Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Biografii > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 2051 din 12 august 2016        Toate Articolele Autorului

VIRGIL STAN - UN SCRIITOR AL TAINICELOR IUBIRI,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dulce copilărie  
 
“Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă şi fă-o în mod plăcut.”  
 
Eram copil când toamna, după culesul viilor şi statul vinului din fiert, venea la tata un consătean care se ocupa printre altele şi cu pescuitul pe lacul Tatlageac[ Lacul Tatlageac = lac cu apă dulce amplasat în nordul Mangaliei, între localităţile 23 August şi Olimp.(n.red) ].  
Familia mea, în afară de cele opt hectare de pământ agricol, deţinea şi jumătate de hectar cultivat cu viţă de vie, la vreo patru kilometri distanţă de localitatea noastră. Din acest hectar, cam un ar era ocupat cu un soi de viţă de vie aromat. Strugurele avea un bob mare alb, acoperit cu un puf fin, care atunci când ţi se spărgea în gură, îţi împrăştia în cerul gurii o aromă deosebit de plăcută. Acest strugure era greu de cules, deoarece se scutura foarte uşor. La prima atingere neatentă, boabele se împrăştiau sub butucul viţei, făcându-ţi viaţa amară la adunat, însă, după fierberea mustului, acest soi de strugure îi împrumuta vinului un gust deosebit de aromat, aşa cum ar fi acum Busuioaca de Bohotin. Dar, raportată la suprafaţa de viţă şi cantitatea de struguri culeasă din via părintească, aroma era mult mai puternică decât a busuioacei.  
Despre tata se spunea că avea vinul cel mai bun din comună. El, în fiecare an, înaintea culesului strugurilor, în primul rând, curăţa butoaiele confecţionate din stejar, le raşcheta, le spăla cu apă clocotită, etanşa capacele şi doagele cu papură şi apoi le trăgea pucioasă, ca să nu miroasă a mucegai. După aceea, butoaiele erau frumos aranjate pe suporţii confectionaţi de tata din grinzi de lemn de esenţă tare, în beciul adânc, ce se întindea până sub strada principală.  
De la statul vinului din fiert şi până primăvara târziu, la noi soseau să cumpere sau să bea vin, cei mai importanţi oameni ai comunei şi ai raionului[ Raion = unitate administrativ-teritorială în România între anii 1950-1968. (n.red.)], aceştia din urmă veneau doar când aveau treburi “administrative” de rezolvat prin localitate şi erau aduşi de oficiali ai comunei. De asemenea, era şi un pescar de ocazie, care ne vizita să facă trocul cu tata, să-i dea peşte contra vin.  
Cei din afara comunei, în general, erau invitaţi ai primarului, vecin cu noi şi prieten de familie cu părinţii mei. Primarul era un simplu croitor, fără prea multă carte, maximum patru clase, însă membru de partid la comunişti. El crescuse şi copilărise împreună cu părinţii mei, ca vecini, motiv pentru care au rămas prieteni şi după ce acesta a devenit primar şi membru de partid la comunişti.  
Asta a fost până la obligarea tatei de a intra în colectiv cu arcanul, cum s-a procedat atunci, la colectivizarea obligatorie, când Vasile Vâlcu – primul secretar la regională – a avut ambiţia să dea ţării prima regiune colectivizată în întregime.  
Tata era, însă, fost simpatizant al Frontului Plugarilor[ Frontul Plugarilor = organizaţie politică de stânga a ţăranilor români, înfiinţată în ianuarie 1933, la Deva, de către Petru Groza, cu scopul de a mobiliza la luptă masele ţărăneşti pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor lor. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, organizaţia a participat la constituirea Frontului Naţional Democrat (FND), împreună cu PCR şi alte partide de stânga. S-a autodizolvat în anul 1953.(n.red.)] şi această situaţie i-a atras multe necazuri, dar mai ales datorită faptului că fratele său cel mare – liberal de frunte - a fost declarat chiabur. Acest frate fusese numit primar, imediat după instaurarea regimului Petru Groza, însă nu de guvern, cum am presupune, ci de ruşi, care se stabiliseră în comuna noastră.  
Printre motivele atribuirii statutului de chiabur, după ce comuniştii au ajuns la conducerea ţării, a fost şi faptul că avea peste 25 hectare de pământ, batoză şi tractor şi curtea plină de animale.  
Ca şi când acestea n-ar fi fost de ajuns pentru părinţii mei, naşii lor de cununie erau oameni bogaţi, cu averi întinse, care au fost deportaţi în zona Râmnicului Sărat, iar agoniseala lor a fost confiscată şi transformată în proprietate a G.A.C-ului[ G.A.C. = gospodărie agricolă colectivă – denumirea cooperativelor agricole de producţie din România între 1949 şi 1965.(n. red.).], formă de colectivizare forţată, după modelul rusesc.  
Casa lor a fost transformată în sediu de brigadă zootehnică, iar în numeroasele grajduri şi adăposturi pentru utilajele agricole, au fost amenajate grajduri pentru vacile confiscate de la ţărani, sau luate de la ţăranii obligaţi să le predea ca dotă, odată cu intrarea lor în G.A.C.  
