Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Biografii > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 2074 din 04 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

VIRGIL STAN - UN SCRIITOR AL TAINICELOR IUBIRI,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Păcălirea morţii  
 
Astăzi 29 mai 2014 începusem să citesc liniştit cartea „Încă un dans” primită de la o colegă de scris, Flora Mărgărit Stănescu din Slobozia, în care eroina povestea altui vârstnic aflat la tratament, într-o staţiunea balneoclimaterică de pe Valea Oltului, ce păţise ea la Techirghiol cu ceva ani în urmă şi mi-a trecut prin minte cum până la vârsta de 70 de ani am văzut cu adevărat moartea de patru ori. Nu includ aici momentele de pericol iminent ce le-am întâmpinat în timpul partidelor de pescuit pe mare, când m-a prins furtuna de mai multe ori şi odată m-au salvat vecinii cu o barcă cu motor, recuperându-mă din largul mării dezlănţuite, scăpându-mă de la o scufundare sigură. Eram într-o bărcuţă din fibră de sticlă de cinci metri lungime, propulsată cu propria mea forţă de om trecut de 65 ani pe atunci şi, care nu mai putea trage la vâsle din cauza forţei vântului ce declanşase furtuna.  
Aceasta a fost una dintre cele câteva peripeţii cauzate de furtună. M-au mai prins şi altădată, dar eram în compania ori a unuia mai tânăr ca mine şi mai puternic, când numai abandonând traseul de ieşire la punctul de acostare şi, îndreptându-ne spre Venus am reuşit să ajungem la mal, ori în compania fratelui şi el destul de în vârstă la acele timpuri, fiind cu aproape cinci ani mai mare ca mine. Atunci cu fratele am tras continuu la vâsle contra valului timp de 150 de minute, adică două ore şi jumătate. Când am sosit la mal, eram storşi de orice forţă şi nu ne mai simţeam braţele.  
Aceste aventuri sunt mai recente, însă ultima care chiar o consider o minune a supravieţuirii este şi mai recentă decât cele petrecute pe mare, însă va fi povestită ultima.  
Să încep cu prima încercare a vieţii contra morţii, deci:  
 
