Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Poeme > Meditatie > Mobil |   


Autor: Ştefan Dumitrescu         Publicat în: Ediţia nr. 1897 din 11 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Ştefan DUMITRSCU - POEME PROFETICE

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto:  
„Noi vom muri asasinaţI  
Într-un apus adânc de soare  
Pe ţărmurile unui veac  
Gesticulând a disperare!”  
  
CALUL TROIAN AL LUMII,   
AMERICA SAU LUCEAFĂRUL  
  
[1]  
De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă  
în lumea asta-n care nimic nu este viu  
şi-ar exista o Lege ce m-ar iubi nebună  
eu aş voi în lume America să fiu  
[2]  
Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa  
naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac  
pe scena nesfârşită-a Oceanului Atlantic  
eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac  
[3]  
Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală  
aş mai voi în lume să-mi fie-o sile-adâncă  
de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri  
la care viermii lumii se-ndeasă şi mănâncă  
[4]  
Şi mi-aş aduce-aminte apoi într-un târziu  
cum că de fapt în veacuri iluzie eu sânt  
metaforă pe cerul unei specii mioape  
fata morgana-n veacuri străină apărând  
[5]  
Născut eu sânt la poarta bătrânei Europe  
un Cal Troian de aur în sinea lui plângând  
astfel cei din cetate în spasmele lor sumbre  
mă zăreau trist pe zare lucind din când în când  
[6]  
Calul Troian al unei Cetăţi închisă-n sine  
duhnind a hoit în lume şi-n veşnicul noian  
cel apărut din mâluri cel apărut din ceţuri  
spre-a se-ntrupa în forma unui alt Cal Troian  
[7]  
Şi se-auzea departe ca un corn tot mai stins  
clinchete de podoabe şi susur de licori  
pe bolta Lumii Troia răsărea trist şi straniu  
ca un apus al lumii de mii şi mii de ori  
[8]  
Şi stârvul Europei din ce în ce mai tare  
ca un vânt care bate pe-ntindere duhnea  
corbii duhnirii iată din cosmos cum coboară  
şi mândră e duhoarea duhnindu-se pe ea  
[9]  
Şi-atunci apare iată la Porţile Cetăţii  
Calul Troian în forma Americii senine  
mai mare decât Tatăl şi strălucind în Lună  
şi nechezând prea mândru de toate şi de sine  
[10]  
Şi parcă s-ar petrece un fel de somn invers  
cine pe cine-n lumea aceasta se visează  
Calul Troian e Tatăl acestei Troi imense  
sau Troia stă pe ţărmuri înnebunind de groază  
[11]  
Cine pe cine oare acum se sinucide  
ceţoasă este lumea nedesluşit e totul  
se-aude Calul tragic ca un cocoş din ape  
şi iată se zăreşte că tot el este mortul  
[12]  
El nu nechează-n sine el însuşi este Doamne  
Nechezul Europei în veacu-n care moare  
el este durerea acestui hoit în spasme  
durere ce se face pe sine că se doare  
[13]  
Iar când nechează Calul în adevăr se-aude-n  
gâtlejul Europei un horcăit râzând  
şi-atunci Cetatea-ţi pare creierul de girafă  
al acestui Monstru venind din când în când  
[14]  
Iar de departe totul şi mai fantast se vede  
ca sub un clar de lună de pe altă vecie  
parc-ar veni din neguri un fel de arătare  
un călăreţ de calu-i călărit pe câmpie  
[15]  
Şi în lumina lunii şi-a straniei vedenii  
