Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 1315 din 07 august 2014        Toate Articolele Autorului

FRĂMÂNTĂRILE LUI RUFFILLI ÎN ÎNCĂPERILE CERULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

FRĂMÂNTĂRILE LUI RUFFILLI ÎN ÎNCĂPERILE CERULUI  

prof. dr. Ştefan Lucian Mureşanu  

 

Motto: Cerul este imensitate unde ceaţa nu este ceaţă, apa nu este apă, iar gândul balansează în idei dintr-o cameră în alta a infinitului. (Ştefan Lucian Mureşanu)  

 

Cuvinte cheie: incandenscent, durere, Ruffilli, încăperi, frământări  

 

 

Incandescent, răul interior se scurge spre exterior, creând lui Ruffilli o durere înecată într-o manifestare ca şi cum lava unui vulcan i-a cuprins fiindul, o magmă ce se prelinge pe lângă trup, săpându-i egoul teluric, eliberându-i eul cosmic: ”Dar e cu totul alta starea / noastră, aparte / inertă şi dureroasă” (Tot ce-i cu putinţă, 2008:21) şi unindu-se cu suferinţele celorlalţi oameni, pe care îi vede ca prinşi într-o cuşcă: ”Gratii şi zăbrele peste / tot, în jur, curţi mohorâte / cu ziduri cât casa” (Ordine, 2008:22). Impresia libertăţii este marcată de ordinea materială care domneşte peste lumea dezamăgită, o ordine impusă a unui sfârşit banal pentru toţi muritorii şi observă că toate lucrurile sunt aşezate doar pentru deznădejdea existenţei: ”Pretutindeni domneşte / o ordine a lucrurilor / aici cu totul neobişnuită…” ce impresionează ca reprezentare supusă observaţiei, numai al acesteia pentru că în realitate toată această ordine este ”părăginită / servilă şi totodată abraşă” (Ordine, 2008:22). Versul lui se rupe precum amarul în părţi fiinduale, se dezlipeşte de întreg şi se regăseşte în bucăţi de stih, ce pare că nu are puterea înţelesului uman. Revoltă şi aşteptare, dorinţă şi încercare: ”Se repetă la nesfârşit / despre noi, mereu / acelaşi lucru” (Aceeaşi poveste, 2008:23), un gest al perpetuării, o mişcare pe care numai viaţa o înţelege ca fenomen al existenţei umane, urgisită de timpul exprimat prin datul omului: ”Se încearcă să li se facă / iată că auzim din nou / aceeaşi poveste, / viaţa cât mai uşoară / cât de uşoară se poate” ca trezit la realitate să confirme, prin acest fel, indiferenţa celui cu viaţă îmbelşugată, asupra celui dat doar să trăiască, în întuneric.  

