Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1748 din 14 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

Genny
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Din volumul IUBIRILE UNUI PESCAR  
 
“Iubeşte adânc şi cu pasiune. S-ar putea să te răneşti, dar e singura cale de a trăi o viaţă completă”.  
 
Prin Mioara, prietena verişorului meu, Ricu (Aurel de fapt), am cunoscut-o pe Genny, consăteancă şi colegă de şcoală generală cu ea, dar cu doi ani mai mică. Erau şi colege de navetă, una lucra într-un laborator de cofetărie, alta la fabrica de mezeluri de la abator, nou construită. Ele veneau împreună la serviciu.  
Genny abia terminase o şcoală profesională de trei ani pentru meseria de mezelar, la Bucureşti. Era fiică de ţăran ca şi mine, numai că tatăl ei avea un serviciu de portar la o şcoală profesională din oraş. Ea locuia la ţară şi făcea naveta cu R.A.T.A. la serviciu, pe o distanţă de cinci kilometri. Nu avea decât 17 ani, când am cunoscut-o eu, în perioada în care îmi satisfăceam stagiul militar.  
Fiind cu cinci ani mai mică decât mine, un copil în plină dezvoltare, mă fermecase cu nişte ochi de o frumuseţe răpitoare, negri şi umbriţi de nişte sprâncene la fel de negre, ca şi părul, frumos ondulat. Ca înălţime, era puţin mai măruntă, însă avea o talie de viespe. Tânăra şi bruneta adolescentă, deosebit de frumoasă, era o fată cuminte, care, până la mine, avusese doar prieteni de şcoală sau scurte amiciţii, nimic deosebit.  
Numele ei adevărat era Eugenia, însă familia i-a zis Genny, pentru că era deosebită şi specială. M-am îndrăgostit lulea de ea din prima clipă şi făceam totul ca, în perioada cât îmi satisfăceam stagiul pe navele de luptă ale marinei militare, să menţin aprins focul dragostei în inima ei.  
Mioara, prietena şi apoi soţia verişorului meu, îmi vorbise de ea când am venit în permisie la oraş şi mi-o descrisese ca pe o fată de o frumuseţe răpitoare şi deosebit de cuminte. Când am văzut-o, nu mă aşteptam să fie chiar atât de frumoasă. Credeam că exagerase cu descrierea despre consăteanca sa, pentru a mă face curios.  
Prima noastră întâlnire a fost în faţa cinematografului “Republica”, unde a venit împreună cu Mioara şi viitorul ei soţ, iar eu am rămas plăcut impresionat de frumuseţea ei. Nici nu credeam că ea va accepta continuarea relaţiei dintre noi, dar ştiam că eu voi fi atrăgător în ţinuta mea albă de marinar din Marina Militară Română, cu tresa de gradat cusută pe mânecă şi eram aproape sigur de succesul meu.  
După vizionarea filmului şi servirea prăjiturilor la cofetăria de alături, eu şi verişorul meu le-am condus la autogară pe amândouă, stabilind o nouă întâlnire, pentru duminica următoare, de data aceasta, numai în doi.  
Toată săptămâna am stat cu emoţie şi nerăbdare, compunând scrisori de dragoste în gând. Eram dornic să văd dacă va mai veni, iar dacă da, mă gândeam că atunci voi putea nutri speranţe şi îmi voi face planuri de viitor cu ea.  
În ziua stabilită, m-am îmbrăcat civil şi cu un buchet de trandafiri albi în mână, aşteptam în staţie sosirea autobuzului. Aproape că tremuram de emoţie. Mă întrebam dacă ea va coborî sau nu şi iată că, la sosirea autobuzului, printre călătorii care coborau agale, acolo fiind capăt de linie, apare şi făptura ei firavă.  
Dintr-odată, am devenit un bărbat fericit şi mă gândeam că dacă a venit, înseamnă că i-a plăcut de mine. Cu florile în mână, m-am îndreptat grăbit spre ea. Atunci, pentru prima dată, buzele noastre s-au apropiat într-un simplu şi scurt sărut protocolar. Dar eu jubilam: începutul fusese deja făcut.  
Veseli, am stabilit unde să mergem şi, ţinându-ne de mână, ne-am îndreptat paşii spre destinaţia hotărâtă. Discuţiile s-au învârtit, mai ales, în jurul ocupaţiei fiecăruia, eu i-am povestit câte ceva despre isprăvile mele pe navă, cînd ieşeam în larg pe mare, sau când aveam misiuni de tragere cu tunul sau cu mitraliera.  