unul un sunet pare celălalt o stafie  
că te întrebi de nu sânt o fiinţă laolaltă  
dintr-o lume mai moartă ca lumea asta vie  
[16]  
Şi când se-arată-n lume străinul Inorog  
dacă nu sfârşitul acestei lumi l-aduce  
el care e călăul îţi pare-n zarea vremii  
că ar fi hoitul lumii ducându-şi a sa cruce  
[17]  
Şi iată-l el nechează maiestuos la porţi  
şi lumea se trezește din nopţile serbări  
din visuri par ca morţii ieşind din catacombe  
pe morţile lor înseşi ei nechezând călări  
[18]  
Şi se deschide poarta cea Mare a Cetăţii  
şi toţi minunea Lumii s-o pipăie ar vrea  
şi-ncearcă în Cetate ca hoţii s-o momească  
şi pe scările-ntinse se caţără pe ea  
[19]  
Şi li se-arată lumea de pe coamele albe  
ale straniei schele care nechează-n soare  
şi-n loc să-nchidă Calul Cetatea se trezeşte  
printr-o pustie-a lumii dusă de Cal călare  
[20]  
Şi totul se petrece ca într-un vis divin  
şi cei care aleargă să prindă Calu-n vânt  
ei se trezesc singuri iată într-un alt veac se pare  
şi într-o altă lume străină ca şi când  
[21]  
Şi Calul care-o dată le minunase ochii  
cum s-a topit ca visul pe-o stranie pustie  
şi ei se trezesc singuri atât de singuri, Doamne,  
că nu mai ştiu în lume c-ar mai putea să fie  
[22]  
Şi iată că trec veacuri şi că Cetatea-ntinsă  
începe iar în lume ca hoitul să duhnească  
se-aud într-însa viermii hohotindu-i prin găuri  
şi cosmosul se umple de-o substanţă lumească  
[23]  
Şi din adâncuri pare un nechezat că vine  
şi ochii ies pe ziduri privind în zarea-adâncă  
însă nimeni nu vede Calul Troian să vină  
adânc se-aud în lume doar viermii cum mănâncă  
[24]  
E-o aşteptare albă ca şi cum ar ninge  
golul ce spre centru-i viscoleşte urlând  
pietrele aşteaptă-n sine marginile luminii  
un Cal Troian visează în golu-i orice gând  
[25]  
America ce fuse Calul Troian al lumii  
Columb şi astăzi pare ochiul acestui Cal  
America ea însăşi îşi inventează-n sine  
în clipa asta Calul şi scopul lui troian  
[26]  
Dar Idealul nu e în lumea asta tristă  
Calul Troian ce vine în orice fiinţă-n zori  
el străluceşte sumbru şi-l ducem în Cetate  
de la-nceputul lumii de mii si mii de ori  
[27]  
Şi iată trec milenii şi Calul nu mai vine  
de acum ştim cu groază că nevenirea lui  
este însăşi moartea acestei lumi de-a pururi  
acestei lumi ce fuse numai a nimănui  
[28]  
Şi porţile Cetăţii se deschid iar trosnind  
şi toţi se-ascund în lume făcându-se ca morţi  
poate că vine Calul corbul adus de hoitul  
însă ei mor cu toţii şi-o moarte sânt cu toţi  
[29]  
Şi de atâtea veacuri cad porţile-n ruină  
şi-atuncea ies din moarte parcă ar încolţi  
cei ce-aşteptară-n rugă Calul Troian de-acum  
înlocuiţi în rugă ei sânt de ai lor fii  
[30]  
Şi-aceştia ies pe câmpii-n satanicele jocuri  
şi ritualuri stranii pe sub lumina lunii  
pe umeri cum le joacă focurile ca zorii  
pe care-i văd în visuri revenind numai unii  
[31]  
Şi Calul nu mai vine şi noaptea-ncet se lasă  
nu într-o Europă bătrână şi pustie  
ci în lumea întreagă care se subţiază  
şi pare-n clarul lunii o stranie stafie  
[32]  
Şi-atunci s-aprinde focul asemeni unui munte  
nu mai aşteaptă Calul Troian să mai apară  
