Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1584 din 03 mai 2015        Toate Articolele Autorului

ADRIANA - ROMAN IN LUCRU - FINAL DE ROMAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ieşiră pe poarta spitalului şi se îndreptară spre bulevardul Tomis, pentru a părăsi oraşul, îndreptându-se spre Autostrada Soarelui. Adriana mergea prima dată pe noua variantă a autostrăzii, dată în folosinţă de la Agigea la Cernavodă, unde făcea joncţiunea cu cea veche, de lângă la podul lui Anghel Saligny.  
Pe timpul deplasării, Radu a vorbit cu tatăl său mai mult despre ce probleme avea de rezolvat la ţară. Mare lucru nu era, în afara culegerii fructelor din micuţa livadă avută în curte. Pământul era dat în arendă şi primea acum toamna uzufructul. Adriana era absentă la discuţia lor şi privea prin parbriz cum alergau pe autostradă maşinile în ambele sensuri. Nu prea aveai ce vedea nici în stânga şi nici în dreapta. O zonă monotonă pentru pasagerii din autoturisme. Aveau de mers circa o optzeci şi cinci de kilometri până la Rasova. Puteau ajunge într-o oră dacă s-ar fi grăbit cu viteza legală de pe autostradă, însă Radu nu depăşea suta de kilometri la oră. Nu avea de ce să se grăbească. Mamă-sa ştia că vor ajunge acasă, aşa că va pregăti desigur ceva de mâncare. Taie ea vreo galinacee[ găină], vreo orătanie[ pasăre de curte.] de prin curte, se gândea Radu. Nu-i spusese nimic despre vizita Adrianei la Rasova. Habar nu avea de existenţa ei în viaţa lui. Va fi o surpriză cum a fost şi pentru tată-său.  
Ajungând la intersecţia cu DJ 223, Radu ieşi de pe autostradă, intră pe bucla spre Rasova - Ion Corvin şi urcă panta pe drumul judeţean. Mai aveau de parcurs vreo optsprezece kilometri şi ajungeau acasă. Şoseaua începu să şerpuiască şi diferenţele de nivel ale terenului făceau ca peisajul să fie mereu altul.  
Orice călător care se îndreaptă să treacă Dunărea pe la Cernavodă, fie cu trenul, fie auto, au observat diferenţa mare de nivel de la căile de rulare, la înălţimea malurilor ce străjuiesc Dunărea pe partea dobrogeană. De la sensul giratoriu de când părăseşti autostrada şi urci dealul prin care este tăiat drumul judeţean 223, ajungând în vârful lui, ţi se deschide o nouă panoramă îndată ce cobori în văile ce te conduc spre Dunăre, natura căpătând un aspect cu totul nou.  
Umbrele se prelungesc în spatele marilor ridicături de teren care se învecinează cu Dunărea, împletindu-se armonios cu lumina soarelui de toamnă, într-o atmosferă uşor vaporoasă. Contrastele puternice şi efectele neprevăzute ale luminii estompate de adăpostul malurilor abrupte, sau ale dealurilor înalte, lasă locul tentei melancolice şi armonioase a naturii dobrogene, contrastând cu cea ialomiţeană, aşezată lin, la nivelul fluviului, plină de vegetaţie şi de păduri, scăldând falezele verzi, împreună cu miile de culori ale vegetaţiei de toamnă.  
La un moment dat autoturismul alerga paralel cu Dunărea. Pe fluviu un remorcher se îndrepta spre cine ştie ce port de prin zonă, poate spre Călăraşi deoarece se deplasa amonte[ în susul apei, către izvor.]. Fluviul era un pic învolburat. Bătea vântul destul de intens, iar prova navei spărgea valurile, aruncând pe teugă[ partea acoperită de la prova sau de la pupa unei nave, în interiorul căreia  
sunt amenajate magazii.] stropi de stele albe ce căpătau de la razele soarelui irizări albăstrii. În comandă era timonierul şi după şapcă, desigur, comandantul. Adriana având fereastra cu geamul coborât, din lipsă de ocupaţie, le făcu semn cu mâna, crezând că nu va fi observată, dar spre surprinderea sa, s-a auzit tifonul[ Aparat de producere a semnalelor acustice, cu ajutorul vaporilor sau aerului  
comprimat. [ engl. tyfon]. Aceste aparate sunt sub formă de goarnă mai mare, se folosesc în general la nave, sau în porturi pe timp cu ceaţă, semnalizând poziţia intrării în port.] navei sunând răguşit de două ori, pfu, pfu. Radu văzu gestul iubitei sale şi începu să zâmbească. Bătrânul lui tată dormea de ceva vreme în spate, legănat de mişcarea maşinii.  
