Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Ştefan Dumitrescu         Publicat în: Ediţia nr. 1894 din 08 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Ştefan DUMITRESCU - CRONICĂ LITERARĂ: „DEZILUZII” ŞI „VIAŢA CA O ILUZIE” – DOUĂ ROMANE DE BERTHOLD ABERMAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cu mulţi ani în urmă am demarat un Proiect care îmi ardea conştiinţa de mai mult timp şi care era concretizarea unui vis mai vechi. Visul meu era să-i aduc acasă pe scriitorii care alungaţi de vitregia istoriei şi de ingratitudinea românilor au fost obligaţi să ia calea exilului. Să mănânce pâinea amară a străinătăţii şi să scrie în afara universului cultural românesc. Mă gândeam că prin aceasta le fac scriitorilor plecaţi din ţară dreptate, că îi ajut în existenţa şi în creaţia lor, că îmi fac datoria faţă de literatura română, şi că demersul meu avea să îmbogăţească literatura română.  
 
Şi cu adevărat Domnul m-a ajutat să cunosc scriitori români de mare valoare care trăiau pe alte meridiane. Aşa am lecturat cele trei romane ale doamnei Alina Diaconu, scriitor româno-argentinian, (şi-a scris cărţile în spaniolă, adică în limba ţării de adopţie) despre care nu auzisem nimic, şi care este una dintre cele mai mari prozatoare ale Americii Latine. Aşa i-am cunoscut pe poeţii George Filip şi Adrian Erbiceanu, pe prozatorii Alexandru Cetăţeanu şi pe Herman Victorov din Canada. Sau pe poetul Dimitri Grama, care trăieşte în Gibraltar. Cronicile despre cărţile lor au apărut în revistele literare şi de cultură, tipărite şi on-line din ţară. Vai, dar am văzut cu tristeţe că scriitorii din ţară nu prea s-au bucurat. Mai mult au tăcut... Nu este bine. În mod normal ar trebui să ne bucurăm cu toţii şi să-i primim cu braţele deschise. Anul trecut întâmplarea a făcut să întâlnesc pe o revistă literară on-line un scriitor care mi-a atras de la început atenţia... Este vorba despre domnul Berthold Aberman, evreu român, care a trăit mai toată viaţa în România şi care la bătrâneţe s-a retras în Israel. După ce ne-am cunoscut pe internet, ca să spun aşa, domnul Aberman mi-a trimis doua din romanele sale, pe care le-am lecturat cu mare atenţie. Şi cu sete.  
 
Prin anii 1980 eram cu Nichita Stănescu la poetul George Tomozei acasă. Acesta tocmai povestise o întâmplare care m-a impresionat foarte mult... Gheorghe Tomozei împreună cu câţiva scriitori şi actori români au făcut un turneu în Israel. De fiecare dată sălile erau pline cu evrei care se născuseră şi trăiseră în România, şi care după spectacol îi aşteptau pe artiştii români să-i invite la un restaurant. Acolo îi rugau pe scriitorii şi pe actorii români să le vorbească, să le povestească despre ce mai este prin România. Să le vorbească despre oraşul, târgul în care s-au născut şi au trăit ei. Dar în oraşul Paşcani, pe strada cutare, mai este casa aceea mare, cu verandă? Era casa în care trăise domnul care întrebase. Dar pe strada... din Fălticeni, mai este stejarul acela?, întreba un altul care copilărise pe strada aceea. Le era dor de nu mai puteau de oraşul, de locul în care se născuseră, de stradă pe care copilăriseră ei. Şi în timp ce întrebau şi ascultau ce li se povestea le curgeau lacrimi pe obraz. La domnul Herman Victorov, în cartea sa „Din viaţa unui om oarecare” am mai văzut această dragoste imensă a evreului care plecat din ţară trăieşte tot timpul cu dragostea faţă de pământul în care s-a născut. Şi pe care îl poartă în suflet. De altfel dl. Herman Victorov după ce a plecat din ţară, a vrut să se stabilească în Israel, în ţara strămoşilor lui (să vină acasă, la rădăcina neamului, a fiinţei lui, cum ar spune Heideger), dar nu s-a mai putut „aclimatiza” locului, astfel că s-a stabilit în Canada, care avea să rămână a doua patrie a lui după România. De mai multe ori în romanul să extraordinar, „Din viaţa unui om oarecare”, îşi mărturiseşte dragostea lui imensă faţă de România şi de poporul român.  
 