Astfel, i-am spus că eram motorist şi de noi, motoriştii, depindea, în general, succesul misiunilor pe mare. Atunci când aveam exerciţii reale de lansare a minelor antisubmarin, trebuia să forţăm motoarele la maximum, înainte ca acestea să explodeze în urma navei, la adâncimea stabilită de ofiţerul comandant de unitate de luptă.  
În marina militară existau cinci unităţi de luptă, în funcţie de specialitatea fiecăruia. Eu eram la a cincea unitate, adică la maşini. Aici erau cuprinşi toţi membrii echipajului, care aveau specializări tehnice legate de mecanică, motorişti, electricieni, fochişti, cei care aveau sarcina să asigure salvarea navei în caz de avarie şi alţii.  
Când grenada exploda în adâncuri, simţeai că se rupe nava în două. Grenadele antisubmarin erau nişte butoaie de tablă, cam de 50-60 kilograme greutate, pline cu explozibil şi un mecanism care detona încărcătura. Aceste grenade erau reglate la ce adâncime să facă explozie, în funcţie de presiunea apei asupra lor. Ele se rostogoleau pe punte de către cei de la unitatea de luptă numărul doi şi se aruncau în apă prin pupa navei, în timp ce aceasta mergea cu viteza maximă ce o putea degaja.  
Când ajungeau la nivelul de adâncime şi presiune al apei la care erau reglate, explodau. Efectul exploziei asupra navei era echivalent cu efectul unui cutremur de gradul 5-6 pe scara Richter.  
După ce apa se liniştea, coborau doi marinari cu barca de salvare şi adunau peştii loviţi de fluxul exploziei. Era suplimentul nostru de hrană pe acea zi. Bineînţeles că aceste practici nu erau permise, dar cine vedea, în largul mării, ce facem noi? Nu întotdeauna aveam norocul să trecem peste un banc de peşte, care să fie lovit de fluxul exploziei!  
I-am povestit lui Genny un episod haios din perioada când îmi efectuam serviciul militar la marină, care s-a derulat interesant.  
În fiecare an, în acea perioadă a anilor 1964-1966, exista o etapă când trebuia să efectuezi anumite antrenamente reale de luptă. Acestea debutau cu o curăţenie generală pe întreaga navă, cu vopsirea ei de jos până sus, în vârful catargului şi se continua cu lustruirea tuturor alămurilor de la portavoce sau balustrăzi şi tot ce mai era necesar într-o asemenea acţiune.  
La sfârşit, venea o inspecţie din partea Comandamentului marinei, să facă recepţia acestei curăţenii generale. Fiecare membru al comisiei era îmbrăcat în ţinută albă şi indiferent unde intra în control, trebuia să nu se murdărească. La noi, la maşini, controlau, cu o oglindă prinsă într-o bară, toate ungherele, pentru a vedea dacă nu cumva am lăsat locuri necurăţate. Toate piesele componente trebuiau să strălucească.  
La acest control s-a constatat că nava nu este suficient de curată, aşa că am fost “alungaţi”, cu navă cu tot, de la chei în mijlocul bazinului portuar, să refacem curăţenia în termen de 72 ore. Spre deosebire de noi, celelalte nave “şi-au predat misiunea”, cum se spunea, adică au trecut cu brio de controlul curăţeniei, trecând la efectuarea exerciţiilor pe mare, de tragere cu tunurile şi mitralierele, de dragare pentru descoperirea unor eventuale mine şi alte exerciţii de luptă specifice fiecărui tip de navă. Dragarea pentru mărirea adâncimii se face cu draga cu cupe sau absorbant – refulantă. Aici se draga prin formarea unui lanţ din nişte flotoare speciale, ca o grapă, trasă de navă. Dacă treceau pe deasupra unei eventuale mine marine, o făceau să explodeze, de aceea se şi numeau navele DB (dragor de bază) sau DR (dragor de radă), navă mai mică pe care eram şi eu. (n.aut.)]  
Când s-a repetat inspecţia navei privind curăţenia şi am primit undă verde să mergem pe mare, am început să efectuăm exerciţiile de tragere cu tunul, care era amplasat chiar deasupra compartimentului de maşini unde eu aveam postul de luptă. Am vrut să ies şi eu să văd cum se trage şi dacă se va nimeri ţinta.  
Momentul tragerii cu tunul a fost tocmai atunci când mă aflam pe scară şi mă pregăteam să urc pe punte. Zgomotul exploziei şi zdruncinătura, m-au aruncat pe scară în jos, ca pe un fulg. Nu am mai auzit, cu ambele urechi, timp de o săptămână, decît un ţiuit continuu.  
