Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Biografii > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 2062 din 23 august 2016        Toate Articolele Autorului

VIRGIL STAN - UN SCRIITOR AL TAINICELOR IUBIRI,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sub teiul lui Eminescu, s-a născut iubirea  
 
Lumina zilei se estompează cu fiecare clipă. Încă nu s-a mărit ziua, chiar dacă la sfârşitul lunii se va introduce ora de vară. Pe litoral vremea este mohorâtă, se simte în atmosferă umezeala adusă de norii încărcaţi cu precipitaţii.  
Împreună cu amicul meu mai tânăr, Gogu, ducem fiecare spre gară câte un bagaj. Mă însoţeşte la tren. Ştie cum este să cari bagaje prin gări şi aeroporturi, fiind mai mult plecat spre alte noi zări şi locuri de muncă, pe unde îl poartă necazurile şi nevoile: prin America, Italia, Germania, Spania, sau ultima dată în Anglia. Ce poate face în ţară un român cu maximum 10 lei pe oră cât îi dau patronii particulari? Cum să-şi hrănească cele cinci guri din casă şi să-şi plătească şi ratele la bancă? Nici măcar nu eşti sigur că ţi se achită către stat asigurările de sănătate şi de pensie, ca în caz de nevoie să nu te trezeşti să nu ai niciun drept pentru anii de muncă efectuaţi la diverse firme private.  
Până va sosi în gară motorul, ce face cursa Mangalia – Constanţa, mai sunt cincisprezece minute, aşa că în timp ce Goguţă mai fumează o ţigară, aşezându-se lângă cele două genţi, eu îmi iau tichetul de călătorie pe ruta Mangalia – Iaşi. Plec la şedinţa anuală a Ligii Scriitorilor - Filiala Iaşi, din care fac şi eu parte.  
În ultimul timp pentru mine s-au creat mai multe oportunităţi. Poate că aşa le-a rânduit hazardul, sau Bunul Dumnezeu. Să pot finaliza romanul început cu un an în urmă şi mai ales, să cunosc pe internet persoana care mă v-a sprijini la finalizarea romanului, dându-mi şansa de a-i găsi un final pe care nu-l prevăzusem în timpul scrierii lui şi mai ales de a mă însoţi şi feri de orice neprevăzut într-un oraş atât de mare şi frumos, precum Iaşul. Apariţia sa în activitatea mea creativă, mi-a influenţat hotărâtor şi dorinţa de a participa la şedinţa anuală a filialei, prilej care din nou mi-a deschis o nouă portiţă şi anume oportunitatea de a lansa romanul „Parfum de orhidee” în faţa colegelor şi colegilor mei de filială, scriitori şi poeţi cu experienţă şi renume şi cu multe scrieri recunoscute ca valoare artistică.  
Curând a sosit motorul (garniturile de tren între Constanţa şi Mangalia circulă doar în timpul sezonului estival) ce mă va duce timp de aproape o oră şi jumătate până în gara Constanţa, aşa că mi-am luat la revedere de la amicul meu Goguţă şi mi-am ocupat un loc la fereastră, să pot revedea după mulţi ani, partea maritimă a litoralului, pe cea rutieră văzând-o destul de des.  
Întunericul şi norii ce apasă peste acoperişurile oraşului este spart de luminile gării destul de firave. Cobor din motorul parcat la linia a patra şi prin tunel mă grăbesc să urc în trenul de Constanţa – Iaşi ce aşteaptă liniştit la linia întâia. Îmi găsesc locul şi rămân surprins de confortul compartimentului. Parcă aş fi într-un vagon de clasa a I -a. În sfârşit se pune în mişcare. Din ce în ce este mai întuneric şi peronul dispare în urma garniturii, rămânând tot mai departe, în timp ce luminile se împuţinează, iar trenul înaintează spre periferia oraşului Constanţa. De acum până dimineaţa la ora opt trecute, am timp destul să mă pregătesc sufleteşte la ce voi descoperi în capitala culturală a Moldovei şi a coanei Chiriţa lui Bârzoi din comediile marelui poet şi dramaturg Vasile Alecsandri.  
Spre surprinderea mea, care nu am mai călătorit cu trenul de ani buni, am descoperit un nou tip de vagon, mai confortabil, cu doar şase locuri în compartiment, exact ca la clasa a I -a aşa cum am mai spus, însă inconvenientul era că nu exista uşă care să-l închidă, iar luminile rămân pe tot timpul călătoriei permanent aprinse, chiar dacă ai prefera să aţipeşti câteva minute.  
