Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1550 din 30 martie 2015        Toate Articolele Autorului

CAT DE MULT TE IUBESC.... - ROMAN - CAP. XVII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
17. Coşmarul adevărului 
  
Fă pace cu trecutul, ca să nu-ţi încurce prezentul. 
  
Inginerul-şef a plecat la atelierul auto să vadă ce maşină este disponibilă pentru a merge la Mangalia la spital. Era IMS-ul, aşa că s-a urcat în el şi i-a indicat destinaţia şoferului. La spital a dat imediat de Săndica. Era în salonul de reanimare, sub supravegherea directă a medicului de gardă de la Urgenţe. Îşi revenise din comoţia cerebrală suferită în urma căzăturii şi loviturii la cap de pardoseala magaziei, însă tot în stare de amnezie, aşa că prea multe nu a putut afla despre cum s-a întâmplat accidentul. 
  
Medicul de gardă l-a asigurat că nu există niciun pericol să aibă vreun hematom, însă nu-i putea garanta după cât timp va ieşi din starea de amnezie. Putea să fie şi într-o săptămână cum putea să dureze şi luni de zile. Deocamdată va fi transferată în salon la Secţia Interne, unde trebuie să o vadă şi un medic specialist neurolog. La radiografie nu a apărut nici un hematom sau eventuale leziuni ale creierului. 
  
Din discuţia inginerului-şef cu Săndica, acesta nu a putut afla decât că tânăra a intrat în magazie şi apoi nu mai ştie nimic. I-a povestit subordonatei sale că a fost găsită de inginerul Axinte în stare de inconştienţă şi adusă urgent la dispensar cu şareta, apoi cu salvarea la spital. Cel care i-a asigurat primul ajutor, a fost doctorul Ţigănuş şi tot el a chemat şi salvarea să o transporte de urgenţă la spital. 
  
Când a auzit numele lui Viorel, Săndica parcă a avut o tresărire şi creierul său s-a acoperit cu o ceaţă densă. Îşi amintea vag că parcă l-ar fi văzut în magazie, dar nu era sigură, lucruri ce i le-a relatat şi inginerului-şef, derutându-l şi mai mult. Dacă ea l-a văzut, înseamnă desigur că şi el a observat intrarea fetei în magazie. Atunci de ce neagă că ar fi ştiut că este în magazie? 
  
– Nu ştiu precis, însă parcă era şi el în biroul lui nea Ion. Cu nea Ion m-am întâlnit pe drum şi nu avea cum să lase magazia deschisă dacă nu era cineva în ea. Şareta lui Viorel era la uşa magaziei. Îmi amintesc precis. 
  
– El spune că era în birou, nu neagă acest lucru, însă specific cu vehemenţă că nu te-a văzut când ai intrat, ci că a auzit doar căzătura şi ţipătul tău şi atunci a ieşit să vadă dacă nu cumva a intrat nea Ion în magazie sau altcineva şi aşa a dat de tine în stare de inconştienţă. 
  
– Îmi pare rău, mai mult nu-mi amintesc. Şi pentru mine este o enigmă cum s-a întâmplat să mă împiedic şi să cad pe spate de m-am lovit la cap. 
  
Săndica la fel de nedumerită a fost şi atunci când a fost dusă în salon şi când să se schimbe în ţinuta de spital, spre ruşinea şi nedumerirea sa, s-a trezit fără chiloţi. Ştia precis că nu pleacă niciodată aşa de acasă. Nici cel puţin fără sutien, dar fără chilot? Cum de nu-i mai are pe ea? Tocmai de aceea a întrebat atât sora cât şi infirmiera dacă ştiu ceva despre dispariţia lor. I s-a spus că aşa a fost adusă cu salvarea. 
  
Trebuie să stea de vorbă cu doctorul Ţigănuş să afle mai multe de la el. 
  
A văzut că şi bluza este sfâşiată şi murdară în zona nasturilor de la piept şi nu credea că în cădere avea de ce să se agaţe ca să se rupă. 
  
– Domnişoară, aşa aţi fost adusă. Credeam că nu obişnuiţi să purtaţi. Am mai întâlnit la fetele tinere, mai ales că este vară încă. 
  
Săndica era contrariată şi spera că va afla răspuns la nedumerirea sa, când se va întoarce acasă. Până atunci a rugat o infirmieră să-i cumpere alţi chiloţi de la magazin, dându-i banii necesari şi indicaţii asupra mărimii, culorii şi calităţii. 
  
La fel de nedumerit era şi inginerul-şef, care a promis că va aduce după-amiază toate actele necesare internării subordonatei sale. 
  
Cum să nu o vadă Axinte intrând în magazie, dar să audă căzătura? 
  
Aici era ceva neclar. Credea că ceva se întâmplase între cei doi. Ori fată nu vrea să povestească, ori nu-şi mai aduce aminte într-adevăr de cele întâmplate. La plecare i-a lăsat nişte bani şi s-a despărţit de ea, promiţându-i că va reveni curând. 
  
În cadrul colectivului de specialişti şi de conducere a C.A.P.-ului se făceau tot felul de supoziţii asupra accidentului Săndicăi. Exista ceva care îi făcea să nu creadă varianta povestită de Viorel. Cum să te împiedici aşa din senin oricât de neatent ai fi? Şi chiar dacă te-ai fi împiedicat, tot poţi să te fereşti în cădere sau să previi o cădere şi o lovire violentă de pardoseală. 
  
Viorel era conştient că nimeni nu era convins sută la sută de cele povestite de el. Inclusiv Ramona, şi aceasta o simţea prin modul în care îi răspundea şi după cum îl privea cu neîncredere. Îi vorbea din ce în ce mai rar şi numai dacă era necesar. 
  
Ramona s-a hotărât să facă o cercetare personală asupra cazului. 
  
Simţea că ceva nu este în regulă cu soţul său şi parcă a început să desluşească semnificaţia mai multor gesturi şi comportări din partea lui faţă de Săndica, la care nu a dat importanţă până acum. Nu dorea să fie considerată paranoică, aşa că a preferat să nu le ia în considerare deocamdată. 
  
A plecat la magazia de uruială să-l întâlnească pe magazine care să-i explice ce ştie şi ce crede despre accident. Era un accident de muncă şi, cum ea era şefa Săndicăi, în caz de alte cercetări pe linie de protecţia muncii, nu dorea să fie trasă la răspundere nevinovată şi în necunoştinţă de cauză. 
  
– Nea Ioane, ia spune-mi cum s-a întâmplat cu accidentarea tovarăşei ingineră Nicolescu? 
  
– Nu ştiu, tovarăşa Axinte. Eram plecat la moară. M-a trimis soţul dumneavoastră să văd dacă au terminat de măcinat ce le-am trimis pentru sectorul dumneavoastră. 
  
– Şi soţul meu unde era? 
  
– Eu l-am lăsat în magazie, în biroul meu. 
  
– Pe tovarăşa ingineră ai întâlnit-o? 
  
– Da, ea venea la magazie să vadă dacă mai avem făină de oase, chiar am vorbit cu dumneaei, apoi eu mi-am continuat drumul la moară şi ea s-a dus la magazie să numere sacii. Nu m-a crezut că avem suficientă deocamdată. 
  
– Cât ai întârziat la moară? 
  
– Ceva mai bine de o oră. Când am revenit, magazia nu era încuiată şi nimeni nu mai era în ea. Soţul dumneavoastră era plecat şi nici tovarăşa ingineră nu mai era. 
  
– Şi nu ai observat nimic deosebit în magazie? 
  
– Atunci nu. Când am auzit de accident, m-am uitat prin magazie şi am văzut o mică pată de sânge pe pardoseală şi un sac de uruială căzut, plus ceilalţi deranjaţi, nu mai erau cum i-am lăsat eu. 
  
– Şi cum ţi-ai explicat aceasta? 
  
– Nu am găsit niciun răspuns la nedumerirea mea. 
  
– Bine, nea Ioane. Dacă te mai întreabă cineva, sper să dai aceleaşi explicaţii. 
  
– Normal că aşa voi spune. Ce altceva să mai spun? 
  
– Nu ştiu. Dumneata poate ştii ce altceva poţi spune. 
  
Ramona a părăsit magazia şi avea de gând ca, atunci când va termina ziua de muncă, să-i facă o vizită particulară doctorului Ţigănuş. Poate el o va lămuri, poate ştie mai multe despre accident. 
  
