Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1870 din 13 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

PARFUM DE ORHIDEE - roman / Cap. 21 - prima parte
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Parfum de orhidee  
 
Luni după amiază Sebastian se afla în grădiniţă, făcându-şi de lucru printre rondurile sale cu flori, când auzi sunând telefonul. Spera să fie Adriana, aşa că se grăbi spre chioşc unde lăsase aparatul.  
- Alo, da!  
Era prea târziu. Pierduse apelul. Se uită pe ecran la cine-l sunase şi constată că fusese chiar Adriana, aşa că plin de emoţie o apelă el de data aceasta. Se auzea cum sună, dar nu se grăbea nimeni să-l deschidă şi să pună capăt emoţiilor sale. Se gândea să închidă, când auzi ca dintr-o peşteră glasul Adrianei. Nu-şi putea da seama de ce o aude aşa de slab ca şi când ar fi la celălalt capăt al pământului.  
- Alo, Adriana, zise el la telefon!  
- Da, Sebi, eu sunt dar nu te pot auzi. Sunt în metrou şi cum trenul aleargă prin tunelurile subterane, semnalul este foarte slab. Te aud cu intermitenţă.  
- Bine atunci, când eşti la suprafaţă dă-mi te rog, un apel şi te sun...  
Legătura se întrerupse brusc fără să poată şti dacă a fost auzit ce-a vrut să-i spună. Îşi reluă lucrul între ronduri însă de data aceasta băgă telefonul în buzunar, să-l aibă la îndemână, dacă va mai suna. Plivea iarba din jurul florilor, afâna pământul la rădăcina lor, stropea cu îngrăşământ în jurul plantei, însă n-o mai făcea cu atenţie şi tragere de inimă. Gândurile sale erau la cea care-l apelase. A sunat să-i dea rezultatele de la olimpiadă sau doar să-i audă glasul? Din discuţia purtată în timpul cât au servit cafeaua, a înţeles destul de bine că şi ea era atrasă de el şi că şi-ar fi dorit începerea unei relaţii împreună.  
Oare să fie Adriana persoana pe care a tot aşteptat-o, iar fosta sa soţie doar un episod al vieţii, o încercare de a-şi găsi acea fiinţă ale cărei sentimente să vibreze pe aceeaşi lungime de undă cu ale sale? I-ar fi plăcut să fie aşa, pentru că el chiar o îndrăgea pe această femeie apărută în calea vieţii sale când nu se aştepta şi mai ales atunci când începea să se complice din cauza celor ce roiau în jurul său ca albinele la urdiniş. Ea i se păruse în puţinele moment petrecute împreună o persoană plină de sensibilitate, care a trăit o experienţă neplăcută ca şi el, eşuând în prima tentativă de a-şi forma o familie închegată pe sentimente solide, aşa cum îşi doreşte fiecare om de bună credinţă. Poate că era prea tânără atunci când s-a îndrăgostit de soţul său.  
Nu putea să nu-şi amintească cum cu ceva timp în urmă şi eleva sa, Angela, s-a aruncat în braţele lui spunându-i că este îndrăgostită de el şi de aceea şi-l doreşte. Mai târziu a aflat că de fapt era o competiţie între ea şi Ramona, el reprezentând trofeul. Acum putea s-o îndepărteze, interzicându-i orice vizită la domiciliul lui, pe motiv că nu se mai pot vedea, fără a avea obligaţia de a-i da vreo justificare.  
Telefonul îl trezi din această reverie. Observă că era tot Adriana.  
- Da Adriana, te ascult! acum te aud bine.  
- Felicitări campionule! Ambele fete au luat premiu, doar că Orru are câteva zecimi mai mult decât cealaltă, îmi scapă numele.  
- Cristescu Angela.  
- Aşa, Cristescu. Au luat cele mai mari note. Orru are zece cu plus şi Cristescu doar zece. Cred că examinatorii i-au dat un plus doar s-o diferenţieze de ceilalţi concurenţi. Sunt mai mulţi cu note mari.  
- Mulţumesc Adriana pentru vestea bună.  
