Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1545 din 25 martie 2015        Toate Articolele Autorului

CAT DE MULT TE IUBESC.... - ROMAN - CAP. XIV
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
14. Ciocăneşti – copilărie uitată  
 
Lucrurile nu sunt greu de făcut.  
 
Greu este să te pui în starea de a le face.  
 
Constantin Brâncuşi  
 
A trebuit să se despartă cu mare regret de cele şapte zile de basm petrecute la Sinaia, în apartamentul oferit de amabilul director al hotelului. Au vizitat până la urmă şi Predealul, au fost în drumeţie pe la cabana Diham de la Buşteni şi au renunţat la Braşov şi Poiană. Erau prea leneşi ca să se scoale aşa de dimineaţă să prindă trenul. Le trebuiau mai mult de o zi să viziteze numai Braşovul, dar să mai ajungă şi în Poiană, treisprezece kilometri de serpentine cu autobuzul luat de lângă Facultatea de Mecanică.  
Luni, ajunşi la Bucureşti Nord, Săndica a stat mai multe minute în braţele lui Mircea, neputând să se despartă de el. Nu ştiau dacă se vor mai vedea sau dacă vor mai trăi aceleaşi momente unice de dragoste împărtăşită ca în Sinaia sau la gazda lui Mircea.  
Cum trenul lui Mircea era garat la peron şi mai avea puţine minute până la plecare, Săndica l-a condus la tren. Ea rămânea să-şi ducă geamantanul la magazia de bagaje de mână şi apoi să plece cu dosarul spre Facultatea de Agronomie „Nicolae "Bălcescu”, pentru a se înscrie la examenul de stat. Mai era doar o săptămână şi se ţinea examenul. Era momentul de cotitură pentru viaţa sa. Până atunci va merge la părinţi, unde va mai revizui şi materialul care a stat la bazaîntocmirii tezei de absolvire. Tematica şi-a ales-o la recomandarea fostului său profesor care s-a bucurat şi de nurii şi tinereţea sa din plin, iar ea de favorurile oferite de acesta atât materiale cât şi la notare la examene. Aceasta se intitula: „Îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor de animale”. Fără ajutorul nimănui şi-a pregătit-o în timp, bucurându-se totuşi de materialele împrumutate de colaboratorii săi din Constanţa de la Centrul de Cercetare din Palas, de unde lua materialul seminal. Experienţa dobândită în producţie a fost factorul determinant în reuşita redactării tezei sale.  
Trenul lui Mircea se puse în mişcare. Oferindu-i un ultim sărut pasional, Mircea sări pe scara ultimului vagon, unde rămase până Săndica nu se mai vedea pe peron, apoi îşi căută locul său.  
Săndica se deplasă la prima magazie de bagaje şi porni apoi spre staţia de tramvai pentru a pleca spre facultate, unde nu a întâmpinat nicio piedică pentru depunerea dosarului. A fost necesar doar să completeze o cerere şi atât. Nici cel puţin recomandările de la partid şi administraţia C.A.P.-ului nu au fost obligatorii, totuşi le-a depus să fie în caz de ceva neprevăzut. Secretara i le-a primit la dosar.  
Rectorul şi conducerea de anul trecut se schimbaseră: cea existentă nu cunoştea nimic din dosarul său de „imoralitate” aşa că nu a întâmpinat nicio piedică de a se înscrie la examen. Mai mult, a aflat cu plăcere că avea dreptul să susţină chiar de două ori examenul fără a repeta anul, în cazul că nu-l lua din prima examinare. Spera să nu fie cazul repetării lui.  
Revenită la gară, şi-a luat bilet spre Călăraşi apoi de acolo cu autobuzul de Olteniţa a plecat spre Ciocăneşti, pentru a ajunge la părinţii săi.  
