Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1753 din 19 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

Suzana
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din volumul IUBIRILE UNUI PESCAR  
 
Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali. (F.M. Dostoievski)  
 
La vreo 3-4 ani de la acest episod, mergeam cu alţi tineri de vârsta mea, să ne petrecem serile prin Mamaia, mai ales la restaurantul Doina, unde cânta, seară de seară, o orchestră din Bucureşti. Nu performanţele muzicale ale orchestrei ne atrăgeau acolo, cât mai ales faptul că în apropiere, între Satul de Vacanţă şi sala de bowling era un camping plin de corturi şi turişti, mai ales cehi, iar restaurantul se umplea seara cu posibile partenere de dans, sau de scurte idile nocturne tinereşti.  
Negociam cu ospătăriţa să ne aducă o sticlă cu vin mai ieftin, de 25 lei, care era un vin de masă - “Corăbioara de Murfatlar”, noi fiind băieţi săraci, care nu ne permiteam mai mult. Cu paharele de vin în faţă, glumind şi râzând, aşteptam să ne sosească “victimele” care luau acolo masa de seară.  
Aşa am avut ocazia să o cunosc pe Suzana, o unguroaică din Košice, un oraş din Cehoslovacia, cu un an mai mare ca mine, care purta acelaşi nume ca şi bunica verişorilor mei din Constanţa.  
Era la fel de înaltă ca şi mine. Când am cunoscut-o, era îmbrăcată în alb, cu o fustiţă scurtă şi plisată, o bluză subţire şi transparentă, prin care se vedea sânul bronzat şi admirabil pus în evidenţă de cupa mică a sutienului şi cu nişte sandale comode, tot albe.  
De obicei, când treceam prin Satul de Vacanţă, îmi cumpăram o floare de la vânzătoarele stradale, indiferent ce era, garoafă sau trandafir, iar acum aveam un superb trandafir roşu pe masă. La vederea Suzanei, înconjurată de alte trei fete la fel de tinere şi elegante, servind cina la o masă vecină, deja mi-am făcut un plan de atac.  
Orchestra îşi începuse programul, însă nu se dăduse încă startul la dans. Celelalte fete mi s-au părut mai tinere şi mai mărunte ca înălţime şi de aceea am preferat să-mi încerc norocul cu fata în alb, cum am numit-o eu atunci faţă de colegii mei de masă.  
Am început să le privesc şi să le observ cu atenţie. Fetele vorbeau limba cehă sau slovacă la masă, nu era mare deosebire între cele două. Mai târziu, când am ajuns să-i cunosc familia, am aflat că părinţii Suzanei erau amândoi unguri, dar locuiau la Košice, în Cehoslovacia.  
După ce au terminat de servit cina, fetele se delectau şi ele cu un vin Murfatlar alb, la trei sferturi şi discutau între ele. Erau vesele şi gălăgioase, ca nişte vrăbiuţe pe o creangă.  
În sfârşit, orchestra ne-a invitat la dans şi a început cu un tangou languros. Grăbit să nu-mi invite altcineva fata preferată, cu trandafirul roşu în mână, m-am apropiat de masa lor, adresându-mă fetei în alb, în limba cehă cu: “Dobrý večer slečno, môžeme tancovať tango”? [ „Bună seara, domnişoară, putem dansa acest tango?” (trad. din limba cehă)]  
I-am aşezat trandafirul roşu lângă paharul cu vin, în timp ce ea se înroşi de plăcere, căpătând culoarea florii. După o clipă de ezitare, în care m-a privit curioasă, s-a ridicat de pe scaun şi mi-a întins mâna s-o sprijin... Nu eram nici eu insensibil la această scenă şi, galant, i-am sărutat mâna fină şi bronzată de soarele românesc, îndepărtându-i scaunul, pentru a-i face loc să iasă de la masă.  
Ne-am încadrat în cercul larg de dansatori, iar paşii ni s-au acordat din mers. Dansa elegant şi plutea ca un fulg, având o ţinută distinsă, nici eu nu mă lăsam mai prejos şi câteva perechi de ochi ne urmăreau deja cu admiraţie. Atunci i-am luat primul “interviu”, aflând că este unguroaică, dar locuieşte la Košice în Cehoslovacia şi mai are o săptămână de stat pe litoralul nostru, fiind cazată la camping, în cortul personal. Celelalte fete erau colegele ei şi una chiar stătea cu ea în cort.  
Am discutat în timpul dansului despre multe nimicuri, despre vreme, despre frumuseţea litoralului şi dacă i-a plăcut la Mamaia, stabilind ca şi dansul următor să-l facem împreună.  
Era mirată că mă descurc destul de bine în limba cehă. Era normal pentru mine, pentru că vara nu aveam altă ocupaţie seara sau în zilele libere, decât să iau lecţii de cehă direct de la turiste sau turişti, pe care o combinam cu rusa pe unde nu ştiam varianta cehă, astfel că ne înţelegeam mulţumitor în tot ceea ce doream să ne spunem.  
La masă, colegii mă tachinau şi îşi dădeau ghionturi la început, dar când au văzut cum apare fizic partenera mea, începusem să descifrez în vorbele lor invidia. Nici la masa Suzanei nu era linişte, colegele sale aruncând mereu ochiade spre noi şi ciripind gălăgios pe limba lor.  
În săptămâna cât Suzana a mai rămas la Mamaia, s-a înfiripat o atracţie puternică între noi. Făceam plajă împreună, ori de câte ori puteam să “fug” de la serviciu, seara ne întâlneam şi mergeam la dans, ori în acelaşi restaurant unde ne cunoscusem, ori la discoteca Finlandia, unde intrarea era doi dolari, însă consumaţia era în lei.  