ci singuri inventează un Cal Troian în forma-i  
şi totul se petrece ca odinioară  
[33]  
Şi se-aprind iarăşi torţe femeile-n lumine  
se văd dement pe mese goale dansând şi stins  
de undeva se pare că tropăit se-nalţă  
însă visul rămâne ca vis al unui vis  
[34]  
Şi ei zăresc la ţărmul bătrânei Europe  
osul unei Americi ce fuse Cal Troian  
nu cumva mort e Calul acolo unde este  
Cetatea fiind ea însăşi mormântul lui de Cal  
[35]  
Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă  
Cetatea este burta ce-şi naşte Calul său  
şi după ce Calul cântând o fecundează  
ea-i devine mormântul predestinatul hău  
[36]  
Să răscolim cenuşa să ne-aruncăm într-însa  
şi din cer ploi cu spermă să pogorâm cântând  
poate asemeni unei Păsări Phoenix stranii  
se va vedea pe zare şi Calul apărând  
[37]  
Şi vaiete se-naltă şi lumea se scufundă  
până apare Unul în mână c-o lumină  
bomba atomică răcneşte glasul  
acesta-i iată Calul ce trebuia să vină  
[38]  
El iată este fiul fostului Cal Troian  
şi este luat pe braţe şi purtat prin Cetate  
Calul Troian el este vai dar numai o clipă  
după care şi el piere străin în moarte  
[39]  
Şi toţi privesc în fundul acestei lumi antice  
unde numai praful se vede-n urma lui  
poate că praful este Calul Troian din veacuri  
pulberea aceea care visează din statui  
[40]  
Dat totul iată straniu se-aşează în pustie  
şi se gândesc cu toţii că golul este el  
în timp ce golul sapă în zidurile lumii  
în timp ce golul urcă nemernic prin drapel  
[41]  
Şi se gândesc cu toţii ce ar putea să fie  
şi filozofii lumii se-adună trişti la sfat  
America e pusă pe masa de disecţii  
dar ce să afli-n lumea în care nu-i de-aflat  
[42]  
Şi bărbile lor albe acopăr lumea toată  
această lume poate că nici nu este lume  
şi se iveşte-o umbră pe coasta Europei  
şi umbra fără formă se mişcă-ncet anume  
[43]  
Şi toți gândesc în sine c-America Există  
Calul Troian al lumii se-ntoarce iar acasă  
şi se-ntind iarăşi mese şi trâmbiţe răsună  
însă numai o noapte şi un pustiu se lasă  
[44]  
Şi-n noaptea de groază universală-a lumii  
doar minţile-nvăţate ca nişte lumânări  
la capul unei racle a unui mare rege  
mai ard ca nişte stinse-n pustietăţi chemări  
[45]  
Dar dacă-n vecii stinşii-n întunecimi  
Calul Troian al lumii nici n-ar fi existat  
o invenţie pură a poeţilor sadici  
un fel de vis macabru în sufletul lor beat  
[46]  
Şi noi aşteptăm singuri ca nişte cucuvăi  
ceva ce-n vecii lumii n-ar putea ca să vină  
cum ar putea Călăul ca ceva să se-arate  
când acel Ceva-n lume nu are nici o vină  
[47]  
Cum ar putea moartea să vină într-o ţară  
când nimic în ţara aceea nu e viu  
când fiecare lucru şi ţara aceea nu e  
decât imensul, Doamne, propriul ei sicriu  
[48]  
Şi-atunci ei văd cu groază prin timp Cetatea aceea  
ca ceva care-n lume a venit ca s-aştepte  
un fel de buhă-n somnu-i pe stânca unui munte  
un fel de piatră-n visu-i pe-ntinsul unei stepe  
[49]  
Şi sensul lui în lume ar fi atunci nu Calul  
ci însăşi aşteptarea pân' la sfârşit de veci  
şi se aud prin cosmos atomii cum coboară  
şi cum le crapă smalţul oaselor tot mai reci  