Nea Ion nici gând să-i spună şefei de fermă ce ştie el şi mai ales ce crede că s-a întâmplat între cei doi. Ori a fost o întâlnire amoroasă şi, fără să vrea s-a întâmplat necazul, ori Viorel a violat-o pe ingineră. Ultima variantă i se părea cea mai plauzibilă. De ce să ascundă chiloţii fetei într-un sac cu uruială dacă era cu voia ei amorul? Poate că era o întâlnire premeditată între cei doi, de l-a trimis inginerul pe el aşa dintr-o dată la moară. Atunci de ce a mai venit Viorel să-l prevină să nu spună nimic dacă cineva întreabă despre accident? Asta a fost. Viorel s-a dat la tânăra fată, aceasta nu a vrut, s-au luptat între ei şi atunci ea s-a împiedicat şi a căzut cu el deasupra sa de s-a lovit cu aşa forţă de ciment. 
  
Când şi-a terminat programul, Ramona nu l-a mai sunat pe Viorel ca de obicei să plece împreună acasă, dacă nu are altceva de făcut peste program. S-a dus direct acasă la doctorul Ţigănuş. L-a găsit pe acesta trebăluind prin grădină. Stătea într-o casă naţionalizată, al cărui proprietar era deportat, fiind considerat chiabur şi, mai ales, că făcuse parte din Garda de Fier, formaţiune politică legionară interzisă de regimul comunist imediat ce au venit la putere. 
  
– Bună ziua, domnule doctor. Ce mai faceţi? Vă recreaţi prin muncă? 
  
– Da, mai fac câte ceva. Leg tomatele de araci. Uite ce rod frumos au. A... dar pe dumneata nu te interesează legumicultura. 
  
Doar zootehnia.... 
  
– Ba mă interesează şi agricultura. Dacă nu ar fi ea cu ce mi-aş hrăni animalele? 
  
– Ai dreptate. Stai să-ţi culeg câteva roşii frumoase să-ţi faci o salată la cină. 
  
– Nu pentru salată am venit în vizită la dumneata. Vreau să-ţi cunosc părerea asupra accidentului Săndicăi. Cum eu îi sunt şefă, nu vreau să am probleme pe linie de protecţia muncii în cazul unei anchete, mai ales că doar a venit din concediul de odihnă şi nu a apucat să-şi semneze fişa. Cine se gândea la ce se poate întâmpla? 
  
– Ce să-ţi spun, doamna Axinte! Eu ştiu ce să se fi putut întâmpla şi cum s-a întâmplat de fapt? 
  
– Cum, nu aveţi nicio părere? Doar dumneavoastră aţi fost cel care i-a acordat primul ajutor? 
  
– Eu pot să-ţi spun cum a ajuns la mine. De ce a ajuns aşa, nu pot să-ţi spun. Poate ne va povesti chiar ea când se va întoarce. Dar nu ţi-a povestit soţul? 
  
– De la el nu am putut afla mai nimic. Mi-a spus că aşa a găsit-o şi a adus-o de urgenţă la dispensar cu şareta. Cum s-a întâmplat spune că habar nu are. 
  
– Atunci aşa este cum a povestit el. Eu ce pot spune mai mult? 
  
Doar că era în inconştienţă şi am făcut din punct de vedere medical ce era necesar în asemenea cazuri. I-am acordat primul ajutor şi am chemat salvarea. 
  
– Asta o ştiu şi eu. Doream să dezleg nişte semne de întrebare. 
  
– Şi care ar fi acelea? 
  
– Cum poate un om în toată firea să se împiedice de ceva care nu îi stătea în cale? 
  
– Asta nici eu nu ştiu. De aceea este bine ca să revină Săndica şi să ne povestească ea singură filmul accidentului său. 
  
– Bine atunci, domnule doctor, vă mulţumesc pentru tomate. Sunt deosebit de frumoase. 
  
– Şi la fel de gustoase. Le-am hrănit doar cu îngrăşământ natural. 
  
Nimic chimic. Doar sunt medic şi cunosc efectul chimicalelor asupra organismului. 
  
– Din nou vă mulţumesc şi vă rog să mă scuzaţi că v-am întrerupt recreerea productivă. 
  
– Nu-i niciun deranj. La revedere. 
  
Săndica se simţea din ce în ce mai bine. Îi dispăruseră durerile de cap şi nu mai avea ameţeli, efecte ale comoţiei cerebrale. Doar când se ridica brusc din pat simţea cum se învârte camera cu ea, însă şi aceasta din ce în ce mai rar. Era de zece zile internată în spital şi nu reuşise să mai ia legătura decât cu cei din partea C.A.P.-ului care veneau să o viziteze în timpul zilei. Într-o zi a venit şi Ramona în calitate nu neapărat de şefă a sa, ci de colegă. Aşa a aflat că a căutat-o Mircea la telefon. Când i s-a spus de accidentul său stupid, a lăsat vorbă că va veni cât de curând să o viziteze şi să afle care este starea sa de sănătate. 
  
Oricât s-a străduit Ramona să descâlcească firul accidentului său, nu a reuşit, deoarece Săndica nu-şi amintea nimic. Îi repeta doar că s-a întâlnit cu nea Ion magazionerul care mergea la moară şi că a intrat în magazie să vadă dacă are suficientă făină de oase, aşa cum au stabilit amândouă. 
  
– Bine, dar când ai intrat în magazie, era cineva acolo? Întrebă cu insistenţă Ramona. 
  
– Nu ştiu nimic. 
  
– Viorel era în magazie? 
  
– Nu-mi amintesc. De ce întrebi? 
  
– El spune că era în biroul magazionerului, verifica registru de intrări – ieşiri. Cum de nu v-aţi văzut unul pe celălalt? 
  
– Eu nu-mi amintesc dacă era sau nu. 
  
– El spune că te-a descoperit când a auzit bufnitura produsă de căderea ta pe pardoseală şi un ţipăt. Chiar aşa de tare trebuia să se fi auzit? Dar cum de nu a auzit uşa când s-a deschis la intrarea ta în magazie? 
  
– Uşa era între deschisă, nu a fost nevoie să împing de ea să facă zgomot. 
  
– Oricum, tot trebuia să te vadă, chiar dacă nu ai făcut zgomot. 
  
– De ce nu-l întrebi pe el. Eu s-ar putea să-l fi văzut că doar biroul este aproape de uşă, însă nu-mi amintesc nimic. M-am trezit pe un pat de spital, cu mari dureri de cap, tulburări de vedere şi ameţeli, conectată la o pungă de glucoză sau ser fiziologic, ce o fi avut în ea, şi gheaţa sub ceafă. 
  
– Acum cum te simţi? 
  
– Au mai dispărut din ameţeli şi durerile de cap, însă încă nu s-a făcut lumină în mintea mea. Doar frânturi de amintiri au început să-mi apară şi multe semne de întrebare. 
  
– Ce anume? 
  
– Sunt de ordin personal. Când a telefonat Mircea? 
  
– Ieri, de aceea m-am grăbit să te anunţ. Am fugit încoace că avea maşina treabă în Mangalia şi aştept să vină să mă ia de la spital. 
  
Avem o grămadă de probleme şi acum singură este mai greu de rezolvat. 
  
– Ce se aude cu şedinţa consiliului? 
  
– La şedinţa de partid nu s-a aprobat postul suplimentar de inginer, mai ales că este nevoie în continuare şi de cineva care să-ţi preia sarcinile cu monta şi toată lumea este supărată. Oamenii simpli nu ştiu cu ce probleme ne confruntăm noi. Pe ei îi interesează să coste cât mai puţin. 
  
– Deci când ies din spital trebuie să-mi fac bagajele? Măcar nu am putut lua legătura cu cei de la Dorobanţu. Dacă va veni Mircea am să-l rog pe el să telefoneze la I.A.S. să vorbească cu directorul că vin la ei. 
  
– Sincer îmi pare rău. 
  
– Nu-i nimic. Poate acest rău în aparenţă se transformă în bine pentru mine. Acolo am s-o iau de la început şi cu experienţa căpătată aici, sper să mă descurc. 
  
– Fără îndoială te vei descurca. Eşti o bună specialistă. 
  
– Încă mă doare capul, însă sper că dacă va veni Mircea, să-mi facă externarea. 
  
– Dar poţi suna la birou şi aranjez să trimită I.M.S.-ul după tine. 
  