Mi-am permis să o duc acolo, deoarece şeful discotecii era un verişor şi aveam intrarea asigurată, iar programul era până la ora patru dimineaţa, nu ca la restaurante, unde se închidea la miezul nopţii. O conduceam apoi la camping, unde, uneori, era dificil să treci de miliţianul de la poartă, care dacă sesiza că eşti român, te oprea la poartă şi trebuia să-ţi iei “La revedere” de faţă cu el. Se ştie că în acel timp, nu prea erau văzuţi bine tinerii care intrau în contact cu străinii, chiar dacă făceam toţi parte din acelaşi lagăr socialist.  
La plecarea Suzanei acasă la ea, am stabilit de comun acord, să-mi trimită o invitaţie oficială pe care s-o prezint la serviciul Paşapoarte, în vederea obţinerii documentelor necesare ieşirii din ţară, ca s-o pot vizita la Košice.  
Cam după vreo nouă luni, actele au fost perfectate, celelalte formalităţi de asemenea rezolvate şi iată-mă acum în trenul internaţional Balt Orient Expres în drum spre noua mea prietenă. Drumul a fost obositor, cu schimbarea trenului la Bratislava şi transferarea pe o linie internă în necunoscut, distanţă de peste 400 km, spre Košice - al doilea oraş ca mărime al Slovaciei de astăzi.  
Pe primul tronson al călătoriei, am mers mai mult de 24 ore cu trenul, cu o pauză de circa cinci ore în Bratislava, timp în care am vizitat oraşul pe jos, deoarece nu aveam destule coroane cehoslovace, cu care să pot plăti o maşină.  
Căpătasem un document prin care mi se permitea să schimb în coroane doar suma de 400 lei. Banii îi schimbasem cu greu în tren, cu nişte cehi, apoi, după ce i-am trecut cu frică prin vamă, abia mi-au ajuns pentru un loc la trenul dintre Bratislava şi Košice.  
Mă simţeam destul de obosit şi singur printre străini. Cum nici limba slovacă nu prea o vorbeam corect, mă limitam doar să solicit strictul necesar de informaţii, de care aveam urgentă nevoie, iar dacă eram întrebat ceva în tren, răspundeam că nu înţeleg ce mi se spune, pentru a evita o discuţie mai “academică”.  
Dimineaţa în jurul orei opt, Suzana mă aştepta în gară cu flori.Era aceeaşi fată, înaltă ca şi mine, blondă, subţirică şi deosebit de frumoasă. Ne-am sărutat cu bucurie şi m-a condus cu un taxi spre cartierul unde locuia familia ei, arătându-mi pe drum oraşul şi descriind sumar locurile pe unde treceam.  
Mi-a povestit că familia ei era compusă dintr-un tată vitreg, şofer pe autocarele societăţii de turism cehoslovac, mama casnică şi un frate, fiu al mamei şi al actualului ei soţ, un adolescent de 16 ani, care era elev de liceu.  
Pe drum, îmi explica fără teamă că o aude şoferul, pe unde intraseră în 1968 tancurile şi armata sovietică, alături de alte ţări din Alianţei Pactului de la Varşovia[ Alianţei Pactului de la Varşovia = Pactul de la Varşovia sau Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nikita Hruşciov în 1955 şi a fost semnat la Varşovia pe 14 mai 1955. Pactul şi-a încetat existenţa pe 3 martie 1991.] (cu excepţia R.S.România), atunci când au ocupat abuziv Cehoslovacia[ Ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Alianţei de la Varşovia = Forţele Tratatului de la Varşovia au fost folosite în luna august 1968, după declanşarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor democratice, puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček.].  
Mi-a povestit cu lux de amănunte, cum Armata Roşie confundase nişte magazii şi depozite de materiale de construcţie (var, ciment, cherestea, etc.), cu nişte depozite strategice de armament şi le-a ocupat cu tancurile, spunând că sunt spaţii strategice unde ei trebuie să-şi gareze tancurile, camioanele şi tehnica de luptă.  
Catedrala din centrul oraşului, un monument impunător în stil gotic, plină cu sculpturi impozante, a fost, de asemenea, înconjurată de tancurile sovietice. Îmi mai relata cum populaţia arunca în tancurile alianţei invadatoare cu sticle şi pietroaie, de la ferestrele blocurilor ce străjuiau bulevardul central. Soldaţii ruşi stăteau închişi în tancuri, pentru că aveau ordin să nu riposteze. De altfel, ei nu au distrus nimic în Cehoslovacia, s-a mers pe intimidare şi s-a speculat frica de tancuri şi alte arme de luptă.  
I-am spus şi eu cu mândrie că armata noastră nu a participat la această samavolnicie împotriva libertăţii unui popor prieten, poporul cehoslovac.  
Acasă la Suzana, am descoperit o gospodărie modestă, compusă dintr-o curte micuţă, de circa trei sute metri pătraţi, un corp de casă cu un singur cat, care avea la parter doar un hol îngust la intrare şi două camere cu acces direct, una în cealaltă, vizavi de o bucătărie, cu două încăperi, în care dormea tatăl-şofer. Acesta pleca dimineaţa la orele trei şi jumătate, să adune pe ceilalţi colegi şi să-i ducă la muncă. În continuarea corpului de casă, mai era şi o magazie cu întrebuinţări multiple şi cam asta era toată gospodăria lor.  
Acasă, m-a întâmpinat mama ei, unguroaică şi ea, care nu ştia să vorbească limba slovacă, aşa cum se întâmplă şi pe la noi cu ungurii din Secuime care nu ştiu vorbi aproape deloc româneşte. Alături de mama ei era şi fratele mai mic, un tânăr frumuşel, înalt şi subţirel, despre care am aflat că este în clasa a X-a.  