De la comuna noastră - Pecineaga - până la lacul Tatlageac era o distanţă cam de şapte - opt kilometri pe care pescarul nostru o parcurgea de câte ori mergea la pescuit, pe drum de ţară, cu cotiga[ cotigă = căruţă scurtă şi joasă, cu roţi metalice, folosită la transportul încărcăturilor uşoare (n.aut.)] la care înhăma măgăruşul, singurul său mijloc de transport. Era un om sărac, care nu prea avea pământ să-l cultive, ca să-i ocupe timpul.  
Comuna - după documentele existente - ar data de prin 1857, când a sosit prima migraţie de ţărani din Crimeea. Ei s-au oprit pe o aşezare deja existentă, cu populaţie româno-tătară, numită Gherengic, care în limba turcă înseamnă „nu te apropia, mireasă”.  
Legenda spune că pe acel loc s-au întâlnit căruţele a două nunţi şi cum nu era voie ca cele două mirese să se vadă, a urmat o luptă între nuntaşi. Pe acel loc a luat fiinţă, conform legendei, comuna Pecineaga de astăzi.  
A doua migraţie a fost în 1884, a plugarilor din zona Sibiului şi a Brăilei, urmată, la puţin timp, de cei din partea Râmnicului Sărat. Ei au format cartierul Vechi şi Băjenari. O ultimă migraţie a fost prin anii 1927-1928, a oltenilor şi tulcenilor. Locul unde s-au aşezat, la marginea comunei, s-a numit cartierul Colonişti şi se întindea de la moara fraţilor Popescu, până spre extremitatea comunei, către mare.  
Bunicii mei făceau parte din cea de a doua migraţie, mocani ce au venit în transhumanţă cu oile din zona Sibiului, înainte de 1900, rămânând definitiv pe câmpiile mănoase din Dobrogea (bunicul) şi cei care au venit special pentru pământ din zona Brăilei si a Râmnicului Sărat (bunica), unde au fost împroprietăriţi cu pământ de către autorităţile locale din acele vremuri, într-o acţiune de aşa-zisă colonizare, ce urmărea stabilizarea lor pe acele meleaguri.[ Sursă de documentare: comuna Pecineaga = WIKIPEDIA Enciclopedia on-line libera. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pecineaga,_Constanta]  
Pescarul, care aducea peşte părinţilor mei, era şi cel care trăgea clopotul bisericii în timpul săptămânii, la vreo sărbătoare sau vreun deces; de aceea i se spunea Nae Ceauşu, numele lui fiind, dacă îmi mai amintesc bine, Nicolae Ungureanu.  
Venea seara la noi, când ştia că se întoarce tata de la muncile câmpului, să-i dea vin, şi în schimb, aducea peşte şi raci. De obicei, racii erau un fel de bonus pentru paharele de vin ce le consuma din cinstirea pe care o făcea tata fiecărui vizitator care îi trecea pragul casei. Nenea Nae prindea nişte peşti mari şi frumoşi, unii cu solzii cât moneda de un pol.  
Tata, când era bine dispus, îşi alegea câte un solz mai mare şi fluiera din el diferite melodii de muzică populară. Când era supărat sau nu era în apele lui, începea să fluiere cântecul preferat al bunicii Floarea, mama sa:  
“Bulgăraş de gheaţă rece,  
N-am cu cine îmi petrece,  
Căci cu cine-am petrecut,  
A pus faţa la pământ,  
Şi-a pus mână peste mână  
Şi s-a făcut praf ţărână....”  
Acest cântec îl îngâna bunica, stând pe prispa casei bătrâneşti, sprijinită în baston, sau torcând din fuiorul de lână sau cânepă pentru ţesutul la război.  
Dar apropo de război, bunica mea a prins ambele războaie mondiale. La primul, era domnişoară de vreo 22 ani, după cum ne povestea uneori. De la ea învăţase şi tatăl meu cântecul şi îl cânta numai atunci când era supărat. În acele clipe, trebuia să eviţi să fii, cumva, motivul descătuşării furiei sale, stârnite din cauza cine ştie cărei pricini.  
Tata era un om înalt, cu faţa roşcovană şi părul aspru tuns scurt, cu o mustăcioară roşcată, á la Hitler, bine legat, cu multă dăruire pentru familia sa. Înainte de a fi obligat să intre în G.A.C., atunci când s-a făcut colectivizarea Dobrogei cu forţa, a stat ascuns la lotul nostru de vie într-un bordei şi se ducea acasă numai noaptea, să ia alimente pentru a doua zi de muncă la câmp şi nutreţ pentru cai.  
Lăsa căruţa la părinţii mamei, megieşi[ Megieşi = vecini. (n.aut.)] cu noi şi apoi venea acasă pe furiş, să nu-l prindă miliţienii şi să-l aresteze. Eu, fiind în vacanţa de vară, păzeam lotul nostru de vie, ca şi pe cel al bunicilor din partea mamei, care aveau un hectar la 50 m distanţă de al nostru, împreună cu bunica Floarea, în vârstă de 103 ani atunci.  