- Dar ce le-ai făcut profesore de sunt atât de bune la matematică. N-ai mai avut şi alţi elevi care să exceleze la obiectul tău?  
- Ba da, însă cu ele lucrez din clasa a IX - a.  
-Înseamnă că au părinţi potenţi financiar dacă şi-au permis să le mediteze atâţia ani.  
- Aici greşeşti! nu le-am luat niciun ban.  
- Cum aşa? Că la mine în liceu sumele solicitate pentru o şedinţă nu sunt deloc de neglijat.  
- Iată că eu sunt mai samaritean. Am făcut-o în tot acest timp voluntar, din dragoste pentru obiectul meu şi cum ele chiar erau inteligente, am găsit un teren fertil pentru a le cultiva pasiunea pentru matematică.  
- Scuză-mă, n-am spus-o cu intenţia de a te jigni. Tu faci parte din excepţia de la practica de zi cu zi. Nu sunt mulţi ca tine.  
- Tu meditezi pe bani?  
- Eu nu meditez din lipsă de timp. Am de crescut singură doi copii care îmi ocupă restul timpului după terminarea cursurilor. Oricum eşti bun de cinste. Doar meritul lor este şi al tău.  
- Mda, aşa este şi nu mă eschivez de la a face cinste. Chiar o fac cu plăcere. Unde ai dori să se întâmple?  
- Nu ştiu. Deocamdată nu am timpul necesar unei reîntâlniri chiar dacă îmi face plăcerea să se întâmple, dar cum se iveşte suficient spaţiu liber în programul meu cotidian, te anunţ dacă totuşi vrei să ne vedem.  
-Cu mare plăcere, cum să nu?  
-Bine, aşa rămâne! te voi suna eu.  
- Cu mare drag şi nerăbdare voi aştepta telefonul tău, dar să nu mă faci să nădăjduiesc prea mult timp. Emoţiile mă copleşesc.  
- Chiar aşa domn’ profesor?  
- Chiar aşa! sunt mai nerăbdător decât elevii noştri când îşi stabilesc întâlnirile amoroase.  
- Ei, nici chiar aşa! a noastră nu este una amoroasă.  
- Bine, bine, este una de prietenie şi de onoare. Trebuie să fac cinste pentru succesul elevelor mele la olimpiadă.  
- Ei, vezi că ne înţelegem bine amândoi! Atunci aşa rămâne. Te voi suna şi îţi promit că nu voi întârzia atât de mult, încât din cauza emoţiilor să-ţi pierzi răbdarea şi să disperi.  
- Sunt călit în această privinţă! rezist ca un luptător antic în arenă la orice lovitură.  
- Da, dar în arenă cei doi gladiatori erau duşmani de moarte, la noi nu este cazul.  
- Nerăbdarea şi incertitudinea pot deveni şi ele duşmani de moarte când eşti pătruns de fiorul dragostei, ca de vârful lăncii unui adversar din arenă.  
- Chiar aşa Sebastian? Eu ştiam că tu eşti profesor de matematică, nu absolvent de filologie, unde mai descoperi printre ei şi unii având înclinaţii poetice.  
- Matematicienii nu au voie la visare?  
- O, ba da, cum să nu! Numai că ei de obicei sunt mai calculaţi, mai reţinuţi în a-şi arăta efuziunea faţă de o anumită persoană.  
- Posibil, dar iată că mai sunt şi excepţii. Depinde nu numai de ce a studiat într-o facultate ci şi de caracterul său, de zodia în care s-a născut.  
- Da, ai dreptate. Bine aşa rămâne. Te voi suna eu. De data aceasta eu îţi voi da întâlnire, tu alegi doar locul.  
- Poate fi oriunde sau la mine? Te-ar deranja?  
- Cam devreme o întâlnire la domiciliul unui bărbat pentru o femeie serioasă, dar cum ştiu că şi tu eşti un om serios, vom mai vedea când va veni timpul.  
- Mulţumesc. Stai fără grijă. Încă nu mă înfrupt din trupul unor femei.  
- Doar din sufletul lor?  