[50]  
Şi-un fel de umezeală de mucegai albit  
crescând ca buruienile ca lichenii pe munţi  
creşte în lumea asta acoperind oraşe  
podişurile stinse ale acestor frunţi  
[51]  
Şi dacă din adâncuri de patimi şi de vremuri  
Calul Troian e visul înalt din viitor  
Steaua ce duce lumea prin noapte luminând-o  
Idealul de care în veci de veci ţi-e dor  
[52]  
El numai ni se-arată în visuri şi credinţe  
şi ne lumină paşii şi calea ne-o arată  
în noaptea cugetării nu de atins el este  
şi nici în noaptea lumii atins va fi vreodată  
[53]  
Materia-n Cetate crapă ca albe ziduri  
şi din adâncuri iată un nechezat că vine  
şi Calul iar se vede mai stins şi fantomatic  
înşeuat cum trece pe-a lumilor coline  
[54]  
Mulţimile popoară aleargă mut pe dealuri  
şi iată să-l atingă să-l pipăie ar vrea  
însă el aer este o lumină stinsă  
proiecţie în spaţii a unei stinse stea  
[55]  
Şi în genunchi pe dealuri în strania lumină  
cum se zăresc popoare proiectate pe cer  
şi toţi așteaptă-n sine ca umbra de jeratec  
să fie lumea aceea în care cad şi pier  
[56]  
Şi iată Calul piere ca-n vecii cei trecuţi  
blestemele se-nalţă şi-ntunecă lumina  
Americă de-a pururi fii blestemată-n lume  
şi umbră-a vieţii tale să-ţi fie-n veacuri vina  
[57]  
Iluzie obscenă chip diavolesc şi sumbru  
ai înşelat popoare şi-n fruntea lor te-ai pus  
Calul Troian e capul cel sfânt al sfintei Troia  
Europa este-al Americii apus  
[58]  
Calul Troian el este moartea ieşind din sine  
din chiar codul genetic al tristei Europe  
ce se preface numai că de departe vine  
anunţată de umbra care-i e propriul cobe  
[59]  
Cumplită este drama Calului Troian  
de mii de ori ca Troia e mai nefericit  
căci oare vrea pe lume din vrerea lui să vină  
apus pe bolta lumii în loc de răsărit  
[60]  
Nu cumva e pretextul de a se sinucide  
al unei Europe mortuară şi tristă  
şi inventăm o formă ca să scuzăm o moarte  
o formă fără seamăn care nici nu există  
[61]  
Astfel vedem că toată istoria nu este  
decât magia unei Americi ce ne pare  
cum c-ar fi mii de forme un fel de auroră  
arzând pe cerul vieţii şi reflectată-n mare  
[62]  
Când vai ea nu este decât umbra lumii  
ce vine dinspre moarte lungindu-se-n apus  
de ce-n apusul bietei şi stinsei Europe  
această umbră a dânsei nechezând s-ar fi dus  
[63]  
Dar fie de există fie de nu în veacuri  
acea nenorocire a Europei fu  
când afirmată-n Lume ea trebuia să fie  
el răsări din moarte ca forma unui nu  
[64]  
Când trebuia în lume un Dumnezeu să vină  
iată că el ca diavol se arătă în ea  
şi ca de-o târfă tristă bătându-şi joc ironic  
şi umilind-o mândru plecă lăsând-o grea  
[65]  
El trebuia-n biserici afurisit şi dus  
cât mai departe-n haos din suflet şi credinţe  
o, blestemată fie America în veacuri  
iluzie deşartă care din veci ne minte  
[66]  
Dispară orice urmă a ei de pe pământ  
nu că doar rău aduse în lumea asta tristă  
şi că-i o rătăcire a minţilor bolnave  
când de fapt în lume din veci ea nu există  
[67]  
Dar se-auziră glasuri izbucnind revoltate  
America există şi e Calul Troian  
însă El într-o luptă fără de seamăn este  
şi pierit este-acolo mai mult din an în an  