În autoturism era cald şi plăcut. Radioul tocmai difuza în surdină o melodie lentă, ce te îmbia la visare. La un moment dat Adrianei chiar i se făcuse somn. În ultima vreme nu mai dormise suficient, ca pe timpul zilei să fie proaspătă. Nici duşurile de dimineaţă nu o ajutau prea mult.  
Într-un fel se bucura că nici Radu nu a mai trecut să doarmă la ea, de parcă ştia cât de ocupată era cu proiectul şi cât de preţioasă îi era fiecare clipă liberă.  
Bine că rezolvase totul aşa cum şi-a propus şi afacerea s-a încheiat cum îşi dorise. Era mai rău să fi muncit degeaba şi să nu-i fi plăcut clientului ce proiectase. Nu exista niciun act scris ca să poată avea pretenţii pecuniare de la el. Aveau un fel de gentlemen agreement, o înţelegere verbală, nimic oficial.  
Acum era totul în regulă. Li se virase şi prima tranşă din banii negociaţi. La fiecare lucrare predată urma şi o nouă decontare din suma respectivă, funcţie de cât stabileau de comun acord că reprezintă procentual ce-a executat ea din total lucrare. A avut noroc că au întâlnit un client serios şi care dispunea de banii necesari şi acest lucru i se datora lui Radu spre care îşi îndreptă o privire tandră. Îl observa cum conducea atent pe şoseaua plină de viraje, urcări şi coborâşuri.  
Mai aveau puţin şi ajungeau în comună. În dreapta lor era fluviul, în stânga se întindea localitatea Rasova sub un mal înalt de pământ, plin de verdeaţă şi copaci de tot felul. Din când în când, pe malul apei staţiona câte o lotcă, fapt ce presupunea că în casa de peste drum locuia vreun pescar.  
Casele se înşirau doar pe partea stângă de mers. Case de ţară, diferite una de cealaltă ca formă sau mărime, cu garduri din piatră sau din scândură, majoritatea vopsite în alb cu var, sau în albastru.  
Se mira şi ea de ce atât de multe garduri şi chiar case, erau vopsite albastru. Să fie vreo tradiţie care ar avea ceva comun cu Dunărea? Se întrebă ea.  
Îşi aminti de compozitorul austriac Johann Strauss (fiul), că în 1866 a compus valsul "Dunărea Albastră", dar şi că Iosif Ivanovici, compozitor român, de origine sârbă, un mare talent şi o valoare indiscutabilă, a dat naştere la un alt vals nemuritor, numit sugestiv "Valurile Dunarii", pe care obişnuieşte acum să-l interpreteze atât de des în concertele sale de prin întreaga lume, André Rieu cu orchestra sa.  
A fost foarte surprinsă la un moment dat de apariţia a două clădiri ce contrastau cu toată arhitectura locală. Erau doua vile noi, mari ca spaţiu, impunătoare ca formă, una cu etaj şi mansardă, cealaltă cu două etaje şi mansardă, cu finisaje de culoare portocalie, amplasate în spatele curţilor, chiar sub dealul plin de copaci şi de verdeaţă. Când a ajuns în dreptul lor şi a văzut un Ford combi albastru, cu număr de Italia, a înţeles că acei proprietari averea şi-au câştigat-o în altă ţară, prin muncă desigur. Rezultatul erau cele două vile frumoase ce stricau peisajul umil al localităţi, ce se încadra foarte bine în specificul satelor şi comunelor româneşti şi mai ales al celor dobrogene, situate în zone unde nu prea ai din ce trăi, pământurile fiind mai mult dealuri şi coline pline de bolovăniş, sau inundabile când Dunărea ieşea din matcă şi se revărsa în luncă.  
Aici exista desigur agricultură, dar era şi o zona care mai mult se preta creşterii animalelor decât agriculturii, chiar dacă localitatea se situa în Lunca Dunării, mai ales datorită frecventelor inundaţii ale fluviului după ploile mari, sau primăvara după dezgheţarea lui.  
- Ce zici Radu de casele de vis à vis, îl întrebă Adriana nedumerită.  
- Ce să spun? Au plecat tineri şi din Rasova să muncească în Europa şi iată rezultatul câtorva ani buni de chin printre străini. Şi-au ridicat şi ei două case mai arătoase, pe care dacă acum rămân definitiv să muncească în ţară, nu au cu ce să le întreţină.  
- Ai dreptate.  