Bucuria bătrânilor săi părinţi a fost imensă când fiica lor a apărut în curte aşa pe neanunţate. Tatăl era prin grădină: mai lega ramurile viţei-de-vie care se aplecau la pământ din cauza greutăţii strugurilor. Peste o lună erau deja copţi şi buni de mâncat. Primii ciorchini, care se colorau în albastru – violet şi cu o poleială argintie pe boabă, apăreau pe la Sfânta Marie, pe 15 august, când mama sa culegea câţiva ciorchini şi îi ducea la biserică să-i citească preotul şi apoi să-i împartă la cei veniţi la slujbă. Aşa spera să obţină o recoltă bogată în toamnă, să plouă la timp, ca bobul să se umple de zeamă şi de zahăr.  
Mama era într-o magazie, curăţa boabele de pe un ştiulete de porumb să le arunce la păsări. Până să-i descopere care pe unde se afla, Săndica îşi lăsase deja bagajul în casa bătrânească. De fapt erau două corpuri de casă: casa mare, unde erau două camere cu intrare de pe o sală, şi casa mică, unde era şi bucătăria. Aceasta avea o singură cameră cu două paturi aşezate sub ferestrele de pe ambele părţi, unde dormeau părinţii săi atât vara cât şi iarna. Iarna camera se încălzea mai uşor de la plita zidită din ţăndări de olană lipite cu pământ galben, pe care şi găteau hrana de toate zilele.  
Prima a fost descoperită mama, care, din cauza întunecimii din magazie, nici nu a cunoscut-o. Credea că este vecina Lenuţa care avea să-i aducă nişte ouă. A avut rudele de la oraş venite în vizită şi nu avea suficiente ouă să le dea la fiecare, aşa că a luat de la ea câteva împrumut.  
– Sărut mâna mamă, spuse Săndica când se aruncă la pieptul mamei sale.  
Acesta era cât pe ci să cadă pe spate. Se împiedică de sacul cu porumb, ferindu-se fără să vrea din calea fiicei sale. Când şi-a dat seama cine este, a început să plângă de bucurie, sărutând-o cu toată dragostea de mamă care nu mai ştia nimic de copilul său.  
– Ţi-ai mai adus aminte şi tu, măi mamă, să mai dai pe acasă?  
Barem nu ai scris o scrisoare sau să dai un telefon la poştă, se găsea cineva să ne anunţe, că soseşti.  
– Am vrut să vă fac o surpriză şi de aceea nu v-am anunţat.  
– Da, dar au trecut atâtea luni fără să dai un semn de viaţă...  
– Uite că am venit acum şi stau la voi o săptămână încheiată.  
– Numai atât? Nu ţi-ai luat concediul?  
– Ba da, dar am mai avut şi alt program. Tata unde este? La câmp?  
– Nu... prin grădină, leagă viţa-de-vie. Are rod bogat şi ciorchinii atârnă o parte dintre ei de pământ. Stai să-l strig.  
– Lasă că merg eu la el, să-i fac şi lui o surpriză, când mă va vedea printre butucii de vie, să văd dacă mă recunoaşte.  
Mama sa se ştergea la ochi cu colţurile baticului viu colorat, cum se purtau prin satele ialomiţene. Nu-i venea să creadă că s-a întors fiica sa acasă, chiar dacă numai pentru o săptămână. Nu a mai văzut-o de la sfârşitul anului. Trebuia ca Vasile, soţul său, să prindă o raţă să o taie şi apoi ea s-o opărească, s-o jumulească şi să facă o supă şi un ostropel, cum îi plăcea Săndicăi, cu bucăţile de carne prăjite la ceaun. De fapt, mai mult fierte aşa în ulei, peste care turna mereu câte un strop de apă. I-o fi foame că doar vine de pe drum.  
Când a deschis poarta spre grădină, Săndica l-a zărit pe tatăl său aplecat printre butucii de vie. Ca să nu se sperie, când îl strigă, o făcu de departe.  
– Nea Vasile, ai câteva minute libere, spuse ea în glumă. Ştia că tatăl său nu prea vedea bine la distanţă şi cum venea şi dinspre soare, precis nu o va cunoaşte.  
– Care eşti acolo? întrebă tatăl său.  
– O fată rătăcită prin Dobrogea care a venit să vadă dacă s-au copt strugurii din Ialomiţa.  
– Tu eşti, tată? spuse bătrânul cu vocea sugrumată de emoţie.  