– Voi vedea cum procedez atunci. 
  
– Atunci te las să te odihneşti. Poate se va face lumină în această necunoscută care se cheamă accidentul tău. 
  
– Şi eu doresc acest lucru mai mult ca toţi. 
  
– Am plecat. Te pup. Pa. Să ai grijă de tine şi să revii cât mai curând. 
  
– Doar să-mi iau lucrurile şi lichidarea. De stat nu mai stau chiar dacă se aprobă postul. M-am hotărât să mă întorc lângă ai mei. 
  
Prefer să o iau de la capăt decât să stau acolo ca şi când cuiva i s-a făcut milă şi a acceptat să schimbe postul meu din tehnician în inginer zootehnic. Mă simt deja jignită. 
  
– Faci cum crezi că este mai bine pentru tine. Ce pot să spun eu? Decât că ne vei lipsi şi ca colegă cât şi ca prietenă. 
  
După ce Ramona a plecat de la spital, la fel de nedumerită asupra accidentului după cum a venit, în schimb foarte mulţumită că va scăpa de pericolul prezenţei sale şi ca femeie şi ca posibilă rivală la postul de şef de fermă, Săndica încerca din răsputeri să-şi pună ordine în gânduri. 
  
Reluă în gând filmul zilei când s-a întâmplat totul. Oare pentru a câta oară? Îşi amintea ce a discutat cu Ramona de dimineaţă, apoi cu magazionerul, cum a intrat în magazie şi s-a dus în capătul unde erau depozitaţi sacii cu făină de oase, cum i-a numărat şi când s-a întors să plece, parcă l-a văzut pe Viorel lângă ea, însă nu era sigură. 
  
De faptul că a văzut şareta lângă magazie nu i-a mai spus Ramonei şi că l-a văzut în biroul magazionerului citind ceva. Mai departe nu ştia ce s-a întâmplat şi de ce nu mai avea chiloţi pe ea. Să fi profitat Viorel că era inconştientă şi să o fi violat-o? Oare să fie în stare de asemenea faptă? Spera să nu creadă despre el aşa ceva. Când va ajunge acasă, neapărat va trebui să stea de vorbă atât cu magazionerul, cât şi cu doctorul Ţigănuş. Ei trebuie să ştie ceva sau cel puţin să bănuiască asupra modului cum s-au întâmplat lucrurile. 
  
Aşa a prins-o somnul. Se simţea obosită după vizita Ramonei şi mai ales când a aflat vestea că postul său depindea acum de şedinţa de consiliu care putea trece peste hotărârea comuniştilor din organizaţia de partid pe colectiv. 
  
Nu putea să nu citească în vocea Ramonei parcă o satisfacţie când i-a povestit că nu au fost de acord să-i transforme postul din tehnician în inginer. Şi-a dat seama că nu este agreată de şefa sa actuală şi că s-ar simţi mai bine dacă ar dispărea din viaţa lor. Poate că a sesizat ceva din comportamentul lui Viorel faţă de ea sau a auzit că a vizitat-o acasă când s-a întors de la facultate cu diploma de inginer în buzunar. 
  
Săndica a avut un somn agitat. Visul său era ca un coşmar. 
  
Parcă îl vedea pe Viorel cum vrea să o prindă în braţe şi să o sărute cu forţa. Parcă avea nişte dinţi mari cum a văzut prin cărţi desenaţi vampirii şi o ameninţa că vrea să o muşte pentru a-i suge sângele. Se zbătea să scape din mâinile sale şi el o ţinea strâns şi încerca s-o muşte de gât. Şi totul parcă se întâmpla în magazia lui nea Ion. Se luptau printre sacii cu uruială. Striga la Mircea şi acesta nu o auzea să vină să o scape din mâinile lui Viorel. Mai mult, parcă Mircea fugea de ea. Viorel era fioros, chiar odios, cum îi străluceau ochii şi cum avea părul vâlvoi pe cap. Era transpirată toată, cu vocea sugrumată şi când s-a trezit, lângă ea se afla atât asistenta, cât şi doctorul care îi făcea o injecţie pentru liniştire. 
  
– Ce s-a întâmplat, domnişoară? Ne-ai speriat pe toţi cu ţipetele dumitale. Ai avut vreun coşmar? 
  
– Da... am visat urât. Nici nu doresc să-mi amintesc ce. 
  
– Cred că după ce vă fac externarea, ar trebui să vă consulte şi consilieze un doctor psiholog. Există ceva în subconştient care deocamdată nu vrea să se limpezească. Din punct de vedere medical, nu mai există niciun pericol. La radiografie, din nou, nu s-a observant nicio modificare sau prezenţa vreunui hematom. Vă trebuie câteva zile de linişte şi uşor, uşor, să vă reluaţi activitatea de zi cu zi. Cu timpul poate se va lămuri şi cazul accidentului dumitale. 
  
– Mă bucur, domnule doctor. Sper să aflu şi eu cum s-a întâmplat totul. Am mai avut un coşmar cam cu aceeaşi temă în noaptea de înaintea accidentului, cu acelaşi personaj ca actor principal. 
  
– Ce s-a întâmplat, de fapt? 
  
– Vă rog să mă scuzaţi că nu vă pot spune, este ceva legat de viaţa mea personală, pe care nu este cazul să o fac publică. 
  
– Mă rog, dumneata ştii mai bine. Oricum în două-trei zile poţi părăsi acest pat, pentru a reveni între ai dumitale. 
  
– Ai mei sunt ceva mai departe şi sper să revin lângă ei cât de curând. 
  
– Desigur, aşa să faci. Atunci şi creierul se va odihni şi poate se va ridica ceaţa care nu lasă să iasă adevărul la suprafaţă. Bun, acum te las să te odihneşti cu adevărat după efectul injecţiei şi să fii cuminte, să nu ne mai creezi emoţii. 
  
Îngrijorat de starea sănătăţii iubitei sale, Mircea se hotărî să se urce în tren şi să se oprească direct la spitalul din Mangalia. Mai trebuia şi să revină în Dobrogea să-şi ia bagajul de la gazdă şi transferul de la Secţia Învăţământ a Regiunii Constanţa. 
  
O găsi liniştită, slăbită şi nedumerită. Cu un buchet generos de crizanteme albe în mână intră în salonul iubitei sale, chiar dacă mai era puţin până la vizita de dimineaţă a medicului. Plecase cu noaptea în cap numai să fie cât mai repede lângă Săndica. Accidentul iubitei îl marcase şi îl nedumerise. Cum putea să se accidenteze aşa de stupid? 
  
– Bună, iubito, îi spuse Mircea sărutând-o uşor pe buze. Erau prea mulţi ochi care îi priveau, aşa că se limitase doar la atât. Cum am aflat de acest nefericit accident, am şi plecat spre tine. Cum te simţi? 
  
– Mai bine fizic, nicio îmbunătăţire din punct de vedere mental. 
  
Nu-mi este nimic clar ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. 
  
– Să sperăm că în timp te vei reface totul se va limpezi. Ce spun martorii sau cei care s-au implicat în aducerea ta la spital? 
  
– Că m-au găsit căzută în magazie în stare de inconştienţă. Nimic altceva. 
  
– Deci nu există un martor ocular care să vadă cum s-a întâmplat totul? 
  
– Nu. 
  
– Când te externează? 
  
– Dacă ai venit tu, poate astăzi. Am aflat de la Ramona, care a trecut pe la mine, despre intenţia ta de a veni la spital. 
  
– Cum să nu vin? Păcat că am aflat aşa de târziu. Eram îngrijorat de ce nu mai dai niciun semn de viaţă şi am telefonat la tine la birou. Aşa am aflat de accident şi am plecat încoace cât am putut de repede. 
  
– Dar asta s-a întâmplat acum trei zile când a fost Ramona aici şi tu deja ai aflat cu o zi înainte de accident. De ce nu ai putut veni mai repede dacă îţi păsa de mine? spuse Săndica supărată pe Mircea. 
  
– Am avut de alergat pentru transferul meu la Galaţi. Mi-am găsit post de profesor la un liceu aproape de casă. 
  
– Bravo! Şi până acum nu ai putut să-mi spui? Sau ţi-a fost jenă să o faci ştiind că mă laşi de izbelişte în Dobrogea, iar singură, răbufni fata indignată. 
  
– Vorbeşte te rog mai încet, se uită la noi pacienţii cum ne certăm. 
  