- După curba care este în faţa noastră, vom ajunge la casa unde m-am născut eu. Pe aici mai greu ajungeau salvările, să ducă gravidele ca să nască la spitalele din Cernavodă sau din Medgidia, aşa că mereu exista câte o "moaşă" fără de şcoală, dar care ştia să ajute o femeie să aducă un prunc pe lume, în propriul său pat. Nici telefoane nu prea existau decât la primărie şi la poştă şi din acelea de campanie, cu manivelă, mai târziu au apărut cele mai moderne, din ebonită, care tot cu legătura prin poştă funcţionau.  
- Este mare comuna?  
- Ca întindere ar fi, dar ca peste tot în România, s-a depopulat şi Rasova. Au rămas mai mult cei de vârsta lui tata. Or mai fi vreo două mii cinci sute de suflete. Rasova este o localitate foarte veche, atestată de peste o mie opt sute de ani.  
La un moment dat prin secolul nouăsprezece era socotită un orăşel, cu vreo şase mii de locuitori, majoritatea români, mocani şi bârsani ce au migrat din Transilvania, odată cu transhumanţa.  
Adriana văzu o tăbliţă bătută pe un gard din blănuri de brad, cu numele străzii trecut pe ea.  
- Uite, văd că aveţi botezate şi străzile.  
- Aşa-i mai nou acum. Toate localităţile, indiferent cât de mici ar fi ele, trebuiesc să aibă străzile nominalizate. Nu au apă curentă sau canalizare, dar străzile au nume. Asta-i România în care trăim.  
- Străzi fără de canalizare sunt destule şi în capitală, ce pretenţii să mai ai la un sat, sau o comună? Strada Dunării, citi Adriana pe o tăbliţă.  
- Da, este alături şi naşa, pe dreapta, care acum unduieşte sprinţară spre mare, iar alteori este foarte neprietenoasă. Face prăpăd când se dezlănţuie. Normal ar fi trebuit să-i spună străzii DJ 223 că este aceeaşi cu drumul judeţean, dar consilierii au hotărât s-o personalizeze altfel. Uite că am ajuns.  
În acel moment viră la stânga, parcându-şi maşina pe o platformă betonată din faţa unei porţi noi dublă, din scândură prelucrată şi vopsită maro.  
Radu ieşind din maşină, îl ajută pe tatăl său să coboare.  
- Lasă tată că mă descurc eu, nu mi-a sunat încă ceasul, îi spuse bătrânul când îl prinse de mână.  
- N-o mai face pe voinicul. Ai văzut ce ţi-a spus  
profesorul! Odihnă şi tratament dacă vrei să prinzi suta de ani.  
- Ha, ha, ha, suta? Măcar să mă văd pe la şaptezeci şi tot este ceva.  
- Dacă eşti cumpătat, treci de ei, dacă nu, încă un puseu ca cel de acum şi te urcăm pe deal, la cei uitaţi de lume.  
- Mda, ai şi tu dreptate.  
Cu tatăl său de braţ şi cu geanta cu bagajele lui în mâna cealaltă, urmaţi de Adriana, intrară în curtea părintească.  
Curtea era într-o pantă destul de înaltă ce se întindea până sub un mal de pământ de peste doi metri înălţime iar de aici la o oarecare distanţă dar nu prea mare, se ridica un deal cu mult mai înalt, pe care Adriana presupunea că ar exista restul comunei. Doar nu era toată Rasova înşirată dea lungul Dunării.  
Curtea era plină cu pomi fructiferi, dar şi cu plopi. Din faţa porţii unde exista un loc drept ce ar fi putut fi folosit şi pentru parcarea maşinii, în lipsa celui din exterior, a apărut o scară lată de vreo doi metri, cu trepte din beton, placate cu bolovani din piatră prelucraţi la faţă. Aşa era zidit şi gardul. Baza era turnată din beton, apoi pe vreo jumătate de metru înălţime, zidul era placat cu piatră, iar între stâlpii paralelipipedici ridicaţi pe verticală, era un gard din scândură de brad. Casa aproape că nu se vedea de la stradă din cauza vegetaţiei din curte. Era acoperită complet de ramurile copacilor.  
Când au ajuns la capătul scărilor, după mai multe pauze care l-au atenţionat pe tatăl lui Radu de câtă forţă mai are în corpul său, s-a putut zări şi casa, zidită din piatră, cu două corpuri mansardate, perpendiculare unul pe celălalt, iar la mansardă fiecare corp avea câte o terasă înconjurată cu balustradă solidă din lemn şi între stâlpi, scândură prelucrată artistic.  
