Le Breton (n.1953) o definea ca un ”nu-ştiu-ce”, continuând prin a o denumi ”acest aproape-nimic” descoperea adevărul despre omul ”care îşi depăşeşte înrădăcinarea fizică, dar nu poate fi despărţit de ea” şi adăuga că suntem un tot ce nu ne putem separa de corpul pe care îl consideră ”loc geometric al recuceririi de sine”(1) , am spune o etichetă identitară, particulară vieţii omeneşti. Trăirea trupească a omului este tocmai raportarea la corpul ”prin simbolistica pe care o propune”.(2) 
  
Omul din Carpaţi s-a născut şi a trăit, cât istoria i-a permis dac, din marele neam al tracilor ce au stăpânit cândva toate plaiurile Europei, învoinicindu-se, cu voia lui Dumnezeu, să fie numit român, domn al plaiului şi al unei vieţi liniştite: ”Cui nu-i place voie bună, / Margă-n temniţă p-o lună. / Mie voie bună-mi place / În temniţă nu mă bage.”(3) 
  
Brâul vital al Carpaţilor le-a legat destinul oamenilor de acolo cu timpul lui istoric, dar şi trupul, şi le-a dat construcţia robustă a fiindului teluric. Acel templu binecuvântat în care sălăşluieşte eul aşezământului conştiinţei lor şi i-a unit pentru vecie cu cerul albastru, când senin, când învolburat de norii pe care erau pregătiţi să-i înfrunte, când nu se doreau să fie aducători de ploaie. Brâul, acea cingătoare a mijlocului, continua legătura eternă maternală şi se meşterea pe lăţimea acestuia, împărţind proporţional corpul în două părţi. Fiecare parte a brâului era petrecută cu însemne ale căror coduri, omul muntelui le cunoştea şi le aşeza pe măsura artei pe care şi-o însuşea în singurătatea codrului. Pentru locuitorii acestor ţinuturi cingătoarea trupului a avut numirea ei şi a marcat o parte din viaţă, pe lângă soare şi pământ. Partea de sus a corpului însemna lumina, legătura cu viaţa, iar partea de jos, umbra, legătura cu energiile ascunse ale pământului. “Răul vine de jos; mi-a spus odată un localnic: “de la picioare, de aceea ele trebuie păzite şi acoperite de recele pământului”. Nu înţelesesem atunci prea bine ce vrusese să-mi spună săteanul cu vorbele sale “recele pământului” însă, peste ani, aceste cuvinte mi s-au desluşit ca mărturie a Legendei celor patruzeci de mucenici din Armenia, în timpul împăratului roman Licinius. 
  
Studiind trăsăturile psihice ale românului din Ţara Moţilor se poate observa că acestea, în mare măsură, se reflectă în modul cum îşi confecţionează portul, piesele componente ale acestuia şi la ceea ce au căutat, de milenii, oamenii munţilor să evidenţieze prin acoperământul trupului lor. Simplu, dar nu lipsit de măreţie, oşenii au purtat şi poartă şi în zilele noastre răbdarea costumului lor popular. Năvalnic la horă, evlavios la biserică, fericit la sărbătorile tradiţionale şi ocaziile familiale, portul le aduce aminte de moşii şi strămoşii veacurilor ce au trecut. Schimbările petrecute peste satele Ţării Moţilor au făcut, ca încă din ultimele decenii ale secolului al douăzecilea, să altereze, în cea mai mare parte a zonei, atât portul cât şi obiceiurile însă din inimile lor, în zilele de sărbătoare, renaşte tot trecutul pe care îl lasă într-o odihnă binemeritată, peste an. 
  