– Dar noi nu ne certăm, dragule, că nu avem de ce. Fiecare are viaţa sa, fără obligaţii faţă de celălalt, spuse ea abia abţinându-se să nu izbucnească în plâns. 
  
– De ce vorbeşti aşa? Am rugat-o pe mama să se intereseze de un post şi pentru tine când am hotărât să rămân acasă. Face cercetări unde poate găsi un post de inginer zootehnist. Să sperăm că se rezolvă. 
  
– Cred că nu mai este nevoie. Mi-am găsit post la mine în regiune, la câţiva kilometri de comuna mea. Dacă nu mă grăbesc să-l ocup, s-ar putea să-l pierd şi nu mai am rezerve financiare să stau fără serviciu, iar dacă mă duc la Călăraşi la Secţia Agricolă, cine ştie prin ce coclauri mă aruncă. 
  
– Bine, când vine medicul la vizită îţi ceri externarea şi mai vorbim acasă. 
  
Între cei doi prieteni care înainte abia aşteptau să se vadă şi să se iubească, acum se instalase o stare tensionată, destul de jenantă. 
  
Fata, în subconştientul său, îl considera vinovat de toate întâmplările sale din ultima vreme, mai puţin de succesul cu susţinerea examenului de stat şi obţinerea diplomei de inginer. 
  
Mircea era surprins că Săndica nu s-a mai manifestat la fel de iubitoare ca înainte, chiar dacă se afla pe un pat de spital. Nu trebuie să-i reproşeze lui că doreşte să nu mai revină în Dobrogea şi să rămână lângă familia sa, cum de fapt la fel doreşte şi Săndica – să se mute cu serviciul cât mai aproape de familia ei. 
  
Uşa se deschise şi şeful de secţie însoţit de tot alaiul său de asistente intră la vizită. 
  
– Bună ziua, cum vă mai simţiţi astăzi? Sunt probleme? 
  
Dumneavoastră cine sunteţi? puse el când îl zări pe Mircea. Nu ştiţi că există un program de vizite? 
  
– Sunt prietenul domnişoarei şi am venit să o însoţesc acasă. Sper să-i faceţi externarea. 
  
– Da? Bine atunci, aşteptaţi, vă rog, afară până se termină vizita şi voi vedea ce voi hotărî în privinţa domnişoarei cu comoţia cerebrală. 
  
– Bine, voi aştepta afară. Mă scuzaţi. 
  
– Ia spuneţi, domnişoară, cum vă mai simţiţi? Mai persist ameţelile şi durerile de cap? 
  
– Nu, domnule doctor, mai rar şi numai atunci când mă ridic repede. 
  
– Poate fi alta cauza, nu neapărat urmările accidentului. Ia să văd cum stai cu tensiunea. Binişor. Şi rana la cap s-a închis frumos, cum nu vă tundeţi zero, nu există pericolul să vi se vadă semnul rămas după căzătură, încercă el să glumească. 
  
– Şi? Sunt şanse să plec astăzi? Am probleme mari de rezolvat, nu vreau să-mi pierd postul, pe care abia l-am găsit, din cauza spitalizării. 
  
– Nu din cauza spitalizării domnişoară, ci din cauza urmărilor acestui nefericit şi stupid accident care v-a transformat dintr-un om normal în unul amnezic. Putea să fie şi mai rău: să deveniţi o legumă pur şi simplu pentru toată viaţa. 
  
– Poate cu timpul se va rezolva. Am înţeles că în urma unei consilieri cu un psiholog, se poate să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. 
  
– E posibil, e posibil, răspunse doctorul care avea tendinţa de a repeta cuvintele în timpul unei conversaţii 
  
– Bine, atunci, mă pregătesc de plecare acasă. 
  
– Desigur, desigur, astăzi puteţi pleca, dar neapărat vă rog să daţi o mare importanţă odihnei şi să urmaţi tratamentul prescris. 
  
– Bine, domnule doctor, desigur. Este şi interesul meu să mă refac cât mai repede. 
  
– Peste o oră să mergeţi la biroul de externări pentru a vă ridica biletul de externare. 
  
– Mulţumesc. 
  
După trecerea vizitei, Săndica se schimbă de ţinuta de spital şi se duse împreună cu Mircea să-şi facă externarea. Nu avea bagaj. 
  
Numai cu buchetul de flori în mână, Săndica şi Mircea se îndreptau spre gară pentru a lua autobuzul din staţie. 
  
După douăzeci de minute de mers cu autobuzul, în staţia din centrul comunei s-au despărţit. Mircea a mers să-l caute pe directorul şcolii să-i semneze transferul, apoi la gazdă să-şi strângă bagajul. 
  
Poate mâine se va afla în trenul spre Galaţi, părăsind Dobrogea pentru totdeauna în calitatea sa de locuitor cu viză de flotant, revenind doar ca turist pe litoral, când va putea şi va avea chef de o baie în mare. 
  
Săndica se îndreptă spre gazda sa. Trebuia să se întâlnească şi cu doctorul Ţigănuş, să afle ceea ce o frământa cel mai mult pe ea: în ce situaţie a fost adusă de Viorel la dispensar. Aşa că a lăsat bagajul în cameră şi, cum nu erau gazdele acasă, a plecat spre dispensarul comunal. A aşteptat să fie consultaţi toţi cei care erau la rând, chiar dacă o rugau să intre înaintea lor. Se vedea că acum toată comuna ştia de accidentul său. 
  
– Bună ziua, domnule doctor. 
  
– Bună ziua, Săndica. Gata ţi-au făcut externarea? Mă bucur că mai vizitat. Cum te simţi? 
  
– Iată că am înviat din morţi. Am înţeles că atunci când am fost adusă la dumneavoastră eram mai mult moartă decât vie. 
  
– Da, nu erai în cele mai fericite clipe din viaţa ta. 
  
– Cum am fost adusă, domnule doctor? Eu am suferit o amnezie totală şi nu ştiu nimic din momentul accidentului. Este o perioadă complet opacă: oricât mă străduiesc să aflu ce s-a întâmplat, nu reuşesc. 
  
– Vrei să-ţi dau un sfat părintesc, că pot să-ţi fiu ca un tată ca vârstă. 
  
– Desigur, de ce nu? 
  
– Lasă să rămână neclară acea pată opacă de care vorbeşti. Dacă se face lumină în ea, s-ar putea să nu-ţi placă ce vei afla. 
  
– Pe ce vă bazaţi sfatul domnule doctor? 
  
– Am o bănuială, nu o certitudine. 
  
– Pot vorbi cu dumneavoastră sincer, doar sunteţi medic. Eu m-am trezit la spital cu bluza ruptă în zona pieptului şi fără chilot pe mine. Nu plec niciodată fără lenjeria intimă şi bluza mea era în regulă când am intrat în magazie, impecabil de curată şi, mai ales, întreagă. 
  
– Tocmai de aceea nu-i bine să se facă lumină în memoria ta. La mine aşa ai fost adusă de către domnul Axinte şi mi-am pus aceeaşi întrebare. El a spus că aşa te-a găsit şi aşa te-a adus direct la dispensar. 
  
– Deci este ceva neclar în legătură cu Viorel vreţi să spuneţi? 
  
– Eu nu spun nimic, nefiind martor la ce s-a întâmplat în magazie. Vreau să îţi pun totuşi o întrebare tranşantă. 
  
– Vă rog... 
  
– Există ceva între voi de domeniul intimităţilor? 
  
– Nu, nimic până acum şi nici nu văd de ce ar fi şi în viitor. El este căsătorit, soţia lui îmi este colegă şi eu am un prieten, pe care îl iubesc şi sper să mă iubească şi el. 
  
– Asta am vrut să ştiu. Îmi pare rău că nu am recomandat în fişa de trimitere la urgenţă un control ginecologic. 
  
– Ce vreţi să spuneţi? Este posibil să fi fost violată? Atunci când m-am accidentat? 
  
– Este posibil, aşa se explică şi lipsa chilotului. Dacă nu s-a întâmplat cu voia ta, înseamnă că a fost un viol. Cum de te-ai accidentat nu pot spune. Sunt doar supoziţii că v-aţi luptat între voi şi în timpul luptei să fi căzut şi să te fi lovit cu capul de cimentul pardoselii din magazie. 
  
– Cum poate face aşa ceva Viorel? Eu îl ştiu de un familist serios. 
  