În partea mansardată se urca pe o scară exterioară tot din lemn. Parcă erai undeva la munte, la o cabană. Această impresie ţi-o dădea şi faptul că deasupra, în spatele curţii care nu depăşea două mii de metri pătraţi, se ridica drept pe verticală, dealul din pământ şi piatră. Configuraţia terenului nu-ţi da posibilitatea să cultivi legume, înclinaţia lui fiind foarte accentuată.  
- Radu, aici la părinţii tăi parcă eşti la munte, îi şopti Adriana logodnicului. Câtă verdeaţă şi câtă frumuseţe! Cum cobori la stradă dai cu ochii de Dunăre. Ce altă frumuseţe mai vrei decât ce-i aici la voi?  
- Mai lipseşte una.  
- Da? Care?  
- Tu!  
- Oo... Mulţumesc.  
- Sper să te aduc cât mai des aici şi să te simţi ca şi când ai fi la munte, cum singură spui.  
- Acum toamna când totul încă mai este verde, este foarte plăcut. Bănuiesc că iarna este dezolant. Doar Dunărea mai poartă cu ea viaţa, atât în adâncuri, cât şi la suprafaţă, când trec vapoarele.  
- Da, ai dreptate. Iarna nu prea ai ce face în Rasova, dar viaţa localnicilor este aici din moşi - strămoşi, aşa cum ţi-am spus când intram în comună, de peste o mie opt sute de ani.  
Când au ajuns în faţa uşii, mama lui Radu le ieşise în întâmpinare.  
- Parcă mi s-a părut mie că se aude vorbindu-se, dar eram cu ochii pe oalele mele. Nu am găsit pe nimeni să-mi taie o orătanie, cu toate că am tot strigat pe la vecini, începu ea să se jeluiască. Niciun bărbat nu s-a nimerit să fie pe acasă. Noroc că a trecut un flăcău cu bicicleta şi cu nişte undiţi în spate şi el m-a descurcat, altfel rămâneam cu porumbaca ne tăiată şi nu aveam ce vă pune pe masă.  
Se repezi să-l ia de braţ pe soţul său şi să-l ajute să se aşeze pe o canapea rezemată de peretele holului unde intrară.  
- Sărut mâna mamă. Uite că ţi-am adus în loc de o persoană aşteptată de dumneata, două. Am auzit că ai făcut o supă cu tăiţei de casă cum numai la dumneata am mâncat şi că nu are cine să o mănânce, aşa că vorba românului, la plăcinte înainte, după aceea vom mai vedea noi cum va fi.  
- Cine-i frumoasa asta? Întrebă ea privind-o admirativ pe Adriana.  
- Viitoarea voastră noră. Nu te bucuri?  
- Mânca-te-ar mama de scumpă, cum de te-a păcălit mutul ăsta? Credeam că nu-l mai văd însurat şi la casa lui.  
- Ce faci mamă, mă critici în faţa viitoarei dumitale noră, să te pui bine cu ea de pe acum?  
- O, bătu-te-ar norocul. Parcă este prea frumoasă ca să fie adevărat. Spune tu fata mamii, nu am dreptate? Unde te-a găsit?  
- Am fost colegi de facultate, îi răspunse Adriana emoţionată de primirea gazdei.  
- Aha, vă cunoaşteţi de ceva ani buni.  
- Da mamă, ne cunoaştem şi de aceea ne-am logodit.  
- Logodit? Când asta? Întrebă ea nedumerită.  
- Acum câteva luni.  
- Şi nouă de ce nu ne-ai spus? Continuă ea interogatoriu pe un ton arţăgos.  
- Mamă, acum sunt alte reguli, nu ca pe timpul vostru. Vezi mai întâi dacă rezistă relaţia şi abia atunci începi să baţi darabana[ A bate darabana = a divulga, a da în vileag un secret; a bate toba. DEX] prin lume.  
- Aşa o fi mamă, dar eu zic că tot trebuia să ne spui, nu mai ne făceam atâtea griji că rămâi holtei[ Bărbat necăsătorit, burlac, celibatar. DEX] până la adânci bătrâneţi.  
- Uite că acum ai scăpat de grija asta. Dar hai cu supa aia mai repede că leşin de foame. Nimeni nu a mâncat dintre noi pe ziua de astăzi.  