Evreii aceştia care mureau de dorul locurilor pe care le părăsiseră sunt cu mult mai patrioţi decât noi, românii, a conchis Tomozei într-un târziu. Mărturisesc că şi mie mi-au dat lacrimile, că am fost profund impresionat de patriotismul şi de dragostea evreilor plecaţi din România care sufleteşte nu se putuseră desprinde de pământul în care s-au născut şi au trăit. Din această categorie de oameni îmi imaginez că face parte domnul Berthold Aberman, evreu român stabilit în ultima parte a vieţii în Israel, un scriitor talentat, cu un instinct literar aparte, şi cu o operă literară bogată. Amintim cele mai importante cărţi scrise de dânsul: „Trăiri”, Editura Libra, 2003, „Ultima clipă”, Editura Abyteli, 2004, „Preşedintele văduvelor”, Editura Asociaţiei Scriitorilor militari, Bucureşti, 2005, „Nimic nu mai e cum era”, Editura Napoca Star, Cluj, 2006, „Viaţă, viaţă, cum treci”, Editura Asociaţiei Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2007, „Scrisori nevinovate”, Editura Scriitorilor militari, Cluj Napoca, 2007, „Descoperirea”, Editura Scriitorilor Militari, 2007, „Valy”, Editura Asociaţiei Scriitorilor militari, Cluj Napoca, 2008, „Tributul naivităţii”, Editura Asociaţiilor Scriitorilor militari, Cluj Napoca, 2008, „Uită-mă”, Editura 24 de ore, Iaşi, 2010, „Întrebări nerostite”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2011, „Dragoste Târzie”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2012, „Deziluzii”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2013 şi „Viaţa o deziluzie”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2013. Ne vom opri asupra ultimelor două cărţi, apărute în acelaşi an, la aceiaşi editură, anul trecut, pe care le-am lecturat, şi despre care credem că sunt reprezentative pentru creaţia romanescă a autorului.  
 
Este vorbe despre două romane, complementare aş spune, în aceleaşi timp motivele epice şi filozofice ale celor două cărţi se completează într-o continuitate şi viziune perspectivală, astfel că la sfârşitul lecturii ai impresia că ai citit cele două părţi ale unui roman.  
 
După lectura primei jumătăţi a cărţii „Deziluzii””, care te introduce în ceea ce am numi universul sufletului uman, îţi dai seama că te găseşti în faţa unui scriitor din categoria filozofilor, venind din stirpea lui Dostoievski. Romanul d-lui Berthod Aberman, Deziluzii”, căci un roman este, e o carte singulară în literatura română. Spunem literatura română pentru că dl Aberman şi-a scris cărţile în graiul românesc pe care l-a asimilat de cum a deschis ochii, ca şi celălalt mare scriitor evreu-român din perioada interbelică Max Blecher, cu care se aseamănă... Scriitor pe nedrept uitat.  
 
Domnul Aberman este ceea ce am denumi un scriitor al „sufletului”, un poet al sufletului, un acuarelist al sufletului, un însetat de cunoaşterea de sine, de profunzimile fenomenului uman, de răspunsul la marile întrebări ale conştiinţei în existenţa aceasta. Pe tot parcursul romanului încercarea lui de a pătrunde în zonele insondabile ale psihologiei umane seamănă cu zborul fluturelui care înconjoară lampa de milioane de ori, fascinat şi hipnotizat de lumină... Iată ipostaza sufletului aplecat ca o fiinţă care stă în genunchi asupra lui însuşi, însetat de profunzimea sinelui său: „Sufletul. Încerc să-l mint, să-i spun că se înşeală. Nu-i o soluţie, e prea târziu... Oare, nu şi tu te vei preface-n scrum? Vei avea timp de a fi din nou prezentul sau vei reprezenta doar trecutul? Am visat împreună, eram unul umbra celuilalt, eram dar, numai noi doi, şi nu doi, ci unul singur! Nu vedeam, nu auzeam, îţi aminteşti?” (pag 10)  
 
Sufletul ca şi pământul trece prin perioade mai grele şi mai bune, un fel de anotimpuri ale vieţii: „E iarnă, sufletul mi-e îngheţat. Aştept cu nerăbdare sosirea primăverii, şi voi saluta din nou viaţa” (pag 11).  
 