Mai erau doi călători, doi moldoveni de undeva de pe la optzeci de kilometri depărtare de Focşani, unde trebuiau să coboare după cum am aflat mai târziu şi apoi să aştepte un alt tren sau autobuz, n-am înţeles ce, până în localitatea lor. Un tip mai slăbuţ de puteai să aşezi doi ca el pe un singur loc, a adormit cum a terminat de servit cina frugală, compusă din pâine şi ceva mezeluri, care din când în când erau acompaniate cu o gură de bere dintr-un PET de doi litri, însă celălalt, mai înalt şi mai robust, cum îi stă bine unui ţăran învăţat cu greutăţile câmpului, la vreo cincizeci şi ceva de ani, mi-a ţinut companie până la coborârea lor la Focşani. De la el am aflat că de fapt erau angajaţii firmei Chevron şi mai existau cazaţi în Venus circa patru sute de alţi salariaţi, care erau plătiţi, să contribuie la prospectarea şi descoperirea gazelor de şist în Dobrogea. După trei săptămâni de căutare pe câmpurile dobrogene cu nişte aparate care înregistrau coduri pe care numai specialiştii Chevron le cunoştea semnificaţia, plecau spre casele lor pe banii firmei, ca apoi să revină după alte şapte zile la hotelul din Venus, unde erau cazaţi, pentru alte trei săptămâni de alergat pe câmpiile Dobrogei.  
Trenul se mişca în noapte când alene de parcă era o mocăniţă de munte, când alerga sprinţar spre destinaţia finală. Undeva prin nu ştiu ce gară sensul de mers s-a schimbat, de parcă mecanicul de locomotivă a uitat ceva în ultima gară abia părăsită şi ne întoarcem spre locul de plecare. Am înţeles de la vrâncean că se schimbase traseul iar o parte dintre vagoane au pornit spre altă destinaţie, spre Suceava. Pe la miezul nopţii iar s-a schimbat locomotiva. În sfârşit, când zorile începeau să spargă întunericul, muşcând flămânde din negura întunericului, ne aflam în gara Vaslui. Eram, cred, în viaţa mea de călător cu trenul, pentru a treia oară în această gară. Am mai fost odată la Iaşi imediat după cutremurul din 1977 şi acum vreo patru - cinci ani în urmă, călătorind spre Suceava, ca să ajung la Vatra Dornei într-un concediu.  
Părăsind Vasluiul, nu peste mult timp trenul alerga printr-o ceaţă din ce în ce mai densă, amintindu-mi de dimineţile petrecute pe mare, când ceaţa cuprindea cu umezeala sa, întreaga întindere nemişcată a apei, asemenea ca oglinda de cleştar din camera vreunei prinţese din basmele lui Petre Ispirescu. Uneori când mă aflam la pescuit, se întâmpla ca din cauza ceţii căzută în timpul nopţii, să mă întâmpine şi o mare neprietenoasă, cu valuri rebele, înspumate, ce se loveau cu tărie de corpul din fibră de sticlă al bărcii mele. Speram să nu se întâmple aşa şi cu Iaşul. Să fiu întâmpinat cu aceeaşi răceală şi umezeală.  
Acum eram printre dealurile Vasluiului şi ceaţa stătea agăţată de ramurile plopilor de pe marginea căii ferate, spălând ghemotoacele de vâsc atârnate ca nişte cuiburi de ciori de crengile golaşe. Erau atât de multe, încât mi-aş fi dorit să le fotografiez dacă era posibil. Era o dimineaţă umedă, ceţoasă, cum numai Bacovia ar fi fost capabil s-o descrie în poeziile sale pline de umezeală.  
Se luminase de ziuă. Şi ceaţa se mai risipise. Doar umiditatea din atmosferă o simţeai cum persistă prin gările unde oprea trenul. La un moment dat prin fereastră se distingeau în depărtare parcă ruinele unor construcţii megalomane de pe timpurile apuse acum mai bine de douăzeci şi patru de ani. Nu ştiu ce puteau fi. Dacă în dreapta era gara Nicolina, înseamnă că posibil să fi fost cândva renumitele uzine „Nicolina”?  