Dormeam în bordeiul construit din lemne de salcâm şi paie, iar ca pat aveam uşa de la beci, pe care era aşternută o saltea umplută cu paie şi care se sprijinea pe câţiva chirpici[ Chirpici = material de construcţie în formă de cărămidă, făcut dintr+un amestec de lut, paie şi băligar uscat la soare. (DEX) ] din tizic. Tizicul era un material combustibil pe care părinţii mei îl obţineau din dejecţiile de la animale, amestecate cu paiele de la aşternutul aşezat de tata, atât la vaci, boi, cai sau oi, cât şi cel împrăştiat în bătătură[ Bătătură = teren bătătorit în faţa casei ţărăneşti, unde, de regulă, nu se cultivă nimic, ogradă. (DEX)], iar când grosimea stratului ajungea la 20-30 cm, se trecea cu tăvălugul tras de cai peste el să se taseze.  
Vara, după fermentare şi evaporarea umidităţii din dejecţii, se tăia cu un satâr special, în bucăţi de 40x40 cm, care se ridicau pe verticală şi se lăsau să se usuce bine. Tizicul era folosit ca un combustibil ieftin pentru gătitul alimentelor pe plita amenajată în curtea din faţa casei, construită din bucăţi de olană[ Olană = piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişuri. (DEX)] şi pământ galben, amestecat cu pleavă de grâu.  
Tata s-a tot ascuns cât a putut cu noi la vie, însă miliţianul, primarul şi instructorul de partid, văzând că nu pot raporta la organizaţiile raionale şi regionale de partid încheierea colectivizării în comună, până la urmă l-au pândit şi l-au prins când a venit acasă, apoi l-au dus în beciul miliţiei, unde a fost bătut de miliţianul Foca şi activistul de partid de la Raion.  
Cum era printre ultimii din comună care nu se înscrisese “de bună voie” în colectiv, nu a avut altă alternativă decât să cedeze după trei zile de beci şi bătaie şi să semneze cererea de intrare.  
A fot mare tragedie când au venit şi ne-au luat din curte vaca şi viţelul, cei doi cai frumoşi - Mircea şi Cezar - doi armăsari tineri, boii - Plăvan şi Ciolacu – celui din urmă îi ziceau aşa, pentru că atunci când mergea la jug, arunca un picior într-o parte - şi toate utilajele agricole agonisite de tata şi mama de-a lungul căsniciei, muncind, atât pământul ce-l primiseră de la părinţii lor, ca dar de nuntă, sau cumpărat mai târziu, cât şi pe cel luat în arendă de la naşii lor de cununie, chiaburi şi cu multe hectare de pământ avute înainte de confiscare şi deportare.  
A fost jale mare în neamul nostru în acea zi. Mircea a ajuns cal la şareta primarului Cotorişcă, aşa îl poreclise satul, care stătea lângă noi şi ori de câte ori trecea calul cu şareta pe la poarta noastră, mama izbucnea în plâns şi îl blestema pe primar. Cezar, mai tânăr cu un an decât Mircea, a ajuns calul preşedintelui de G.A.C. Erau doi cai tineri, graşi şi frumoşi, mândria părinţilor mei.  
De aceste animale mă legau multe amintiri şi păţanii din timpul copilăriei. Încă îmi amintesc vara, când deja eram mai mare, aveam vreo 12-14 ani şi mă duceam la secerat cu fratele cel mic al mamei, care conducea secerătoarea bunicului şi avea la îndemână un bici lung, împletit din fâşii de piele argăsită şi îmbibate cu păcură. El mă făcea să simt lungimea şi usturimea provocată de acest bici, când mă lovea în timp ce mergeam călare, în faţa boilor şi mai mă prindea somnul, din cauza legănatului şi a soarelui care la prânz dogorea din ce în ce mai tare, iar caii se abăteau de la brazdă sau încetineau ritmul.  
O altă păţanie ce-mi vine pregnant în minte, este când eram la treierat la G.A.C. şi eu eram desemnat să port fierul, care ţinea cele trei lanţuri ce transportau grămezile de paie ieşite de la batoză, iar acestea erau trase de perechea de boi amplasaţi dincolo de şira cu paie. Două lanţuri înconjurau grămada mare de paie şi un altul trecea pe deasupra ei. Eu trebuia să împreun acele trei lanţuri cu inele la capete şi să le ţin unite cu ajutorul unei bucăţi de bară din fier, ca să pot conduce acest „târâş” cum i se zicea, deoarece paiele erau târâte până pe şiră de cei doi boi, apoi aranjate de câteva femei acolo. În această operaţiune, stăteam cu picioarele goale sprijinite pe lanţurile de jos şi mă ţineam cu o mână de lanţul de deasupra paielor şi de bară, ca să nu scap inelele.  
Într-o zi, am nimerit cu piciorul sub lanţ şi norocul a fost că, scăpând din mână drugul de fier, lanţurile s-au desfăcut şi au alunecat fără să-mi rupă piciorul, accidentul soldându-se doar cu o porţiune mare de piele luată de lanţ de sub glezna piciorului meu.  
Aveam vreo 16 ani la acea vreme, cam la vreo doi ani de când îl băgaseră pe tata cu arcanul în colectiv. Era în perioada de vacanţă a liceului şi trebuia să merg la G.A.C. în locul mamei mele.  