– Aceasta este părerea mea. Totuşi te puteai accidenta şi din cauza unei pierderi subite de calciu şi în urma ameţelii să fi căzut ca cei bolnavi de epilepsie, fără control asupra mişcărilor. Dacă tu vrei să faci cercetări mai amănunţite, este problema ta, însă eu te sfătuiesc să le laşi aşa cum sunt. Dacă nu poţi face dovada după atâta timp, te faci de râs în comună şi le distrugi şi căsnicia celor doi Axinte. Să ştii că şi Ramona a venit să mă tragă de limbă, dar nu i-am spus nimic până nu am stat de vorbă cu tine. Nici ea nu este clar lămurită cu tot ce s-a întâmplat în magazie şi dacă totuşi s-a întâmplat ceva între voi cu adevărat. Doar bănuieşte. 
  
– Vă mulţumesc, domnule doctor, pentru lămuririle date. Poate mă vor ajuta să fac lumină în întunericul existent în memoria mea referitor la acest caz. 
  
– Ţi-am spus ce să faci. Lasă totul acolo în întuneric! Şi dacă vei reuşi să reconstitui evenimentele, la ce-ţi va folosi să le faci publice? 
  
Ziceai că ai un prieten şi că vă iubiţi. Crezi că te va mai iubi ştiind că ai fost victima unui viol? Mereu se va întreba dacă a fost viol sau aţi dorit-o amândoi, dar accidental ai căzut şi te-ai lovit la cap. Este mai bine să alegi răul cel mai uşor de suportat dintre două rele. 
  
– Bine, atunci mă bazez pe discreţia dumneavoastră. 
  
– Noi am jurat să nu dezvăluim secretele pacienţilor. Este ca la preot când ascultă o spovedanie. Ce ar face un psiholog dacă ar face publice problemele pacienţilor săi? Stai fără grijă, ce am vorbit noi doi, aici rămâne. 
  
– Mulţumesc. Atunci plec acasă să-mi pregătesc şi eu bagajul. 
  
– Unde pleci? 
  
– Acasă la ai mei, în Ialomiţa, pe lângă Călăraşi. 
  
– Cu atât mai bine. Odată cu plecarea ta, apele se liniştesc şi cazul accidentului se va uita cu timpul. 
  
– Sper. La revedere, domnule doctor, şi, din nou, vă mulţumesc pentru readucerea mea la viaţă. Vreau s-o iau de la început la mine acasă, lângă familia mea. 
  
– Cel mai bine. Succes şi numai bine! La revedere! 
  
Săndica părăsi cabinetul bătrânului doctor Ţigănuş cu inima sfârtecată de un cuţit. Deci este posibil ca Viorel să-şi fi pus în practică ameninţarea sa că nu va scăpa aşa uşor de el şi a violat-o în magazie. Barem de nu ar rămâne şi cu alte urmări în afara amneziei. 
  
Să rămână gravidă. Asta i-ar mai trebui. Chiar că ar fi culmea ghinioanelor ce s-au abătut asupra sa începând cu perioada liceului când a fost deflorată de un coleg beat după o reuniune tovărăşească ce a avut loc la liceu. A acceptat să-l însoţească acasă la el, nu avea cum să mai ajungă la internat la o oră aşa de târzie din noapte. După acea deflorare, a trebuit să treacă mult timp până a început să simtă plăcerea actului sexual. De fapt nu prea a mai contat ce simţea ea. 
  
Singurul care a făcut-o fericită şi de care s-a simţit iubită, a fost Mircea şi acum, dacă ar afla de eventualul viol al lui Viorel, desigur că şi-ar schimba părerea despre ea. Nu ştie nimic despre trecutul său şi nici nu a întrebat de el. De ce să-l îndepărteze? Poate că totuşi o iubeşte cu adevărat. Este mai bine să asculte sfatul doctorului Ţigănuş, mai ales că va rămâne în comună doar cât să-şi facă lichidarea, să-şi ia transferul la Dorobanţu şi să plece. Nu are ce regreta prin plecarea sa. Aşa scapă şi de obsesia lui Viorel pentru ea. 
  
Viorel stătea cu frica în sân. Îşi va reveni Săndica şi îl va reclama sau va tăcea? Totul depindea de ea. Avea asigurări de la doctorul Ţigănuş şi de la magaziner că nu vor spune nimic, care să trezească suspiciuni. Şi-a dat imediat seama că Ramona nu-l crede şi a aflat despre acţiunea sa întreprinsă pe cont propriu de a descoperi adevărul. Dacă până acum nu l-a luat la rost, înseamnă că nu a aflat nimic. Era conştient de ce însemna gestul său necugetat. Putea să înfunde puşcăria pentru mulţi ani şi, desigur, se ducea de râpă nu numai cariera sa profesională, dar şi familia sa. 
  
Aşa cum a stabilit cu Mircea, după ce a mâncat ceva, Săndica s-a îndreptat spre sediul C.A.P.-ului pentru a-i anunţa că doreşte să-şi facă lichidarea şi, dacă sunt de acord, să-i elibereze un document de transfer în interesul serviciului la I.A.S. Dorobanţu. Oricum trebuia să specifice în actul de lichidare cât a lucrat şi ce a lucrat aici. L-a găsit pe preşedinte stând de vorbă cu secretarul de partid, Andrei Boboc. Au început să se scuze amândoi de faptul că în şedinţa de partid membrii de partid nu au fost de acord cu postul său, dar poate se rezolva la şedinţa consiliului de conducere. 
  
– Mulţumesc nu mai este nevoie, doresc să plec acasă. Am nevoie de odihnă şi să mă îndepărtez de aceste locuri. Ai mei sunt în vârstă şi au nevoie de prezenţa mea zilnică lângă ei, aşa că vă rog să-mi aprobaţi cererea de transfer în interesul serviciului la I.A.S. Dorobanţu şi să mi se facă lichidarea la zi. 
  
– Ne pare rău că pleci de la noi, dar te credem că este în interesul tău să te retragi aproape de casă. 
  
– Vă mulţumesc. Aş dori ca mâine să plec definitiv din comună. 
  
Sper că pot ridica actele şi salariul de dimineaţă. Am un tren spre Bucureşti şi trebuie să-l prind. 
  
– Desigur, stai fără grijă, chiar acum dau dispoziţie să-ţi calculeze drepturile băneşti. Şi cum te mai simţi? Ţi-ai amintit cum s-a întâmplat accidentul? 
  
– Încă nu, dar sper să se întâmple cât mai curând, de aceea doresc să mă detaşez de toate acestea şi să merg lângă ai mei. Mi s-a recomandat odihnă totală o perioadă de timp. Mai am zece zile de concediu medical, de care vă rog sa ţineţi cont la întocmirea actelor de lichidare. 
  
– Îţi dorim însănătoşire grabnică. 
  
– Mulţumesc! şi fata îşi luă la revedere de la cei doi conducători ai colectivului. 
  
A doua zi, cu actele în poşetă şi cu geamantanul în mână, Săndica se despărţea de iubitul său în Gara Feteşti. El a preferat să meargă pe un traseu ocolitor prin Bucureşti, numai pentru a o însoţi pe Săndica până la Feteşti, unde trebuia să schimbe trenul către Călăraşi. Putea să fie ultimul lor drum făcut împreună. Cele câteva clipe cât au stat îmbrăţişaţi pe peron li s-au părut o eternitate. Se vor mai vedea oare vreo dată? Aici s-ar putea să aibă loc despărţirea a două destine, ce s-au intersectat pentru două luni de zile, într-o comună dobrogeană. Ce le va mai oferi destinul pentru viitor? Vor mai avea un viitor comun sau atât le-a oferit viaţa să guste dintr-o iubire tumultoasă şi plină de promisiuni? Aşa că atunci când trenul care i-a adus până aici, s-a pus în mişcare, Mircea a sărit pe scara vagonului cu mâna ridicată spre a-i face semnul ultimului sărut. Au apucat doar să-şi promită că vor ţine legătura după ce fiecare îşi rezolvă problema cu serviciul. Era bine să lase o pauză între aceste multitudine de evenimente survenite în viaţa lor. Cu acest tren s-au despărţit poate definitiv două destine care puteau rămâne unite pentru o viaţă întreagă. Nici unul dintre ei nu era convins că se vor mai vedea aşa de curând şi că mai pot să-şi spună: cât de mult te iubesc. 
  