Hazul cel mare a fost că tunarii noştri nu au reuşit să lovească ţinta, cu toate că ne-am apropiat cu nava la 30–40 metri, iar marinarii dădeau cu cartofi în ţintă şi o nimereau! Nu mai spun că ceea ce numeam noi ţintă, era atunci un simplu butoi de tablă aruncat în mare. Am primit cel mai slab calificativ dintre toate navele, iar ce a păţit echipajul la instrucţia de front şi permisii nu mai povestesc.  
Cu asemenea amintiri ne umpleam timpul când eram împreună şi Genny se dovedea a fi o ascultătoare fascinată de poveştile mele marinăreşti. Marinarii, mai ales cei comerciali, erau la modă pe atunci, pentru că prosperitatea familiei era asigurată de ei, prin micile tranzacţii la “negru” cu diverse mărfuri aduse din Occident.  
La fiecare nouă întâlnire, dorinţa de-a ne revedea creştea tot mai tare. Trecuseră câteva luni de când ne cunoscusem şi ne simţeam tot mai bine împreună. Intimităţile dintre noi se rezumau doar la sărutări pătimaşe, mângâieri şi calde îmbrăţişări.  
Genny - ca frumuseţe - era visul oricărui tânăr de vârsta mea. Pe măsură ce trecea timpul, se făcea tot mai frumoasă, cu părul ei negru şi ondulat, mijlocelul subţire, sânii în formare şi tari ca piatra. Începea să se dezvolte ca femeie şi să atragă privirile bărbaţilor pe lângă care trecea.  
Când eram împreună, îmi creştea inima văzând privirile lor aţintite asupra ei, însă când eram departe de ea, mă rodea gelozia şi teama de-a nu o pierde. Dacă nu puteam să ies în permisie în oraş, îi trimiteam prin furier, la poştă, zeci de pagini scrise cu emoţie şi dragoste. Era mai uşor să mă exprim în scris, decât atunci când mă aflam în faţa ei.  
Aşa i-am ţinut trează atenţia asupra relaţiilor noastre, până la terminarea serviciului militar. La apropierea sufletească dintre noi a mai contribuit şi accidentul suferit de mine în acea perioadă, când îmi satisfăceam stagiul militar, accident care ar fi putut să mă coste viaţa.  
În acea zi nefastă, intrasem cu nava pe docul plutitor. Acesta este compus din nişte compartimente care se umplu cu apă pentru scufundarea şi facilitarea intrării navelor în interiorul lor, apoi se scoate apa din tancurile inundate şi se ridică împreună cu nava îmbarcată, ambele ambarcaţiuni plutind astfel pe apă.  
Noi aveam sarcina să curăţăm de scoici corpul navei, pentru a fi revopsit. Eu trăgeam de o schelă, ca să o apropii de navă, dar la un moment dat, m-am împiedicat şi am căzut cu tâmpla şi faţa pe un fier sudat pe puntea docului. Lovitura mi-a provocat un traumatism cranio-cerebral, cu fracturarea piramidei nazale, accident foarte grav, care a necesitat în regim de urgenţă, operaţii repetate la Spitalul Militar din Constanţa.  
Nu pot să uit că Genny, când a aflat de acest accident, a venit într-un suflet la spital şi, văzându-mă în ce hal sunt de tumefiat la faţă şi bandajat, a leşinat. Atunci mi-am dat seama că sentimentele ei sunt reale şi că simte ceva natural pentru mine. Nu era numai compasiune, ci m-am convins că este dragoste adevărată, pe care mi-a arătat-o continuu, pe tot parcursul spitalizării. Genny venea să mă vadă aproape zilnic, chiar dacă trebuia să traverseze oraşul şi să plece cu autobuzul tot mai târziu acasă.  
Situaţia accidentului s-a rezolvat în timp, eram bucuros că am scăpat de la moarte ca prin minune, deoarece puţin a lipsit să mă lovesc în zonele vitale ale capului. Urmările fracturilor nazale s-au corectat pe parcurs prin noi operaţii, iar eu m-am însănătoşit în cele din urmă.  
In această perioadă, dragostea noastră s-a cimentat mai mult şi ne făceam tot mai des planuri comune de viitor. După terminarea stagiului militar, am hotărât, de comun acord, să ne căsătorim. Ea avea acum 18 ani, iar eu 23 de ani. Am început amândoi să facem pregătirile de nuntă, dar de fapt, de asta se ocupau mai mult părinţii mei decât noi, căci ei erau foarte bucuroşi de o astfel de veste.  