Paolo Ruffilli s-a dovedit şi un teoretician al romanului ”de formaţie ironic”[1], al cruntului mod de a trăi fără speranţă: ”Urc pe scările abrupte / dincolo de poartă”, poarta fiind un nod de trecere în urcarea treptelor iniţierii: ”pe coridorul fără de sfârşit / luminat de minuscule / ferestre peste tot ferecate…” (Fortăreţe, 2008:24), sugerând opreliştea pătrunderii în cunoaştere, ferestre special construite pentru a nu lăsa lumina să descopere adevărul hidos al măştilor de oameni care, în dorinţa zădărnicirii puterii de a cunoaşte, minimalizează sensul vieţii. În lucrarea sa despre artă şi estetică, Theodor W. Adorno sublinia tocmai acest aspect: ”Căci libertatea absolută în artă, ca şi în orice domeniu particular, intră în contradicţie cu perenitatea non-libertăţii întregului. Aici locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atît mai zdruncinată cu cît societatea a devenit mai puţin umană. în concordanţă cu legităţile propriei mişcări, în artă s-au diluat tocmai componentele ivite din idealul umanităţii.”[2] Ruffilli constată că omul este îngrădit în mişcarea prin viaţă de o entitate om diferită ca mod de trăire faţă de mulţimea îngrădită de legi. Este o repetare şi o situaţie delicată a tot ce există a acelor păcate, ”greşelile” cum metaforic le numeşte Ruffilli pentru a da nădejdea iertării prin pieire, acele ”gunoaie umane” pe lângă care trecem, nu neputincioşi, ci nepăsători, pentru că trupul ne este vlăguit de povara minciunii. Aceste ”gunoaie” perpetuează, pentru că ele se ascund în subconştientul vizibil al vieţii ”reciclate” unde ”erau dosite fotoliile puterii”. În realitate, pentru cel sărman şi cu bună cuviinţă, toţi cei care se perindă la putere, profită de somnul naţiunii, care, dacă este lipsit de raţiune, ştim bine că ”naşte monştri”, după celebra zicere a lui Goya. Ruffilli o transpune subtil în versuri şi îi dă sensuri în gestul capcanei aşa-zisei libertăţii a bărbatului ”împresurat / de capcana / propriei libertăţi...” ademenit la un dor ”de lume şi de femei”. ”Existenţa închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt care sufocă egoul, survenind dispariţia umbrei nocturne. Odată pierdută, apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reţinut de profani în realizarea planului deusian pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ.”[3] Poetul, în tonul unui superrealism elevat discerne adevărul cuvântului gândit, ”o poftă absolut / sublimă şi înnegurată / de a se muşca fericire” (Cu sutele, 2008:26), o fericire imaginată într-un negru existenţial din care prada cade răpusă de prădător, iar viaţa se stinge încet ”în plină paloare”.  

Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simţul natural al existenţei, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toţi iubirea liniştită. Apelează la plumbul bacovian, o ermetizare a ermeticului exprimat în coduri am putea spune, tocmai pentru a sugera îngrădirea fiindului, marginalizarea nefericitului care nu se putea măsura şi pe care poetul român o simţise cu mult înaintea lui Ruffilli, o nemişcare în nefiind, o îndepărtare a puterii omului de a se deplasa, pentru a rămâne un simplu spectator. ”Cuşca” apare foarte des ca spaţiu compromiţător a îngrădirii omului, a sugerării lipsei de manifestare, a scoaterii acestuia din marca care l-ar putea defini ca fiinţă: ”aşteptând ca / lucrurile scrise / să devină realitate” (Deţinut model, 2008:28). Încercarea scrierii propriei biografii, a cazului că poetul fiinţează ca om, îl face până la urmă să conştientizeze că există un ”adevăr nesigur” şi nu e doar vina acelui altcineva, ci a întregului sistem existenţial, cu tot ceea ce valtrapurile vieţii ascunse în sufletele noastre, cu timpul care a fost şi care vine, caută să exprime o vârstă. O vârstă care a marcat timpul existenţei noastre, frământându-ne creiereul, inima, firea noastră: ”O vârstă tragică, / marea cumpănă a apelor, / când dintr-odată / o singură aventură / te marchează sau te poate marca / pentru tot restul vieţii.” Poezia lui Ruffilli se aseamănă atât de mult cu poezia lui Bacovia, încât crezi la un moment dat că lumile celor doi evoluează într-un timp semnificativ al remarcei timpului care trece şi a omului care rămâne nepăsător la spunerile poetului-om. Dacă în poezia ruffilliană omul se manifestă în plinătatea luminii, încercând să doboare răul prin sacrificarea fiindului său, în înserarea şi noaptea bacoviană egoul se metamorfozează, devine zombian şi freamătă sub recele tăcut al întunericului.  