Sufletul se percepe pe sine, îşi simte durerile, vârsta, are conştiinţa existenţei sale în timp, şi a misiunii sale care este căutarea şi descoperirea adevărului: „E târziu, mi-e sufletul greu, focul nu mai e atât de dogoritor, dar arde încă. Nici lacrima nu-l stinge, nici apă nu-l alungă. Dorul, suspinul, nimic nu-i mai alină durerea. Şi de aş şti măcar unde se ascunde adevărul! Unde-i timpul?”  
 
Sufletul nu este numai Mister în care te afunzi în căutarea adevărului, ci şi un partener, un prieten cu care autorul romanului a dialogat continuu toată viaţa: „De ce te-a abandonat sufletul? E drept sau nu dar, şi el ne abandonează uneori, periodic sau definitiv. Va fi vreodată materializat? Se spune că ar avea chiar greutate. Întoarce-te! Vino din nou pe aleile dragostei noastre şi nu mai umbla rătăcind prin alte locuri. Te strig, te chem necontenit şi tu te faci sau, nu mă auzi! Nu simţi că am rămas alături şi împreună cu tine mereu? Nu înţelegi că dragostea noastră nu se va termina niciodată?”  
 
Sufletul este o Fiinţă, el are necesităţi şi aspiraţii ca orice fiinţă, şi trăieşte în tandem cu inima, un alt personaj foarte important al romanului: „Sufletul are nevoie de puţină odihnă, chiar când inima vă continua să-şi ceară drepturile şi recunoştinţa funcţionării cu loialitate. Ea toarce continuu, şi de-ar continua aşa în linişte...”  
 
Sufletul şi inima comunică între ele, se ajută, se hrănesc unul prin altul, se iubesc şi parcurg împreună greul drum al vieţii: „Iubire? O simte, o înţelege doar cel care o trăieşte! Fiecare fibră, fiecare gând şi totuşi... Drumul lung şi greu, piedici multe, timpul nemilos în fugă lui, ca apoi... uitarea să înlocuiască totul. Eram convins că cel mai uşor lucru în viaţă este să iubeşti pe cineva. Cel mai greu este să găseşti pe acel cineva ca să te iubească la fel. Te găsisem...”  
 
Menirea sufletului în lume este adevărul şi iubirea. Ca în credinţele dacilor sufletul în această lume coboară într-o vale a plângerii, unde suferă, este fericit, trece prin mai toate încercările, căpătând toate contrariile acestei lumi. Personajul principal al cărţii, Mirel, a fost în tinereţe un cuceritor, să folosim această expresie.. Autorul nu ni-l descrie ca pe un personaj, cu trăsături, cu un chiup conturat, cu o siluetă, cu o individualitate distinctă, ci ca pe o frescă realizată din tonuri contrare, din lumini şi umbre, ca pe o suprafaţă tensionată din marele fenomen uman. Şi asta pentru că sufletul lui este atât de mare, de penetrant încât dizolvă personajul, îl pulverizează ca pe o pată pe peretele cenuşiul al vieţii: „A spune adevărul pare a fi o mare aventură. Cu greu s-ar hotărî cineva a-l spune sau nu... Oscilează încă... Are ce-i drept multe a spune. Şi totuşi... Dacă a-i fi întrebat pe cineva dintre cei care-l cunoscuseră mai îndeaproape, părerile ar fi fost mult diferite. A trecut prin momente sublime dar a fost aproape şi de sinucidere. A trecut prin toate obstacolele având o remarcabilă iubire de viaţă şi încredere în ea. Că a iubit poate că nimeni altul, nu era pentru nimeni o noutate dar nici suferinţele prin care a trecut. El Don Juanul a fost părăsit. A fost un suflet mare, un bun prieten, un sprijin la nevoie, o fire romantică dar un vanitos, orgolios fără margini. Admirat. Considerat a fi un om foarte apropiat de sufletele oamenilor, contrar aparenţelor”.  
 