În timp ce mă apropiam de punctul final, simţeam cum prin corp încep să mă înţepe nişte ace, care se tot mişcau continuu creându-mi un disconfort vizibil, nemaiputând sta pe fotoliul confortabil din compartiment. Nu ştiam cum va arăta persoana, ce ar fi trebuit să fie la capătul peronului. Ştiam doar că sunt aşteptat de cineva, pe care trebuia s-o descopăr doar din imaginea văzută pe un avatar de messenger. Dar dacă nu va fi ajuns la timp în gară? mă gândeam eu cu teama în suflet! Nu-i nimic. Ştiu unde am întâlnirea pentru şedinţa de a doua zi, merg să mă cazez într-un hotel şi la ora stabilită voi fi la întrunirea cu ceilalţi membri ai filialei Ligii Scriitorilor.  
La coborârea din vagon cu bagajele în mână, am descoperit spre liniştea mea lăuntrică cum o doamnă elegantă, subţirică, îmbrăcată într-un pardesiu de culoare turcoaz, cu părul bine aranjat, cred că la fel de emoţionată ca şi mine, dacă nu mai mult, mă aştepta renunţând la dulcele somn al dimineţii.  
Eram doar prieteni virtuali internauţi şi ca în orice prietenie virtuală, atunci când faptic ajungi în situaţia, de a te cunoaşte personal, această întâlnire nu poate decât să-ţi creeze o stare emoţională, pe care numai cei ce-o trăiesc pot s-o înţeleagă. Nu mai simţeam oboseala unei nopţi nedormite şi nici a alteia în care nu m-am odihnit tot din cauza emoţiilor mai mult de două ore. Simţeam doar cum pulsul a ajuns la maximul bătăilor admise înaintea infarctului şi cum picioarele nu mă mai ajută, să merg mai departe. Trebuia să trec şi peste aceasta. Doar am mai fost adeseori în asemenea situaţii emoţionale, însă pe atunci eram mai tânăr, nu cu o săptămână înainte de a deveni septuagenar.  
O strângere în braţe, o sărutare de mână şi alta pe obraji şi parcă s-ar fi îndepărtat ceaţa, în care intrasem, odată cu trecerea prin gara Vaslui. Doar răcoarea mai persista şi aceea nu era răcoarea dimineţii, ci cea a emoţiilor pe care o simţeam amândoi ca nişte adolescenţi.  
Lângă mine păşea o doamna elegantă, cu un chip luminos, un ten fin, zâmbitoare, cu mersul drept, sprinţar, un pic jenată, chiar dacă încerca să-şi ascundă starea emoţională. M-am lăsat condus spre staţia de tramvai şi am refuzat, de a fi ajutat la bagaje. După cât era de subţire la trup aşa cum se distingea prin pardesiul din stofă fină, asortat cu o eşarfă elegantă din mătase, imprimată cu desene mari, florale, ce-i acoperă un întreg umăr, mă gândeam că oricât de uşor ar fi fost bagajul meu, tot s-ar fi simţit presiunea lui asupra mâinilor sale delicate, cu degetele lungi şi subţiri şi cu o manichiură impecabilă. Fără să vreau eram atent la toate detaliile, în ceea ce o privea. Nu ştiam unde şi cine mă însoţeşte şi cum se va comporta faţă de un individ necunoscut, venit de la malul mării, să cunoască Iaşul şi de ce nu şi, ieşencele?  
Călătoria cu tramvaiul la ora dimineţii , când călătorii încă se mai îndreptau spre locurile de muncă sau spre şcoli, a durat poate o jumătate de oră. Ne îndreptam spre o altă parte a oraşului, spre cartierul Tătăraşi. Auzisem de această denumire de cartier dar nu aveam habar unde este ca zonă sau direcţie. Tramvaiul a trecut pe străzi largi, cu blocuri înalte şi elegante, construcţii vechi având o arhitectură impresionantă, dar şi pe altele înguste, unde casele erau modeste, unele destul de degradate, ceva firesc pentru marele oraşe de la noi din ţară, unde se văd pregnant nu numai urmările cutremurului devastator din 1977, cât mai ales neglijenţa condamnabilă a edililor tuturor oraşelor.  
Pe la amiază, după ce m-am refăcut printr-un somn odihnitor şi am servit un prânz regal, oferit de amabila şi frumoasa mea gazdă, amândoi aveam aceeaşi dorinţă: eu să vad oraşul seara în toată splendoarea lui, gazda să-mi fie ghid, aşa că am hotărât să mergem să vizităm pentru început, parcul Copou pe care nu l-am putut vedea în prima mea vizită la Iaşi, de prin anul 1979 - 1980.  