Ruffilli este conştient de căderile fără scăpare ale omului, de tumultul vieţii şi de împingerile în întâmplări a inimii sale: ”într-o direcţie / fără cale de întoarcere” (Propriul adevăr, 2008:30). Legat de oameni, de gestul lor fiindual, poetul este marcat de două stări, a suferinţei şi a răului, atât a răului fizic, durerea ca fapt al trupului, cât şi a răului din viaţă, al sufletului, a lipsirii de putinţa de a se cere ca eu existenţial. Omul ruffillian se afundă în greutatea răului altora în existent şi în marcarea eului prin fiind. Poetul gândeşte şi suferă pentru omul fizic căzut în neputinţă: ”grupuri mici se perindă / într-un marş colectiv / de o jumătate de ceas / ...ca tu să respiri / şi să muşti, să înghiţi / şi să digeri / ca să-ţi supravieţuieşti / ţie însuţi / surd şi mut...” (Închisoare, 2008:32). Poezia ”Ţigara” (2008:33) vine ca o exprimare a ceea ce în realitate desăvârşeşte omul, se atacă cu propria armă care îl ucide treptat, poate şi în dorinţa de a vedea răul şi de a-l lăsa până la urmă tăcut în faţa morţii cu ”Privirea blajină / neschimbată şi nefericită...” . Creaţia poetică a lui Ruffilli am putea-o compara cu celebra pictură a lui Magritte, Cele două mistere, în care trăim cu impresia că observăm totul şi nimic însă expresivitatea formelor dezvăluie un superrealism al sugestiei, o pipă sub care pictorul notează: ”Ceci n'est pas une pipe”. Este ca o expresie care te dezarmează în contra armării spiritului analitic. Structurat în imagini şi cuvinte, pictura artistului belgian sugererază fiindualitatea misterului într-un spaţiu vizualizat în intervalul dintre imagini şi cuvinte, la care reprezentarea artistică a obiectului în sine, nu este obiectul însuşi, făcându-te să te întrebi dacă reprezentarea obiectului este reală sau pipa se află în imaginaţia pictorului. Lumea lui Ruffilli este însă reală, timpul este imagine a scurgerii neîntrerupte în care evoluţia însăşi stă pe loc, pentru că noi suntem aceeaşi în tot ceea ce facem şi gândim, de când am fost creaţi. Se poate crede că volumul ”Încăperile cerului” este un imn al dorinţei omului de a şti că este om însă, parcursurile, ca nişte rituri de trecere în timp ne dovedesc că poeziile lui Paolo Ruffilli sunt ”lumina libertăţii”, după cum singur destăinuie în mottoul care deschide volumul. Este o lumină dorită a unui felinar invizibil care pătrunde în sufletul cititorului prin poezia imn a libertăţii. În poezia sa, omul, ”Taţi şi mame, / şi neveste, fii şi fraţi” (Paturi, 2008:34), indiferent de statutul său social, trebuie să fie prin natura lui propriul arbitru, definirea nesubstituită a existenţei lui libere şi luminate de sentimentul unei vieţi personale: ”Mă simt liber / doar cât ţine noaptea / cât durează noaptea / înlăuntrul ochilor” (Vis, 2008:38). Ce păcat că această libertate a omului, în adevăr, există doar în dorinţa fiindului său năpăstuit, în imaginea imaginaţiei unei vieţi pe care o speră reală: ”Poate că doar / m-am revoltat / ştiind că nu am / niciun viitor” (Infern, 2008:39). Poezia ”Infern” elucidează şi defineşte existenţa urgisitului, o luptă între ceea ce este şi ce va fi, ceva de care nimeni nu scapă indiferent de poziţia lui în viaţa care, într-un timp, trece mocirlos, murdărindu-şi propria umbră care va dispărea odată cu fiindul lui. Cel căzut în nevoi mai are puterea să mediteze şi, la un moment dat, să-şi răspundă: ”Poate că doar / m-am revoltat / ştiind că nu am / niciun viitor! (Infern, 2008:39). Poezia prezintă o realitate absurdă, aceea de a-ţi face veşnic planuri, pe care eşti conştient că niciodată nu le vei putea realize. Este un semn al începutului deja sfârşit odată cu naşterea într-un mediu din care nu ai cum să te ridici, nu pentru că nu vrei tu, ci pentru faptul că alţii îţi definesc condiţia socială şi nu te lasă nici măcar să te zbaţi. Ruffilli încheie, spunând: ”Acesta e infernul / şi numai cel ce se află-năuntru / poate să priceapă”, este o sugestie care defineşte adevărata calitate existenţială a umanului, a societăţii în care nimicul, însumând o cantitate infimă şi mediocră în constituţie, magnetizează şi omogenizează răul constitutiv al masei profane, în folosul hrănirii existenţei lui.  