- Dar ce crezi că eu am avut timp? N-am băgat de aseară niciun dumicat[ Bucată mică ruptă dintr-un aliment, atât cât se bagă o dată în gură; îmbucătură. DEX] în gură. Zău că pot lua anafură, uite, asta mi-e sfânta cruce, mai zise ea închinându-se. Imediat aşez masa şi vă ostoiesc foamea una, două  
[ A (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma. DEX]  
- Ce-ai gătit femeie aşa special pentru noi? Hai să zicem că de domnişoară nu aveai habar, cum nici eu nu auzisem, că tot astăzi am aflat de ea la spital, dar de noi doi ştiai că ajungem acasă până în prânz.  
- Cum bine spunea şi Radu, am făcut o supă cu tăiţei de casă. Am fiert toată pasărea odată să iasă supa gustoasă, iar felul doi un ostropel. Aoleo, poate domnişoarei nu-i va place, că miroase a usturoi, se agită bătrâna, ducându-şi mâna la gură a nemulţumire.  
- Spuneţi-mi Adriana. Nu vă faceţi probleme, îmi place ostropelul. Fac şi eu uneori.  
- Mă bucur atunci. Radu, ia adu tu vesela şi tacâmurile din dulap, până văd eu dacă nu cumva s-a răcit mâncarea, că oprii focul de vreo jumătate de ceas.  
- Cum să se răcească mamă aşa de repede?  
- Eu ştiu? Zic şi eu aşa.  
- Eu cu ce vă pot ajuta? Întrebă Adriana.  
- Taie pâinea dacă poţi, dacă nu aşează tu farfuriile şi tacâmurile, iar Radu că-i bărbat taie pâinea în locul tău. Aşa-i normal în casa omului. Bărbatul taie pâinea şi mămăliga. Noi aşa am pomenit la părinţi. Hai moşule, treci la masă. Ştii doar unde îţi este locul.  
- M-aş spăla un pic pe mâini. Vin doar din spital şi pe acolo forfăie microbii mai ceva ca la coteţul găinilor.  
- Hai mă tată şi tu! Îl luă Radu la rost. Chiar aşa crezi? Ar însemna ca pacienţii să plece mai bolnavi decât au venit.  
- Fac ei curat, dar crezi că bolnavii păstrează curăţenia? Sunt fel şi fel de oameni prin saloanele alea, mai spuse bătrânul şi se îndreptă uşor spre o uşă ce a stat tot timpul închisă, de unde Adriana a tras concluzia că aveau apă curentă în casă, deci şi baie.  
Nici nu trecură cinci minute de când s-au apucat cu aşezarea celor necesare servitului prânzului, că au şi apărut pe masă farfuriile umplute ochi cu o supă din care ieşeau aburii şi înotau steluţele de grăsime prin ele.  
- Ce faci mamă? O interpelă Radu pe mamă-sa. Le umpli ochi de parcă le-ai da de pomană? Dacă mai vrem ne mai punem, nu le umple până-n gură, că se verse şi ne pătăm hainele.  
- Ei lasă, că nu vă pătaţi voi. Uite că m-am emoţionat şi eu văzându-mi viitoarea noră. Nu vezi ce slabă este. Să mănânce bine, să mai pună ceva carne pe oasele sale. Eu nu vreau să am o noră slăbănoagă, să zică vecinii când o văd că o ţii numai cu apă şi pâine.  
- Acum fiecare are bani şi cumpără ce-şi doreşte şi ce pofteşte, mamă nu-i ca la voi la ţară, mănâncă numai ce-i dă femeia la masă.  
- Ziceam şi eu aşa, ca să scap de gura ta.  
- Că prea des te cert.  
- Dacă vii rar, asta este. Noroc că acum l-ai adus pe taică-tău, altfel cine ştie când te mai vedeam.  
După servitul supei, bătrânul i-a spus lui Radu de unde să aducă o sticlă cu vin.  
- Dar tată, plecăm mai spre seară şi nu pot conduce dacă am băut.  
- Lasă că nu pleci diseară. Aveţi unde dormi. Sunt camere destule.  
Radu se uită spre Adriana, ridicând din sprâncene întrebător. Ea îi răspunse ridicându-şi umere a semn că "tu ştii". El îi făcu semn cu degetul spre tavan, adică vor înnopta la mansardă. Ea confirmă din cap. Aceste lucruri fiind stabilite, plecă după sticla cu vinul natural al tatălui. Aveau părinţii lui câteva sute de butuci de viţă, undeva pe o colină.  
- Doar nu vrei să pleci aşa de repede. Ce te grăbeşti atâta, îl luă la rost gazda pe Radu. După ce că vii de două - trei ori pe an acasă, te mai şi grăbeşti. Nu faceţi logodna şi acasă cu noi?  
- Ha, ha, ha, începu Radu să râdă vesel.  