Parcă i se pusese un nod în gât. I-a recunoscut vocea, chiar dacă nu o putea vedea la faţă din cauza soarelui. Săndica se apropie de tatăl său şi îl îmbrăţişă cu toată dragostea. Mereu s-a simţit mai legată de bătrân decât de mama sa. Ele, ca între femei, se mai ciondăniseră cât a fost elevă sau studentă, însă cu tatăl său niciodată. Poate şi pentru că pe la urechile lui nu au ajuns veştile proaste despre comportarea sa ca fată tânără, aşa cum le afla mama de la „binevoitorii” invidioşi că au fiică ingineră.  
Săracii nici nu ştiau adevărul. Spera ca acest coşmar să se termine peste o săptămână. Ei întotdeauna i-a plăcut cartea, numai că i-au plăcut şi bărbaţii bine legaţi, înalţi şi cu ochii albaştri. La culoarea ochilor mai făcea rabat, însă la pectoralii care o atrăgeau ca un magnet, niciodată.  
– Hai, lasă naiba de viţă că ai tot timpul s-o legi! Te ajut şi eu mâine că şi aşa nu am ce face toată ziua. Uitase în entuziasmul şi bucuria de a-şi vedea părinţii că mai avea de învăţat pentru examenul de peste o săptămână.  
– Te mai zgârii tu pe mâini prin corzile astea? Lasă că nu mai am mult şi în două după-amiezi când vin de la brigadă, pot să le leg.  
Au părăsit grădina, alăturându-se mamei sale, care deja ochise raţa de sacrificat şi o îngrămădise într-un colţ. A prins raţa fără mare greutate, era din cele leşeşti care nu ştiu să facă gălăgie. Nu-i plăceau bătrânului zgomote pe bătătură la prima oră. Doar cocoşului nu aveau ce să-i facă. El era ceasul deşteptător care îl trimitea la muncă dimineaţa. De asemenea, şi măgarul Ghiţă care îl ducea cu cotiga la colectiv. Ei doi mai fac gălăgie prin curte. Câine nu mai aveau. Murise.  
– Vasile, ia toporişca şi fă-i de petrecanie la raţa asta! Nu vezi că avem musafiri?  
– Gata, femeie. Şi cum vrei să o găteşti?  
– Supă din măruntaie, aripi, gât şi restul la ceaun, ostropel. Sau vrei doar prăjită şi cu mujdei de usturoi? Cum o vrei, mamă?  
– Lasă ostropel, aşa este mai spornică, că are şi ceva sos în care să înmoi un dumicat de pâine. La ceaun fac mai des la mine la gazdă, că nu prea am timp să gătesc feluri multe de mâncare.  
– Ai, mamă, pe acolo ce să mănânci?  
– Dar zootehniştii voştri au ce mânca mamă? Cine ştie de ce moare o găină dintre câteva zeci de mii, sau un purcel? Se mai „îmbolnăvesc” şi ele, chiar dacă unele ajung în oală sau tigaia celor care le cresc, răspunse fata râzând.  
Obosit de munca din grădină, după ce îi luă viaţa bietei raţe, bătrânul s-a dus la magazie, de unde a venit cu o carafă cu un vin rozaliu, puternic parfumat, din care săreau stropi din cauza acidităţii, ca la borsec când desfăceai dopul la sticlă. Dorea să bea un pahar cu vin, împreună cu fiica venită din Dobrogea şi soţia sa. Se lăuda cu vinul său. Poate fiică-sa l-a uitat de astă-iarnă când a fost ultima dată acasă. Chiar dacă nu era o băutoare, Săndica consuma cu mare plăcere la masă ori când îi era sete un pahar cu vin de calitate. Cel mai mult îi plăcea cum începe să circule vinul prin tot corpul său şi stomacul imediat îi cerea ceva de mâncare.  
Cât tatăl era plecat la magazia în care ţineau butoaiele cu vin şi damigenele cu ţuică, Săndica a luat trei pahare înalte din bufet, le-a spălat la găleata cu apă de afară, aşezându-le pe o tavă din plastic cu mânere.  