Paolo Ruffilli a văzut lumina zilei la Rieti, o localitate apropiată legendarului oraş italian, Roma, în anul 1949, şi se defineşte ca un autor împlinit spre tot ceea ce cuvântul a putut să dăruiască talentului său de scriitor. Poet, eseist, traducător, autor de proză scurtă, diplomat în litere al Universităţii din Bologna, Ruffilli s-a definit ca aparţinând curentului superrealism, prin tot ceea ce putem spune că a creat în versuri, dar şi în proztă. Versul nerimat i-a dat posibilitatea unei exprimări cursive, simţite din adânc, aşa cum suferinţa se petrecea în sufletul lui, la momentul creării artei scrise. Arta lui difuzează, întăreşte prin mesaj mare dorinţă a existenţei umane, a omului nevoit şi a durerii lui fizice şi morale. Durerea fizică este însuşi chinul vieţii în strânsoarea încăperilor cerului, o închisoare în care exişti ca obiect, nu şi ca om: ”pare să le facă plăcere / să ne dispreţuiască / din toţi porii lor întunecoşi / precum celulele / supravegheate non-stop / amintindu-ne mereu că suntem / rebuturi” (Slujbaşi, 2008:53). Metaforizată, încăperea devine în arta poetică ruffilliană când celulă, când pahar, ceaşcă sau cuşcă însă, ”fiecare împresurat // … // de capcana / propriei libertăţi” (Cu sutele, 2008:26). Ca semn de punctuaţie, virgula abundă în creaţia poetică a autorului, legând idei în amărăciune, contrazicând existenţe pierdute, aşa cum spuneam mai sus, în diferite încăperi, unde sensul acesta, al locaţiei existenţiale, nu face decât să ne reţină într-un spaţiu unde ”Trebuinţa, desigur, / ia naştere din nevoie, / vrerea de a descoperi / dacă există o cale mai rapidă / de a nu vedea, / de a nu te gândi / la durerea ta…” (O cale mai rapidă, 2008:63). Omul ruffillian este suferinţa însăşi a poetului: ”menită să mă bântuie / luându-mi cu ea, / cine ştie oare pentru / cât timp, somnul” (Picături, 2008:62), acea neodihnă datorată grijii faţă de fiindul căzut în negândire, cauză a căutărilor lui neîncetate şi a negăsirii unui răspuns faţă de toate nevoile ce îl stăpânesc. Celula este locul frământărilor: ”Cât face acel ceva / care circulă în perimetrul / celulei”, a dispunerilor materiale, a ducerilor şi întoarcerilor întâmplărilor vieţii, a unei perpetuări continue a suferinţei: Sfârşind / chiar prin a te salva / lăsându-te să adormi” (Obişnuinţă, 2008:65). Somnul este într-un târziu cel care îl rupe de nevoia reală, petrecându-l într-o lume a imaginii imaginaţiei lui şi totul în existenţa omului ruffillian creează o obişnuinţă care ”devine tradiţie / fiind lucrul cel mai important, / cel ce te salvează”, spune poetul: ”în repertoriul zilnic / de gesture…”. În versul său cuvintele dintr-un stih se rup, însă se adaugă în cursivitatea celui care urmează şi repune în drept concluzia, pe care o cauţi şi o urmăreşti până la sfârşitul poeziei când, în sfârşit, poetul pune punct. Însă punctul acela nu este doar un semn grafic, ci o atenţionare a continuării unei alte reprezentări, o scenă unică de viaţă, a unei alte zile care a marcat existentul omului ruffillian. Poetul este omul, cel care se zbate în vers între ceea ce este şi ceea ce ar putea să fie dacă statutul de om, în societate, ar fi înţeles în adevăratul sens fiindual. Când spune: ”Mâinile îmi rămân reci / chiar şi atunci când încerc / să le încălzesc” (Mâini reci, 2008:66), poetul-om nu face decât să ne trezească atenţia asupra a ceea ce ar putea însemna suferinţa prin îngheţarea simţurilor omeneşti, concluzionând: ”Sunt termometrul / stării în care am ajuns / fără să vreau: / un trup inert / zgrunţuros şi lipicios.”  