- Şi? Aţi stabilit data nunţii? Îl luă ea în continuare la întrebări, când a revenit cu sticla în mână.  
- Nu mamă, că nici noi nu ştiam cum merg treburile.  
- Ce vrei să spui?  
- Ce să spun! Când l-am văzut pe tata în ce situaţie este, nu ne-am mai gândit la nuntă, ci la altceva.  
- La înmormântare, hai? Interveni şi tatăl lui Radu.  
- După cum erai, nu prea gândeam că scapi. Vezi cum te păzeşti!  
- Mda, nu a fost uşor.  
- Ştiu, că doar eram mai mult în spital decât la serviciu.  
- De unde să ştiu eu! Îi răspunse bătrânul, iritat de afirmaţia feciorului.  
- Nu ai cum să ştii că erai aerian. Pluteai deja spre celălalt tărâm. Noroc cu profesorul că ţi-a rupt biletul de transfer.  
- Hai Radu, nu-l mai necăji, interveni şi Adriana, jenată de faptul că iubitul ei devenea cinic faţă de situaţia destul de neplăcută a tatălui său.  
- Lasă-l că ştiu că-i nepăsător faţă de tot ce i se poate întâmpla. Dacă nu se păstrează, nu va dansa la nunta noastră.  
- Chiar, interveni mama lui Radu. Unde vreţi să face-ţi nunta, aici sau la oraş?  
- Mamă, nu facem o nuntă propriu zisă, cum o înţelegi dumneata.  
- Dar cum?  
- Stabilim o dată, mergem să facem cununia civilă la Casa Căsătoriilor, apoi mergem la un local cu cei mai apropiaţi şi cu asta basta.  
- Cum şi la popă nu?  
- Ce are popa cu fericirea noastră?  
- Măi mamă, o căsătorie fără să fie făcută şi la biserică, nu-i căsătorie adevărată. Noi aşa ne-am pomenit din moşi, strămoşi.  
- Acum nu toţi mai procedează aşa. Când mergi la tribunal, preşedinta de complet nu te divorţează mai greu dacă eşti cununat şi la popă faţă de cei care nu sunt.  
- Apă-i dragule, de ce te mai cununi dacă vrei să divorţezi?  
- Vorba vine.  
- Mie îmi place de Adriana, aşa că, să nu mai vină vorba. Părinţii tăi unde locuiesc Adriana?  
- Au decedat amândoi. Tata când eram studentă şi mama mai de curând, acum aproape doi ani.  
- Dumnezeu să-i odihnească. Deci eşti singură? Mai ai rude? Continuă ea s-o chestioneze.  
Adriana începu să-i povestească atunci cum s-a cunoscut cu Radu în facultate şi cum s-au reîntâlnit după mai mulţi ani, apoi cum a ajutat-o la decesul mamei sale, dar mai ales îi spuse că nu-şi cunoaşte rudele şi nici nu intenţionează să le găsească.  
- Bătrâna când auzi că fiul ei a ajutat-o la necaz, ridică ochii şi-l admiră din priviri, gândindu-se la faptul că este băiat bun dacă a avut grija ei când avea mai multă nevoie de sprijinul cuiva.  
- Şi până la urmă când v-aţi gândit să vă cununaţi? Că doar nu vreţi să trăiţi în necinste cum se întâmpla tot mai des.  
- Nu-i în necinste mamă, când există dragoste, interveni Radu. Când doi oameni se iubesc, nu mai au nevoie de nimic în afară de iubirea lor.  
- Da, dar...  
- Lasă-i femeie în pace, replică şi tatăl, că au dreptate. Cu ce-i încălzesc o hârtie? Le ţine cumva de foame? Le plăteşte facturile? Aşa au hotărât aşa vor trăi, ce treabă ai tu cu ei?  
- Of, cu vremurile astea...  
- Nu-ţi face griji mamă că vom scoate şi hârtia pe care ţii mata neapărat s-o vezi. Poate că de revelion vom face şi cununia, să le facem pe toate odată. Mai scutim de-o cheltuială.  
Adriana când auzi propunerea lui Radu să se căsătorească de revelion, simţi cum un fior îi trecea prin inimă.  
- "Aşa de repede"? Se gândi ea fără să vrea, cu teamă că-şi va pierde atât de curând libertatea de a face ce doreşte, fără să depindă de altcineva.  
- Ha, ha, ha, izbucni mamă-sa veselă la auzirea vestii. De când ai ajuns aşa de econom? Nu prea te ştiam pe când erai mai tinerel.  