- Numai în cazul că are ce să-mi ofere şi găsesc la ea ceea ce caut.  
- Şi ce cauţi Sebastian, dragul meu!  
- Nimic deosebit faţă de ce vrei şi tu să găseşti la un bărbat.  
- Mda, te-ai descurcat destul de bine în a-mi răspunde, doar eşti matematician şi bănuiesc că nu sunt probleme care tu să nu le găseşti rezolvarea.  
- Uneori mai poţi întâlni şi astfel de cazuri. În general nu poţi şti răspunsul la toate problemele vieţii.  
- Bine Sebi, la revedere şi îţi promit că nu ai să aştepţi prea mult să-mi faci cinste, încât să doreşti a te răzgândi.  
- Mulţumesc! aşa să fie. Nu am de ce să mă răzgândesc. La revedere!  
Se auzi cum de partea cealaltă se închise telefonul cu un click obişnuit. De data aceasta se îndreptă să pună telefonul tot pe măsuţa din chioşc, dar îşi aminti că elevele lui stau cu sufletul la gură cum s-ar spune, nerăbdătoare să afle rezultatul olimpiadei, aşa că le sună şi le spuse că au luat medalia de aur şi locul întâi la egalitate de puncte. Nu le-a mai detaliat că una a luat mai mult decât cealaltă la o diferenţă de câteva zecimi sau poate nici atât, ci doar cu un plus pentru o impresie mai bună a examinatorilor când s-au stabilit notele fiecărui concurent pentru departajarea lor.  
De la ultima convorbire cu Adriana a trecut mai mult timp de cât se aşteptase. Sebastian intrase în panică. Nu ştia ce se întâmplase cu ea de nu l-a mai sunat. S-a răzgândit, s-a întâmplat să se fi îmbolnăvit sau cine ştie ce probleme o fi având? După cum i-a spus la telefon că ea va fi aceea care îl va suna, i se părea clar că nu dorea să fie deranjată de telefoanele lui. Relaţia lor era destul de fragilă. Au stat doar aproape două ore împreună în faţa unor ceşti cu cafea şi a paharelor cu băutura răcoritoare şi atât. Poate că se răzgândise. Avea încredere în cuvântul ei şi aştepta docil să fie sunat.  
Se apropia marea sărbătoare creştină a Paştelui, când se dădeau zile libere şi bugetarilor, aşa că şi-ar fi dorit să plece împreuna cu Adriana şi cei doi copii ai săi, dacă ar fi fost de acord, undeva la o mânăstire, unde să petreacă sfintele sărbători pascale. Făcuse nişte cercetări în această privinţă şi se gândea să pornească într-o scurtă călătorie la una dintre mânăstirile din jurul Bucureştiului, unde să poată participa la ritualul de Înviere. Nu era un mare practicant al preceptelor religioase, însă ştia că Adrianei i-ar fi plăcut să fie înconjurată de acest mister al slujbelor religioase.  
În sfârşit sună şi telefonul mult aşteptat, iar el răspunde cu aceeaşi emoţie în glas, cu o întrebare:  
- Sărut mâna, draga mea! unde ai dispărut? Nu ţi-a fost milă de sufletul meu, de m-ai lăsat atâta timp în chinurile neliniştii, că nu-mi vei mai răspunde niciodată?  
- Cum aşa? ţi-am promis că te voi suna eu.  
- Da, dar...  
- Am avut de rezolvat anumite probleme personale legate de trecutul meu şi cum trebuia să devin o persoană eliberată de orice impediment ce ar putea sta în calea fericirii mele, nu te-am sunat până nu am definitivat totul! Scuză-mă, nu am luat în calcul că poate dura atât de mult nişte acte.  
- Bine că a trecut! Acum când ţi-am auzit glasul sunt mai liniştit şi mi-a revenit încrederea în norocul meu.  
- Nu obişnuiesc să spun neadevăruri, poate că din această cauză am uneori de suferit. Nu-i bine uneori să fii prea sincer.  