Volumul ”Încăperile cerului” compară viaţa cu o celulă în care demnitatea umană este încălcată, sfâşiată, o durere existenţială din care nevoia de a trăi îl face pe omul-suferind să se târască prin nevoi, să bezmeticească în întunericul luminii care pentru el a apus de mult. Identitatea lui este ”…un număr / nu mai exişti ca fiinţă: / între tine şi inima ta / ceva s-a destrămat şi a dispărut” (Un număr, 2008:67). Dispărându-i identitatea, umbra lui s-a disipat şi s-a amestecat cu non-eul celorlalţi, strivit şi lipsit de identitate. Poezia ”Exclus” vine să întregească noul statut în societatea-celulă: ”Eşti singur cu tine însuţi. / Exclus, / alături de alţii / la fel de singuri ca tine, / de lumea întreagă…” (Exclus, 2008:71) sugerând şi ideea că fiecare mişcare a omului din societate este urmărită şi analizată minuţios, ca nu cumva gestul său să însemne o trezire la libertate şi o ridicare la drepturi a celorlalţi. În aşa fel este construită această locaţie existenţială, încât omul este nevoit să stea ”înlăuntrul / unei cutii de tinichea / conservat în / fiinţa ta destrămată…”, fiinţa lui definind imposibilitatea de a gândi şi de a cere să trăiască altfel, doar pentru faptul că este plin de nevoi. Această plinătate a dorinţelor neîmplinite ”îi sufocă răsuflarea” şi îl face să se resemneze cu ideea ”că şi cerul / e făcut din încăperi / şi nu se poate locui / decât într-una” (În cuşcă, 2008:74). Concluzia neputinţei locuirii ”decât într-una” dintre toate camerele ce există, în special în cerul bunăstării şi al libertăţii, poate sugera şi o neputinţă a omului de a scăpa de nevoi, dar oare care dintre oameni poate trăi fără ceea ce viaţa îţi oferă prin neputinţa de a putea să te întrebi de ce atât şi cum de alţii abundă în material.  