Odată, mama a fost dusă cu forţa la prăşit împreună cu soţia primarului, singurele care „chiuleau” de la muncile câmpului, dar când soarele a început să dogorească puternic, au abandonat amândouă sapele şi au plecat acasă pe jos, motiv pentru care tata a fost penalizat prin ştergerea a cinci zile de muncă din pontaj. Acelea au fost singurele ore lucrate de mama în G.A.C., restul zilelor fiind făcute de mine, în vacanţe, în contul ei, care era bolnăvicioasă şi nu putea să meargă la muncă la fel ca toate femeile din comună.  
Îmi mai amintesc cum câştigam întrecerile de Bobotează, cu cei doi cai ai noştri, întreceri ce se organizau pe terenul viran de lângă pod. La început, fratele mai mare era victorios, apoi eu mai târziu. Vărul meu, şi totodată finul părinţilor mei, care îl cununaseră, cam geambaş[ Geambaş = persoana care vinde cai sau mijloceşte vânzarea cailor. (n.red.)] de felul său, iubea mult caii şi avea mereu cai tineri, graşi şi frumoşi, cu care se fălea prin comună, când îi plimba mergând în buiestru[ Buiestru = mers al calului sau al altor animale, în timpul căruia paşii se fac cu picioarele din aceeaşi parte. (DEX)] la căruţa cu leagăn şi păcănitori la roţi, de se auzea de la două străzi depărtare! Avea un harnaşament frumos din piele, cu mărgele albastre din porţelan şi ciucuri tot din piele, de franjurile cărora erau prinse, de asemenea, mărgele albastre, harnaşament pe care ni-l împrumuta cu această ocazie, să avem cel mai gătit cal din concurs.  
Când se termina concursul, toţi tinerii participanţi la întrecere mergeau călări în faţa bisericii, iar preotul Barbu lua aghiazmă cu buchetul de busuioc înmuiat în cada mare, din faţa porţii bisericeşti şi stropea, în primul rând, caii şi călăreţii, apoi împărţea aghiazmă localnicilor veniţi la slujba de Bobotează.  
Deseori veneam acasă cu fratele mijlociu de la botezul cailor, călare alături de el pe acelaşi cal, când îl găseam pe nenea Nae în curtea casei noastre, cu peşte şi raci, venit să ia în schimb vin de la tata, renumitul vin ghiurghiuliu[ Vin ghiurghiuliu = vin de culoare roşu-deschis, trandafiriu. (DEX) ], cum îi mai spunea bunicul din partea mamei.  
Când eram mai mic, îmi plăceau racii cum se înroşeau după fierbere şi carapacele le păstram ceva timp, să mă joc cu ele, până le arunca mama la porci. Atunci am visat pentru prima dată că aş putea deveni pescar şi s-a născut în mine dorinţa de a merge şi eu la pescuit. In imaginaţia mea de copil, mi se părea o aventură deosebit de interesantă, pe care abia aşteptam s-o experimentez.  
Era vară, după treierat şi aveam vreo şapte-opt ani, când tata a pregătit căruţa, a umplut-o cu lemne de foc, ciocănei de la ştiuleţii de porumb curăţaţi de boabe, albia de spălat rufe, canapeaua pe care se odihnea bunica în faţa casei, lâna tunsă de pe cele cincisprezece oi, preşurile şi cuverturile ţesute de mama la război.  
Cum acasă cu bunica nu aveau curajul să mă lase, bunica având cam 97-98 de ani pe-atunci, ea decedând la 104 ani, am aflat că plecăm la lac, la Tatlageac, să spălăm oile şi cele puse în căruţă de către mama. Mi se împlinea astfel şi mie, dorinţa de-a ajunge pe malul lacului să prind peşte.  
Fiindcă în casă nu se găsea nicio sculă de pescuit, am plâns pe lângă tata să-mi pregătească şi mie o undiţă. Ca să scape de insistenţele mele, a îndoit un ac din trusa sa de cojocărie şi, după ce l-a înroşit la lumânare, l-a legat cu aţa de pe mosorul său de cusut căciuli şi bunde[ Bundă = obiect de îmbrăcăminte, fără mâneci, ca un ilic, confecţionat din blană de oaie argăsită, frumos ornamentat cu bucăţi de piele tăbăcită, vopsit în diferite culori specifice blănii, sau lăsat la culoarea naturală -albă – prin curăţarea cu humă. Aceste bunde sunt uneori acoperite cu postav şi purtate iarna, atât de femei cât şi de bărbaţi. (n.aut.) ].  
Apoi, a topit plumbul de la un glonţ rămas de pe timpul războiului, mai ales că în magaziile din curte fusese încartiruit un pluton de soldaţi din armata sovietică, când au intrat în Dobrogea, iar gloanţe se găseau peste tot prin grădină, când se săpa pământul. În loc de nicovală, tata folosea, când îşi ascuţea coasa, o ghiulea de tun, care, bineînţeles că avea explodată capsa detonatoare.  
La sfârşit, din vârful unei tulpini de porumb, mi-a improvizat o plută legată cu aţă. Mai rămânea să taie o tulpină de stuf de pe lac şi undiţa ar fi fost gata!  