2. Chimirul, rost al voiniciei 
  
Ştim că bărbaţii munţilor, din Ţara Moţilor, şi-au prins mijlocul trupului, precum brâul Carpaţilor, cu o cingătoare a vieţii, împletită cu pădurile şi apele care şerpuiau şi încă mai şerpuiesc pe cărările ce i-au dus şi îi duc mereu spre locurile tăinuite ale străbunilor. Chimirul (brâul) le-a dat întotdeauna încrederea vigurozităţii, le-a conturat mijlocul, iar braţelor lor puternice le-a dat trăinicia în pieptul în care inima le bătea în ritmul vitejilor acelora de demult, şi le-a umblat, pe-acolo pe unde plaiul le era prieten, trupul cu picioarele lor dormice să străbată căile muntelui. Brâul, când confecţionat din lână, când din piele, ca strănepoţi ai dragonului, le era semnul puterniciei, voiniciei şi a vitejiei acelora care se încumetau să doboare fiarele sălbatice ale pădurilor sau să prindă pe umerii lor mistreţul doborât pentru hrană. Brâul era semnul bărbăţiei, al vieţii, dar şi al morţii. Prin el se legau vrăjile când nu era menit să-l apere pe cel care-l purta: “Leagă-mi-l de mi-l sufocă, / De mine să-mi ducă dorul / Bârneţele la picere / Usturimi plini cu vergele”,(4) dar tot brâul, când se dorea, era dat să aibă puteri miraculoase de apărare a celui care îl purta, când necazurile se abăteau asupra lui. 
  
Suntem singurii locuitori ai ţinuturilor dintre Balcani şi Carpaţi, în zona aceasta a trăirilor istorice ale tracilor, care şi-au croit din pielea animalului sacrificat brâul ce le-a încins mijlocul, alăturându-i nemuririi prin sacrificiu, pe lângă cel confecţionat din lână. Prin crearea lui, brâul s-a dovedit atât material, cât şi spiritual să fie definit un obiect de protecţie. Lăţimea acestuia se calcula şi se ridica ca o dimensiune ce permitea încingerea, protejarea înăuntrului în care elementele vitale ale întregului corp se întreţineau. 
  
Brâul Munţilor Carpaţi a protejat şi protejează ”silva” fără de care alte entităţi, printre care şi omul, ar fi încetat să mai existe. Brâul casei, adăugarea aceea de zidire care îngroaşă şi susţine temelia casei, constituie baza corpului locuinţei, durabilitatea acesteia. Poate de aceea, partea de mijloc a corpului a fost definită ca temelie a trupului. 
  
Brâul moţilor îşi avea ornamentul propriu. Dacă era ţesut din lână, la război, femeia îi purta iubirea şi neuitarea de casă, de familie. Când era lucrat din piele, brâul îşi purta amprenta libertăţii cavalerului plaiurilor. Mâna voinicului încrusta şi încrustează şi astăzi cu migală, în cingătoarea trupului, stelele universului, dar şi linii şerpuinde, imaginând în taină văile udate de apele izvorâte din muntele frate, locul mitic al iniţierii fiindului lui teluric, ca viteaz şi nemuritor, ca bărbat şi apărător de neam. Brâul sau chimirul cuprindea cămaşa albă, semn al purităţii şi a legării profunde de sacrificiul Domnului, cu broderie, cu arnici şi mătase, cu ornamente florale, să amintească celor ce o îmbrăcau că lumea este însăşi natura lui Dumnezeu, dar şi cu figuri geometrice, ca nişte zămisliri tainice ale unei lumi ce urma să renască, iertat prin mântuire de păcatul în care căzuse primul bărbat al Pământului. Ea se aşeza chipeş pe trupul bărbatului şi îi dădea voinicia, taina chimirului era tocmai încingerea mijlocului, a vieţii care circula în trup prin sânge. Cu cât cămaşa era mai scurtă, cu atât chimirul era mai lat, pentru a proteja şi susţine, la diversele acţiuni ale moţului, trupul zvelt. Astăzi, chimirul se poartă mai rar, doar la muncile din gospodăria omului sau la câmp, protejându-i pe oşeni în muncile lor de la munte. În drumul meu, trecând prin Târşolţ, Cămărzana, Lechinţa şi apoi Gherţa am tot văzut oşeni în mândrul port al dacilor. Chimirul lor, indiferent de momentul când se cădea să fie purtat, atrăgea atenţia, prin prezenţa unei teci special construite. Această teacă adăpostea cuţitul, al cărui mâner din os sau lemn era observat de la distanţă. Cuţitul era folosit de locuitorii din Ţara Moţilor atât pentru necesităţile uzuale, când era vorba de alimente, cât şi la apărarea orgoliului nemăsurat al oamenilor munţilor şi numai în cazul în care acesta le-ar fi fost ofensat. Sunt atât de molcomi şi de pacifişti încât niciodată nu ai să-i vezi ripostând fără motiv. La arma pe care o au întotdeauna la chimir, ei nu recurg decât în cazuri speciale, mi-a spus blând un bătrân al locului. Şi tot el mi-a recitat două versuri dintr-o ”ţâpuritură(5) bătrânească”, lămurind parcă şi mai mult portul acestei arme şi atitudinea valahului din munţi: „Eu cu cuţitul nu tai / Numai mă apăr de bai." Baiul însemnând tot ceea ce ar fi putut să-i spulbere liniştea vieţii sale, actul necugetat al unei firi ce căuta să-l rupă pe oşean de natura lui blândă. 
  