- Poate ai dreptate. Şi? Unde doreşti să te invit pentru a sărbători evenimentul? Suntem în săptămâna mare a Sărbătorilor Pascale. Ce zici să mergem la o mânăstire pentru noaptea de Înviere? Aşa avem posibilitatea să ne rugăm pentru fericirea noastră comună.  
- Ar fi minunat! Nu ştiam că eşti un om religios.  
- Nu excelez în aşa ceva, însă ştiind că tu eşti o bună creştină, atrasă de tot ce aparţine ritualurilor bisericeşti, m-am gândit că ţi-ar face plăcere.  
- Desigur că mi-ar place! De unde ştii că mi-aş dori să merg la biserică?  
- Mi-am imaginat că aşa este şi am tras această concluzie şi din expozeul tău despre trecutul nu prea îndepărtat al existenţei tale ca profesoară de ţară.  
- Mda, aşa este! spre ce mănăstire ne îndreptăm? Nu ştiu. Dacă te rezumi doar la noaptea de Înviere putem merge la Mânăstirea „Cernica” sau „Pasărea” din apropierea capitalei sau dacă doreşti pentru mai multe zile, putem merge mai departe, dar nu pe Valea Prahovei unde este prea aglomerat.  
- Eu ştiu ce să zic? Bine, atunci ne întâlnim mâine după ce ieşim de la ore în faţa liceului meu şi vedem unde stabilim să faci cinste cu o altă cafea, ca între timp să vedem unde am putea merge şi pentru cât timp.  
- Deci, ne întâlnim la tine la ora treisprezece pentru că am ore până la doisprezece patruzeci şi cinci.  
- Atunci aşa rămâne! vorbim mâine. Te sărut!  
- Mulţumesc de intenţie! sper să nu uiţi să o şi faci.  
- Hi, hi, hi! ce crezi că mi-e teamă?  
- Nu ştiu! voi vedea! La revedere şi închise telefonul.  
Liniştit de data aceasta, Sebastian puse pe marginea fotoliului cartea din care citea înainte de a suna telefonul şi merse la frigider de unde îşi luă o doză de bere rece. Simţea nevoia de a se răcori după atâta timp cât a stat în incertitudine. Tare neplăcut este atunci când depinzi de voinţa altcuiva şi nu poţi influenţa cu nimic scurtarea acestor emoţii. Putea s-o caute la telefon să afle de ce nu-l sună, dar n-a făcut-o, ştiind că a fost destul de categorică la ultima convorbire când i-a spus că ea va fi aceea care-l va căuta, nu invers. Poate că avea motivele sale să solicite tact din partea lui.  
Poate că ar fi bine să plecăm mai departe de capitală şi pentru mai multe zile, dacă vrem să fim mai mult timp împreună, îşi pregătea el propunerea ce avea s-o facă Adrianei. Numai aşa vom avea timp să ne cunoaştem mai bine.  
Se gândea să meargă pe Valea Oltului. Ar fi mai departe, dar mai frumos şi nu atât de aglomerat ca pe Valea Prahovei. Ar putea merge la mânăstirea Cozia sau la Turnu, ori la Mănăstirea Dintr-un lemn în apropiere de Râmnicu Vâlcea sau la orice lăcaş de cult din zonă, că sunt peste douăzeci. După noaptea de Înviere puteau face Sărbătorile Pascale la o pensiune unde se respectă tradiţiile ortodoxe. Apoi aveau posibilitatea să viziteze întreaga zonă de pe Valea Lotrului până la staţiunea Vidra, să poată vedea şi copiii această frumoasă zonă a Olteniei pe care el a vizitat-o de nenumărate ori şi de aceea a rămas profund impresionat.  
A doua zi înarmat cu harta turistică a României a plecat la întâlnirea cu Adriana. Spera să nu aibă alte obligaţii şi să poată fi de acord cu el să petreacă o minivacanţă în afara capitalei, undeva la munte. Găsea el suficiente argumente pentru a o convinge, numai să aibă timpul necesar.  