– Noroc, tată, şi bine ai venit acasă! Stai barem mai mult?  
– Sărut mâna, stai să-i duc şi mamei un pahar. O săptămână încheiată şi s-ar putea într-o lună două să vin să caut de muncă pe aici dacă nu găsesc ceva mai avantajos la oraş.  
– Am vorbit cu preşedintele. Aici au ingineri zootehnişti şi nici unul nu are de gând să plece aşa curând. Poate la Grădiştea sau la Dorobanţu. Este un I.A.S. la Dorobanţu care se extinde şi s-ar putea să aibă post liber de inginer zootehnist.  
– Vom vedea, tată, peste vreo lună maximum. Mai am nişte probleme de rezolvat. Sper ca totul să fie în regulă şi să pot veni acasă.  
– Acum că suntem bătrâni, nu mai avem alt sprijin. Dacă şi tu te năşteai când eram şi noi mai tineri, era altceva, dar nu ai vrut să vii decât când mama ta era trecută de treizecişicinci de ani şi eu de patruzeci. Un om la ţară, dacă trece de şaizeci de ani, este deja considerat bătrân. Munca în agricultură lasă urme adânci asupra omului. A mai fost şi războiul, seceta din patruzecişişapte, apoi colectivizarea forţată. S-au adunat toate asupra noastră.  
– Lasă, tată, că poate vin încoace şi va fi mai bine. Mai am şi eu  
salariu, nu mai trebuie să plătesc gazdă, unde mănâncă doi, poate mânca şi al treilea. Va fi bine.  
– Să dea Cel de Sus.  
Mama sa trebăluia pe lângă plita montată în curte. La ţară nu te duci vara cu focul în mijlocul casei decât atunci când nu ai încotro, când plouă sau din alte motive. Aveau bătrânii aragaz şi butelie că s-au descurcat când s-au dat pe tabel de la primărie. Era mai greu cu butelia. Trebuia să o care cu cotiga până la şosea şi să aştepte camionul cu butelii, când trecea spre Olteniţa marţea şi vinerea.  
Acum găteau folosind ca material combustibil corzile tăiate de la viţa-de-vie, la plita oarbă construită din bucăţi de olană spartă zidite cu pământ galben amestecat cu pleavă de grâu şi balega de la măgăruş.  
– Hai că nu mai este mult şi este gata mâncarea, spuse mama sa.  
– Mai rabd, chiar dacă îmi este o foame de lup. Nu am mâncat nimic de astăzi de la prânz. Am luat un cârnăcior în gară cu o chiflă, dar cât să ţină şi acela?  
– Mult a fost, puţin a mai rămas. Mai ia un pahar cu vin până atunci.  
– Nu mai vreau, tată. Unul îmi este suficient. Dacă mai beau un pahar, cad jos de foame, aşa că renunţ. Poate la ostropel voi mai servi unul.  
Era o atmosferă familiară fericită. Toţi trei erau bucuroşi că s-au reîntâlnit după şapte luni de pauză. După ce a mâncat împreună cu părinţii săi, Săndica a mers în camera sa din copilărie să-şi aranjeze puţinul bagaj ce-l avea cu ea şi să aducă suvenirurile pentru părinţi.  
Bătrânii s-au bucurat ca nişte copii pentru nimicurile aduse de fiica lor de la munte. Apucase să le povestească în timpul mesei că a fost o săptămână la Sinaia să se odihnească după şapte luni de muncă mizerabilă la ţară. Nu a spus cu cine a fost. Despre viaţa sa privată niciodată nu a povestit părinţilor săi, nici măcar mamei sale. Era o enigmă totală. Ce mai auzeau despre „cuceririle” sale sentimentale auzeau de la „radio şanţ”, cum le spunea bătrânul bârfitoarelor din comună.  
A doua zi Săndica a început să-şi organizeze materialele adunate în cei cinci ani de studii, lăsate în camera sa de la ţară, peste care se aşternuse praful. Părinţii săi nu prea intră prin camera ei de copil, decât rareori, când se apropiau sărbătorile, ca să o aerisească.  