Incântat nevoie mare că voi merge şi eu la pescuit pe baltă, am dat fuga în curte şi am căutat râme cu un cuţit de bucătărie în grădiniţa cu flori a mamei din faţa casei, astfel că mi-am asigurat o provizie îndestulătoare de momeală.  
Cu mama în căruţă, care mâna caii şi cu mine tronând peste toate bagajele ce umpluseră căruţa, precum şi cu tata pe jos, conducând oile, am parcurs cei opt kilometri până la lac.  
Ajunşi acolo, ai mei şi-au ales un loc mai accesibil pentru coborât la nivelul apei, în vederea instalării pirostriilor[ Pirostrie = ustensilă de gospodărie făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se pun căldarea, ceaunul sau oala la foc.(DEX)] pentru cazanul de fiert apă şi a canapelei pentru spălat preşurile. Căruţa a rămas în vârful coastei, în pantă, la câţiva metri de malul apei.  
Tata se ocupa cu spălatul oilor murdare şi pline de capsule de ciulini. Chiar dacă lâna era acum scurtă, după tundere, nişte ciulini ce creşteau pretutindeni pe marginea drumurilor din Dobrogea se agăţau de lâna oilor sau cozile animalelor în timpul păscutului, provocându-le disconfort.  
Tata nu m-a lăsat să-mi realizez prima mea partidă de pescuit, pentru că trebuia să am grija oilor, să nu plece la păscut pe izlazul ce înconjura lacul şi să se împrăştie. Stăteam cu o nuia în mână şi le păzeam, dar gândul meu era numai la pescuit şi, din priviri, îmi tot alegeam locul cel mai ideal pentru aventura vieţii mele, pe care abia aşteptam s-o trăiesc.  
După vreo două ore, tata a terminat de spălat oile şi trebuia să se apuce de cai şi apoi de lână, mama luptându-se cu preşurile şi cuverturile, frecând de zor cu peria de paie şi clăbucind cu nădejde cu săpunul făcut în casă tot de ea. Leşia rămasă de la fabricarea săpunului o folosea în apa care fierbea pe pirostrii pentru dedurizare.  
După un timp, eliberat deocamdată de urgenţele spălării oilor şi cailor, tata m-a luat de mână şi m-a condus într-un spaţiu aflat în stuful crescut pe malul bălţii, aranjându-mi undiţa improvizată şi sfătuindu-mă să am grijă să nu cad în apă. Apoi s-a întors la munca sa, iar eu am rămas aşteptând să prind primul meu peşte, lucru ce nu s-a întâmplat defel!  
Plictisit şi dezamăgit de faptul că niciun peşte nu m-a băgat în seamă, m-am întors supărat pe cărarea de deasupra malului, cu undiţa pe spinare şi cutia cu râme în mână, când un şarpe de apă mi-a tăiat calea, fugind disperat spre lac.  
M-am speriat aşa de tare, încât am rupt-o la fugă spre locul unde trebăluiau părinţii mei, ţipând din răsputeri: „Şarpele! Şarpele!” Undiţa şi cutia cu râme au rămas abandonate undeva, pe cărare. Tata a râs de spaima mea şi mi-a spus că, mai bine să am grija oilor, ca să nu se îndepărteze prea mult de căruţă.  
Soarele bătea cu putere pe capul meu, aşa că mi s-a făcut o poftă teribilă de scaldă. Am coborât la malul lacului, lângă părinţii mei care munceau de zor şi luând albia ce nu-i mai folosea mamei, m-am urcat în ea şi dând din mânuţe, am ajuns la câţiva metri de mal. Mama, speriată, văzându-mă pe lac, striga să mă întorc la mal, să nu mă răstorn cu albia.  
Dar eu visam că sunt într-o barcă adevărată şi mi-am promis în gând, ca atunci când voi fi mare şi voi câştiga proprii mei bani, să-mi cumpăr o barcă pe care să o folosesc la pescuit.  
De teama tatei, care tot îmi repeta de “crucioiul[ Crucioi sau crucea căruţei = piesă din lemn, componentă a căruţei, de care se legau şleaurile de care trăgea calul. Şleaurile sunt acele două bucăţi din piele din mai multe straturi, ce porneau de la jugul de pe grumazul calului de la hamuri şi se prindeau de crucioiul legat în faţa căruţii. La unele hamuri mai simple pot fi şi din funie.(n.aut.)], luna şi ceara mamei mele”, înjurătura sa preferată şi des utilizată la supărare, mai ales că fusesem invitat expres să ies din apă, dădeam din lăbuţe pe luciul apei, încercând să întorc albia spre mal. Tot aplecându-mă pe marginea ei, aceasta s-a răsturnat şi eu: bâldâbâc! în apa lacului, care era mai adâncă decât înălţimea mea.  
igur că am înghiţit destulă apă, cât să mă panichez, ţipînd din răsputeri şi dând din mâini să mă menţin la suprafaţă. Tata a ajuns lângă mine şi, dintr-o zmucitură de corp, m-a ridicat din apă la pieptul său.  