3. Brâul, legătura dintre trup, suflet şi umbră 
  
Brâul simboliza trăinicia, legătura dintre trup, suflet şi umbră, umbra care făcea ca brâul să dispară în noapte, când se căuta odihna, făcându-l pe voinic vulnerabil. Umbra nu însemna moarte, încheierea unui ciclu, ci continuarea vieţii în visare, o blocare în repaus a întregului sistem vital al celui care lepăda brâul. 
  
Obiect de ritual, legarea brâului descifra intenţia de dominare a bărbatului, de captare a bunăvoinţei şi colaborării acestuia. În luptele voiniceşti, arma de luptă a viteazului se afla la cingătoare, cât mai repede la îndemână pentru a-şi putea apăra viaţa de agresori: „A stat cu mâinile în sân băietul? Nu! Că odată trage hangerul de la brâu şi hârşti! Zvârle degetul cu inel cu tot, într-un şanţ!”(6) Însăşi denumirea de cingătoare construia în imagistica actului simbolic-magic obiectul întremării, dar şi cel de supunere, dependenţă şi de restrângere impusă libertăţii.(7) Fără brâu trupul voinicului se frângea, era prins în vâltoarea cămăşii, a dezgolirii, a prinderii în jocul vrăjii, a priponirii şi a neputinţei înaintării. Luptele voiniceşti se începeau cu prinderile de la brâu, puterea învingătorului domina prin ridicarea în aer a partenerului de luptă şi, apoi, înfundarea acestuia în pământ, până la brâu. Era partea sacră a trupului care revigora prin puterea de mişcare a viteazului. Semn al vigurozităţii şi potenţei, cultul cingătorii mijlocului a jucat un rol important în întruparea voiniciei, a tânărului care se definea prin vitejie şi mlădiere a trupului. Cingătoarea (chimirul) dădea căldura constantă mijlocului şi elementelor constructive ale spatelui voinicului, apăra abdomenul de atacuri neprevăzute, tocmai datorită lăţimii acesteia. Brâul era bariera morţii, el strângea măruntaiele: ”Maţele că-şi aduna, / Cu brâu lat se încingea, / Mijlocelul că-şi strângea”(8) , vârtoşea coloana legăturii tânărului cu Universul, îi prelungea viaţa până la lămurirea neînţelegerilor, după care sufletul i se desprindea şi înălţa la ceruri. Brâul era curcubeul lui Dumnezeu şi, poate, de aceea bărbatul din Ţara Moţilor a crezut mereu că trupul lui este parte din crestele munţilor. ”No, fără chimir mă simt un om slab, căzut în genunchi”, îmi zise la un moment dat un locuitor din Ţara Zarandului: ”şi fără el nu-mi pot purta cuţâtul, care mi-i drag, că mă ajută la multe trebi”. Şi omul avea drepate. În trainica noastră istorie, prin care ne-am definit ca români, am învăţat că în fiecare obiect ce l-am avut în portul popular, a fost o trebuinţă, un cult al fiecăruia dăinuit din străvechimi. Fiecare parte a corpului a fost acoperită cu un lucru de trebuinţă ce a devenit obiect ritualic, cu însemnătate în purtarea lui şi care a apărat trupul atât de intemperii, cât şi de semnele neînţelese ale spiritului care căuta să-i domine sufletul. Numit în unele zone şi şerpar, brâul conducea spre ceea ce ar fi putut aduce cu acea pasăre răpitoare, asemănătoare acvilei, cu spatele de culoare brună, ca şi a culorii chimirului şi care vânează şerpii de pe cărările văilor. 
  