Eu chiar mi-am dorit să mergem până la capătul liniei de tramvai, să văd şi mănăstirea de maici din parcul Copou, unde este maică şi o fostă vecină, a cărei familie are locuinţa lipită de cea a mea, însă era prea târziu şi puteam pierde alte locuri interesante de văzut din parc.  
La pas, umăr lângă umăr, am pornit să colindăm prin parcul Copou, pe aleile sale bine iluminate, pline cu statui reprezentând diferite personalităţi culturale, sau reprezentative ale unor timpuri de distinsă şi memorabilă glorie ale Moldovei.  
Aşa am ajuns în faţa teiului lui Eminescu, acum încins cu un rezistent brâu metalic pentru a nu i se risipi în zeci de bucăţi trunchiul secular, ajuns într-un real grad de putrezire. Cum Eminescu va dăinui pentru cultura românească de-a lungul timpurilor viitoare, în pofida faptului că aceasta a devenit o soră vitregă atât pentru guvernanţii acestei ţărişoare greu încercată în ultimii douăzeci şi patru de ani, cât şi pentru noua generaţie care este complet dezinteresată de cărţi şi conţinutul lor, indiferent de tematica acestora, teiul lui Eminescu va dăinui şi va fi permanent în inimile ieşenilor şi prin ei a tuturor românilor, de aceea Bunul Dumnezeu a făcut ca din rădăcinile teiului secular, să răsară o nouă mlădiţă de viaţă care să continue spiritul eminescian în inimile locuitorilor acestui minunat oraş.  
Luminile proiectoarelor scoteau în relief măreţia teiului şi frumuseţea lui, în ciuda faptului că în acest anotimp era dezbrăcat de cea mai frumoasă podoabă a sa, frunzişul şi florile plăcut mirositoare.  
Eram gelos pe ieşeni, care aflându-se în compania unei fiinţe dragi, puteau stând pe o bancă din zona teilui în companiei iubitei, să simtă vibraţia energetică a poeziei eminesciene, aşa că ne-am mulţumit să facem fotografii lângă tei şi statuia marelui poet naţional, fotografiindu-ne reciproc.  
Plimbarea noastră nocturnă a continuat după ieşirea din parc, coborând colina Copoului, spre centrul oraşului. Am făcut fotografii în poarta Centrului Militar cu o poartă măreaţă de parcă te aflai în faţa porţii Brandenburgului, la fel de bine iluminată de către proiectoarele amplasate în faţa porţii, ca şi clădirea Centrului Militar ce se profila maiestuos în fundalul curţii. Pentru Iaşi este un important simbol al oraşului şi concomitent un simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria armatei române de-a lungul timpurilor. Pe frontispiciul porţii stătea scris cu litere mari aurite: ONOARE ŞI PATRIE. Aceste litere aurite te umpleau de emoţie gândindu-te la trecutul glorios al oştirii române pe câmpurile de bătălie.  
A urmat vizitarea holului de intrare în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde am admirat tablourile marelui pictor cel ce a fost Sabin Bălaşa, ce acopereau pereţii sălii „Paşilor pierduţi” cum era denumit acest hol măreţ, tablouri în care predomina culoarea de azuriu.  
Şi de o parte şi de cealaltă a bulevardului străjuiau clădiri măreţe cu o arhitectură plină de istorie, fie că acum funcţionau în ele spitale, teatre, sau sediile diferitelor instituţii de stat  
Timpul devenise atemporal. Nici nu simţeam cum se scurge pe lângă mine. Nu ştiam către ce să-mi îndrept obiectivul aparatului de fotografia. Spre măreţia statuilor sau frumuseţea clădirilor? Aşa am ajuns în central oraşului, în faţa hotelului „Unirea”, hotel de care mă legau singurele amintiri din prima mea vizită la Iaşi când am admirat oraşul de la etajul patrusprezece, unde exista un bar. Doar hotelul şi restaurantul „Traian” îmi erau cunoscute cât de cât. Acum le revedeam sub o altă perspectivă. Una a realităţii actuale, nu ca o imagine vagă rămasă din vremuri trecute. Centrul Iaşiului, ce se profila în întunericul spart de luminile proiectoarelor amplasate peste tot, îţi crea certitudinea, că este un oraş interesant, viu iluminat, frumos din punct de vedere arhitectonic, un oraş ce merită să fie vizitat, pentru că are ce să-ţi ofere la tot pasul.  