[68]  
El este-asemeni unui înfrânt în bătălie  
şi-un Cal Troian aşteaptă să vină să-l ajute  
şi el îşi naşte Calul cum altă dată Troia  
cum Troile murinde în veacurile multe  
[69]  
E un pretext că mama îşi naşte fiul ei  
ea nu e decât Troia care-şi repetă drama  
America adusă de-o Europă-n timp  
fu prilejul dramatic de-a-şi face-n lume seama  
[70]  
Chiar Dumnezeul nostru ce fu dacă nu Calul  
ce în serbări înalte adus fu în Cetate  
cu schela lui în Lume şi-n sufletele noastre  
ne inventarăm groaza şi ne-aduserăm moarte  
[71]  
Şi sufletele noastre ce sânt dacă nu schele  
ale-unui suflet cosmic ce-l închidem în noi  
din care ies miasme şi izvorăsc credinţe  
din care curge miere şi sânge şi puroi  
[72]  
Şi pe câmpia Lumii zăreşti împerecheate  
oasele unei Troie şi-ale unui Cal Troian  
din Egipt la Roma strania formă-n spume  
coboară şi nechează în fiecare an  
[73]  
Din Legile antice şi tainele zidirii  
fiecare Imperiu are la Porţi un Cal  
şi pentru orice fiinţă din viitor tot vine  
călare pe lumină un fel de Ideal  
[74]  
Calul Troian există e undeva departe  
ca noi în agonie şi el un Cal aşteaptă  
de-ar putea fi Cetatea Calul Troian cel care  
vine din zări să-l scape ca singura răsplată  
[75]  
Datoare e Cetatea ca să-şi salveze visul  
ea laşă e în neagra a vremilor tăcere  
până în veci se-aude memoria Cetăţii  
cum n-a-ncetat în sine să creadă şi să spere  
[76]  
Judecătorul iată apare în Cetate  
o fantomă străină pe turle luminând  
cine va fi damnatul Calul Troian sau Troia  
dar iată Calul este Judecătoru-n vânt  
[77]  
De sus de pe Cetate Calul judecă lumea  
dar se întâmplă iată că lumea se revoltă  
dacă noi ca popoare fiinţăm pe-ntinsul humei  
tu eşti inexistenţa răstignită pe boltă  
[78]  
Şi-atunci se-aude Vocea din cosmos bubuind  
nu să salvez lumea sau s-o distrug eu vin  
un alt chip al Conştiinţei oglindă-a voastră sânt  
a ce e rău în lume când cerul e senin  
[79]  
Acel urlet de Fiară din beznele fiinţei  
ce instinctul îl strigă ca presimţind neantul  
oglindă-n care moartea din veci vi se arată  
ca şi cum ar fi moartea ce se petrece-n altul  
[80]  
Voi să-nvățați cu groază-n a istoriei clipă  
de hâd eu vin în lume sufletul vostru sânt  
când voi pieri de-apururi voi înşivă pieri-veţi  
când voi veţi fi cenuşă eu vă voi fi pământ  
[81]  
Şi izgonit fu Cobea de pe Turlele Lumii  
şi-atuncea inventară ce nu e de gândit  
nu Calul fără seamăn ci golul lui aievea  
golul urcând pe boltă în loc de răsărit  
[82]  
Golul purtat pe umeri şi-n lume înălţat  
golul din care iată soldaţi de gol răsar  
şi golul bate-n lume ca un alt vânt sălbatic  
amintind stins şi palid vestitul armăsar  
[83]  
Dar iată şi el piere şi lumea iar rămâne  
mai pustie şi stinsă şi ea ca niciodată  
şi dârdâind asemeni săracilor în geruri  
fără speranţă-n sine şi mai înfricoşată  
[84]  
Şi rugile se-nalţă ca fumurile-n iarnă  
ca arbori goi pe cerul atât de orb şi stins  
şi-atunci se naşte-n lume ce nici n-ai crede-ţi pare  
un dor adânc de forma tristă-a acelui vis  
[85]  
De Calul ce din vecii îndepărtaţi apare  