Motivul legăturii cu un obiect simbolic, pentru dominarea unei fiinţe, se regăseşte şi azi în imaginarul tradiţional, cu variaţii de la o categorie folclorică la alta. Sinonime ale acestei cingători, ce încorseta mijlocul şi făcea zvelt trupul, numit, în unele părţi ale ţării brâu, au umplut cu semnificaţii vocabularul limbii române, spunându-i-se când şerpar, praştie, tisău, chingă (în zonele Banatului şi ale Olteniei), când chimir. Ultima denumire datând deodată cu nemurirea, adică din sanscrită kemer, cu acelaşi sens pe care îl are şi astăzi în portul nostru bărbătesc. Bărbatul din Apuseni e mândru când îşi petrece mijlocul cu brâul din piele, ”mă ţine aprig la muncă”, spune el, îi dă vigoare şi siguranţă în mişcări şi îi spune mai repede chimir decât brâu, cu toate că îi sunt cunoscute toate apelativele acestuia. Şerpar i s-a spus într-o vreme, când hunii au vrut să vină şi în ţara lor, identificându-l cu o armă de apărare, pentru că desfăcut de la brâu devenea aprig precum pasărea aceea răpitoare ce pocnea ca trăsnetul duşmanul şi se întindea cu repeziciunea unui şarpe. Însă brâul, în ţara aceea a Ardealului, era atât de vechi ca folosinţă şi nume încât îl vom întâlni şi ca mijlocire a ţinerii paloşului: “Atunci Iosip s-apuca, / Trage paloşu’ din brâu / Şi taie capu’ frate-său„(9) . Personajele acestei balade întruchipează, în variantă românească de început de mileniu unu, actul biblic al fratricidului. Vom observa că şi în ”Biblie” cingătoarea, brâul pe care oamenii l-au adoptat la potrivirea îmbrăcăminţii, era un simbol al unirii strânse întru binecuvântare, o dublă legătură a acestui sens al unirii: “Adusu-mi-am aminte de lucrurile Domnului, / că-mi voi aduce aminte de minnunile Tale cele dintru început”.(10) Cât de vechi este brâul în portul popular din Ţara Moţilor, numai istoria o va putea spune odată, însă Biblia, ca mărturie, ne-a dat sensul potrivirii acestui element auxiliar al îmbrăcăminţii, descoperindu-i semnificaţiile atât materiale, cât şi spirituale. Rostul lui este de a încinge, a vindeca, a întreţine viaţa şi nicidecum a împresura mijlocul mărginindu-i trăirea, pentru că brâul (cingătoarea, chimirul) are şi rolul de a poziţiona biped omul, tocmai pentru a-l diferenţia prin fel de toate fiinţele pământului. Spiritual, el semnifică simbolul unirii strânse cu cosmicul, cu planul sacru al divinităţii, al acelei legături constante întru binecuvântare şi al tenacităţii în blestem: „Cu blestemul s-a îmbrăcat precum cu o haină, / ca apa i-a intrat în măruntaie / şi ca uleiul, în oase; / fie-i ca o haină cu care se îmbracă / şi ca un brâu cu care pururea se încinge.”(11) Ca o prelungire a ceea ce sugerează un sens la om, brâul este întâlnit şi la locuinţele gospodarilor, acea bandă de zidire, colorată, care împrejmuieşte întreaga casă, ca o centură ce îi poziţionează temelia. Este brâul casei care îi întăreşte, precum omului, aşezarea în sacralitatea timpului terestru. 
  