La ora treisprezece fix, Sebastian era în faţa liceului ,,Gheorghe Lazăr”. Adriana era dincolo de uşa clădirii, îl aştepta şi când l-a văzut venind, ca şi când atunci ieşea din liceu, i-a apărut în întâmpinare.  
- Sărut mâna Adi! pot să-ţi spun aşa?  
- Bună dragule! desigur! Ce punctual eşti! Mai ceva decât trenurile japoneze, cum s-ar spune.  
- Ca în toate, un bărbat care se respectă pe sine ca să poată fi respectat, trebuie să fie serios în tot ce spune şi întreprinde. Altfel nu pe cei implicaţi îi desconsideră, ci pe el însuşi.  
- Nu te contrazic! Îmi place replica, dar câţi dintre ei o respectă sau măcar îşi aduc aminte din când în când! Unde vrei să mergem?  
- Ce zici de Casa Capşa? Nu acolo în perioada antebelică se întâlnea toată crema intelectualităţii bucureştene?  
- Da, desigur! Acum şi noi facem parte din actuala intelectualitate, numai că vremurile diferă, nu mai au farmecul acelor timpuri. Sau poate ele au fost atât de romantic descrise de înaintaşii noştri în scrierile lor nemuritoare.  
- Dar şi presa a contribuit la menţinerea în actualitate a acelor întâlniri scânteietoare de cultură românească. Acum jurnaliştii se ocupă de politică sau de nonvalorile prezentate pe posturile private de televiziune.  
În câteva minute cei doi profesori se aflau la o masă în noua Capşă, care încerca să redea farmecul celei de odinioară. Imediat ospătarul se prezentă cu lista de meniu şi luă comanda celor doi oaspeţi ai localului.  
Adriana îi povesti lui Sebastian de ce nu l-a putut suna atâta timp, deoarece a avut de rezolvat anumite probleme personale cu tatăl copiilor şi acum până la pronunţarea definitivă poate să stea liniştită, ştiind în ansamblu care este rezultatul demersurilor sale.  
- Bine atunci, este în regulă şi eu vreau să-ţi fac o propunere care are să te surprindă poate.  
- Nu-i nimic, poţi să mă surprinzi. Am încredere în tine, te ascult.  
- Ce zici de o minivacanţă undeva la munte, tot suntem cu toţii liberi în această perioadă.  
- Eu ştiu ce să zic? Chiar că m-ai surprins. Nu ştiu cât de pregătită financiar sunt eu pentru aşa ceva, mai ales după deschiderea acestor demersuri judecătoreşti!  
- Lasă asta în seama mea!  
- Nu ai nicio obligaţie şi nici n-aş dori să-mi fac obligaţii, Sebastian!  
- Nu-ţi faci nicio obligaţie! Uite, putem merge de exemplu pe Valea Oltului. Plecăm sâmbătă şi ne cazăm undeva la o pensiune în Căciulata. De acolo putem merge la orice mânăstire doreşti pentru noaptea de Înviere.  
- Sună tentant, dar ce să-ţi spun? ce să le zic băieţilor?  
- Că mergi la munte cu un coleg şi gata, doar nu se va întâmpla nimic deosebit. Va fi o perioadă de acomodare. Ce zici?  
- Mă mai pot gândi? Ştii! De când m-am separat de tatăl lor, nu m-au văzut niciodată în compania altui bărbat, pentru că nu a existat şi acum dintr-odată...  
- Te descurci tu, doar eşti pedagog. Cât timp îţi mai trebuie? Mai sunt doar trei zile şi a sosit Sâmbăta Mare.  
- În principiu aş fi de acord! Dar...  
- De ce atâtea dar uri? Pregăteşti băieţii de munte, cu haine mai groase că acolo nu-i ca aici aşa de cald şi odată ajunşi, vedem la faţa locului unde ne cazăm sau fac rezervare undeva dacă te hotărăşti.  
- Şi cât stăm?  
- Cât ne propunem! Doar avem atâtea zile libere. Nu se pune problema costurilor dacă eşti invitata mea. Nu trebuia să fac cinste?  
- Mă refeream la ceva modic, cum ar fi comanda de pe masă, nu la un efort financiar aşa de mare.  