le e un dor ca moartea cutremurând în ei  
cum dor ţi-ar fi de focul lucind pe orizonturi  
cum dor ţi-ar fi de cerul cel născător de zei  
[86]  
Cum ţi-ar fi dor de mama ce te născu în lume  
un dor de care nu poţi decât să mori cântând  
şi cum se sting în lume popoarele ca facle  
de dorul fără seamăn se trec agonizând  
[87]  
Cum creşte dorul, Doamne, ca un ocean Fiinţă  
şi Europa-ncepe în hohote să plângă  
şi urlete se-nalţă în golul ce se-ntinde  
după-acel vis pe care în veci n-o să-l atingă  
[88]  
Si iată nu pe urma acelui Cal Troian  
nu Calul e cel care spre undeva i-ar duce  
ci dorul fără seamăn durerea ancestrală  
după-acea formă pură a lumilor antice  
[89]  
Popoarele-n pustie pierdute în apusuri  
rătăcite în lume şi-n sine aiurând  
după atâtea veacuri iată-le tot în lume  
într-un apus de soare mai triste ajungând  
[90]  
Un fel de isterie urlete de hiene  
se-nalţă-n lumea care străină le priveşte  
durerea fără margini de-a nu putea fi-n lume  
doar urletul din veacuri al principiului Este  
[91]  
Şi ceea ce se-ntâmplă e straniu şi barbar  
popoare ce se schimbă şi-n cai troieni se fac  
sinucigaşi ce-n forma unor Cai se preumblă  
într-o lume atroce şi-ntr-un haos sărac  
[92]  
Şi drama este-n lume nu a Europei  
sau a Calului sumbru ce trebuia să vină  
una pe alta-n lipsă dramatic se distruge  
cosmos în care piere şi beznă şi lumină  
[93]  
Privită de pe altă planetă totul pare  
nu drama unei fiinţe şi-a unei lumi înfrânte  
ci spectacolul cosmic al unui circ ecvestru  
ce vine-n lumea Lumii regnurile să-ncânte  
[94]  
Şi drama fără margini spectacol comic pare  
ce poate fi în lume mai dureros decât  
ce e mai sfânt în lume să-ţi pară un ridicul  
ridiculele toate să-ţi pară lucru sfânt  
[95]  
Calul Troian al Lumii de-ar putea să-nţeleagă  
cumplita dramă care după ce că există  
şi e-o durere-adâncă iată mai e nemernic  
prin ea însăşi vulgară în forma cea mai tristă  
[96]  
De-ar putea să priceapă Calul Troian de-acolo  
el ar veni în spume Cetăţii să se-nchine  
de n-ar putea-o lumea salva din decădere  
cu ea în moarte simplu s-ar duce pe coline  
[97]  
Şi-atunci începu dorul straniu şi ancestral  
după Calul nemernic care nici nu există  
dorinţa fără margini de-a mă-ntrupa în golul  
în arătarea albă în forma-aceea mixtă  
[98]  
Dorul poetului venind din veacuri  
târându-l ca o forţă pe lume prin pustie  
ca un Cal fără seamăn ce-l duce şi-l tot duce  
şi nimeni nu mai este şi nimeni nu mai ştie  
[99]  
De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă  
în lumea asta-n care nimic nu este viu  
şi-ar exista o lege ce m-ar iubi nebună  
eu aş voi în lume America să fiu  
[100]  
Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa  
naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac  
pe scena nesfârşită a oceanului Atlantic  
eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac  
[101]  
Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală  
aş mai voi în lume să-mi fie-o silă-adâncă  
de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri  
la care viermii Lumii se-ndeasă şi mănâncă  
  
NAŞTEREA POETULUI  
(Tatălui meu, Nicolae!)  