Ajunsă acasă, Săndica s-a bucurat de o primire aşa cum se aştepta. Ambii părinţi erau acasă. Tatăl său nu stătea prea bine cu sănătatea şi a renunţat să mai meargă la colectiv câteva zile. Când au auzit că fiică lor, în sfârşit, a hotărât definitiv să rămână acasă cu ei, s-au bucurat nespus de mult. Bătrânul, uitând de sănătatea sa şubredă, a şi luat-o spre magazie să scoată o sticlă cu vin, însă ambele femei i-au tăiat entuziasmul refuzându-l. 
  
Ducând bagajul în camera sa, Săndica a revenit să povestească părinţilor despre planul său de viitor. Trebuia neapărat ca mâine să ajungă la I.A.S. Dorobanţu, pentru a-şi depune actele de studii şi pentru a lămuri cu directorul, statutul său de nou angajat. 
  
Mama sa se învârtea emoţionată în jurul fiicei, ştergându-şi lacrimile de bucurie cu poala şorţului. Nu-i venea să creadă că în sfârşit fata ei dragă s-a întors acasă după şase ani de când o tot vedea sporadic, în vacanţe sau în concediu, câteva zile de fiecare dată pe an. De data aceasta o va avea lângă ea şi vor avea timp să sporovăiască câte în lună şi câte în stele. Ca mamă care îşi cunoştea copila foarte bine, vedea că ceva nu era în regulă cu starea sa sufletească. 
  
– Ce-i, mamă? Parcă nu-ţi este bine. Eşti cumva bolnavă? Parcă nu-ţi sunt boii acasă. 
  
– Nu, mamă, nu am nimic. Acum nu mai sunt bolnavă. 
  
– Dar ce, fata mamii, ai fost cumva bolnavă şi nouă nu ne-ai spus nimic? 
  
– Da, mamă, am avut ceva probleme cu sănătatea, dar nu le mai am. 
  
– Ce-ai păţit, fata mamii? 
  
– Am avut un accident la serviciu. M-am împiedicat într-o magazie şi m-am lovit tare la cap, dar acum nu mai am nimic. 
  
Săndica nu putea să-i spună mamei sale ce a păţit cu adevărat, să nu o sperie şi mai tare. Nici ea încă nu ştia practic ce s-a întâmplat cu adevărat. Aştepta ca timpul să rezolve şi această necunoscută. 
  
– La ce ora mai trec autobuzele spre Olteniţa? întrebă ea să ştie pentru a doua zi cum să-şi organizeze plecarea la Dorobanţu. 
  
– Este unul care trece la ora şase dimineaţa, apoi altul la ora nouă şi tot aşa din trei în trei ore. Ultimul este la nouă seara spre Olteniţa. Înapoi spre Călăraşi, cu o ora şi jumătate diferenţă. 
  
– Vreau să mă spăl şi eu un pic, să mănânc ceva că nu am avut timp să mănânc nimic de dimineaţă, să mă schimb... 
  
– Imediat îţi încălzeşte mama tocăniţa de ceapă cu carne de pui. 
  
Şi-a prins o drăcoaică de puică piciorul în gard. Sărea mereu gardul în grădină şi râcâia printre brazdele cu salată şi, când am vrut s-o alung, şi-a prins piciorul între uluce şi a rămas beteagă, aşa că taică-tu i-a tăiat gâtul. 
  
– Bine, atunci merg să mă spăl un pic, să mă mai răcoresc şi între timp îmi pun şi actele ce-mi trebuiesc mâine, în ordine. 
  
– Numaidecât este gata tocăniţa că doar ce am mâncat şi noi. Încă este călduţă că nu-i făcută cu untură să se sleiască, mai ales că-i vară. 
  
– Bine atunci. 
  
– Să scot şi un pahar cu vin? o întrebă tatăl său. 
  
– Nu tată, că nu am chef de băut vin acum. Mă simt obosită după drum şi căldura din tren. 
  
– Nu mai stai şi tu câteva zile să te odihneşti? 
  
– Nu am stat destul, tată? Am fost la munte, am fost şi la voi, m-am odihnit, acum gata, la treabă. Ce vrei să pierd postul din dorinţa de odihnă? 
  
– Tu ştii, dar eu voiam să mai stăm şi noi de vorbă ca tată şi fiică... 
  
– Gata, nu mai plec de acasă, aşa că avem fiecare zi la dispoziţie pentru discuţii... 
  
– Aşa o fi, însă iar ai să vii seara obosită de muncă şi de navetă... 
  
– Cât fac cu autobuzul? Câteva minute şi cu munca sunt obişnuită, nu mai sunt domnişoara studentă, ci ditamai inginera cu experienţă. Îţi promit că vom avea timp de discuţii şi de un pahar cu vin când mă întorc de la muncă, în fiecare seară. 
  
– Bine, fata tatii. Să dea Dumnezeul cel Bun! 
  
Săndica s-a răcorit cum a putut la ligheanul cu apă rece, apoi a mâncat tocăniţa de pui, cu stufat din ceapă verde şi s-a pregătit să-şi ordoneze actele necesare pentru Dorobanţu. Trebuia să se scoale de dimineaţă, să nu piardă primul autobuz. Dacă îl pierdea, trebuia apoi să încerce să ajungă totuşi cu autostopul şi nu era încântată de această variantă. 
  
A doua zi la Dorobanţu nu-l găsi pe directorul general, fiind plecat la Călăraşi cu probleme de serviciu, însă era inginerul-şef care cunoştea problema cu angajarea sa. Când a citit diploma şi a văzut că era eliberată de câteva săptămâni, s-a uitat mirat spre Săndica. 
  
– Nu fiţi surprins că abia anul acesta mi-am susţinut examenul de stat pentru a-mi lua titulatura de inginer. Anul trecut am considerat că nu eram suficient de pregătită pentru tema aleasă şi am preferat să muncesc în calitatea de tehnician, ca în acest timp acumulând atât experienţă cât şi mai multe cunoştinţe, să-mi susţin cum trebuie teza. 
  
– Da, văd că aţi luat examenul cu nota maximă. Bravo! Nu este niciun impediment să vă angajaţi, aşa cum v-a spus şi directorul. Avem nevoie de entuziasmul tineresc, mai ales că puteţi să puneţi în practică tot ce ştiţi din timpul facultăţii în domeniu creşterii animalelor. 
  
– Deci sunt angajată? 
  
– Desigur. 
  
– Când trebuie să vin la muncă? 
  
– Din punctul nostru de vedere şi din acest moment. Aveţi nevoie de un timp tranzitoriu de odihnă? 
  
– Nu, am fost în concediul de odihnă şi sunt dornică să mă apuc de muncă. 
  
– Perfect. Atunci hai să vă arăt noul dumneavoastră loc de muncă şi să vă prezint colaboratorilor. Veţi răspunde de un lot de juninci de rasă, aduse cu mari sacrificii tocmai din Elveţia, pentru a îmbunătăţi rasele noastre autohtone. 
  
– Nu mă sperie nimic, este tocmai domeniul pe care îl cunosc cel mai bine. Doar în acesta am lucrat şi m-am specializat. 
  
– Bravo atunci! Deci nu vor fi probleme. Orice aveţi nevoie discutaţi cu mine sau în cel mai rău caz cu directorul. Nu aveţi alt şef intermediar. 
  
– Mă bucur că mi se acordă de la început atâta încredere. Sper să demonstrez că o şi merit. 
  
– Nicio îndoială că veţi demonstra. Iată aici vă este biroul. Când veţi veni mâine dimineaţă, veţi găsi în el tot ce vă trebuie şi ce nu va fi, vom completa pe parcurs. 
  
– Mulţumesc, domnule inginer-şef…. 
  
– Leonard Tudorache. 
  
– Eu nu mă mai prezint că ştiţi cum mă numesc. 
  
– Desigur, domnişoară Săndica. Aceştia vă sunt subordonaţii dumneavoastră. Inginerul-şef Tudorache îi prezentă îngrijitorii ce răspundea de padocurile unde erau ţinute junincile. 
  
– O să fiu nevoită să fac ceva schimbări pe aici. Nu prea îmi place cum sunt îngrijite viţelele şi nici spaţiu de plimbare văd că nu au, aşa că trebuie să vă solicit ca în faţa grajdului să construiţi un ţarc în care junincile să se plimbe libere în timpul zilei, când starea vremii le permite. 
  
– Bine, voi vorbi cu domnul director de propunerea dumitale. Mi se pare corectă. 
  