Suzana îmi povestise că era şefa unui raion de încălţăminte dintr-un mare magazin universal, aflat în centrul oraşului.  
Pentru mine, era prima mea ieşire dincolo de fruntariile ţării şi prima dată când eram pus în situaţia de-a vorbi, mai mult prin gesturi, decât în limba respectivă, cu nişte oameni ce foloseau o limbă străină graiului mamei mele.  
Dar cu slovacii era mai uşor să mă înţeleg, cum am mai spus, pentru că vorbeam în limba combinată ruso-cehoslovacă. Rusa o învăţasem opt ani în şcoala generală şi în liceu, iar ceha mai ales pe litoralul românesc. În felul acesta, „discuţia” noastră era de tot hazul cu mama Suzanei, când rămâneam în doi.  
Fiecare înţelegea ce vroia din spusele celuilalt. Eu nu ştiam în maghiară decât „Nem tudom magyar” [ „Nu înţeleg maghiara”(trad.)] şi „Igen”[„Da”(trad.)], ea încerca să-mi povestească cum a fost în România, la Santa Maria în loc de Satu Mare şi multe alte improvizaţii învăţate de la soţul ei - şofer pe un autocar cu trasee internaţionale, inclusiv România, cum am mai spus.  
Acest lucru îmi aminteşte de un incident petrecut în acea călătorie în gara Oradea, unde a oprit Balt Orient Expres-ul timp de aproape douăzeci de minute.  
Era ora opt dimineaţa şi-mi era tare sete. Văzând o femeie de prin zonă, cu o desagă mare în spate, am întrebat dacă ştie unde găsesc un robinet cu apă potabilă. Mi-a raspuns în maghiară că „Nem értem a román nyelvet”[ „Nu înţeleg limba română”(trad.)].  
A urmat înjurătura mea neelegantă că nu ştie româneşte în ţara în care trăieşte şi replica ei rapidă că de ce o înjur. Deci, ştia româneşte, dar nu dorea să vorbească în limba ţării mele. Supărat de această întâmplare, m-am retras în compartimentul meu şi apoi m-am dus la vagonul-restaurant să-mi astâmpăr setea.  
Suzana se învoise de la serviciu câteva ore pentru mine, dar m-a lăsat să mă culc pentru a-mi reveni după cele aproape 40 de ore nedormite.  
Am înţeles că, de fapt, eu primisem camera unde dormea fratele ei, acesta urmând să doarmă pe un pat pliant de campanie, în aceeaşi cameră cu mama şi sora.  
Când m-am trezit, după câteva ore de somn adânc, am ieşit să vizitez cartierul, că şi aşa nu mă înţelegeam cu mama Suzanei, însă când a fost vorba despre masă, i-am priceput intenţia.  
Mai aveam câteva ore până la sosirea amicei mele de la serviciu şi vizitând împrejurimile, am descoperit că în spatele casei, pe o stradă paralelă, era un magazin de zarzavat, la fel cu Aprozarul nostru, unde se găsea şi bere foarte ieftină - 1,5 coroane sticla, faţă de 5 coroane, cât era la un restaurant fără pretenţii, cum am aflat mai târziu.  
Timp aveam destul, aşa că am golit o sticlă–două pe loc, sporovăind cu vânzătoarea, o femeie tânără, atât cât mă pricepeam eu în slovacă, apoi am revenit acasă, deoarece se apropia ora sosirii lui Suzy, cum i se zicea în familie.  
Când a apărut Suzana, eram de mult acasă, cu darurile aduse, pregătite pentru fiecare membru al familiei.  
Cea mai încântată a fost mama Suzanei, pentru cei zece metri de perdea de Paşcani. Şi ceilalţi s-au bucurat de micile atenţii aduse din România: servicii de artizanat, un set de masă şi o ie din borangic pentru Suzana, un portmoneu din piele pentru tatăl vitreg şi pentru Andraş - eu îi ziceam Andrei - o curea lată din piele de toval[ Toval = piele de vacă, de viţel, de porc sau de cal, de culoare naturală, tăbăcită cu substanţe vegetale ori sintetice, din care se confecţionează de obicei încălţămimte rezistentă. (DEX).] cu desene imprimate prin presare şi cataramă turnată din bronz. O cumpărasem de la un vaporean, special pentru el, căci adolescenţii purtau aşa ceva la blugi.  
Seara, ne-am întâlnit cu toţii în bucătarie, la un coniac românesc adus de mine, fiind una dintre puţinele mese servite de toţi la un loc, căci tatăl lui Andraş nu avea un program de muncă fix, corelat cu al familiei.  
Cu Suzana nu puteam avea intimităţi decât pe fugă, prin bucătărie, când toţi erau plecaţi prin alte părţi, iar aceste intimităţi se limitau doar la îmbrăţişări şi sărutări. Uneori mai profitam şi de lumina pe care o stingeam ca să nu fim văzuţi, când mama şi Andrei erau în camerele lor, nimic mai mult, cu toate că dorinţele noastre erau cu totul altele. Doar nu pentru atâta lucru făcusem aproape 2000 de kilometri cu trenul! Aveam însă răbdare şi aşteptam să văd ce se va întâmpla...  
Cât am stat la Košice, nu am reuşit să aflu ce fel de program de muncă avea Suzana, părea fracţionat pe timpul zilei, niciodată nu pleca sau venea de la serviciu la aceeaşi oră.  