Eu m-am folosit de ocazia că am fost timp de trei luni la Bucureşti, pentru nişte cursuri de specializare în domeniul muncii mele şi astfel am putut să cumpăr trusoul de mireasă pentru iubita mea, din magazinele capitalei, care ofereau o paletă mai largă de produse...  
Dragostea noastră devenise tot mai profundă, era un tot unitar, întâlnirile deveniseră o bucurie şi despărţirile, până a doua zi, un coşmar. Abia aşteptam să aibă loc nunta pentru a ne uni destinele şi a locui împreună.  
Cu ajutorul gâştelor părinţilor mei şi sprijinul unei verişoare de-a lor din Constanţa, care a ştiut cui anume să le dea “cadou”, obţinusem mutaţie în oraşul Constanţa, declarat la vremea aceea oraş închis de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe adresa unei mătuşi. Acolo nu am locuit niciodată în viaţa mea, însă aveam domiciliul trecut pe buletin, încă înainte de a pleca în armată. Eram deci, constănţean cu acte în regulă, chiar dacă nu eram prin naştere.  
Numai că tatăl lui Genny mi-a impus condiţia să mă mut la ei la ţară, dacă doresc să mă căsătoresc cu fiica sa, apoi să-mi fac o casă în curtea lui. Mă gândeam atunci, oare ce rost o mai fi avut să dea părinţii mei gâştele la miliţieni pentru mutaţie, dacă eu trebuia să locuiesc din nou la ţară? “Până treci puntea, te faci frate cu Dracul!” - zice românul; aşa am zis şi eu, acceptând condiţia, după ce m-am sfătuit şi cu părinţii mei.  
Cununia religioasă, cu mare alai, a avut loc la biserica “Adormirea Maicii Domnului” din centrul oraşului, iar masa festivă, la crama restaurantului Continental din Constanţa, unde concerta renumitul taraf “Continental”, completat cu muzicanţi de la orchestra teatrului de estradă “Fantasio”, pentru partea de muzică uşoară. A fost o nuntă la care renumitul vin ghiurghiuliu şi tămâios al lui tata curgea din oale de lut smălţuite, ca la hanurile străvechi despre care citisem în copilărie.  
Luni dimineaţa, după debarcarea din taxiuri, m-am văzut singur-singurel cu noua mea familie, într-o casă străină, lângă mireasa mea frumoasă şi iubită ca lumina ochilor, înconjurat de tot felul de cheflii, stolnici şi vecini, ce roiau prin jurul camerei, dornici să vadă şi să joace “Cămaşa miresei” . Bineînţeles că noi am fost destul de hotărâţi să nu le dăm această satisfacţie de ţaţe guralive şi ne-am culcat liniştiţi în dormitorul nostru, îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne ca doi porumbei ce se iubesc, înfrânându-ne poftele stârnite de sângele fierbinte ce dădea în clocot prin corpurile noastre.  
Amândoi eram dornici să muşcăm din fructul mult dorit, dar oboseala unei nopţi nedormite şi gălăgia nuntaşilor de afară, ne-a mai temperat pornirile, făcându-le în necaz curioşilor care au rămas tare dezamăgiţi că nu au jucat “Cămaşa miresei”, nişte obiceiuri mai mult olteneşti bănuiesc, după zona de unde proveneau strămoşii socrilor mei.  
Pe Genny, oricât de obosit eram, o simţeam cum mă strângea în braţe, lipindu-se cu tot corpul de mine, parcă ar fi vrut să treacă pragul încăpăţânării mele de-a nu le da satisfacţie stolnicilor. Dar eu mă gândeam la ea, la mândria ei că dorea să arate că este fecioară şi poate nu era potrivit să facă acest lucru în condiţii prost alese, care ar fi transformat plăcerea într-un supliciu.  
În cele din urmă, am înduplecat-o să amânăm cu douăzeci şi patru de ore acest deznodământ, când, fără stres şi fără oboseala acumulată în timpul nunţii, ne vom dedica jocului erotic mult aşteptat, lucru ce s-a şi întâmplat în noaptea următoare.  
Astfel, am trecut peste tot felul de apropouri ale stolnicilor sau cumnaţilor şi ne-am făcut că nu înţelegem ce spun şi ce vor ei, plecând la culcare şi adormind îmbrăţişaţi ca doi prunci, până a doua zi la prânz.  
 
Referinţă Bibliografică:
Genny / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1748, Anul V, 14 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!