Apa nu era mai adâncă de un metru, aşa că m-a scos repede la mal, însă albia de rufe, eliberată de greutatea mea, plutea nestingherită pe baltă. A trebuit ca tata să facă alt efort pentru recuperarea ustensilei din lemn de tei, iar mama, cu o joardă în mână, alerga după mine, cu poalele fustei legate în brâu, să mă altoiască pentru a-mi tăia pofta să mă mai avânt altă dată la plimbare pe lac, cu prima mea barcă improvizată.  
Am fugit şi m-am ascuns sub căruţă, alături de Bobiţă, un căţel bălţat ce se ferea de căldura soarelui la umbra căruţei, cu limba scoasă de un cot. Aceasta a fost prima mea încercare de a pescui şi prima mea plimbare cu barca pe apă. Am mai experimentat şi altă dată pescuitul pe lac.  
La un kilometru de comuna noastră exista un lac, însă acesta nu a avut niciodată peşte, lucru pe care noi copiii nu-l ştiam. Nu era aşa de adânc pentru a fi periculos, însă era plin de broaşte.  
În acest loc venea tata şi alţi consăteni, cu snopii de in sau de cânepă la topit, adică îi ţinea sub apă o periodă de timp până le putrezea tulpina. Când se realiza acest lucru, îi aducea acasă şi îi meliţa, adică pe un fel de ghilotină din scânduri de brad, lua mănunchiuri de cânepă sau in - ce avea în acel moment - şi îi presa pînă ce partea lemnoasă a tulpinei se spărgea şi rămânea doar fuiorul.  
Apoi, trecea acest fuior printr-un pieptăn metalic special, numit darac şi elimina şi ultima urmă de parte lemnoasă, după care intrau bunica şi mama în activitate. Ele torceau fuiorul, năvădeau[ A năvădi = (la războiul de ţesut) – a trece firele urzelii prin iţe şi spată, în ordinea cerută de modelul ţesăturii. (DEX)] şi ţeseau pânză pentru saci din cânepă, la războiul ţinut la păstrare în podul casei. Iar din fuiorul de in pregătit după aceleaşi canoane, ţeseau pânză, din care ne făceau nouă, copiilor, cămăşuţe. De asemenea, pentru casă, confecţionau ştergare de pus la icoane, sau pentru şters vasele, mâinile şi faţa.  
Într-o zi, mai mulţi copii de vârsta mea, până în zece ani, am plecat la acest lac, hotărâţi să ne scăldăm şi să prindem peşte. Cum la undiţele noastre nu venea niciun peşte, am început noi să-l prindem cu mânuţele. Aceştia erau de fapt mormoloci de broască, pui cărora nu le dăduseră încă picioruşele. Cu un asemenea trofeu m-am prezentat mândru în faţa mamei şi a bunicii, care locuia atunci cu noi.  
Când au văzut ce am în mână, cele două femei au început să râdă cu poftă şi mi-au spus că o să mi-i prăjească mie la masa de prânz, ca să-i mănânc. Bunica Floarea, mama tatei, mi-a explicat că sunt pui de broască, nu peşte. Dezamăgit, i-am aruncat în mijlocul curţii, pradă curcilor, care s-au repezit imediat asupra “peştilor” mei, văzând că se mişcă. Mai ales, curcanul Samson, fudul nevoie mare, cu coada şi aripile înfoiate, s-a repezit la mogâldeţele ce mişcau în ţărâna bătăturii, luându-le pe rând în plisc şi înghiţindu-le cu plăcere.  
Samson era curcanul care ne făcea masaj nouă, copiilor, pe spate. Ne aşezam în mijlocul curţii, cu burta în jos şi el venea, se urca pe noi şi ne bosolea[ Bosoleală = călcat mărunt şi apăsat pe spate, cu mâinile sau picioarele, frământat – regionalism (n.aut.)] cu picioarele pe tot spatele. Mama şi bunica se distrau văzându-l pe Samson cu câtă sârguinţă îşi îndeplinea misiunea. Cum începea să ne doară spatele de greutatea lui, sau din cauza ghiarelor care pătrundeau prin cămăşile noastre subţiri, încercam să fugim, însă când ne ridicam să scăpăm de el, se repezea cu aripile şi ne bătea, determinându-ne să ne ferim din calea lui, cât mai repede cu putinţă.  
De atunci, nu am mai avut ocazia să mai merg la pescuit până târziu, când deja mai crescusem şi, împreună cu tata, ceilalţi doi fraţi mai mari ca mine şi cu alţi verişori, am mers cu căruţa, înainte de răsăritul soarelui, la pescuit pe balta Limanu.  
Acolo foloseam unelte mai performante, adică doar cârligele erau de cumpărat şi nailonul de la câmpul undiţei, restul erau tot improvizări la plută şi prăjină. Nu-mi mai amintesc cât peşte am prins, însă văd şi acum, cu ochii minţii, cum am alunecat la un moment dat pe panta udă de la malul lacului şi am căzut în apă, udându-mă complet. Am tremurat suficient de tare până s-a ridicat soarele să-mi usuce hainele...  
Această întâmplare s-a repetat după vreo 30 de ani la Dunăre, când, după nişte inundaţii, crescuse iarba mare pe malurile fluviului, iar eu, din neatenţie, uitându-mă la peştele prins de nepotul meu Dănuţ, m-am dus direct în apă. Doar ţigara mi-a rămas aprinsă la suprafaţa apei, căci păţania scăldatului m-a surprins cu ea în gură. Pe atunci fumam, după prostul obicei al unor pescari...  