  
[1]  
Venea sufletul de departe  
Doamne, să mă opresc la această casă  
cu mâinile arătă pântecul  
mă aşteaptă sânge şi miere pe masă  
[2]  
Ieşi o femeie frumoasă la poartă  
Doamnă, venim de pe drum obosiţi  
adăpostiţi-ne pentru o noapte  
şi cu lumină binecuvântată să fiţi  
[3]  
Şi doamna-i purtă pe o stradă  
întunecată şi luminată  
cântau pietrele-n ziduri şi acoperişurile  
şi plutea un miros de carne arsă de fată  
[4]  
Trecură apoi printr-un parc  
fiare flămânde îi luminau cu ochii din cuşti  
acum trebuie din fiecare  
suflete câte o gură să muşti  
[5]  
După ce se îndestulă sufletul porniră  
mergeau pe o câmpie îmbrăcată în zale  
trebuie acum să ari această câmpie  
şi s-o semeni cu lacrimile tale  
[6]  
Începu sufletul să are şi să semene  
pe întuneric pe ploi şi pe vânt  
îşi punea sufletul mâna la gură  
Doamne, cum miroase a carne de om acest pământ  
[7]  
După ce sfârşi munca se făcu lumină  
însă o noapte mare mergea înaintea lor  
ajunseră sub un tei înflorit  
Doamnă, de atâta trudă eu am să mor  
[8]  
Şi se întinse jos să se culce  
Însă Doamna îl zori mai departe  
treceau acum peste un pod  
care marea în două câmpii o împarte  
[9]  
Acum trebuie să pritoceşti marea  
plângând sufletul se apucă de pritocit  
o lumină mare era în văzduh  
abia termină munca la asfinţit  
[10]  
Doamnă, nu mai ajungem o dată  
acum ziua mergea în faţa lor  
să ajungem o dată acasă  
îmi e dor de tine, Doamnă , mi-e dor  
[11]  
Şi mergeau pe un câmp de zăpadă  
sufletul tremura şi plângea  
trebuie acum să topeşti întinderea  
de zăpadă cu răsuflarea ta  
[12]  
Doamnă, gheaţa e până-n adâncul pământului  
cu cât o topesc cu atât coborâm  
în timp ce deasupra noastră aburii îngheaţă din nou  
în curând în centrul pământului o să fim  
[13]  
Stinge acest foc cu picioarele porunci  
când ajunseră în adâncul pământului  
dansând îşi turna cenuşă în păr  
şi cânta în lumina vântului  
[14]  
Sufletul adormi greu istovit  
în timp ce Doamna cânta şi dansa  
dar Doamna-l văzu şi-l strigă  
s-o vadă cum cânta şi dansa  
[15]  
Doamnă, nu mai ajungem o dată  
trebuia să fiu a doua zi într-un loc  
mă grăbesc şi de aceea te rog  
opreşte-ţi trupul din acest joc  
[16]  
Doamna se opri şi-l privi cu uimire  
o, tu eşti, dragul meu, o, tu eşti  
sânt obosită mă voi culca în cenuşă  
cât o să dorm tu să mă iubeşti  
[17]  
Se trezi frumoasa doamnă din somn luminată  
el tot o mai iubea în neştire  
îl bătu cu mâna pe umeri şi-l stropi  
cu două lacrimi să-şi vină în fire  
[18]  
Doamnă, unde suntem strigă  
şi ce-i în jurul nostru cu această ceaţă  
doamna îi puse palma pe gură  
acum trebuie să rozi pământul până la suprafaţă  
[19]  
Obosit mergea sufletul urmat de femeie  
Doamnă, pământul acesta pe care-l mănânc  
e carne de om dau de oase  
cu cât înaintez din adânc în adânc  
[20]  
Iată acolo lacuri de sânge  
pe care plutesc corăbii de oase  
încărcate cu grădini suspendate  
prin care se plimbă femei frumoase  
[21]  
Ajunse sufletul la un mormânt  
şi deschizând mormântul ieşi afară  
în zare se vedeau sate-nflorite  
Şi cântau păsări a primăvară  
[22]  
Doamnă, ce lume e aceasta frumoasă  
Să stăm puţin şi să ne odihnim  
Dar doamna-i făcu semn din privire  
Să pornim dragul meu să pornim  
[23]  
Mergeau plângând pe această lume  
doamnă, nu mai pot îmi e greu  
de cât timp călătorim noi aşa  
de miliarde de ani dragul meu  
[24]  
Păsări treceau întruna pe cer  
o cetate părăsită se vedea la răsărit  
sufletul o privi cu uimire şi zise  
doamnă, dar acesta e drumul pe care-am venit.  
  
ANA, STRIGAM !  