Marea sete şi încercare a sufletului în această vale a experienţelor este iubirea... De altfel iubirea este forma cea mai îanltă de a se manifesta în lume a sufletului şi a inimii, este universului în care trăieşte sufletul, pe care şi-l creează singur în aventura lui. Iubirea ca formă a existenţei şi a re-creaţiei sufletului şi ca modalitate de a se salva în existenţa sa şi în lume: „Dăruieşte-mi iertarea, iubirea mea dintotdeauna şi o vei primi pe a mea. Este ultima chemare. Ar fi o nedreptate să se piardă tot ce am agonisit. Totul ar putea fi recuperat de am fi din nou împreună. Să credem, să înfăptuim reconstruind din nou cu migală şi suflet”  
 
Mirel care în tinereţe a fost un dandi, care a frânt multe inimi şi a lăsat în urmă multe iubiri, fără să îşi fi găsit iubirea pereche, cea care dăinui şi care este temelia bătrâneţilor, acum la vârsta a treia, o întâlneşte pe Silvia şi se îndrăgosteşte de ea... Silvia este ca şi Mirel o fiinţă de o frumuseţe şi curăţenie sufletească uimitoare.. vai, dar a trecut şi ea prin ce a trecut el, a cunoscut trădarea în dragoste, a fost părăsită, s-a trezit singură, a suferit, a fost şi este dezamăgită de viaţa... Între ei se naşte o prietenie foarte frumoasă, care le înviorează sufletele, le luminează viaţa şi le dă speranţe: „Povestea se repetă că doar nu ea fusese prima sau ultima femeie din lume amăgită şi apoi abandonată. Atracţia noului, nu va dispare niciodată. În parcul din apropierea casei a întâlnit-o în disperarea celei părăsite. A simţit pur şi simplu că reîntinereşte, că a dat peste el norocul şi dacă va reuşi să o impresioneze ar deveni posibilă revenirea la viaţă. A făcut totul vorbindu-i, ascultându-i durerea şi apoi încercând să o convingă că el ar fi cel mai fericit om din lume dacă ea şi-ar pleca privirile asupra lui promiţându-i tot ce şi-ar fi dorit. Sunt singur, părăsit şi eu după o iubire pe care am crezut-o veşnică”.  
 
Dragostea lui Mirel pentru Silvia şi prietenia lor este atât de frumoasă că nu cunoaştem în întreaga literatură o alta. Are Dostoievski în volumul „Nopţi albe” o nuvele în care doi bătrâni, un el şi ea, care locuiesc peste drum, trăiesc o iubire de o frumuseţe ireală. Acum la bătrâneţe îşi trăiesc marea iubire... El o poate vedea pe ea de la fereastră cum îi croşetează ciorapii, ea îl poate vedea aplecat peste paginile albe cum îi scrie... Ei, bătrânii nu îşi vorbesc, nu se vizitează ca să îşi mărturisească dragostea, îşi scriu. Îşi mărturisesc grija unui faţă de celălalt, îşi dau sfaturi ca să se protejeze, sunt atât de calzi, de drăguţi unul cu celălalt, că nu poţi să nu-ţi dai seama că amândoi sunt suflete atât de frumoase, iar iubirea dintre ei este de o delicateţe şi de o puritate dincolo de firea omenească... Dragostea lor nemărturisită, este atât de frumoasă, de profundă, de pură că nu poţi decât să te închini în faţa unei iubiri şi a unor suflete atât de frumoase.  
 
Prietenia dintre Mirel şi Silvia şi dragostea lui mi-au adus aminte de această extraordinară nuvelă a marelui scriitor rus. N-am mai întâlnit o asemenea iubire frumoasă în viaţa mea de lector şi de scriitor. Nu pot decât să fiu încântat şi să-l felicit pe maestrul care a descris o asemenea iubire... care, asemenea unei vrăji, îi transformă pe amândoi, îi întinereşte, le dă speranţe: „Mirel, eroul nostru, era plin de viaţă, se mişca cu vioiciune, râdea şi glumea spre a nu se vedea cel puţin pe dinafară diferenţa existentă între ei. Mereu cu zâmbetul pe buze, optimist, şi în ultimul timp chiar cu câte o glumă, mai picantă în raport cu starea cu care se întorcea Silvia de la serviciu.”  
 
Cei doi se înţeleg foarte bine, acolo în profunzime asemenea uni izvor care clipoceşte este dragostea aceea nespus de frumoasă dintre un om în vârstă şi o femeie mai tânără decât el...  
 