Într-o dimineaţă pe care a avut-o liberă, s-a hotărât să-mi arate oraşul, cu centrul istoric şi ce credea ea că era mai important.  
Košice este un oraş industrial, dar şi istoric, atestat de prin anul 1230, aşezat pe valea râului Hornad, la poalele muntilor Ore, ca mărime cam cât Constanţa, având o suprafaţa de 244 kmp şi o populaţie de peste 230 mii locuitori, slovaci, unguri, germani, etc. Istoria sa se întinde până în Evul Mediu, de când datează şi catedrala lui impunătoare.  
Când tătarii au devastat Ungaria prin 1241-1242, coloniştii germani din regiunea Saxoniei Inferioare s-au aşezat în Košice, trăind împreună cu populaţia locală de origine slavă. Împreună au construit un oraş protejat de ziduri fortificate şi au dezvoltat meşteşugurile, negustorii organizându-se în bresle. Peste el au trecut atât luteranii, cât şi calviniştii. Încă de prin anii 1800, s-au construit calea ferată, telegraful, canalizarea, reţeaua de apă potabilă şi reţelele de gaze.  
Până la sfârşitul Primului Răboi Mondial, Slovacia a făcut parte din Imperiul Habsburgic. La sfârşitul anului 1918, Košice a aderat la Republica Cehoslovacă până în 1938, când, la Arbitrajul de la Viena, a fost atribuit Ungariei. Apoi, la 21 ianuarie 1945, la două zile de la ocuparea sa de armatele sovietice, şi-a reluat statutul de parte componentă a Cehoslovaciei. La trei ani după Revoluţia din 1989, de la 1 ianuarie 1993, face parte din Republica Slovacă, prin desprinderea acestei ţări din Republica Cehoslovacă.  
Centrul oraşului mi s-a părut foarte atractiv, el reuneşte variate stiluri arhitecturale şi locuri de o frumuseţe rar întâlnită. Aici, strada principală se bifurcă în faţa Teatrului de Stat şi apoi se reuneşte într-o singură stradă în spatele catedralei Sfânta Elisabeta, cel mai vechi monument al oraşului, construită între anii 1378 şi 1508 care reprezintă un simbol al goticului.  
Privită de sus, această zonă a centrului istoric semăna cu o corabie ale cărei catarge erau turlele catedralei gotice.  
In Košice întâlneşti cel mai vechi liceu din Europa centrală, construit încă de prin 1872 - Liceul de Mecanică, de asemenea, oraşul are şi o grădină botanică unică în Slovacia, cu cea mai mare colecţie de cactuşi din fosta Cehoslovacie şi o inedită cale ferată pentru copii.  
Am fost şi la periferie, unde exista un fel de staţiune, cu hoteluri şi restaurante, toate amplasate într-o pădure deasă, de foioase, ce cobora de pe versanţii muntelui Ore.  
Košice era un oraş curat, cu multe construcţii cu arhitectură veche, în general în stil gotic, colorate pastel şi cu acoperişurile din ţiglă sau olană roşie. Pe bulevardul central am văzut statui impunătoare turnate în fier şi bronz, care reprezentau, în general, scene mitologice, cu personaje existente doar în cărţile de poveşti.  
Catedrala Sfânta Elisabeta era imensă, încărcată cu statui de sfinţi şi îngeri, aflaţi în diferite ipostaze. În special altarul, cu cele trei statui supradimensionate şi 48 de vitralii confereau catedralei măreţia specifică arhitecturii religioase medievale.  
În cele patru puncte cardinale, în afara catedralei, tronau patru imense grupuri statuare din bronz în stil baroc, ea fiind aşezată faţă în faţă cu Teatrul de Stat, la fel de impunător ca arhitectură, în ogiva din mijlocul oraşului.  
Călătoria cu tramvaiul prin Košice a fost o mare surpriză pentru mine, referitoare la nivelul lor de civilizaţie, comparativ cu al nostru. De exemplu, când ajungea tramvaiul în staţie şi era o mamă cu landoul unui bebeluş acolo, imediat cobora un bărbat, dacă nu era unul pe trotuar, indiferent de vârstă, însă în general tineri, şi o ajuta pe mămică să-şi ridice căruciorul în tramvai. Acelaşi lucru se întâmpla şi la coborâre.  
La naşterea fiecărui copil, statul cehoslovac, printre altele, dota tânăra mamă cu un landou, de aceea am văzut atât de multe ţigănci cu puradeii în cărucior, plimbându-se cu tramvaiul sau pe străzile oraşului.  
Un bilet de tramvai era valabil pe două tramvaie, în cazul că erai nevoit să-ţi schimbi traseul şi luai altul. Se imprima pe el ora compostării şi trebuia ca şi la cel de-al doilea tramvai să corespundă ora, ca o continuitate.  
În altă zi din cadrul vizitei mele la Košice, mi s-a spus că nimerisem în perioada balurilor de absolvire a liceelor, aşa că Suzana m-a informat, a doua zi, că sâmbătă seara a rezervat două locuri într-un bar de noapte din centrul oraşului. Cum ne aflam în plină vară, nu a fost nevoie de o ţinută sofisticată, fiind de ajuns un pantalon, asociat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi o pereche de pantofi sport.  
Barul era frumos, undeva la etaj, şi plin cu tineret, mai ales că erau organizate în aceeaşi incintă şi două banchete de absolvire a liceului. Interiorul era luminat discret în jurul meselor joase şi cu tabureţi în loc de scaune, doar ringul beneficia de un sistem de lumini specific acestui gen de localuri.  