După ce parcurgem cu Paolo Ruffilli un drum sinuos al evoluţiei omului încătuşat, răsturnat din poziţia lui bipedă în cea de necuvântător, pierdut în neant şi posesor al unui număr în loc de nume, lipsit de umbră, deci de identitate, mai poate, totuşi, într-o forţare a ”tainei” să-şi facă un recurs al vieţii, şi să constate o neînţelegere a identităţii sale pentru că în el ”un suflet copilăresc” care îndură dezvoltarea maturităţii ”continuă să hrănească / în ciuda nevinovăţiei / gesturile sale din trecut / visele, planurile, / gândurile…”. Este ceea ce nu ne dăm seama când anii trec cu chin şi ne fac să uităm că am trecut printr-un sens evolutiv, un plan descriptiv al fiindului uman pe care Ruffilli îl prezintă în volumul său de versuri ”Încăperile cerului”, de la prima sa poezie, ”Tot ce-i cu putinţă”, în care cu sens se exprimă: ”Se face tot ce e cu putinţă / pentru aceşti oameni” şi, poate nu întâmplător, în incipitul poeziei, aceste versuri sunt trecute în ghilimele. Aceste semne, care redau un citat, au o trimitere, întocmai lozincilor care acoperă demagogia, şi promit ceea ce de fapt va rămâne un înscris în pagină. Adevărul acestor spuneri promise şi neîmplinite se descoperă în finalul acestei poezii: ”Dar e cu totul alta starea / noastră, aparte / inertă şi dureroasă”. Nu cred că poetul a uitat să pună semnul grafic de încheiere a versului ultim al acestei poezii-mesaj, a ideii pe care o începe cu conjuncţia adversativă ”dar” şi o încheie cu adjectivul exprimativ ”dureroasă”. Această omitere am putea-o interpreta ca o dorinţă a lui Ruffilli de a continua, aşa cum va face în celelalte poezii, mesajul său la libertatea omului. El trăieşte clipele timpului încătuşat al libertăţii omului lipsit de identitate, şi întrezăreşte, în ultima poezie a volumului său, ”Autonomie” (p.76), planul diabolic al omului-putere: ”Se ştie că voi / veniţi să deşertaţi / aici înăuntru toate / deşeurile omenirii.” Poezia care încheie volumul pus în discuţie am putea-o, justificat, să o considerăm ars poetica ruffilliană. Însuşi titlul acestei creaţii literare cere ce, de fapt, poetul exprimă ca un mesaj cu fiecare cuvânt rostit în cele patruzeci şi opt de idei versificate, într-un suport poetic în care omul este dezvăluit ca supus al nevoilor omului-putere. Ruffilli face o întreagă apologie a celulei timp, a spaţiului îngrădit în care identitatea se pierde şi locul de viaţă al omului, iar numărul devine notă identificativă a bipedului uman, care şi-a pierdut umbra: ”un tip ce şi-o face cu mâna lui / se autodistruge, / delincventul.”  

 

Bibliografie:  

Adorno, Theodor, Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.  

Bourdieu, Pierre, Regulile artei, Editura Art, Bucureşti, 2007.  

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodenism, Editura Polirom, Iaşi, 2005.  

Elias, Norbert, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice şi psihogenetice, Editura Polirom, Iaşi, 2002, (2 volume).  

Flaubert, Gustave, Educaţia sentimentală, Editura Art, Bucureşti, 2006.  

Foucault, Michel, Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.  

Grant, Ruth W., Hypocrisy and Integrity: Machiavelli, Rousseau and the Ethics of Politics, University of Chicago Press, 1997.  

Pontiggia, Giuseppe, Prefaţa la ”Piccola colazione”, Garzanti Editore, 1987.  

Ruffilli, Paolo, Cămările cerului, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008.  

 

Rezumat: Ruffilli este acel magnanimitas când vorbeşte de statutul entităţii, o desfăşoară în timpul de execuţie a împlinirilor şi o procesează pe ecranul infinit limitat al vieţii. Omul ruffillian are frânturi de viaţă şi este obstrucţionat, nu are încredere în ceea ce vede, decât în ceea ce bine ştie că va veni. Spaţiul entităţii-om este îngustat de ”mucegai şi mâzgă, înăuntru, / umezeală şi sudoare” (Încăperile cerului, Ordine, 2008:22). Se simte ca un leu în cuşcă şi geme sub greutatea profanului ce îl ştie ca pe o greşeală genetică a timpului lui. Nu poate să se înalţe decât prin moartea ce îl rupe din lanţurile nevredniciei lumeşti: ”sublimă şi înnegurată / de a se muşca fericire...” (Încăperile cerului, Cu sutele, 2008:22). Ruffilli trăieşte cu pumnul strâns şi nu ştie când îl va descleşta.  



[1] Giuseppe Pontiggia, Prefaţa la ”Piccola colazione”, Garzanti Editore, 1987, 122 p.  

 

[2] Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, traducere din limba germană de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble, Cornelia Eşianu.  

 

[3] Ştefan Lucian Mureşanu, Depeizarea egoului în romanul superrealist, pp.3-4, articol publicat în revista Boema, live literature, apare sub egida ASPRA, Anul III, nr.10(32) octombrie 2011, ISSN 2066-0154.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
FRĂMÂNTĂRILE LUI RUFFILLI ÎN ÎNCĂPERILE CERULUI / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1315, Anul IV, 07 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!