Starea aceasta nu va dura mult, pentru că aşa cum se temea Mirel, diferenţa de vârstă dintre ei îşi spune până la urmă cuvântul... Silvia nu poate trăi cu el drăgostea trupească, la care se adaugă curtea insistentă a unui coleg de serviciu care o iubeşte cu adevărat... Între Silvia şi colegul ei dragostea care se înfiripă va izbucni asemenea unui gheizer la suprafaţă. Amândoi sunt tineri, se iubesc, şi sunt din punct de vedere sufleteşte la fel de frumoşi. Lucrul acesta te impresionează la autorul cărţi, dl Berthold Aberamn, toate personajele luisunt de o frumuseţe omenească ieşită din comun. Nu putem să nu vedem că acest lucru vine din frumuseţea morală, sufletească a autorului... „Silvia simţea, îi datora lui Mirel un puternic şi sincer respect. Nu ar fi dorit pentru nimic în lume să-i producă supărări care nu i se cuveneau. Şi mai ales nu din partea ei. Şi totuşi cât putea să mai tragă de timp, de o situaţie care pe zi ce trecea nu mai putea fi ţinută sub control. Era sau fusese pe cât posibil prevăzătoare, ajunsă uneori la disperare neştiind sau neavând curajul de a-i spune adevărul. Doare dar... cel puţin nu-l mai minţea că nu merită faţă de sufetul lui bun”.  
 
Pentru că Silvia are un suflet frumos şi este un om cinstit, şi pentru că nu poate accepta viaţa dublă îi va mărturisi prietenului şi soţului ei că există un tânăr pe care îl iubeşte şi cu care ar dori să se căsătorească... Mirel resimte pierderea iubite ca pe o mare durere, dar o acceptă demn, lucid... Îi va da Silviei libertatea, cei doi se vor despărţi, fiecare mergând pe drumul lui... În viaţa lui Mirel îl vedem apărând pe prietenul lui, Rubin, un om înţelept, un prieten cald, un suflet nobil.. El este cel care îl mângâie, îl împacă în modul cel mai profund şi cel mai bine cu el însuşi, cu sensul nostru de fiinţe umane pieritoare şi tragice în timp. şi care rămâne alături de el: „Acum eram prieteni buni. Câte-o lacrimă se ivea în colţul ochilor amintindu-ne de vechii prieteni acum plecaţi pe drumul neîntoarcerii. Dragostea pentru ei faţă de noi devenise o povară, o datorie... Nu vrem acum nici măcar să-i judecăm. Eram îndrăgostiţi fiecare în parte de altcineva. Ce repede ne-am pus de acord. Cât de târziu ajungem la aşa zisa înţelepciune de a şti de fapt că nu ştim nimic. Există rareori şi mici contradicţii între noi în aducerea aminte a celor de mult petrecute dar avem grijă ca atunci când „ne încălzeam” prea mult să apelăm la citate sau proverbe care ne readuceau pe calea cea bună. Se repetă în întreaga lume într-un perfect acord: când dragoste nu e nimic nu e! Mai există oare în lumea noastră mare un singur om care să nu ştie sau să nu fie de acord cu aceste simple dar atât de cuprinzătoare cuvinte? Acum totul e bine. Suntem împreună.”?  
 
Ca şi cum autorul ar privi în urmă fără să se poată desprinde de esenţa romanului finalul cărţii este încă o fantă deschisă către tema centrală a operei, care este sufletul şi misterul lui:  
 
„Graniţele sufletului nu le poţi găsi, chiar dacă le-ai căuta pe toate drumurile; atât de adâncă este fiinţa lui” (Heraclit)  
 