Şi-a selectat cursurile ce conţineau informaţii despre tema sa, din materialul bibliografic, ca să poată să-şi susţină cât mai bine teza.  
Dorea să-şi împrospăteze cât de cât materia în memorie. Trebuia să recitească şi toată lucrare de diplomă. Ce învăţase în timpul facultăţii nu se prea potrivea cu ce se întâmpla în practica de zi cu zi şi cu ce a scris ea în lucrare.  
Tatăl său a plecat de dimineaţă la muncile câmpului, la brigadă. Chiar dacă era în vârstă, cu pensia lui de 40 lei nu putea să trăiască, aşa că brigadierul îi mai dădea de muncă după puterile sale şi îl ponta cu o normă pe zi. Mama sa era prin curte, cu treburile casnice zilnice. Niciodată nu reuşea să termine tot ce avea de făcut. O dureau picioarele, avea tensiune şi nici cu vederea nu prea stătea bine, iar la doctor cu ce bani să se ducă? Nu aveau o curte mare. De lângă case se pornea grădina de legume, apoi spre fosta baltă a Ialomiţei grădina cu viţa-de-vie. Lotul cu viţa-de-vie se întindea pe o mică pantă înclinată deasupra canalului construit de-a lungul comunei, când s-au asanat bălţile pentru a reda agriculturii pământul ocupat cu balta. Încă mai creştea costreiul, iar smocuri de papură şi stuf mai apăreau din loc în loc printre culturile de pe aceste întinse suprafeţe. Folosea I.A.S.-ul erbicide pentru distrugerea lor, însă aceste toxine acţionau negative asupra bobului de grâu, deci şi asupra organismului uman. Cine ţinea cont de om când aşa era politica regimului comunist instaurat de peste douăzeci de ani în ţară?  
atăl său mai băga uneori halăul în canal să prindă ceva peşte mărunt, însă se prindea din ce în ce mai rar. Erau prea mulţi „pescari” de ocazie şi prea puţin peşte în canal. Mai mult scoici. Le mai gătea mama sa cu orez sau pur şi simplu le aşeza după ce le spăla bine pe plita sobei din curte şi le prăjea presărând sare pe ele.  
Ei nu prea îi plăceau gătite aşa, dar la ţară oamenii nu se pricepeau să pregătească scoica aşa ca la restaurant.  
A ieşit din cameră să-şi facă o cafea, dar a fost neplăcut surprinsă când mama sa i-a spus că nu au. Trebuia să meargă până la cooperativă, cum îi spuneau ţăranii la magazin, să vadă ce găseşte. A uitat de cafea când a plecat spre casă. La ţară nu-i ca la oraş, unde dacă nu are la un magazin, pleci la altul şi tot găseşti.  
Aşa îmbrăcată într-un pantalon alb scurt cu o bluziţă trasă peste maieul fără sutien, o porni pe uliţă, până la şoseaua principală unde era magazinul sătesc. Nu aveau decât „Inca”, un fel de surogat din năut făcut prin Cehoslovacia, în cutii de tablă de 200 grame.  
Dezamăgită, s-a întors acasă, însă când a auzit mama sa de necazul ei, a fugit repede la vecina Lenuţa, de unde scoteau apa de băut, că aveau fântâna la stradă, să-i ceară o lingură – două de cafea. Poate că avea, era mai tânără şi doar ce-i venise musafirii de la oraş.  
– Ia, mamă, că am găsit la Lenuţa lui Vasile Jecu. Pleacă astăzi la Călăraşi şi am rugat-o să-ţi cumpere un pachet din cea mai bună pe care o găseşte la magazin.  
– Sărut mâna. Trebuia să mă obişnuiesc să stau fără cafea însă cum am de învăţat, este bună o cafea să-ţi ţină mintea limpede.  
– Sper să găsească. Te mulţumeşti cu asta până diseară când se întoarce.  
– De găsit, găseşte ea, oraşul este mare şi cu multe magazine. O găseşti de obicei la cofetării râşnită gata sau la magazinele alimentare. Dacă nu-i râşnită, ce fac cu ea aici?  