- Lasă-mă pe mine să-mi fac probleme, nu tu! Nici pentru mine nu este cazul să-mi fac. Vom avea camere separate, tu stai cu băieţii şi eu singur, nu te gândi la altceva.  
- A, nu la asta mă gândeam! Era firesc să se întâmple aşa. Bine atunci, rămâne pentru sâmbătă. La ce ora vii să ne iei. La ora zece ar fi bine?  
- Desigur, să avem timp să ajungem fără să ne grăbim, mai ales că şoselele sunt cam aglomerate în această perioadă. Eu voi căuta să găsesc cazarea şi să fac rezervarea.  
Aceste lucruri fiind stabilite, cei doi prieteni discutară despre aventurile vieţii lor, fără a detalia prea mult. Atmosfera din local era destul de agreabilă, se simţeau bine împreună şi începeau să comunice foarte uşor unul cu celălalt. Când Adriana l-a rugat pe Sebastian s-o scuze că nu mai poate rămâne, băieţii fiindu-i singuri acasă, acesta i-a cerut adresa de unde s-o ia sâmbătă dimineaţa cu maşina. La despărţire, cei doi luându-şi la revedere, şi-au întâlnit pentru prima dată buzele dornice de o sărutare mai mult decât pasională, rezumându-se de data aceasta la o scurtă atingere protocolară.  
Sebastian era un mare iubitor al ieşirilor în natura virgină şi unde putea s-o întâlnească decât la munte? De multe ori ca să ajungă acolo unde omul are accesul mai greu, să poată a-şi lăsa amprenta trecerii sale prin resturile picnicului, peturi, gunoaie şi celelalte urme domestice, prefera să-şi ia rucsacul în spate şi să urce pe cărări greu accesibile, spre diferite cabane sau schituri. Acolo, în liniştea desăvârşită a naturii îşi găsea şi el pacea sufletească şi simţea că trăieşte cu adevărat, că este viu şi poate să-şi impună orice şi-ar dori să obţină în viaţa viitoare. Prezentul şi-l ştia.  
Ajungând pe Valea Oltului, în cazul că la mânăstirea Cozia vor fi foarte mulţi credincioşi, participanţi la slujba de Înviere, se vor urca în maşină pentru a traversa Oltul pe la Piscul Turnului, turn construit de romani prin secolul al II-lea, urcând la Mănăstirea TURNU.  
A vizitat de fiecare dată această mânăstire de călugări când a fost trecător prin Valea Oltului. Îi plăcea istoria sa şi mai ales peisajul din jurul lăcaşului de cult, cu stânca amenajată de călugării asceţi, care au părăsit Mănăstirea Cozia şi s-au stabilit aici în coastă de munte, undeva prin secolul al XV-lea, săpând în stâncă hrube şi trăind într-o sărăcie deplină, hrănindu-se cu ce le putea oferi natura ce-i înconjura. Până şi-au putut săpa grote în stâncile de piatră, au trăit în colibe, pentru a se proteja de vicisitudinea vremii de munte. Ei copiau sihăstria altor pustnici înaintaşi ai lor, precum Misail şi Daniil.  
Lui Sebastian i-ar fi plăcut ca cei doi băieţi ai Adrianei, să cunoască prin istoria acestor mânăstiri, istoria ţării în care trăiesc şi ce poate fi mai edificator şi mai pur decât aceste aşezăminte monahale?  
Sâmbăta sosi destul de repede şi toţi patru călători cu bagajele necesare unei mici vacanţe la munte, aşezate ordonat în portbagajul Opelului lui Sebastian, reuşind să iasă din calvarul traficului bucureştean în prag de sărbători, se îndreptau spre destinaţia stabilită pe autostrada numărul unu a ţării. Nu le luă mai mult de o ora şi jumătate să ajungă la „porţile” oraşului Piteşti, aşa că profitând de faptul că puteau ocoli aglomeraţia oraşului, folosind şoseaua de centură, cu toată viteza legală se îndreptau spre Râmnicu Vâlcea şi de aici urmărind amonte cursul Oltului, spre Căciulata, unde Sebastian rezervase două camere la care inclusese şi meniul de sărbătoarea Paştelui. Cu popasurile făcute pentru dezmorţire, nu făcură mai mult de trei ore până la destinaţie, o pensiune cochetă din Căciulata.  