Celălalt roman cu care romanul „Deziluzii” formează o unitate complementară, (apărut în acelaşi an, 2013, la aceiaşi Editură, Editura Napoca Star) este în esenţa sa tot o meditaţie asupra destinului uman, a sufletului, a dragostei şi a adevărului (care sunt valorile fundamentale ale existenţei umane şi reperele perene ale fiinţei umane, în perimetrul cărora autorul şi-a dus existenţa, a simţit şi a gândit). Scrisul, lumina textului, expresiile, uneltele literare poartă pecetea inconfundabilă a prozatorului Berhold Aberman, numai că de data aceasta autorul îşi alege o altă perspectivă... Istoricistă, s-o numim, cu o viziune spaţio-temporală asupra lumii mult mai largă Personajul central al cărţii, care străbate toată cartea seamănă într-un fel cu Mirel, din romanul „Deziluzii”. „Ce a mai contat cu câtă greutate a reuşit până la o anumită limită să trăiască conform propriilor dorinţe. A fost recunoscut uneori ca un om reuşit în viaţă, devenit adesea chiar „faimos” „dar... totul a fost o iluzie şi că orice iluzie doar aparentă, înşelătoare, eroare a simţurilor lui sau a spiritului care l-au făcut să vadă lucrurile diferit de cum erau în realitate. A crezut numai în valoarea banilor şi a convingerii că ajutat de ei şi de mintea lui ascuţită, de norocul care-l făcea să creadă că acolo unde pune el mâna, reuşita e asigurată. Valoarea pe care o dădea vieţii îl costa scump, dar... în ochii şi conştiinţa lui merită. Manifesta rareori aspecte în comportare de zgârcenie. Se manifesta atunci când rareori se gândea la ce ar fi dacă într-o bună zi nu ar avea bani şi nici nu iar putea câştiga cu aceiaşi uşurinţă”  
 
Portretul lui Alterică (numele personajului principal care vin de la Arum, Olter) de la începutul cărţii, este ca şi portretul lui Mirel mai mult o frescă morală şi psihologică formată din trăsături, de multe ori contradictorii:  
 
„- Ce ştiţi voi despre viaţă.  
 
Eu vă arăt descriindu-l pe semenul nostru aşa cum e şi nu cum ar dori să fie. Aşa cum Dumnezeu l-a creat şi nu prelucrat... I se reproşa că separă prea mult sufletul de trup, cu predilecţie al femeii despre care avea păreri contradictorii. Când iubea vreo femeie, se transforma în apărătorul ei înverşunat.  
 
- Cine suferă în viaţă mai mult ca femeia? Cât e ea de minunată, ce fericire este să o întâlneşti... Dar nu întârzia să povestească despre aceiaşi femeie care trădează, câtă suferinţă aduce cu ea o dată cu iubirea când lua sfârşit.”  
 
Atunci filozofa: Nu întotdeauna cei răi sunt cu desăvârşire răi iar cei buni nu au numai calităţi! Fiecare doreşte ca binele să învingă dar... din nou acest simplu dar nesuferit cuvânt care poate schimba o soartă. Când era întrebat de ce nu se căpătuieşte spre a se aduna la casa lui, cu familia lui pentru care să merite a munci atât de mult răspundea: „Alterică seamănă în ceea ce au ei esenţial, îndeosebi cu înclinaţia lor către a filozofa, dar şi cu destinul lor contradictoriu, ca al unui rău cu meandre în pustiul lumii, cu Mirel din celălalt roman analizat mai sus, semn că personajele care „au idei” sunt până la un punct un fel de alter ego al autorului, care este prin natura sa un filozof. De aici credem că vine vocaţia dânsului către filozofie, cultura lui clasică, solidă, care abundă în citate din marii oameni ai culturii umane, citate pe care le găsim din belşug în cele două romane, ca şi setea de creaţie manifestată prin scris.  
 
Înclinaţia către a filozofa a personajului îi dă o distincţie aparte, o frumuseţe vetustă, semn că personajul aparţine altei epoci, când „cartea” şi cultura reprezentau un ideal şi erau caracteristica unei societăţi ce tindea către puritate, moralitate, evoluţie spirituală: „Fiecare în parte se consideră un luptător pentru dreptate şi în numele fericirii invocate doreşte înţelegerea. Rezultatele? Realizări dar şi înfrângeri după un timp oarecare şi mai ales după multe ezitări înainte de a te uni cu femeia despre care crezi că eşti convins că e ideală. Aproape că nu există om să nu-şi susţină că fiind cele mai bune ideile lui. Cine nu-şi doreşte fericirea, dar formată dintr-un întreg şi nu fărâmiţată? Se uita adesea că şi ea e formată din bucăţele.”  
 