– Am eu o ruginitură pusă pe undeva, dar cine naiba mai ştie pe unde o fi, dacă nu o folosim? Noi nu bem mamă cafea. Mai facem „Unica” la cafeaua cu lapte şi, cum tu nu ai mai fost pe acasă, nu a trebuit să mai cumpărăm şi cafea.  
– Nu-i nimic, nu trebuie să te scuzi. Am uitat de cafea dornică să ajung cât mai repede acasă să vă văd.  
Săndica şi-a pregătit cafeaua pe plită şi a reluat lectura. Stătea îmbrăcată în pantalonul scurt şi fără bluză, doar în maieu direct pe corp fără sutien. La fiecare mişcare, sânii săi jucau liberi prin materialul de bumbac al maioului. Aşa se simţea mai comod şi nu era nici tatăl său acasă ca să se jeneze. Continua să-şi sintetizeze material pe care dorea să o parcurgă cel puţin o dată să-şi împrospăteze memoria. Dacă îşi cristaliza ideile principale, dezvolta apoi tema cu ce ştia că se întâmplă în practică. Depinde de ce va cere comisia, pe lângă teză şi legat de teză.  
Zilele au trecut destul de repede. Nici nu prea a avut timp să stea de vorbă cu părinţii săi. Mereu era în mână cu cărţile sau caietele studenţeşti pe care îşi luase cursurile.  
– Mamă, dar de ce mai înveţi? o întrebă, bătrâna într-o bună zi, văzând-o tot timpul cu ochii prin cărţi. Nu ai terminat cu examenele?  
– Acesta este ultimul, mamă. Sper să-l iau ca să fie ultimul.  
După aceea nu mai dau altele decât dacă doresc să mă fac doctor în zootehnie.  
– Ce mamă, nu-ţi ajunge că eşti ingineră? Mai trebuie să fii şi doctoră?  
– Nu, mamă, un alt fel de doctor, nu din acela care consultă, dă tratament sau face injecţii la găini şi la porcii dumitale să nu se îmbolnăvească.  
– Tu ştii, mamă, ce vrei să faci, eu nu mă pricep, fata mamii. Pe timpul meu nu se învăţa atâta carte. Trebuia să ajuţi la muncile câmpului de mică.  
– Aşa este, mamă. Dar dacă nu înveţi, cum mai evoluează lumea? Nu vezi acum? Se mai ară cu plugul tras de vaci când nu ai cai sau boi? Se mai culege grâul cu secera? Totul este mecanizat.  
– Da, mamă, dar tot cu sapa se taie buruienile la C.A.P. Când eram mai tânără, mergeam şi eu la colectiv. Acuma nu mai pot. M-au scos la pensie şi mi-au dat 25 lei pensie. Ce să fac cu aceşti bani? Dacă nu aş mai creşte câteva orătănii prin curte nu am avea nici ce mânca, dar şi la acestea le trebuiesc grăunţe. Cât o mai putea tatăl tău să meargă la brigadă, ne-om mai descurca, apoi Dumnezeu cu mila sa.  
– Lasă că vă mai ajut şi eu cu bani, nu am să vă las de izbelişte.  
– Cât, mamă? Până te măriţi, apoi încep şi problemele tale, ca în orice familie.  
– Lasă că nu mă mărit aşa curând. Am doar douăzeci şi cinci de ani. Vreau mai întâi să-mi fac o carieră, un viitor şi după aceea mai vedem. Am timp. Pe cel sortit mie nu mi-l ia nimeni.  
– Aşa o fi, mamă, tu ştii mai bine ce vrei de la viaţă. Ştii cum se spune: „Cum ţi-oi aşterne, aşa vei dormi”.  
– Lasă, mamă, că de viaţa mea încerc să-mi am singură de grijă.  
– Eu ştiu, mamă, dacă întotdeauna ai avut grijă de ea? Îi răspunse cu o întrebare în care se citea neîncrederea mamei sale, care plecă la treburile din gospodărie târându-şi cu greu picioarele obosite  
de vremea anilor adunaţi asupra lor şi de reumatism.  