Băieţilor în acest timp le dispăruse jena faţă de Sebastian, colegul de catedră al mamei lor, aşa cum le-a fost prezentat şi coborând din Opel cu mingea scoasă imediat din portbagaj au încins o miuţă imediat în timp ce mama lor şi colegul său cărau bagajele în cameră. Aveau spaţiu suficient de mare pentru a nu deranja pe nimeni şi cum mai erau şi alţi copii de vârsta lor cazaţi cu părinţii în aceeaşi pensiune, imediat s-au organizat două echipe mixte de băieţi şi fetiţe şi gălăgia de pe terenul de fotbal a scos pe terasă la o bere mulţi dintre oaspeţii maturi ai pensiunii.  
Terminând cu aranjarea bagajului în dulapuri cei doi profesori au fost şi ei la rândul lor atraşi de hărmălaia de afară de pe tăpşanul plin cu iarbă din flora spontană, cu mult mai bună pentru o miuţă decât gazonul englezesc de pe Naţional Arena. Se minunau cât de repede socializează copiii şi se împrietenesc fără niciun complex, faţă de cei mari. Parcă se cunoşteau de când lumea între ei şi când o echipă marca câte un gol în poarta imaginară a celeilalte echipe bucuria câştigătorilor era de nedescris cum ţipau, râdeau şi ridicau mâinile sus, simbolizând bucuria victoriei.  
Adriana era entuziasmată, văzându-şi băieţii în mijlocul grupului gălăgios de minifotbalişti. Cel mai mult o distra fetiţele cum se luptau cot la cot cu băieţii să le fure mingea şi să dribleze pentru a ajunge cu ea în faţa porţii. Această scenă juvenila a bunei dispoziţii îi umpleau de bucurie şi pe cei maturi, participând acum ca spectatori şi aplaudând zgomotos la fiecare reuşită de o parte sau de cealaltă a jucătorilor. Era mai ceva ca pe un stadion adevărat. Doar de aceea plecaseră de acasă, să simtă că trăiesc o viaţă fără de stres şi tensiunea ce ţi-o induce nevoia de a face faţă acestei stări trepidante a fiecărei zile, în care trebuie să te zbaţi cu toate forţele pentru a-i face faţă.  
Obosiţi şi transpiraţi copiii Adrianei sosiră şi ei cu mingea la subţioară pe terasa unde se adunaseră majoritatea oaspeţilor cazaţi în pensiune.  
- Mami, ne este foame, spuse Cristi, feciorul cel mare!  
- Te cred, dragul meu după atâta alergătură. Vedeţi, nu voiaţi să mergeţi la munte. Uite cât de frumos este. Nu vă simţiţi bine?  
- Ba da, dar nu ştiam cine este domnul care ne-a adus.  
- Cine să fie? Un coleg de-al meu care dorea şi el să meargă la munte de Paşte şi nu avea cine să-l însoţească. Acum, hai să vă arat unde este camera noastră şi să vă spălaţi pe mâini dacă doriţi să mâncaţi ceva. Mai avem sandvişuri până la cină.  
- Bineee...  
În timp ce Adriana şi băieţii intrară în cameră, Sebastian se răsfăţa cu o bere, urmărind cum Oltul îşi purta zestrea de apă tulbure, într-o curgere tumultoasă a puhoaielor învolburate, adunate pe drumul de coborâre din inima munţilor Hăşmaşul Mare, străbătând Depresiunea Ciucului, pe cea a Braşovului, urmând apoi a Făgăraşului, până ce ajungea aici între munţii Coziei, în Defileul Turnu Roşu-Cozia, ca apoi să-şi continue drumul din ce în ce mai mare şi mai larg, pe o distanţă de peste şase sute de kilometri, să se îmbrăţişeze cu Dunărea, ca împreună să se dăruiască mării printr-o încrengătură de braţe.  