Chelnerii ne-au adus tot felul de sărăţele şi vinuri, pe care mi s-a cerut să le degust şi să aleg un sortiment, iar eu m-am hotărât la un vin roşu demidulce. Stăteam de vorbă şi aşteptam să înceapă muzica, pentru a-mi etala măiestria la dans pe ringul slovac.  
 
Formaţia de muzică, avea, pe lângă instrumentişti, şi două soliste cu fustiţele de-o palmă şi chiloţeii la vedere. Când începea o repriză de cântat, nimeni nu părăsea scena, însă era enervant că, după fiecare melodie se făceau pauze lungi şi dansatorii părăseau ringul, retrăgându-se pe la mesele lor. Era nevoie ca la fiecare melodie să te ridici şi să te duci pe ringul de dans, ceea ce era un obicei destul de deranjant.  
La un moment dat, s-a cântat ceardaşul la comanda unor tineri. Eu nu mai dansasem niciodată pe muzică maghiară, dar am transformat acest dans într-o sârbă românească şi m-am încadrat în ritm atât de bine, încât Suzana a rămas mirată de unde ştiu eu să dansez ceardaş. I-am explicat că sunt şi dansuri româneşti care se aseamănă ca ritm şi permit să se danseze după muzica maghiară.  
A fost o seară deosebit de frumoasă, numai că duminică dimineaţa, când am părăsit barul, nu am găsit niciun taxi să plecăm acasă, toate fiind ocupate de ceilalţi consumatori din discotecă, aşa că am fost nevoiţi, până la urmă, să mergem cu maşina de serviciu a societăţii de transport în comun, care trecea prin zonă, până aproape de cartierul Suzanei, apoi am luat un taxi până acasă. Eram foarte bine dispuşi după această petrecere, aşa că nu ne-a deranjat prea tare acest inconvenient.  
O altă surpriză mă aştepta în ziua următoare. Suzana şi-a luat trei zile de concediu ca să mergem într-o excursie în munţii Tatra Inaltă (Vysoke Tatry), la Poprad Tatra, un fel de Poiana Braşov de la noi.  
După o călătorie cu trenul de peste 100 km, cu plecarea înainte de ivirea zorilor, am ajuns în gara din Poprad, un oraş vechi şi cu o dezvoltare economică destul de bună. Cu toate că eram destul de obosiţi, am plecat pe jos din gară la staţia de cablu şi de aici am urcat în staţiune, cu un fel de tren cu două vagoane cochete, tras cu un troliu până sus.  
Ne-am cazat la un hotel destul de luxos faţă de ce văzusem eu prin staţiunile noastre, numit Satel. De la recepţie am mers în cameră să ne lăsăm puţinul bagaj şi fiind ora micului dejun, am coborât la restaurant, într-un salon deosebit de arătos, dotat cu mese şi scaune din lemn masiv, foarte grele şi înalte, precum şi alte piese de mobilier de epocă.  
Pe mese erau frumos aranjate servicii de tacâmuri şi de ceai numai din alpacá, lustruite de credeai că sunt din argint, alături de tot felul de bunătăţi, pe care, în regimul nostru auster de acasă, nu le găseai la tot pasul în hoteluri şi restaurante: unt împachetat în cubuleţe din hârtie frumos colorată şi strălucitoare, cutiuţe cu gemuri de căpşuni şi zmeură, miere de albine, lapte condensat pentru cafea, ceai negru englezesc la pliculeţe şi alte minunăţii.  
Ca unul care nu mai fusesem într-un hotel de lux, cu ceaiul am păţit-o rău de tot! Eu până atunci nu mai servisem ceai englezesc şi fiind neştiutor, am desfăcut ambalajul şi am introdus pliculeţul în paharul cu apă fierbinte, ce era fixat într-un suport metalic frumos ornamentat. L-am lăsat acolo şi m-am ocupat să-mi întind untul pe feliile de pâine prăjită şi să mânânc din delicatesele de pe masă. A trecut ceva timp şi când să gust din ceai, era atât de tare şi amar, încât m-am înecat. Suzana s-a speriat şi m-a întrebat ce am păţit. I-am dat să guste din cana cu ceai şi, fiind atentă când a gustat, şi-a dat seama ce s-a întâmplat de fapt.  
N-a fost nevoie decât să atenţioneze pe ospătarul care nu se dezlipea de lângă masa noastră şi acesta mi-a adus alt pliculeţ de ceai. Bineînţeles că de acestă dată, am scuturat doar de câteva ori pliculeţul în apa fiartă, până s-a colorat apa şi am adăugat zahărul. Suzana nu a dat importanţa incidentului, dar pentru mine a fost ceva destul de jenant, căci am dat dovadă de ignoranţă, din cauză că nu mai fusesem în acest tip de restaurant de lux..  
Staţiunea era, într-adevăr, ca în Occident, nimic nu se compara cu ce era la noi în ţară. La ei se puseseră bazele unui turism civilizat încă din 1945, totul strălucea de curăţenie, atât în exterior, cât şi în interior, iar amenajările erau foarte apropiate de nivelul occidental. Era plăcut să constaţi că s-a încercat valorificarea potenţialului tuturor resurselor naturale existente, cu o mână forte şi sigură de rezultat.  
Peisajul montan era ameţitor, plin de poteci şerpuitoare, pentru drumeţii de o zi sau mai lungi, vârfuri de munţi înzăpeziţi mai tot timpul se profilau pe cerul albastru, arbuşti pitici se vedeau pe înălţimi, înlocuiţi apoi, spre poalele munţilor, de păduri falnice de conifere, poieni pline de verdeaţă bogată erau străjuite de pereţi din piatră, drepţi şi abrupţi. Erau amenajate nenumărate pârtii pentru schi, care în acea perioadă erau acoperite de iarbă deasă, printre care, din loc în loc, răsăreau bolovani de piatră.  