Cumpăna nr. 1  
 
Mă aflam prin anul 1955 când eram elev în clasa a V- a. Se terminase anul şcolar şi mergeam doar să ne luăm diplomele de merit. Mama de dimineaţă mi-a dat la micul dejun o cană din lut smălţuit, plină cu cafea (cicoare) cu lapte şi un coltuc[ - Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lung, sau o bucată din partea exterioară a unei pâini rotunde. NA] de pâine de casă. Locuinţa noastră avea şase camere, astfel repatizate: cele din faţă, dinspre stradă, erau două dormitoare şi o sală din care se intra în ele, iar în partea din spate, dinspre curte, tot trei camere din care una era odaia bunicii, apoi polatra[ - Sau polată, care este o cameră care nu are are tavanul drept ci înclinat şi este de obicei amplasată la intrarea în casă. N.A.] din care se intra peste tot, iar cealaltă era folosită ca magazie, unde se ţinea tot ce era util la casa omului în viaţa de zi cu zi, hambarul cu făină, altul pentru mălai, putineiul de smântânit laptele, oala din lut ars în care făcea mama borş din huşti[ - Regionalism care aici se referă la tărâţă de grâu fermentată din care se obţine borşul. N.A.] de tărâţă de grâu şi multe alte obiecte casnice precum războiul de ţesut, daracul[ -Unealtă de pieptănat şi de scărmănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinţi mari de oţel, fixaţi pe un suport de lemn de obicei. N.A.], vârtelniţa[ -Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă, de lână, de bumbac; depănătoare. DEX], albia din lemn de tei pentru făcut baie, covata de frământat aluatul pentru pâine sau cozonac şi multe, multe altele. Tot din acea încăpere se alimenta iarna cu paie soba oarbă, pentru încălzirea camerei de dormit. Şi cealaltă cameră a avut la început tot sobă oarbă, zidită din cioburi de olană spartă, lipite între ele cu pământ galben amestecat cu pleavă de grâu şi balegă de cal, care apoi erau drişcuite[ -A netezi tencuiala, betonul sau asfaltul cu drişca, o bucată de scândură cu un mâner de care o mânuieşte meseriaşul. N.A.] cu acelaşi amestec din lut şi pleavă şi la urmă date cu var alb amestecat cu puţină sineală[ - Oxid albastru ce se amesteca în var sau apă pentru a-i da o tentă azurie atât la var cât şi rufelor după spălare.], însă mai târziu când au avut bani, părinţii au dărâmat-o şi au construit una din teracotă în care ardeau ciocănei de la ştiuleţii de porumb sau lemne.  
În polatră aveam o firidă în peretele exterior, ca un dulăpior unde lăsam cănile pentru băut apă, sau farfuriile folosite zilnic şi ulcica în care ţineam tacâmurile.  
Încă nu se introdusese apă curentă în comună, lucru întâmplat vreo zece ani mai târziu, aşa că în ciuda faptului că aveam fântână în curte, apa fiind sălcie, bună doar de adăpat animalele şi de udat grădina, trebuia să aducem apa de băut de la nişte vecini care ne lăsa să facem acest lucru nu numai pe noi, ci pe toţi megieşii[ - Vecini(Înv. şi reg.) A se învecina, a se mărgini)] care nu aveau apa potabilă în fântâni.  
Această firidă era lângă găleata cu apă de băut atârnată de un cârlig din fier bătut în grinda tavanului. Acoperişul podului deasupra polatrei era din bârne din lemn şi scânduri bătute pe deasupra, apoi în pod lipite cu acelaşi amestec de pământ. Pe interiorul polatrei scândura era vopsită cu albastru.  
Tata făcuse rost de o chiuvetă mică din fontă nu ştiu de pe unde, căruia îi făcuse o scurgere prin peretele casei, direct afară. În ea ne spălam pe ochi dimineaţa sau mama spăla vasele folosite. Aceasta era amplasată între găleata cu apă şi dulăpiorul-firidă făcut în peretele casei zidit din chirpici.  
Tot în polatră era şi o sobă metalică cu cuptor, unde pregătea mama mâncarea pe timp de iarnă, când nu se putea găti afară pe plita construită din acelaşi material ca şi sobele oarbe din casă, cioburi de cărămidă şi pământ galben cu acelaşi amestec organic. De obicei pe ea mai tot timpul erau sprijinite tot felul de oale folosite la gătit. Nu se trăsese curent electric în comună la casele private. Aceasta s-a întâmplat cel puţin în casa noastră abia în anul 1957 când eu deja intram în clasa a VII – a, aşa că iluminatul era pe bază de lampă cu petrol, sau gaz cum se numea la cooperativa de consum de unde îl procuram.  
Aşa cum am spus, dimineaţa după ce am mâncat cana cu lapte cu cafea, am plecat la şcoală să aflu rezultatele sfârşitului de an şi să particip la ce activităţi pionereşti se mai organizau pe atunci. Întorcându-mă acasă flămând, încă de la intrare am început să ţip că-mi este foame. Mama, spălând rufele[ -Obiecte de îmbrăcăminte care se poartă direct pe corp; p. ext. (la pl.) cearceafuri, feţe de masă etc.; albituri, schimburi. DEX] în albie din odaia magazie îmi răspunse:  
- Vezi, că mai este lapte şi omoară-ţi foamea până termin de spălat, că o să mă apuc să fac ceva de mâncare, acuşi vine şi tactu’ de la secerat.  
- Iar lapte!? mă plâng eu, miorlăindu-mă. Vreau altceva.  
- Nu vezi ce fac? Mai am puţin, le clătesc şi gata, n-ai să crapi de foame o jumătate de oră, continuă mama pe un ton cam răstit, storcând obosită un cearceaf. Trebuia să o înţeleg şi eu că era obosită, nu se odihnise deloc de dimineaţă. După ce terminase cu treburile gospodăreşti de prin curte, datul de mâncare la vaci, la păsări sau porc, se apucase să spele o grămadă de rufe adunate din timpul săptămânii. Cu mânecile capotului de casă suflecate până peste coate, stătuse aplecată peste albie şi frecase de zor cu săpun de casă şi leşie rufele murdare. Era roşie la faţă din cauza efortului făcut şi leoarcă[ -Regionalism cu sensul de foarte udă] de transpiraţie şi apă cu săpun, sărită din albie în timpul spălării rufelor.  