Era o zi plăcută de primăvară târzie, un vânt potolit şi dulce adia uşor, aducând miresme dinspre codrii din apropiere. Trăia din plin mulţumirea că a părăsit monotonia vieţii din capitală, care cel puţin pentru el se referea doar la orele de curs, grădinărit şi problemele diurne ale întreţinerii casei sale. Aici era scăpat de griji. Simţea prin toţi porii cum este pătruns de fiorul dăruit de natura ce-l înconjura cu armonia de culori şi sunete, ceea ce-l făcea parcă să plutească, iar sufletul lui să vibreze cu intensitate, cum nu i se mai întâmplase demult. Ştia că alături, dincolo de pereţii şi uşile vilei, se afla o persoană pe care şi-o dorea să facă parte din viaţa lui viitoare. Nu-şi imagina cum va evolua relaţia lor, însă avea convingerea că s-au întâlnit două inimi, două suflete, care s-au căutat tot timpul şi chiar dacă în această căutare au întâmpinat şi obstacole, erau mulţumite că s-au descoperit.  
A fost trezit din reverie de sosirea Adrianei, schimbată într-o rochie din stofă, de culoare maronie şi cu desene geometrice discrete în ţesătură, însoţită de cei doi feciori, cărora reuşise să le astâmpere pentru moment foamea, până la servirea cinei.  
Aflând ce vrea să servească fiecare, Sebastian a plecat spre barul pensiunii să aducă băuturile, sucuri naturale din fructe exotice pentru băieţi şi o bere Stella Artois pentru Adriana. Era berea sa preferată şi cum pensiunea era bine aprovizionată, a reuşit să-i îndeplinească această mică plăcere.  
Încărcându-şi fiecare plămânii cu aerul plin de ozon, discutau liniştiţi despre staţiunile Călimăneşti - Căciulata - Cozia şi mai ales despre mănăstirile din zonă. Sebastian le povestea băieţilor despre Mănăstirea Cozia, cum a fost ea ridicată de către domnitorul Mircea cel Bătrân şi inaugurată pe 15 mai 1388 de însuşi domnitorul şi cum de-a lungul veacurilor a constituit nu numai o fortăreaţă împotriva năvălitorilor de tot felul, sau un lăcaş de cult, ci şi un loc de cultură înălţătoare, o şcoală monahală renumită.  
Băieţii erau numai ochi şi urechi la ce le povestea nenea Sebastian, colegul mamei lor. Se vedea că este dascăl şi că nu numai matematica este priceput s-o expună pe înţelesul tuturor, ci şi cunoştinţele de geografie sau de istorie. Ei se întrebau cum putea să dăinuie peste şase sute de ani o clădire şi totuşi să arate atât de bine? Aşa aflară că mănăstirea a avut de-a lungul timpului să treacă prin mai multe transformări şi cum şi alţi domnitori au contribuit la dotarea ei sau înfrumuseţarea cu picturi noi. Cum le plăceau poveştile, se minunau aflând că însăşi mama lui Mihai Viteazu după ce acesta a fost asasinat, s-a călugărit şi la trecerea sa în lumea celor veşnici a fost înmormântată în interiorul mănăstirii, alături de Mircea, domnitor al Ţării Româneşti, căruia i se mai spunea şi Cel Bătrân, cu toate că a murit la doar şaizeci de ani.  
Cei doi copii abia aşteptau să viziteze această ctitorie despre care Sebastian le-a vorbit aşa de frumos şi erau mai ales nedumeriţi când le povestise, de ce primul ministru de după revoluţie, Radu Vasile, a hotărât să se întâlnească cu Miron Cosma, conducătorul minerilor grevişti, tocmai în această mănăstire? Aşa au aflat că a rămas scris în istoria postrevoluţionară acea întâlnire din mânăstire ca Pacea de la Cozia din 22-23 decembrie 1999.  
 
Referinţă Bibliografică:
PARFUM DE ORHIDEE - roman / Cap. 21 - prima parte / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1870, Anul VI, 13 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!