Chiar dacă până la cei 27 ani, cât aveam atunci, mai cutreierasem câteva staţiuni de munte din ţară şi trăind pe malul mării, tot în zone turistice, unde veneau oameni din întreaga Europă, nimic nu găseam de comparat ceea ce era la noi, cu ce vedeam în acea staţiune.  
Lux şi o mare curăţenie la tot pasul! În cameră aveai tot ce-ţi doreşte sufletul, inclusiv aparat de lustruit pantofii la uşa liftului şi oglindă din cristal, pentru a-ţi revizui ţinuta, înainte de a coborî la recepţie şi aceasta acum aproape patruzeci de ani.  
Un pat matrimonial imens, cu lenjerie fină din pânză albă de bumbac, frumos brodată, te îmbia la nebunii. Eram emoţionat, mai ales că încă nu avusesem relaţii sexuale cu Suzana, până în acel moment.  
Revenisem de pe munte, obosiţi, însă satisfăcuţi de ceea ce văzusem. Fusese ceva deosebit şi special. Traseele spre cabanele de munte erau pline de turişti şi indicatoare de orientare, cu scări din lespezi din beton sau plăci din piatră brută şi balustrade cu mână curentă solid consolidată, montate în zonele periculoase. Nu riscai niciun accident, decât dacă doreai voluntar să-l faci!  
Zone stâncoase şi golite de orice vegetaţie se succedau cu altele, pline de arbori, umbră şi ciripit de păsărele. Pe stâncile înalte vedeai ciurde de capre negre sărind din piatră în piatră, căutând printre stânci smocuri de iarbă hrănitoare.  
Camera noastră din hotel avea vederea spre un peisaj de poveste. O poiană plină cu flori montane, sprijinită de un pâlc de pădure din mesteceni şi brazi seculari se întindea în faţa ochilor. Seara, când se liniştea forfota turiştilor prin zonă, apărea la păscut o familie de ciute cu puii lor pestriţi, ca ouăle de prepeliţă. Cred că erau obişnuite, totuşi, cu prezenţa turiştilor, de îşi serveau liniştite cina, aşa de aproape de hotel.  
Stăteam la fereastră şi admiram priveliştea din faţa ochilor, gândindu-mă că pentru ceea ce am văzut în această ţară, a meritat să fac sacrificii.  
Mi-am întors privirile de la fereastră şi-am văzut-o pe Suzana ieşind de sub duş. Se apropia de mine într-un compleu format dintr-o cămăşuţă scurtă, ce abia îi acoperea chilotul şi un capoţel subţire, toate din mătase de un roz pal. Pe nesimţite mi se alătură la privit, sprijinindu-se de umărul meu şi urmărind la fel de încântată familia ciutelor.  
Mi-a cuprins mijlocul cu un braţ şi-a aşteptat cu buzele tremurânde să primească un sărut. In faţa ferestrei larg deschise, stăteam îmbrăţişaţi ca într-un tandru tablou idilic, pregătiţi să ne consumăm prima întâlnire de dragoste şi să absorbim toată aroma naturii în plină floare, din care făceam şi noi parte.  
Era pentru prima dată, când nimeni şi nimic nu ne mai reţinea de la intimitate, amândoi ne doream acest moment mai mult decât orice. Acesta era de fapt şi scopul excursiei pe care o începusem la multe sute de kilometri de casă. Fiecare dintre noi trecuse printr-o căsnicie mai mult sau mai puţin reuşită, iar acum ne întâlneam, într-o încercare de a ne regăsi unul pe altul.  
Când s-a întors cu faţa spre mine, am observat mişcarea sânilor ei mici şi tari, fremătând de nerăbdare. Mi-a prins gâtul într-o îmbrăţişare tandră şi am simţit-o imediat lipindu-se toată de mine, cu sfârcurile micuţe, pe care mi le închipuiam de o roşeaţă delicată, produsă de apa fierbinte a duşului, cu şoldurile ei impecabile, genunchii frumoşi, curbura atletică a pulpelor şi curba delicată a stomacului, care se sfârşea în triunghiul blond acoperit de chiloţelul minuscul şi transparent.  
Când a simţit pe pulpele ei calde protuberanţa adamică, a scos un geamăt de plăcere şi m-a strâns şi mai mult în îmbrăţişarea ei... Îi simţeam dorinţa de a se abandona iubirii, de a sta cât mai mult lipită de trupul meu.  
Se lăsa cu voluptate îmbrăţişată şi strânsă la piept, emanând un parfum discret folosit la duş şi un flux ciudat al corpului, care mă ameţeau.  
O simţeam răscolită de mâna mea, care i se insinuase între picioare, palpându-i pisicuţa şi fesele, trăgându-i chiloţelul cu mişcări abia simţite în jos. Picioarele ei lungi şi delicate, erau de o albeaţă neobişnuită, care se potrivea de minune cu culoarea corpului şi a tenului.  
Pe neaşteptate, ele au început să se mişte ritmic, ajutând la alunecarea petecuţului de mătase ce anina deasupra pisicuţei încinse de dorinţe. Mângâierea părului ce acoperea setea sa atât de puternică de plăceri, îi transmitea fiori, care-i cutremura întregul trup, frumos sculptat de mama natură.  
Am abandonat fereastra larg deschisă spre splendoarea naturii, pentru a ne dedica altei splendori, aceea a naturii umane şi ne-am îndreptat spre imensitatea patului matrimonial, ce trona în mijlocul camerei.  