Săndica îşi luă la revedere de la inginerul-şef, veselă că are un serviciu unde ea este autonomă, fără şef direct, care să o şicaneze cu diverse pretenţii, doar pentru a-i demonstra că îi este superior ca funcţie. 
  
I-a explicat inginerului-şef că nu poate rămâne astăzi, pentru că nu avea echipamentul de lucru la ea. 
  
Ajunsă în şoseaua naţională, nu a mai aşteptat autobuzul. A făcut cu mâna primei maşini ce se îndrepta spre Călăraşi şi cum arăta „trăsnet”, ce şofer nu ar fi oprit pentru a o transporta câţiva kilometri? 
  
Acasă, bucuria angajării sale a fost sărbătorită cu un pahar rozaliu cu aromă de căpşunică, soiul de viţă predominantă în curtea tatălui său. Cum de data aceasta nu a mai uitat să-şi facă provizii de cafea, a făcut şi câte o cafea, să-şi răsfeţe părinţii care se mulţumeau cu surogatul din orz. 
  
– Bine, fata mamii, dar la ora asta mai bem cafea? La noapte o să stăm cu ochii înfipţi în tavan. 
  
– Lasă, mamă, că nu veţi păţi nimic. Vine el şi somnul la cât sunteţi voi de obosiţi după o zi de trudă prin curte. 
  
Atât Săndica, cât şi părinţii săi erau fericiţi. Vor avea grija unul celuilalt de acum încolo. Mama sa se va ocupa cu gătitul hranei, Săndica cu treburile gospodăreşti şi bătrânul său tată, cu ce putea şi el să mai facă. Gata, acum treburile casei erau împărţite, toată lumea mulţumită. După servitul cinei (aceeaşi tocăniţă de pui), Săndica a plecat să-şi pregătească lucrurile de care avea nevoie la noul său loc de muncă. 
  
Încă o mai încercau ameţelile şi durerile în zona unde primise lovitura, dar spera cu timpul să scape şi de acestea. Şi-a ales hainele de lucru şi câteva cărţi care o vor ajuta, mai ales cele care se ocupau cu descrierea soiului de taurine aduse în ferma de la Dorobanţu. 
  
Noaptea s-a trezit din somn leoarcă de transpiraţie. A avut un coşmar. Aşa a crezut ea la început că este, un coşmar, dar când s-a mai liniştit, cu lumina aprinsă, şi-a dat seama că a retrăit clipele petrecute în magazia de la C.A.P. 
  
Viorel apăruse din spatele său şi cu ochii injectaţi de furie, ca un disperat, se repezise asupra ei şi, oricât a ţipat ea şi l-a implorat să o lase în pace, el nu a auzit. Trăgea să-i rupă hainele de pe ea, o săruta pe obraz şi se lupta să-i prindă gura, dar cum ea se răzvrătea, nu reuşea. Cu mâna printre picioarele sale, trăgea să-i rupă chilotul şi atunci ea s-a împiedicat şi a căzut cu capul de ciment. În inconştienţa sa cauzată de puternica lovitură, a rămas întipărită furia de care a dat dovadă Viorel când a violat-o. A vrut să se răzbune pe ea şi pe Mircea. Nu putea să-l părăsească fără să fie şi a lui măcar o dată. Era obsedat de acest lucru şi de aceea a tăbărât asupra ei. 
  
Revăzând filmul întâmplărilor în somn, teama de urmările momentului se aşternu asupra sa. Dacă va rămâne însărcinată? Cum să-i spună lui Mircea că a fost violată de Viorel şi a rămas gravidă? 
  
O va mai dori ca iubită? O va mai iubi la fel ca înainte? Dar copilul ce statut va avea? De bastard? Îi va cere socoteală lui Viorel pentru fapta sa? Dar părinţii săi ce vor spune? 
  
Hotărî să-i scrie doctorului Ţigănuş pentru a-i cere sfatul. Era singurul în care avea încredere. Îi va povesti cum, în somn, i-a revenit memoria şi a aflat cum s-au desfăşurat evenimentele înainte de accidentarea sa. Stinse din nou lumina, dar până dimineaţa nu mai putu să adoarmă. Cum închidea ochii reveneau clare în mintea sa imaginile de coşmar petrecute în magazie, când a fost atacată şi violată sălbatic de Viorel. Spera ca doctorul Ţigănuş să-i dea sfatul care trebuie. Nu avea cu cine altcineva să se sfătuie şi nici părinţilor nu le putea povesti de necazul său, iar lui Mircea nici atât. 
  
A doua zi, Săndica şi-a luat postul în primire. A inspectat cu mare atenţie fiecare padoc şi animalele adăpostite în ele şi s-a declarat foarte nemulţumită de rezultatele inspecţiei. Animalele nu erau îngrijite cum trebuie, hrana era insuficient de bogată în calorii şi proteine, lipseau din ea elementele de bază pentru producerea sporului de greutate şi dezvoltării lor armonioase. De asemenea, se declară nemulţumită inclusiv de igiena din padocuri şi de faptul că animalele erau murdare. 
  
Convocă imediat toţi muncitorii ce-i avea în subordine şi le explică ce dorea să obţină de la ei. Cum majoritatea dintre îngrijitori erau bărbaţi, se arătară tare nemulţumiţi de măsurile luate de noua ingineră şi murmurau între ei, însă la atenţionarea că: „cine nu se conformează noilor reguli, pot să-şi caute un alt loc de muncă”, au lăsat-o mai moale cu murmuratul. 
  
De asemenea, Săndica a întocmit un alt reţetar de hrănire a junincilor şi un program de curăţenie în padocuri până va fi „lună”. 
  
Cum de unele elemente din noul reţetar era nevoie să se facă aprovizionarea, întocmi o listă cu ce avea nevoie imediat şi ce era de rezolvat în timp şi o înaintă inginerului-şef. 
  
Acesta se miră cât de multe probleme a ridicat tânăra ingineră şi, cum auzise şi despre muştruluiala salariaţilor din ferma de juninci, se declară mulţumit de debutul fetei, promiţându-i că le va da curs spre rezolvare imediat. 
  
Pe plan profesional, Săndica era foarte mulţumită. Avea autonomia de a-şi pune în practică toate cunoştinţele dobândite atât în facultate, cât şi la C.A.P. din Dobrogea. Pe plan personal era foarte speriată. Trecuse termenul la care trebuia să aibă ciclu şi acesta nu mai veni la timp. S-a mai întâmplat câteodată să întârzie, dar niciodată zece zile şi de aceea hotărî să dea o fugă până la Călăraşi la un ginecolog, să facă un control medical. Nu ştia ce să facă, să-I spună acestuia că a fost violată sau nu? Crede că îi va spune şi aşa nu o cunoştea ca persoană. Poate va primi şi un sfat ce să facă cu sarcina dacă este gravidă. 
  
Seara, când se retrase în camera sa, Săndica concepu o scrisoare foarte detaliata către doctorul Ţigănuş. Îi povesti cum s-au desfăşurat relaţiile dintre ea şi Viorel, cum s-au întâlnit o singură dată la Constanţa într-un restaurant şi i-a mărturisit că îi place ca bărbat şi cum el apoi a abordat-o în biroul ei de la C.A.P. şi s-a manifestat destul de violent, fără să mai aibă o altă întâlnire de la discuţia din restaurant sau o altă convorbire. I-a mărturisit că este atrasă de Mircea, profesorul de franceză, şi că au petrecut o săptămână împreună la Sinaia şi crede că amândoi sunt atraşi sentimental unul de celălalt. Săndica simţea nevoia de a-şi găsi un confident în vârstnicul doctor Ţigănuş. Îi povestea lucruri pe care nu putea să i le povestească propriei sale mame, fără să o îndurereze. 
  
I-a povestit filmul zilei în care a avut accidentul său şi îi cerea părerea despre cum să procedeze în continuare. Mai ales acum când i-a revenit memoria. 
  
Să-l reclame miliţiei şi procuraturii? Ce dovadă putea să aducă acum după atâta timp împotriva lui? Trebuia să meargă din nou în Dobrogea, să stea de vorbă cu magazionerul, care trebuia în primul rând să confirme că s-au întâlnit înainte de accident şi că i-a spus că Viorel se afla în magazie, la momentul intrării sale, să verifice dacă există sau nu suficientă făină de oase în depozit. 
  