În ziua aceea de pomină, am avut ghinionul ca soarele să nu se ridice toată ziua şi frigul pe care am fost nevoit să-l suport, nimeni nu l-a mai îndurat, niciodată! Noroc că am împrumutat de la rudele care mă însoţeau la pescuit nişte haine uscate, că altfel nu mai ajungeam sănătos acasă. Bătea un vânt tăios de trecea şi prin hainele uscate, darmite prin cele îmbibate cu apă. Oricum, nu am mai reuşit să mă ocup cu pescuitul în continuare, ci cu tremuratul de frig şi încălzitul cu vinul adus pentru delectare pe malul Dunării, în timpul partidei de pescuit, aşa cum obişnuiesc mai toţi pescarii de prin părţile noastre.  
Pe perioada copilăriei mele nu am mai avut ocazia să experimentez nici pescuitul şi nici plimbarea cu barca, decât mulţi ani mai târziu, când eram elev în clasa a VIII-a la liceul “Nicolae Bălcescu” din Medgidia.  
Acolo am avut ocazia să mă bucur de plăcerile pescuitului pe canalul care mai târziu va deveni Canalul Dunăre – Marea Neagră. Asta se întâmpla de obicei duminica, dar nu în fiecare după amiază, din cauza rigorilor de la internat, unde pedagogul era mai mare decât directorul. Mă mulţumeam, desigur, cu liberul de duminică pentru a merge pe canal la pescuit.  
Scule de pescuit nu aveam şi nici la internat nu puteam să le ţin. Mama îmi povestise că are un fel de văr la Medgidia, spunându-mi şi cum îl cheamă. Nu ţinuse legătura cu el până la sosirea mea la Medgidia. Am început prin a întreba în stânga şi în dreapta şi aşa am aflat că există o familie cu numele acela şi că persoana respectivă este miliţian în oraş.  
Dând fuga la miliţie să întreb de cetăţeanul respectiv, în scurt timp am avut legătura cu el, omul recunoscându-mă de rubedenie, după ce i-am expus un amănunţit istoric al originii înrudirii noastre dinspre mamă.  
De la el făceam rost de nişte beţe din trestie şi de restul necesar pentru a merge la pescuit. De fiecare dată, după partida de pescuit, nu uitam să înapoiez uneltele şi peştele prins, ca să nu mi le confişte pedagogul şi să-mi ia prada pescuită pe canal, mai ales că la internat nu aveam ce face cu peştele.  
Într-o duminică de dimineaţă, cum stăteam conectat la partida de pescuit, aşteptând carasul să muşte din momeală, am văzut că în spatele meu s-au amplasat vreo trei–patru vlăjgani tineri şi muşchiuloşi.  
De unde eşti, bă? mă întrebă unul, care părea şeful găştii.  
Din Constanţa - zic eu, ca să nu-l derutez cu numele unei localităţi care, poate, lipsea din cunoştinţele sale geografice.  
Dumnezeii mă-tii de neisprăvit, ăia m-au bătut pe mine! şi bâldâbâc cu mine în apă, aşa cum eram îmbrăcat, în singurul meu costum pe care îl aveam, direct în canal, la peste doi metri adâncime.  
Speriat, ţipam şi dădeam din mâini să ies la mal, căci nu prea ştiam să înot, ceea ce i-a amuzat pe vlăjgani, care au plecat cu toţii râzând, lăsându-mă în plata Domnului, să mă descurc singur cum pot. Chinuindu-mă ca vai de lume şi înghiţând din belşug apă plină de mâl, am reuşit să mă prind de vegetaţia de la mal şi am ieşit murat, din cap până în pantofii cu talpa din azbest, care erau găuriţi deja de pietrişul peronului gării vechi din Constanţa.  
Mama îmi cumpărase, din puţinii ei bani, o pereche de pantofi noi, să merg şi eu la liceu mai bine îmbrăcat, să nu par ceea ce eram de fapt - fiu de ţăran. Nu ştia că talpa din azbest, pe care o aveau pantofii, dispărea la prima ploaie sau se găurea din cauza pietrişului pe care îl călcai. Îi cumpărase şi ea din bugetul familiei, disponibil pentru această nouă perioadă din viaţa mea.  
Ieşind cu greu din canal, undiţa nu am mai gasit-o, dar nici timp să o caut nu am avut, prima mea grijă fiind să mă îndepărtez cât mai curând de malul canalului. Eram totuşi fericit că scăpasem destul de uşor şi nenorociţii ăia nu-mi luaseră singurii mei bani daţi de mama, o sută de lei albastră, care erau bani de urgenţă, sau forţă majoră.  
Acest caz de forţă majoră tocmai sosise, căci hotărâsem să plec din oraş. M-am dus direct la aşa zisul unchi, cum îi ziceam eu, cel care îmi împrumuta mereu sculele de pescuit. Când i-am povestit ce am păţit şi m-a văzut în ce hal arăt, după descrierea pe care am făcut-o individului, mi-a spus că acela era unul dintre ţiganii de care era plină Medgidia la acea vreme, fost puşcăriaş, abia eliberat. Nu era mare lucru că şi-a găsit să se distreze cu mine, dar, în imaginaţia mea, acest incident a produs un adevărat cutremur.  