Am aşezat-o cu grijă şi în extaz pe somiera elastică a patului, alăturându-mă acestei fiinţe dornice să savureze deliciul amorului liber. Buzele mele fierbinţi o atinseră pe gât şi apoi pe gură, iar ea se pierdu cu totul, răspunzându-mi la sărut.  
Am coborât sărutul între sânii rotunzi, aplicând picături de răscolitoare transfigurări, plimbându-mă cu limba pe mameloanele rigidizate de fiorii plăcerii şi înnebunite de poftă. Mi-am continuat drumul apoi spre ombilic, unde desenam circumferinţa acestuia, cu migală şi pasiune.  
O simţeam secătuită parcă, de acel amestec straniu de fragilitate şi hotărâre, acea duritate a gingăşiei care o făcea să plutească în alte lumi.  
Buzele mele explorau fiecare porţiune din frumosul său trup, nu lăsam niciun centimetru pătrat de piele nesărutat, coboram din ce în ce mai aproape de scobitura dintre pulpe, în timp ce degetele ei fremătau nerăbdătoare prin frizura mea ciufulită.  
Suzana, cu capul lăsat pe spate, cu gura larg deschisă, ajunsese aproape de agonie şi, cu o voce tot mai slabă, şoptea din când în când: „dotkni sa ma, prenikajú me, pobozkať me[ „Atinge-mă, pătrunde-mă, sărută-mă” (trad.din limba cehă)], înfigându-şi călcâiele în spatele meu.  
Simţeam cum se învălmăşeau în trupul ei şuvoaiele fierbinţi ale dorinţelor, dezlănţuirea simţurilor necontrolate de tumultul ce o înfiora. Pătrunsă de nesăţiosul oaspete sosit de la malul mării, se zbătea să-şi descătuşeze întreaga energie reţinută de prea mult timp pentru o femeie tânără.  
Degetele ni se împleteau, corpurile noastre erau unul singur, aveau aceeaşi formă, memorând pentru eternitate îmbrăţişări de neuitat. Cu zvâcniri puternice, îmi strângea cu picioarele mijlocul, îmi înfigea mâinile în umeri, apăsându-i, abandonându-se pe sine în final, întinsă pe spate, lăsând orgasmul să stârnească în ea valuri de senzaţii, care deveneau cu timpul tot mai slabe şi mai îndepărtate.  
După un timp, a desfăcut încet picioarele, lăsându-mă să mă desprind din această încleştare a două trupuri tinere şi pline de vigoarea pasiunii şi a dorinţelor.  
Era prima noastră întâlnire intimă şi amândoi am rămas surprinşi de similitudinea potrivirilor în timpul desfăşurării ei. Ne dăruiam reciproc senzaţii şi sentimente puternice, iar asta ne făcea să ne simţim deosebit de bine împreună, cu toate că eram din două naţii diferite, cu tradiţii culturale şi religii diametral opuse. Dar noi nu simţeam că ne desparte ceva, era între noi o uniune trainică, pe care o doream să rămână veşnic aşa, care ne apropia sufleteşte şi fizic, dorind să fim mereu unul lângă celălalt.  
Cele trei zile de basm au trecut ca o clipă. Doream cu ardoare să nu ne mai despărţim de intimitatea camerei noastre de hotel, să rămânem în acel peisaj de basm şi să ne plimbăm îmbrăţişaţi ca doi îndrăgostiţi. Suzana se transformase într-o iubită şi amantă perfectă, iar la sfârşitul acestei mini-vacanţe a hotărât ca la plecarea mea din Košice să mă însoţească în România, la Constanţa, pentru a mai sta câteva zile împreună.  
Ajunşi din nou la Košice, mi-am petrecut timpul cu plimbări prin oraş şi la cumpărături, atunci când Suzana era la serviciu, iar seara ieşeam amândoi la restaurant sau la plimbare.  
Undeva, la marginea oraşului, exista un fel de sătuc unde îşi petreceau slovacii weekendul, care era un weekend normal, ca în occident, nu ca la noi, care lucram sâmbăta normal şi uneori mai trebuia să mergem la serviciu şi duminica până la ora 12.  
Numele acestui sătuc era Dacia, care pentru mine avea cu totul altă semnificaţie, era marca maşinii noastre naţionale, tot aşa cum Škoda era reprezentativă pentru ei şi marcă naţională. Mai târziu am aflat că de fapt „škoda” însemna în slovacă „păcat”, expresia „aka škoda!” însemnând „Ce păcat!”  
Dacia era întreaga aşezare, unde anumiţi cetăţeni deţineau mici suprafeţe de teren, atribuite de către stat, sau mai bine spus de către municipalitatea oraşului, pe care ei şi-au construit căsuţe pentru petrecerea weekendului în natură, în mijlocul grădiniţelor cu legume şi flori amenajate pe lângă ele.  
Era o frumuseţe să priveşti cât de îngrijite şi frumoase erau acestea, mai ales că zona unde era amplasat acest sătuc de weekend, se bucura şi de prezenţa unui pâlc de copaci stufoşi, cu alei asfaltate şi puternic iluminate, pe care ne plimbam şi noi seara.  
Cele două săptămâni de vacanţă în Cehoslovacia, au trecut nespus de repede şi eu trebuia să mă întorc acasă. Nu pot spune că regretam prea mult plecarea, căci îmi era dor de casă şi de ai mei. Parcă tot la noi era mai bine, lângă oamenii cunoscuţi sau necunoscuţi, însă de acelaşi grai.  
Respectând promisiunea pe care mi-o făcuse, Suzana a mers la agenţia de bilete, unde şi-a luat bilet de drum, plătind şi diferenţa pentru biletul meu.  