În subconştientul său exista decizia de a-l aduce pe Viorel în faţa justiţiei, însă din punct de vedere sentimental, înclină să-l ierte pentru gestul său. Era conştientă că şi ea purta un dram de vină: îl provocase într-un anumit fel. Îi recunoscuse că-l plăcea şi că între ei s-ar putea crea un sentiment de dragoste. Poate şi de aici înverşunarea lui Viorel de a o avea chiar şi cu forţa, văzând că o pierde în favoarea lui Mircea. 
  
Dimineaţa, când plecă la serviciu, se grăbi să depună scrisoarea către doctorul Tigănuş la cutia poştală. Trebuia să găsească o modalitate de a ajunge la Călăraşi pentru a face o vizită la ginecolog în primul rând. Funcţie de rezultatul consultului putea contacta un psiholog sau un avocat. 
  
După inspectarea normală a sectorului de care răspundea şi corectarea deficienţelor, l-a căutat pe inginerul-şef, deoarece nu i-a sosit încă suplimentul de nutreţuri propuse pentru îmbunătăţirea meniului junincilor. 
  
Săndica i-a solicitat şefului său direct o deplasare la Călăraşi pentru întocmirea fişei medicale necesară la oricare angajare. Acesta a fost de acord, sugerându-i să meargă personal pentru a ridica de la depozite materialele solicitate pentru adaosul de hrană al junincilor, considerându-se în timpul serviciului în ziua respectivă, în plus i-a pus la dispoziţie şi mijlocul de transport necesar. Aceasta pentru că îi plăcuse cum a debutat tânăra ingineră în activitatea zootehnică de la I.A.S. Dorobanţu. 
  
Ziua următoare a fost plină de emoţii pentru Săndica. Trebuia să parcurgă în policlinică toate etapele unor analize medicale necesare angajărilor. Solicitase şi un control ginecologic. 
  
Ajunsă în faţa cabinetului de specialitate, emoţiile fetei creşteau cu fiecare pacient intrat la consult înaintea sa. Când i-a venit rândul să intre, parcă i s-au tăiat picioarele – o lua cu leşin. Parcă ar fi dorit să plece acasă, fără să mai intre. Doar vocea asistentei a trezit-o la realitate când şi-a auzit numele strigat: 
  
– Tovarăşa Niculescu Săndica! 
  
– Da, eu sunt. 
  
– Poftiţi, vă rog! 
  
– Mulţumesc! 
  
Intră în cabinet ca mielul la tăiere. 
  
– Ia să vedem, ce s-a întâmplat domnişoară? i se adresă doctorul, un bărbat înalt, robust, cu barbişon şi ochelari cu ramă aurită, privind-o pe deasupra ochelarilor. 
  
– Domnule doctor, nu ştiu ce poate fi, dar nu mai am ciclu menstrual de circa două săptămâni. 
  
– Sunteţi căsătorită? 
  
– Nu. 
  
– Aţi avut relaţii sexuale în această perioadă? Aţi fost răcită, aţi lucrat în curent? Trebuie să ştim care poate fi cauza. 
  
– Nu am fost răcită şi nici nu am lucrat în curent. 
  
– Atunci? Nu mi-aţi răspuns la restul întrebărilor. 
  
– Nu am avut relaţii sexuale, ci am fost violată acum aproape o lună de zile, în urma cărui viol am avut un accident. În timpul apărării împotriva violatorului, m-am împiedicat, am căzut şi m-am lovit cu capul de cimentul unei pardoseli. Contactul cu cimentul s-a soldat cu o comoţie cerebrală, însoţită de amnezie totală, o internare în spital de peste zece zile, amnezie din care abia de două zile mi-am revenit. 
  
– Tragic dacă se mai întâmplă asemenea fenomene în zilele noastre. Cine era violatorul? Văd că sunteţi ingineră. 
  
– Nu are importanţă acum cine, ci urmările acestui viol. De aceea sunt la dumneavoastră. Sunt sau nu sunt însărcinată? Asta este problema care mă frământă de nu pot dormi. 
  
– Acest lucru îl putem afla după consult, aşa că vă rog să vă pregătiţi şi să urcaţi pe masa de consult. 
  
După consultarea pacientei, în timp ce doctorul îşi scotea mănuşile şi se spăla la chiuvetă, cu un zâmbet larg pe faţă, o inform pe Săndica: 
  
– Domnişoară, bucuraţi-vă că nu aveţi decât o infecţie, o metroanexită, şi că nu sunteţi însărcinată, dacă se poate omul bucura când contactează o asemenea infecţie. Am să vă prescriu o reţetă pentru a vă vindeca de această afecţiune, altfel s-ar putea să nu mai rămâneţi gravidă niciodată. 
  
– Domnule doctor, mi-aţi luat o mare greutate de pe suflet. 
  
Desigur că voi urma tratamentul cu sfinţenie. Îmi doresc copii, dar numai în condiţiile unei căsnicii reuşite. 
  
– Şi ce veţi face cu violatorul? Îl veţi reclama? 
  
– Nu ştiu ce voi face, domnule doctor în viitor. Voi analiza care sunt avantajele şi dezavantajele unei asemenea acţiuni. Este vorba şi de reputaţia mea viitoare, de viaţa mea şi de ce se va întâmpla cu mine pe viitor. Credeţi că voi fi avantajată să mă aflu într-un proces de viol care poate fi contestat şi nu poate fi dovedit după atâta timp, neexistând niciun martor? 
  
– Sincer? Nu cred că ieşiţi decât cu avantajul moral că va fi pedepsit. Aceasta în cazul că va fi pedepsit. Imaginea dumitale, oricum, va fi tare şifonată pentru viitor. 
  
– Tocmai la aceasta mă gândeam şi eu domnule doctor. Mă bucur că am doar o infecţie, nu şi o povară pe care să o port nu numai eu toată viaţa, ci să o poarte şi un suflet nevinovat, ce s-ar naşte dintr-o violenţă. 
  
– Aveţi dreptate, domnişoară. Iată reţeta şi vă doresc numai bine. Vă recomand totuşi să consultaţi şi un specialist în psihiatrie, dacă veţi vedea că nu puteţi scăpa de coşmarul acestei nelegiuiri. 
  
– Vă mulţumesc. La revedere. 
  
– La revedere şi ai grijă de dumneata şi sănătatea dumitale, că eşti tânără şi frumoasă şi ar fi păcat să nu poţi da naştere unor copii la fel de frumoşi. 
  
– Vă mulţumesc. Am să ţin cont de sfat. 
  
Săndica părăsi optimistă cabinetul de ginecologie, îndreptându-se direct către prima farmacie din apropiere, pentru a face rost de tratamentul necesar. 
  
Desigur că în această situaţie se schimbă problemele situaţiei sale. Hotărî să-l sune pe Mircea pentru a-i povesti despre munca sa şi bucuria de a fi singura răspunzătoare de activitatea sa profesională, pe care dorea să o facă cât mai bine. 
  
Îl găsi acasă şi era bucuros că l-a sunat. Nu mai ştia nimic de ea de la despărţirea din gara Feteşti. Era fericit că primeşte veşti bune despre ea şi a invitat-o la Galaţi la sfârşit de săptămână, măcar să-I cunoască familia. Săndica i-a promis că se va gândi la această ofertă şi, cum se va ivi ocazia, se va urca în primul tren spre Galaţi. 
  
Încheind discuţia într-un ton optimist, declarând fiecare cât de dor îi era de celălalt, îşi luă la revedere, mult mai veseli decât erau înaintea acelui telefon. 
  
Se urcă în cabina camionului mult mai fericită acum decât a coborât şi i-a spus şoferului să meargă la depozitele de unde trebuia să ridice materialele solicitate. Nu mai conta acum ce sfat îi va da aliatul său nebănuit, doctorul Ţigănuş. Anticipa cam ce vor conţine acele sfaturi. Totuşi era mulţumită că mai ştie cineva de drama sa şi poate că într-o clipă de sinceritate, la o întâlnire ocazională, îi va reaminti lui Viorel fapta sa, de care credea că nimeni nu are habar. 
  
Erau trei care ştiau: Săndica, Tigănuş şi Ion, magazionerul. 
  
Sfârşitul volumului I 
  
Continuarea se regaseste in romanul DESTINE PARALELE. 
  
Referinţă Bibliografică:
CAT DE MULT TE IUBESC.... - ROMAN - CAP. XVII / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1550, Anul V, 30 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!