Bătrânul se încruntă şi o privi mai puţin prietenos pe femeia lui, panicând-o.  
- "Cine ştie ce mi-o mai zice când vom rămâne singuri". Îi era cam teamă de el ştiindu-l iute la mânie.  
- "Acum şi-a găsit să-l critice pe fecior, de faţă cu fata asta? Ce impresie poate să-şi facă despre el", se gândi bătrânul nemulţumit de afirmaţia soţiei sale.  
Se închină şi se retrase ieşind anevoie de la masă, îndreptându-se spre dormitorul lor.  
- Mulţumescu-Ţi Ţie Doamne că ne-ai săturat şi astăzi, spuse el închinându-se de zor, părăsind încăperea.  
- Da, dar să n-o uiţi pe mama în rugăciunea ta, că ea ne-a gătit ce v-a dat Dumnezeu, îl tachină Radu.  
- Aşa o fi. Mulţumesc femeie pentru gustoasa mâncare. Chiar că-mi era dor de un prânz adevărat, nu ca cel din spital.  
- Atunci ai grijă de sănătatea ta şi mănânci numai ce-ţi găteşte mama. Adi, ce zici de o plimbare de recunoaştere a zonei? Să vezi curtea, să vezi Dunărea de pe malul ei? O întrebă Radu pe iubita lui.  
- Chiar simt nevoia de mişcare după atâta mâncare.  
- Ha, ha, ha, că mult ai mai mâncat, fata mamii. Şi un copil mânca mai mult ca tine.  
- Aşa sunt obişnuită.  
- Să ai grijă de băiatul meu, să nu-l ţii flămând că nu mai am altul şi mai târziu când n-om mai putea, cine ştie dacă nu vom avea nevoie de el?  
- Lăsaţi că nu se pune problema meselor, ci al timpului disponibil pentru servitul lor. Doar la cină ne mai întâlnim şi la micul dejun, în restul timpului suntem amândoi la muncă.  
- Vă cred mamă. La ţară este altfel. Noroc că noi nu avem pământ ca să-l cultivăm. Cumpărăm totul ca şi voi la oraş, de la alţii care locuiesc sus pe deal şi au curte unde pot cultiva legume.  
Sunt şi magazine în sat. Altfel ce ne-am fi făcut acum la bătrâneţe? Nu mai avem puterea să muncim pământul. Pe cel de la câmp l-am dat în arendă. Creştem şi noi câteva păsări şi atât, că astea îşi fac de lucru singure prin iarba din curte. Le mai arunci un pumn de boabe şi cresc singure.  
- Sărut mâna pentru masă. Mi-a plăcut şi a fost foarte delicioasă. Nu am mai mâncat aşa ceva de pe când trăia biata mamă, mai spuse şi Adriana ridicându-se de pe scaun.  
- Dumnezeu s-o odihnească. Mă bucur că ţi-a plăcut. Cât o-i mai putea, vă voi mai face când veţi mai veni acasă. Sper ca tu să-l aduci mai des aici. Mi-ai zis că-ţi place la noi. După el, cred că n-ar mai veni aşa curând. Mâine am să vă gătesc peşte, că doar suntem pe malul Dunării.  
- Mulţumesc. Sărut mâna. Da, este adevărat, îmi place cum staţi şi mai ales curtea şi poziţia casei faţă de Dunăre.  
Radu îşi mai turnase în pahar din vinul roşu părintesc, în care săreau băşicuţe ca la apa minerală. Ridică paharul, îl îndreptă în dreptul ochilor privind cum fierb bulele de oxigen în el şi-l dădu repede peste cap, ridicându-se de la masă, însoţind-o pe Adriana.  
Ieşiră pe terasa din faţa casei. Fură întâmpinaţi de adierea unui vânticel ce se juca zglobiu printre frunzele copacilor plin cu fructe, ca un năstruşnic de copil, pus pe şotii.  
Fluturi albi, brodaţi pe aripi cu franjuri negre,  
se alergau printre petalele florilor cultivate pe ambele părţi ale scării din beton. Culegeau în scurtul lor popas polenul ce-l mai găseau şi imediat porneau spre o altă floare. Erau ca într-un continuu joc al zânelor, într-o pădure fermecată. Da, parcă întreaga curte era o pădure fermecată, atât de încântată era de priveliştea întâlnită în grădina viitorilor săi socri.  