Iată-ne pe drumul de întoarcere, intrând în Ungaria prin Miskolc, al treilea mare oraş din această ţară, după Budapesta şi Debreţin. Aici am schimbat trenul după câteva ore, timp în care am vizitat şi oraşul, aşa cum s-a întâmplat şi la Budapesta. Am parcurs acest traseu cu plăcere, fără să ne obosim, căci de la Košice până la graniţa cu Ungaria erau doar 20 de kilometri.  
Am fost bucuros să vizitez cele două părţi ale capitalei Ungariei, Buda şi Pesta, unite printr-un pod care traversa Dunărea. Cădirea Parlamentului de pe malul Dunării m-a impresionat puternic, dar în rest, oraşul vechi semăna cu Bucureştiul, având nişte clădiri mari şi solid înfipte în pusta ungurească, de secole întregi.  
A fost singura mea vizită la Budapesta, şi iată că au trecut aproape 40 ani de atunci, fără a mai avea posibilitatea s-o revăd. Eu preferam excursiile în fosta URSS, unde mă descurcam mai bine cu vorbirea şi mai funcţionau şi micile afaceri comerciale de stradă, ca să am şi eu un ban pentru suveniruri.  
Pentru Suzana, vizita la Constanţa a fost mai incomodă decât o excursie cu servicii asigurate. Locuiam într-un cartier de blocuri din apropierea Satului de Vacanţă de la periferia oraşului, situat pe malul Ghiolului Mic. Cum era aproape de Mamaia, ea a învăţat repede traseul, traversând Satul de Vacanţă pe unde ajungea foarte repede la plaja de lângă Teatrul de Vară din Mamaia.  
Nu era departe nici campingul, unde stăteau de obicei turiştii cehi, veniţi pe cont propriu, care, alături de nemţi, englezi, scoţieni, polonezi, unguri şi mai ales ruşi, erau omniprezenţi în Mamaia.  
A stat la mine două săptămâni, iar nopţile noastre de intimitate au fost deosebite, fiind tineri şi dornici de nebunii. Dăruirea ei era totală, se lăsa furată de pasiune şi se dedica iubirii cu voluptate. O strângeam mereu în braţe, uimit de fragilitatea corpului ei şi de pielea catifelată şi fină.  
Suzana era o femeie care punea mare preţ pe îngrijirea corpului şi a pielii. Avea tot felul de borcane şi borcănele cu pomezi şi creme, tuburi cu alifii şi unguente, unele pentru corp, altele pentru ten şi altele pentru mâini.  
Mă distram privind-o cât de concentrată era asupra acestui program pe care îl desfăşura în fiecare dimineaţă şi mai ales seara. Dimineaţa, când se pregătea să meargă la plajă, întâi se ungea pe corp cu o soluţie antisolară, apoi se machia cu tot felul de culori la ochii ei albaştri, ca cerul senin de vară. Folosea în continuare un pămătuf cu mâner de abanos, cu care începea să se fardeze, depunând straturi fine de fard pe obraji.  
Urma operaţiunea de parfumare. Camera mea se încărca, de fiecare dată, cu un miros suav şi dulceag, iar uneori, în glumă, mă împresura cu pulberea parfumului său din pompiţa de sticlă albastră de Bohemia, de mă luaseră colegele de birou la ochi, din cauza miresmelor ce le împrăştiam în jurul meu.  
Şi toate acestea, pentru a merge la plajă, nicidecum la teatru sau la vreo recepţie de gală! Observasem că acest machiaj, potrivit mai mult la alte ore ale zilei, nu dimineaţa, nu se strica sub acţiunea soarelui la plajă, pentru că se apăra cu o pălărie cu boruri mari, care o fereau de razele solare şi de sub care răsărea mereu o feţişoară minunată şi strălucitoare, care mă fascina.  
Seara, înainte de culcare, operaţiunile erau inverse. Întâi, începea ritualul demachierii. Îşi curăţa tenul cu meticulozitate, apoi se ungea cu o cremă numai de ea ştiută, urma partida de jocuri erotice şi sex, după care aveau loc alte operaţiuni de ungere cu tot felul de pomezi, înainte de culcare.  
După epuizarea celor două săptămâni de vacanţă în România, Suzana a preferat să plece cu un autocar, negociind cu şoferul şi şeful de grup un loc până la Košice, pentru a scăpa de oboseala mersului cu trenul şi schimbarea lui în trei staţii, în ţări diferite.  
De la acea dată, relaţiile noastre s-au răcit, fără ca vreunul dintre noi să dorească asta. Ea îşi petrecea vacanţele în Austria, unde eu nu aveam posibilitatea să o însoţesc, iar România devenise neinteresantă, probabil, pentru ea.  
Din când în când, ne mai trimeteam câte o ilustrată de pe unde ne plimbam, apoi nu am mai ştiut nimic unul despre celălalt şi care a fost evoluţia vieţii fiecăruia.  
Ce s-a mai întâmplat cu ea nu am mai aflat niciodată. Viaţa şi-a urmat cursul său normal, în bine sau în rău, cum şi-a avut-o fiecare sortită, nu ne-am mai întâlnit de-atunci, eu fiind într-o ţară de unde nu se puteau face excursii în Occident, decât cu aprobări speciale şi cheltuieli mari.  
Astfel, excursia pe care am avut plăcerea s-o fac în ţara ei, a rămas în amintirea mea pentru totdeauna ca ceva deosebit, chiar dacă mult timp după asta, am „tras” din greu să acopăr cheltuielile cu excursia la Košice şi cu găzduirea Suzanei pe litoral, timp de două săptămâni.  
 
Referinţă Bibliografică:
Suzana / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1753, Anul V, 19 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!