Timpul trece, însă brâul va rămâne să strângă vremelnic mijlocul valahului, nepot al dacilor din marele neam al tracilor mântuitori ai lumii acestui continent, cu toată vigoarea şi frumuseţea trupului lor. 
  
Note: 
  
David Le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea, pp.149-150, Editura Cartier, Bucureşti, 2009. 
  
2Idem nr.1. 
  
3 Vasile T. Doniga, Folclor din Maramureş, p.179, strigătura 511, Editura Minerva, Bucureşti, 1980. 
  
4 Maria Ciuberea, Săliştea Sibiului, 1974, zicere de legare pentru dragoste. 
  
5 Ţâpuritúră, ţipurituri, s. f. (reg.) Strigătură (1) specifică în cântecele maramureşene. – ţâpuri + suf. -ătură. Cf. DEX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975. 
  
6 Leca Morariu, De la noi. Poveşti, poezii şi cimilituri populare, p.33, povestea Cel mai mic, cel mai voinic, Editura Minerva, Bucureşti, 1983. 
  
7 Jean Chevalier, Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, III, p.118, Editura Artemis, Bucureşti, 1995. 
  
8 Balada Toma Alimoş 
  
9 Hore despre cei doi fraţi: Gheorghe şi Iosip, culeasă în 1903 şi publicată de folcloristul Alexandru Ţiplea în vol. Poezii populare din Maramureş, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1906. 
  
10 Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.III, p.993, Psalmii 76:11, Editura Litera, Bucureşti, 2011. 
  
11 Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.III, p.1036, Psalmii 108:18 şi 19, Editura Litera, Bucureşti, 2011. 
  
Bibliografie: 
  
xxx. Dicţionarul Explicativ al limbii Române, (1975), Editura Academiei Române, Bucureşti, p.1050. 
  
xxx. Hore despre cei doi fraţi: Gheorghe şi Iosip, culeasă în 1903 şi publicată de folcloristul Alexandru Ţiplea în vol. Poezii populare din Maramureş, (1906), Editura Academiei Române, Bucureşti, p.168. 
  
xxx. Poezii populare din Maramureş, (1906), Editura Academiei Române, Bucureşti, p.168. 
  
Anania, Bartolomeu, Valeriu, (2011), Biblia cu ilustraţii, vol. III, Editura Litera, Bucureşti, p.1079. 
  
Breton, David Le, (2009), Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Cartier, Bucureşti, p.426. 
  
Chevalier, Jean şi Gheerbrandt, Alain, (1995), Dicţionar de simboluri, III, Editura Artemis, Bucureşti, p.367. 
  
Curtius, E.R., (1970), Literatura Europeană şi Evul Mediu latin, Bucureşti, Editura Univers. 
  
Doniga, Vasile T., (1980), Folclor din Maramureş, Editura Minerva, Bucureşti, p.665. 
  
Eliade, Mircea, (1980), De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.256. 
  
Gennep, Van Arnold, (1996), Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, p.200. 
  
Ghinoiu, Ion, (2003), Atlasul etnografic român, Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, p.296. 
  
Morariu, Leca, (1983), De la noi. Poveşti, poezii şi cimilituri populare, Editura Minerva, Bucureşti, p.186. 
  
Mureşanu, Ştefan, Lucian, (2011), Etnologie şi folclor – studii, Editura Victor, Bucureşti, p.296. 
  
Muthu, Mircea, (1996), Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, Editura Libra, p.168. 
  
Tatomirescu, Ion, Pachia, (2001), Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, p.277. 
  
Tsamis, Dimitrios G., (1995), Patericul sinaitic, Sibiu, Editura Deisis, p.232. 
  
Vulcănescu, Romulus, (1985), Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, p.712. 
  
Referinţă Bibliografică:
BRÂUL DIN PORTUL BĂRBĂTESC AL MOŢILOR, SEMN ŞI ÎNSEMN AL VIEŢII DUPĂ MOARTE / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1624, Anul V, 12 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!