Îşi aminti cu plăcere de prima sa vizită la ţară, la bunici. Era la fel de fericită. Simţea din nou cum aerul curat îi oxigenează nu numai plămânii, cât mai ales creierul. O revigorează şi o deconectează de la toate frământările ce nu i-au prea dat linişte în ultimul timp. Noroc că şi-a găsit refugiul în muncă şi nu a mai putut să se gândească la situaţia sa ingrată. Începea să se simtă fericită aici în mijlocul naturii reale. La fericirea sa era martora şi Dunărea care curgea nepăsătoare spre marea sa dragă, leagăn şi loc de scaldă al copilăriei sale.  
Merele din pomi erau coapte şi multe dintre ele căzuseră pe jos. Mai existau cu rod în micuţa livadă, peri şi pruni. Dunărea se zărea printre ramuri cum îşi plimba neobosită bogăţia spre întâlnirea cu marea cea mare, prin cele trei braţe ale sale.  
Radu o privi atent şi îi observă schimbarea culorii din obrajii iubitei.  
- Îţi place aici?  
- Da, este minunat. Îmm şi ce aer şi ce miros de parfum simt!  
- Poate de la crizantemele mamei cultivate lângă malul din spatele casei.  
- Da? Are şi aşa ceva?  
- Câte vrei. Vom lua la plecare un buchet şi aşa se vor ofili peste câtva timp. Apropou, ce, nu-ţi place data propusă pentru căsătorie? Vrei mai curând, sau mai târziu?  
- Nu, nu mă deranjează. Ce importanţă are când va fi? Mai curând sau mai târziu, tot o vom face, nu?  
- Mi-a venit să spun de revelion, pentru că atunci toată lumea vrea să petreacă şi dacă tot este un eveniment unic al anului, de ce să nu fie şi pentru noi o zi unică, de care să ne amintim mereu cu plăcere?  
- Bine Radu, aşa rămâne. Nu mai este prea mult până atunci, doar două luni, aşa că de pe acum trebuie să ne punem ordine în viaţă şi s-o îndreptăm spre un drum comun.  
- Ce mare ordine trebuie făcută?  
- Nu ştiu că nu m-am gândit până acum la asta. Cu munca, cu locuitul...  
- Cu serviciul nu avem nicio problemă. Deocamdată fiecare îşi vede de afacerile sale. Dacă vom hotărî să ne unim firmele, atunci vom hotărî de comun acord la timpul respectiv. Dacă nu vrei să stăm la tine în apartament, atunci vând garsoniera şi fac credit ca să cumpăr unul.  
- Ei, asta-i bună! Şi cu apartamentul meu ce să fac? Cum să-l vând când acolo m-am născut şi de el mă leagă toate amintirile? Acolo este de fapt toată viaţa mea.  
- Tocmai, asta spuneam şi eu. Este destul de spaţios pentru două persoane la început... continuă el zâmbind, insinuând că ar exista şi posibilitatea ca numărul membrilor să crească, dacă de comun acord asta şi-ar dori.  
- Lasă că ne ajunge apartamentul meu şi nu ai de ce să vinzi garsoniera, mai ales că au scăzut preţurile. Nu-ţi cere de mâncare şi cât să-i plăteşti taxele şi întreţinerea vom găsi noi bani.  
- Ha, ha, ha. Nici chiar aşa de săraci sper să nu ajungem.  
- Vom vedea pe parcurs cum ne vom descurca şi Adriana se îndreptă cu faţa spre el, îl cuprinse în braţe şi îl sărută drăgăstoasă.  
- Iată că ne-am logodit şi de faţă cu părinţii tăi, iar sărutul meu a fost ca un da spus cu toată căldura sufletească.  
- Pentru că eu nu am răspuns la întrebarea divinităţii dacă te doresc de soţie, prin acest sărut mă angajez inclusiv în faţa lui Dumnezeu şi al Dunării, singura noastră martoră, că te voi iubi pentru totdeauna, răspunse şi Radu la momentul de tandreţe oferit de logodnica sa.  
- Mulţumesc şi mă încred în promisiunile tale. Acum hai să-ţi văd comuna. Doar începând de astăzi voi avea şi eu rude în Rasova, nu? Cred că vor fi singurele pe care le cunosc, de altele nu mai ştiu nimic.  
Porniră să coboare treptele ce duceau spre poartă şi ajunşi în stradă, ieşiră la plimbare, însoţiţi  
de zgomotul apei ce-şi urma cursul milenar prin poarta casei părinteşti a lui Radu. Era drumul cel începuseră cu adevărat împreună. Pornea de aici de la malul Dunării şi cine ştia unde şi când se va termina.  
 
SFÂRŞIT  
 
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA - ROMAN IN LUCRU - FINAL DE ROMAN / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1584, Anul V, 03 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!