De aceea, primul lucru pe care l-am făcut, când am ajuns la internat, a fost să-mi adun toate lucrurile şi să fug la gară pentru trenul către Constanţa. După o asemenea experienţă amară, nimic nu mă mai putea reţine în acest oraş şi odată ajuns acasă la ţară, nu am mai vrut să plec înapoi, nici dacă mă omora tata în bătaie cu biciul.  
Cu nu ştiu ce alte aranjamente, tot printr-o rudă de-a mamei, actele mi-au fost transferate la liceul “Ana Ipătescu” din Constanţa şi aşa am devenit elev al acestui liceu, amplasat în partea veche a oraşului, doar la câteva sute de metri de malul mării.  
A fost o altă viaţă aici, atât cea de elev, cât şi cea de viitor pescar, mai ales că acum locuiam în centrul oraşului, la sora mamei, căsătorită în Constanţa cu un bucătar de pe nava-pasager de croazieră internaţională “Transilvania”.  
Aici puteam să merg în voie la pescuit, mai ales că aveam un verişor de vârsta mea, şi el elev la şcoala profesională de la I.M.U Medgidia[I.M.U. Medgidia = Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia (n.aut.)], de unde ieşea strungar sau frezor. În fiecare sâmbătă după-amiaza, când sosea el de la Medgidia, ne pregăteam pentru a doua zi de pescuit şi mergeam, ori la Ghiolul Mic de la Mamaia, ori la mare, la guvizi.  
Când ajungeam acasă, mereu aveam peşte suficient pentru a o bucura, mai ales, pe bunica sa Suzana, o unguroaică neaoşă din Transilvania, fostă barmaniţă într-un birt din Cluj-Napoca. Ea ne povestea, în timp ce-şi bea nelipsita ei cafea şi fuma tacticoasă o ţigară, că atunci când se îmbăta vreun consumator şi avea chef de scandal, îl lua în spinare şi îl arunca direct în stradă.  
Din acest motiv, îi ştiau toţi de frică şi porecliseră birtul “La unguroaica afurisită”. Nimeni nu sufla în faţa ei. Nici acum nu-mi dau seama cum a ajuns bunicul verişorului meu de i-a sucit minţile şi a adus-o la mare, în calitate de soţie de vaporean. Poate a cucerit-o cu meseria aceasta, căci, atât bunicul vărului meu, cât şi tatăl lui, lucrau pe renumitul pasager “Transilvania”.  
Ca adolescenţi, în afara pescuitului, găseam tot felul de posibilităţi să ne petrecem timpul liber. Uneori ne alăturam şi noi tinerilor, care făceau sâmbăta seară sau duminica o “talpă” între Poştă şi Piaţa Ovidiu, sau mergeam în gaşcă - băieţi şi fete - la subsolul unei clădiri naţionalizate, transformată în bloc de locuinţe muncitoreşti, care fusese cândva hotel - actualul hotel Palas.  
Cu un magnetofon Tesla, participam la renumitele “ceaiuri” ale acelor ani, sau “reuniuni tovărăşeşti”, cum se vor numi mai târziu. De fapt, acolo locuia unul dintre amicii noştri, care împreună cu mai mulţi băieţi, amenajase două încăperi de la subsol, acceptabile pentru pretenţiile noastre tinereşti. Fetele nu făceau nazuri referitoare la luxul încăperilor, aşa că petreceam sâmbătă seară la dans şi pupături prin cotloanele mai întunecoase ale subsolului. Din puţinii bani pe care îi aveam fiecare, cumpăram câte o bere sau o sticlă de Cico pentru fete.  
Alteori, mergeam la dans la Clubul D.N.M.[ Clubul D.N.M. = Clubul Direcţiei Navigaţiei Maritime (n.aut.)], însă era riscant acolo, pentru că intrau tot felul de tipi şi persoane dubioase, de prin Piaţa Chilia, sau docheri, cărora, dacă le plăcea o tânără, indiferent dacă era însoţită sau nu, o abordau direct, iar partenerul putea fi repede luat la bătaie.  
Perioada liceului a trecut repede şi, după absolvirea lui, fiecare şi-a urmat cursul propriei vieţi. Apoi, grupul nostru de prieteni s-a risipit aşa cum s-a şi format, repede şi fără regrete. Erau prietenii de conjunctură, fiecare era amic cu cineva şi celălalt, la rândul său, cu altcineva, însă o adevărată prietenie nu s-a legat niciodată.  
Doar ne simţeam bine între noi, indiferent dacă eram băiat sau fată, pentru că eram tineri cu toţii. Niciodată nu ne-am pus problema unor prietenii adevărate şi, de aceea, nici nu au rămas regrete că aceste prietenii nu au dăinuit de-a lungul timpului. Au fost nişte relaţii pe timpul adolescenţei şi atât.  
 
Referinţă Bibliografică:
VIRGIL STAN - UN SCRIITOR AL TAINICELOR IUBIRI, / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2051, Anul VI, 12 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!