Nici nu am simţit cum a trecut timpul pe lângă noi şi nu numai răcoarea serii de început de martie, cât mai ales oboseala mersului pe jos, mers ce nu mă caracterizează, fiind comod în această privinţă, faţă de gazda mea care puteam s-o numesc o adevărată globe trotter local, după câţi kilometri făcea zilnic pe jos pentru menţinerea condiţiei fizice, să dorim a ne îndrepta spre casă, cu speranţa şi intenţia de a relua această vizită nocturnă într-o alta diurnă la lumina zilei, după şedinţa filialei ce avea loc a doua zi.  
Teiul lui Eminescu mi-a rămas întipărit în memorie şi în visul nopţii ce a urmat, l-am revăzut din nou sub o altă apariţie. Avea ramurile puternice pline de verdeaţă, în al cărui frunziş se auzea trilul păsărilor ca o melodia cântată de o tânără îmbrăcată într-o rochie lungă, vaporoasă, din mătase albă, ciupind cu delicateţe corzile unei harpe, ca o chemare spre iubire, spre acel sentiment înălţător ce numai inegalabilul poet a fost capabil să-l definească cu măiestrie în versurile sale nemuritoare.  
Tânăra înălţa în eter prin melodia ce-o interpreta, un imn al iubirii ce învăluia cu mantia sa fermecată perechea aşezată, pe banca îndrăgostiţilor cum o pot numi ieşenii, de sub ramurile pline cu flori galbene, plăcut mirositoare, deoarece orice pereche s-ar aşeza pe ea, nu poate decât să fie cuprinsă de vibraţiile energetice ale teiului, dătătoare a unei călduri sufleteşti şi a unei dorinţe de viaţă, cum numai acolo o poţi găsi cu atâta pregnanţă. Simţi cum te pătrunde senzaţia, că te afli într-un loc vrăjit, unde gândirea nu poate deveni decât una pozitivă, una plină de bunătate, de iubire, de nevoia de a-ţi împărtăşi sentimentele cu o altă fiinţă indispensabilă vieţii tale viitoare.  
În vis, sub tei se afla o pereche ce-şi spuneau jurăminte de dragoste unul celuilalt şi ca un laitmotiv repetau cuvinte de iubire, sărutându-se.  
Florile parfumate, picurau asupra lor boabe de nectar, ca pe un mir al împărtăşaniei sfinte în tainele spiritual - creştine. Era mirul iubirii ce se năştea în inima celor ce poposeau pe banca fermecată. Era pecetea ce marca legătura ancestrală a iubirii,moştenită din vremurile când pe aceste meleaguri marele Ştefan apăra cu sabia, dreptul de moştenire a neamului românesc şi dreptul la iubire a pământului străbun.  
Spiritul marelui voievod şi al lui Eminescu, va veghea dea lungul anilor asupra celor ce poposesc în Dealul Copoului, sub teiul secular, marcându-i definitiv cu acele sentimente înălţătoare, cântate atât de măiestru de către poetul fără de seamăn, sentimentul de iubire. Atâta timp cât teiul va pulsa de viaţă, sub coroana sa măreaţă, mereu se va naşte o nouă dragoste, iar perechile ce se vor aşeza pe acea băncuţă plină de farmec, indiferent de vârsta celor ce se odihnesc pe ea, vor simţi cum sunt cuprinşi de dulceaţa sentimentului de iubire şi de bucurie a vieţii.  
În vis simţeam cum mă cuprinde dorinţa de a fi şi eu sub teiul fermecat, în prezenţa unei femei care să-mi dăruiască acea căldură sufletească de care numai iubirea ţi-o poate da. Somnul mi-a fost dulce şi visarea plăcută. Eram în sfârşit sub teiul lui Eminescu, mereu dătător de dragoste, aşezat pe banca fermecată în compania unei femei cum numai visul ţi-o pate arăta cât de frumoasă este. M-am dăruit visării şi poate că mai visez şi astăzi la plăcutele zile petrecute la Iaşi, cu dorinţa pregnantă a revenirii. Iată că se adevereşte încă odată faptul că sub teiul lui Eminescu mereu a răsărit iubirea.  
 
Mangalia- martie 2014  
 
Referinţă Bibliografică:
VIRGIL STAN - UN SCRIITOR AL TAINICELOR IUBIRI, / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2062, Anul VI, 23 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!