Alterică filozoful venea dintr-o familie de evrei săraci, nespus de frumoşi ca oameni. Dl Berthold Aberman reuşeşte două portrete de părinţi admirabile, antologice în literatura română: „Părinţii, oameni săraci trăiau într-o casă care cu greu putea fi numită astfel dar, ceea ce-i dădea frumuseţe şi chiar fericirea era numărul mare de copii. Veşnic era ceva care lipsea, care nu ajungea. Consider că atunci când eu mi-am făcut apariţia în lume, am avut noroc. Tatălui meu, Avraham, i se spunea spre a fi recunoscut faţă de atâţia Avraami care mai existau, „Cizmarul”. Tot ce învăţase de la maistrul lui, să construiască de la început o pereche de cizme, pantofi sau ghete, era suficient, dar se ocupa mai mult cu micile reparaţii pentru cei nevoiaşi, câte un petic care prelungea „viaţa” şi de aceea avea multă clientelă”.  
 
Cizmarul Avraham este stâlpul şi întreţinătorul unei familii numeroasă de evrei din perioada interbelică de o frumuseţe umană care nu poate să nu te impresioneze. Zi de zi, ani de zile tatăl care aducea banii în casă şi susţinea familia era văzut aplecat pe scăunelul din micul lui atelier. Dar şi mama, Ester, este şi ea de o frumuseţe umană înduioşătoare: „Atât el cât şi copiii ştiau că gustul bun al supei nu e dat numai de carnea puţină sau zarzavaturi ci, de dragostea cu care gătea pentru ei mama Ester. Guri multe de hrănit, călcat, curăţenie prin casă, poate prea multă. El spunea glumind bineînţeles că face această muncă pentru că nu are ce face prin casă altceva care să nu coste bani. Se plângea că nevasta lui munceşte prea mult spre deosebire de multe altele”.  
 
Aici se vădeşte talentul de artist plastic al domnului Aberman, în subtilitatea, căldura şi realismul cu care creionează şi colorează frumuseţea părinţilor, a familiei de evrei dintr-o mahala a unui târg moldovenesc din perioada interbelică. Mahalaua evreiască este şi ea bine sugerată, cu moralitatea ei, cu psihologia oamenilor, cu tipurile de evrei care mai călcau pe delături. Toate acestea au un parfum de epocă inefabil, care vine desigur din frumuseţea sufletească a oamenilor... Frumoasă epocă, frumoase vremuri, pline de suflet, de moralitate, de credinţă îţi vine să spui dacă nu ai şti cât de greu le-a fost să trăiască în acele vremuri bieţilor oameni...  
 
Te impresionează profund, aproape că îţi dau lacrimile, moartea tatălui, a Cizmarului, de cancer, şi moartea mamei, moarte stranie cauzată de un glonţ rătăcit... Băiat isteţ, cu inclinaţii libertine, Alterică va avea diferite slujbe, care îl ajută să-şi întreţină familia... Chiar dacă este un păcătos, prin generozitatea lui, prin ideile lui, personajul acesta are o frumuseţe deosebită în literatura română, în galeria de personaje a literaturii române. Se va căsători cu Sofia, faţa curată a unei familii de evrei din mahala, el care călcase de multe ori pe delături, cu care se va înţelege bine, căci Sofia este o fată muncitoare şi cuminte, ca şi mama lui, care va avea tot tipul grijă de casă.  
 
Alterică, băiat isteţ, foarte priceput la afaceri şi la a face bani din negustorie va ajunge să aibă bani mulţi pe mâna lui. E cheltuitor cu femeile dar nu îşi va neglija familia... Fiind un negustor şmecher, care ştie să se învârtă bine, va fi prins şi băgat la puşcărie. Nu va suferi deloc căci filozofia lui de viaţa îl ajută cum nu se poate de bine. Va încăpea în închisoare cu conducătorii partidului comunist din acea vreme, pe care „îi serveşte” căci are bani. Va ieşi din puşcărie la fel de vesel cum a intrat. Chivu Stoica, unul din Liderii comunişti români de după 1945, mâna dreaptă a lui, vine în oraşul lor într-o vizită. Îl recunoaşte, îl ia cu el şi îi propune un post important în conducerea de partid a oraşului. Alterică bineînţeles că va refuza, căci el are filozofia lui, nu este un trepăduş, un profitor lipsit de conştiinţă... Şi aici vedem frumuseţea personajului, care îi dă o aliură aparte.  
 