  
[1]  
Ningea cu vieţi peste o lume  
în care nimeni nu venise  
ningea cu roşu peste-o mare  
adâncă de atâtea vise  
[2]  
Şi tu stăteai atât de albă  
la marginea acestei lumi  
şi-ţi beai cafeaua în apusul  
care sufla dinspre genuni  
[3]  
Şi eu veneam dinspre adâncul  
acelor codri-ntunecoşi  
cu două cosmosuri pe umeri  
în locul ochilor mei scoşi  
[4]  
Şi-ţi vedeam capul de departe  
pe-un fel de culme un mormânt  
care pluteşte şi se duce  
venind din veac adus de vânt  
[5]  
Şi eu strigam din ce în ce  
mai stins şi mai pierdut pe lume  
un fel de viscol de lumină  
un fel de formă fără nume  
[6]  
Şi tu piereai înspre pustiuri  
în locul capului având  
cavou-acela care-n veacuri  
bătea sălbatic ca un vânt  
[7]  
Ana, strigam, pierduta noastră  
mormântul cum plutea pe zări  
ca o corabie statuie-n  
fosforice a lumii stări  
[8]  
Şi cum se subţia cântând  
zidirea sfântului cavou  
şi se vedea această lume  
ca forma propriului ecou  
[9]  
Şi mă trezeam ca dintr-un vis  
plutind prin aerul pe care  
răsăreau dealuri de morminte  
şi semne lungi de întrebare  
[10]  
Ana, strigam, pierduta noastră  
şi mă uitam şi nu vedeam  
nimic în toată lumea, Doamne ,  
numai câmpii sclipind de geam  
[11]  
Şi eu strigam şi tot strigam  
zburând prin tine ca prin vis  
ningea cu nimeni peste lume  
un ochi ningea în sine-nchis  
[12]  
Şi ca un fulger coboram  
'n-adâncurilor reci câmpii  
ningea cu nimeni peste lume  
ningea cu morţi peste a fi  
[13]  
Ningea şi iar ningea urlând  
ninsoarea care se năştea  
pe ea din propria-i ninsoare  
ningându-se în veci pe ea  
[14]  
Ana, strigam, un fel de-abis  
în locul vechiului meu trup  
plutind prin lume ca apus  
în golul sferei ce-l astup  
[15]  
Şi mă trezesc ca dintr-un somn  
şi mă văd mortu-acelei sfere  
acelui cer acelei lumi  
plutind prin neguri şi prin ere  
[16]  
Şi mângâiam pe dinlăuntru  
dinspre adânc înspre afară  
femeia albă ce-o privisem  
pe ţărmul mării într-o seară  
[17]  
Şi începea un fel de dor  
de imnuire şi durere  
şi eu vedeam cum cresc ca apa  
în pântecul acelei sfere  
[18]  
Şi-mbrătişam pe dinlăuntru  
iubita care mă năştea  
cădeau miresmele-n adâncuri  
şi-adâncurile înspre ea  
[19]  
Şi într-un cer pustiu si antic  
în care veşnic tot ningea  
numai ninsoare şi ninsoare  
nici o lumină nici o stea  
[20]  
Şi iar plecam asemeni unei  
năluci fosforice pe zare  
asemeni unui viscol straniu  
de suferinţi mistuitoare  
[21]  
Ana, strigam, pierduta lumii  
în veci străină şi mireasă  
mă lasă să ating cu fruntea  
mormântul care nu mă lasă  
[22]  
Prin care-asemeni unui astru  
străbat pustiile sperând  
într-un sfârşit să-l pot ajunge  
asemeni lumii pe pământ  
[23]  
Şi iar vedeam plutind pe zări  
chipul acela şi mormântul  
care pierea înspre pustie  
în veac de veac iluminându-l  
[24]  
Şi eu veneam dinspre adâncul  
acelor munţi întunecoşi  
cu două cosmosuri pe umeri  
în locul ochilor mei scoşi  
-----------------------------------------  
Ştefan DUMITRESCU  
Bucureşti-Galaţi  
1970 - 2016 
Referinţă Bibliografică:
Ştefan DUMITRSCU - POEME PROFETICE / Ştefan Dumitrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1897, Anul VI, 11 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ştefan Dumitrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Dumitrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!