Sosi şi ziua examenului de stat, aşa că Săndica plecă cu o zi înainte la Bucureşti şi se cază la căminul facultăţii. Era acelaşi administrator: un mărunţel slab ca un ţâr, şmecher şi lacom. Până nu i-a pus ceva în palmă suplimentar, deoarece mereu se văita că nu sunt camere, nu a obţinut cazare. Parcă nu erau studenţii în vacanţă!  
Doar cei din anul terminal mai erau în cămine. Au venit ca toţi cei prezenţi să-şi susţină examenul de diplomă. Săndica nu se deosebea cu nimic ce restul candidaţilor. Erau cam toţi de aceeaşi vârstă. Doar că ea avea un an de experienţă în câmpul muncii. Mai erau cazuri ca al ei printre studenţii care nu au luat examenul de anul trecut şi aveau dreptul să-l repete. Doar că ea dădea pentru prima dată acest examen, nu îl repeta. Existau destule emoţii printre candidaţi.  
S-a căutat pe lista unde erau trecuţi candidaţii şi sala unde se susţinea examenul. Când s-a uitat pe tabel a aflat că era repartizată la sala „E”, pornind spre aceasta, amplasată la etajul doi al clădirii.  
Când i-a venit rândul să intre în sală, fără nicio emoţie şi-a prezentat teza de licenţă „Îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor de animale”, dând lămuriri suplimentare asupra mutaţiilor ce au loc în momentul încrucişării diferitelor rase de animale, aşa cum făcea şi ea la C.A.P. Pecineaga din Dobrogea. Membrii comisiei erau contrariaţi de buna sa pregătire şi îi puneau întrebări suplimentare colaterale tezei sale, întrebări la care Săndica a venit de fiecare dată cu răspunsuri competente, impresionând comisia prin pregătirea sa.  
– Tovarăşa Nicolescu, dumneavoastră când aţi terminat facultatea? Se pare că nu anul acesta.  
– Anul trecut, tovarăşul preşedinte.  
– Şi de ce nu v-aţi susţinut atunci teza pentru examenul de stat?  
– Am considerat că nu sunt suficient de bine pregătită pentru o asemenea tematică şi am preferat să mă încadrez în producţie şi, între timp, să-mi pregătesc lucrarea aşa cum se cuvine.  
– Bravo, tovarăşa! Iată un exemplu de tânăr cu responsabilităţi.  
Şi cu ce te-ai ocupat în producţie, ai lucrat în meseria de zootehnist?  
– Da, tovarăşul preşedinte. Am lucrat ca tehnician într-un C.A.P. din Dobrogea şi m-am ocupat de însămânţarea artificial pentru ameliorarea raselor, folosind materiale şi metodele Centrului de Cercetare şi Ameliorarea Raselor din Palas – Constanţa.  
– Bravo, tovarăşa, acolo sunt cercetători de valoare care fac cinste ţării noastre, cunoscuţi şi peste hotare, mai ales prin Merinosul de Palas.  
– Da, am colaborat îndeaproape cu acest centru.  
– Mă bucur. Ce ziceţi, tovarăşilor? Tovarăşa ingineră merită nota maximă? Se adresă el membrilor comisiei. Aceştia au aprobat dând din cap şi Săndica primi notă maximă, însoţită de felicitările comisiei, pentru felul în care s-a pregătit şi, mai ales, pentru că nu a pregetat să se dedice muncii şi cercetării, faţă de alţi tineri care, în cazul său, s-ar fi mulţumit să stea acasă şi să-şi pregătească lucrarea.  
Săndica mulţumi comisiei şi plecă din sală. Era cea mai fericită fiinţă. Doamne, cum le aranjezi TU şi pentru cei oropsiţi de soartă!  
Şi-a propus să meargă la prima biserică întâlnită în cale, să-I mulţumească Celui Ce A Avut Grijă tot timpul de ea, chiar dacă a mai călcat pe de alături câteodată.  
 
Referinţă Bibliografică:
CAT DE MULT TE IUBESC.... - ROMAN - CAP. XIV / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1545, Anul V, 25 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!