Alterică şi Sofia au o fată, care este inteligentă ca tatăl ei. Vine perioada comunistă, Alterică îşi vede de comerţul lui, anii trec, el şi Sofi îmbătrânesc frumos. Fetiţa lor, Bety, inteligentă, învaţă bine... Va termina facultatea de medicină, va ajunge medic, se va căsători în Bucureşti, şi cum anii trec nemiloşi, Alterică se va duce şi el pe urmele părinţilor lui. Trebuie să fim după 1970 când tot mai multe familii de evrei emigrează în Izrael. Bety şi soţul ei o iau pe Sofi cu ei în Izrael... Cea care era o dată era o soţie supusă, având grijă casei şi văzându-şi de treburile ei, ne referim la Sofi, ajunsă în Izrael, o dată cu fiica şi ginerele lor, trăind cu ei în casă, devine deodată nemulţumită... Scriitorul ne redă cu o ironie subtilă şi cu un realism cald ciondănelile Sofiei, care se ceartă cu fiica ei nemulţumită că e neglijată, mereu revoltată că e nedreptăţită...  
 
Vine însă vremea când şi ea se apropie de ceasul trecerii în lumea de dincolo: „Bety a chemat Ambulanţa şi au mers împreună cu ea la spital. În ultimele zile nu mai mânca, nu mai bea, nu mai vorbea. Ajunsese la un bilanţ. Cochetase cu viaţa până la 97 de ani... Ultimele ei cuvinte au fost. Am minţit într-adevăr dorindu-mi sfârşitul. Azi noapte m-am rugat simţind cum moartea îmi dă târcoale: Doamne, îngăduie-mi să ajung la ziuă! A plecat liniştită împăcată grăbindu-se să ajungă lângă Alterică al ei de-o viaţă şi pentru o viaţă. Cei care-i urmează îi vor întâlni pe cei apropiaţi conform ultimei datorii pe care o mai au. Şi ei vor plăti vieţii-cu moarte... Până atunci... teama de a nu intra în uitare... Chiar dacă şi ea e-nscrisă în legile omeneşti. Din nou iluzii uitând fiecare generaţie că nu sunt altceva decât aparenţe înşelătoare, acea eroare a simţurilor sau a spiritului ce le face a vedea lucrurile, viaţa altfel de realitate. Fiecare îşi trăieşte viaţa lui... Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa: nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat. Seneca!”  
 
Astfel şi acest roman care te emoţionează şi te impresionează prin filozofia lui se termină cu un citat dintr-un om ilustru. Spuneam că acest roman este scris din perspectivă istorică pentru că vedem derulându-se prin faţa ochilor noştri mai multe generaţii de oameni, cu slăbiciunile şi cu frumuseţea lor omenească. Şi din această perspectivă oamenii şi vieţile lor, atât de repede trecătoare, ni se par nişte musculiţe efemere... Iată un adevăr ar spune Alterică... sau o iluzie, şi-ar răspunde singur... Între iluzie şi adevăr pendulează vieţile noastre, fericirea noastră, ne spune autorul în cărţile lui.  
 
La finalul cronici noastre literare spunem că ne găsim în faţa celui mai filozof prozator dintre scriitorii evrei - români, a unui scriitor foarte talentat, cu vocaţia filozofării, a căutării neobosite a adevărului, care când coincide cu iubirea, când ia forma iluziei, a fetei morgana. Nu întâmplător dl Berthold Aberman îşi intitulează romanele „Deziluzii” şi „Viaţa - O Iluzie”. Cărţile sale sunt pline de poezie, de inefabil şi de înţelepciune, şi au marele merit că deschid în mintea noastră un imens arc al întrebării, că deschid în mintea noastră orizonturi nebănuite, dar şi că ne apropie mai mult cu un pas.. de Adevărul dureros al existenţei noastre pe pământ.  
 
Ne bucurăm că punând într-o lumină tare şi veridică, dintr-o perspectivă critică plină de emoţie, meritele operei d-lui Berthold, el se întoarce înţelept şi bun acasă, în literatura română. Recomandăm desigur cu multă căldură cititorilor cărţile unui om minunat, înţelept şi filozof, aşa cum este domnul Aberman!  
-------------------------------  
Ştefan DUMITRESCU  
Membru al Uniunii Scriitorilor din România  
Galaţi, 8 martie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Ştefan DUMITRESCU - CRONICĂ LITERARĂ: „DEZILUZII” ŞI „VIAŢA CA O ILUZIE” – DOUĂ ROMANE DE BERTHOLD ABERMAN / Ştefan Dumitrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1894, Anul VI, 08 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ştefan Dumitrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Dumitrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!