Făcuse de curând săpunul din grăsimile adunate de la porcul tăiat la Crăciun şi sodă caustică. Când a tăiat săpunul şi l-a pus la uscat, a mai rămas lichid din sodă şi amestec de grăsimi şi zeamă de pelin pentru miros, numit leşie pe care o foloseau ţărăncile la dedurizarea apei scoasă din fântână sau strânsă de la ploaie. Aşa făceau ţăranii, puneau câte o putină sub streaşină şi când ploua adunau apa scursă de pe acoperiş. Era mai bună la spălat, nu era atât de dură.  
Mama ţinea această leşie într-un bidon de tablă sau garniţă cum îi mai spuneam noi. Acolo depozita de obicei untura topită de Crăciun după tăierea porcului, din osânză şi de la jumări. În Dobrogea nu se lăsa şunca aşa cum era pe porc, ci se separă stratul doi de stratul mai compact de sub şorici. În Ardeal şi în alte zone ale ţării se prepară clisa din toată şunca, indiferent cât este ea de groasă. Cum îşi luase alt vas nou pentru untură, acesta fiind mai mic, îl utiliza la depozitatul leşiei de la săpun. În ziua respectivă îşi scosese din garniţă într-o cană din faianţă rămasă fără de coadă şi turnase din ea în apa din albie în care spălase rufele, apoi a pus cana cu leşie în firida din peretele polatrei, închizând gemuleţul cu foraibărul[ -Dispozitiv de metal în formă de şurub îndoit în unghi drept, prevăzut cu filet pe unul dintre braţe, cu care se blochează o uşă, o fereastră etc. DEX], fără să se gândească că cineva ar putea umbla acolo şi să folosească cana în alte scopuri.  
Am căutat eu prin toate oalele de pe plită, dar nu am găsit nimic de mâncare. Era doar covăţica cu pâinea făcută cu o zi înainte, în cuptorul din curte. Caut eu şi în firidă şi descopăr o cană aproape plină cu un lichid care semăna perfect cu laptele consumat de dimineaţă, mai ales că pe afară era murdară de o dâră care tare semănă cu o coajă de lapte cu cafea.  
Cum în încăpere era semiîntuneric, din graba de a mânca ceva cât mai repede, ca să-mi astâmpăr foamea de copil, nu m-am retras într-o zonă mai luminoasă, să verific ce conţinut are cana, convins fiind că este meniul de dimineaţă, aşa că am dus cana la gură şi mi-am umplut-o cu ce conţinea. Poate, că lăcomia mea de a înghiţi dintr-o dată cât mai mult lichid m-a salvat de la moartea sigură şi chinuitoare.  
Am simţit dintr-o dată că mi-a luat gura foc şi, imediat am returnat lichidul în cană. Nu am apucat să înghit nimic. Am început să urlu de durere şi usturime. Ţipam continuu şi, cum mama şi-a dat seama ce s-a întâmplat, văzându-mă lângă dulăpior ţinând cana cu leşie în mână, s-a precipitat şi ea, a abandonat spălatul ţipând mai tare ca mine, că i s-a otrăvit copilul. Neştiind ce să facă, a luat un pahar cu apă din găleată şi m-a pus să fac gargară, clătindu-mi gura care-mi luase foc.  
A auzit ţipetele şi bunica Floarea care îşi făcea de lucru în odaia ei. Nu ştia de ce ţipă, dar văzându-mă, că mă vait de durere la gură şi aflând de la mama că am înghţit leşie, a început şi ea să se “dea de toţi pereţii” (aici cu sensul de a se văita), alăturându-se văicărelilor mamei mele. Mătuşa Marioara, cumnata mamei care locuia peste stradă, auzind ţipetele din casa noastră s-a alertat şi ea şi a venit panicată la noi. Era o hărmălaie de nedescris. Nimeni nu ştia ce să facă şi dacă am înghiţit sodă sau nu. Eu nu mai puteam vorbi, deoarece gura mi se umflase iar buzele erau pline de băşici cu lichid. O altă vecină, tanti Lisandrina venită şi ea în grabă auzind-o pe mama că băiatul a înghiţit sodă caustică, a propus să bată degrabă un albuş de ou şi să mi-l dea să-l înghit. Cum n-am putut niciodată să mănânc ouă crude, cu toate că ni se spunea că face vocea subţire, voit sau obligat, a trebuit să înghit acel lichid care mi se părea atât de greţos, încât l-am vomat imediat ce l-am înghiţit.  
Singura scăpare a fost fuga la dispensarul comunal aflat spre norocul meu la vreo patru – cinci sute de metri de noi. Nu mai îmi amintesc ce mi-a dat doctorul atunci, însă ştiu că mi-a făcut nişte spălături şi m-a uns cu un unguent pe buze. Nu puteam înghiţi nimic, deoarece cavitatea bucală era carne vie, până spre esofag.  
Cum, necum, a trecut şi acea zi nefastă pentru mine, iar când seara a venit tata acasă de la câmp, i-a adresat mamei câteva înjurături zdravene să le ţină minte toată viaţa, pentru prostia de a pune acolo otrava fără să se gândească că cineva o va confunda cu altceva.  
A doua zi când am ajuns în curtea şcolii să fiu prezent la activităţi şi m-au văzut colegii cum arătam, nici nu-mi mai amintesc ce minciună le-am îndrugat, dar cum nici eu nu o credeam, ei nici atât, aşa că în vreo două săptămâni în general m-am refăcut, a trecut şi prima mea întâlnire cu moartea care îmi tot dădea târcoale de când m-am născut, însă ursitoarele îmi hărăzise să am parte şi de alte încercări.  
 
Referinţă Bibliografică:
VIRGIL STAN - UN SCRIITOR AL TAINICELOR IUBIRI, / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2074, Anul VI, 04 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!