Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1536 din 16 martie 2015        Toate Articolele Autorului

CAT DE MULT TE IUBESC.... - ROMAN - CAP. VI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
6. Pe faleză  
 
Unicul motiv pentru care unii te-ar urî,  
 
este acela că ei ar vrea să fie exact ca tine.  
 
A doua zi, Mircea s-a trezit din somn pe la ora nouă. A dormit ca un prunc. Nimic nu i-a tulburat liniştea nopţii, nici măcar sărutările pătimaşe ale Săndicăi, pe care cumva ar fi dorit să le simtă cu plăcere. Ar fi vrut să o viseze, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Şi-a luat papucii în picioare şi a plecat direct la duş, să-şi alunge şi ultima brumă de somn. A revenind în cameră, s-a îmbrăcat cu un tricou subţire şi un pantalon alb scurt, apoi a trecut pe la bucătărie să vadă dacă mama sa are cafeaua făcută. Prefera cafeaua tare, mai amăruie şi călduţă, servită în timp ce frunzărea ziarele sau citea câteva pagini dintr-o carte sau revistă.  
Mama sa purta o discuţie „aprinsă” pe probleme casnice cu menajera, în timp ce savura din ceaşca cu cafeaua ce invadase întreaga încăpere cu aromă. Din când în când rupea dintr-un baton de ciocolată, ştergându-şi degetele pe un şerveţel de hârtie.  
– Bună dimineaţa mami, spuse Mircea alintându-şi mama ca în vremurile copilăriei, sărutând-o pe obraz. De ce te-ai sculat aşa de dimineaţă? Doar eşti în convalescenţă.  
– Convalescenţă pe naiba. Scuză-mi înjurătura pe care nu se cădea să o auzi din gura mamei tale, dar nu vezi cum arată toată casa?  
– Cum arată, mami? Mie mi se pare totul în regulă. Nu-mi dau seama ce te nemulţumeşte. Poate eşti tu stresată şi nu te mai satisface nimic.  
– Aşa sunteţi voi bărbaţii, superficiali întotdeauna. Praf peste tot, haine murdare aruncate unde vrei şi unde nu vrei. Florile nu sunt udate, iată cum s-au ofilit.  
– Doamnă, dar eu nu am program decât patru ore şi trei zile pe săptămână, iar vila este foarte mare, încerca să se scuze menajera. Ce pot să fac mai bine în acest timp? Dacă doriţi să vin mai multe zile, îmi spuneţi şi vin.  
– Nu dumneata eşti vinovată, Maria. Omul acesta al meu care, dacă se schimbă de pantalon, îl aruncă unde se află, mai încolo găseşti cămaşa şi tot aşa. Trebuie să stea cineva în urmă să i le adune. Doamne, cum a ajuns aşa bun medic chirurg, dacă este aşa de neglijent?  
– Mamă, nu ai văzut că la spital cineva îi bagă mănuşile chirurgicale în mâini, apoi, altcineva îi dă la mână instrumentele, altă persoană tamponează sângele în urma inciziilor efectuate? Pentru el poate a devenit o obişnuinţă să facă altul treburile murdare, încerca Mircea să-şi scuze tatăl zâmbind.  
– Ha, ha, cine-mi sunteţi voi bărbaţii şi cum săriţi unul în sprijinul celuilalt! Auzi la el, treburi murdare. Ce, aici este la spital?  
– La spital se simte ca la el acasă şi la el acasă se simte ca la spital. Asta este părerea mea.  
– Maria, ce zici? Poţi să vii încă o zi? Sau vrei să-ţi prelungeşti programul la şase ore pe zi? Aceasta numai dacă poţi şi numai acum în perioada cât este şi Mircea acasă. Nu cred că mă descurc singură cu doi bărbaţi.  
– Pot să vin, doamna profesoară, încă o zi. Şase ore nu pot, că am de luat nepotul de la grădiniţă. Nu este nicio problemă, doar să stabiliţi zilele în care să vin, ca să ştiu şi eu cum îmi împart timpul cu ai mei de acasă. Au amândoi serviciu şi vin târziu de la muncă. Pe şantier se lucrează şi zece ore.  
Maria lucra de mai mulţi ani la familia Trăistaru ca menajeră Îşi ducea dimineaţa nepotul la grădiniţă cu program redus şi apoi venea la vilă. La plecare trecea şi-l lua. Mai putea să câştige şi ea un leu, iar în privinţa aceasta era foarte mulţumită de cum era plătită.  
Primea şi ceva în plus când mergea să facă şi piaţa sau alte servicii care nu erau în înţelegerea cu doamna profesoară. Ea se ocupa de curăţenia în casă, spălat, călcat, iar prin curte mai uda grădina,  
mătura trotuarele şi cam atât. Munca nu era grea iar salariul era bun.  
– Mamă, ce zici, nu doreşti să te scot astăzi în oraş? Nu am mai fost de mult, iar împreună nici nu-mi amintesc când am fost ultima dată.  
– Ce spui, Mircea? Scuză-mă, nici nu eram atentă. Mă tot gândeam la nişte nimicuri, însă parcă am auzit ceva de oraş.  
– Nu ai de făcut cumpărături, o plimbare, o îngheţată sau o prăjitură, vedem noi cum ne pierdem timpul?  
– Da, dar tatăl tău a plecat cu maşina şi nu am chef de tramvai.  
– Luăm un taxi, doar staţia este în faţa parcului. Mă schimb şi cât te faci tu gata, am şi adus taxiul la poartă.  
– Şi unde vrei să mergem?  
– Nu ştiu, vedem noi. Ne plimbăm fără niciun program. Mergem pe faleză dacă vrei. Este păcat ca, pe o asemenea vreme frumoasă, să stăm în casă.  
– Dacă zici tu, chiar că nu am mai fost de mult timp la o plimbare aşa fără o ţintă anume. În zece minute sunt gata.  
– Ştiu eu ce înseamnă la tine cele zece minute. Nu-i nevoie să te grăbeşti. Poate trec şi pe la agenţia O.N.T. să văd ce oferte au.  
– Ce, gata te-ai şi plictisit de noi şi vrei iarăşi să pleci?  
– Vreau să fug câteva zile la munte. Nu am mai fost din vremea studenţiei.  
– Unde ai vrea să mergi?  
– Nu ştiu. Nu am o preferinţă. Munte să fie. Răcoare, pădure, aer curat, drumeţii. Cred că echipamentul meu de munte este plin de praf prin debara. Nici nu ştiu în ce stadiu mai sunt bocancii, dacă rucsacul este curat sau nu l-au ros şoarecii. Când ne întoarcem din oraş îl caut să văd dacă îl mai pot folosi şi ce trebuie să mai cumpăr din echipamentul de munte.  
– Bine, eu fug să mă schimb.  
– Şi eu. Să-mi termin cafeaua şi am fugit în cameră.  
Mircea împături la loc ziarul pe care nu a avut timp prea mult să-l răsfoiască. Parcă nici nu mai aveai ce citi prin ziare decât de cincinale, realizări măreţe, depăşiri de plan şi tot aşa. Propagandă comunistă peste tot.  
A preferat să se îmbrace în alb, inclusiv pantofii, pe care la ţară nu putea să-i poarte din cauza prafului, aşa că şi-a ales o cămaşă cu mânecă scurtă din bumbac şi un pantalon subţire. În câteva minute era gata, cu ochelarii de soare agăţaţi de buzunarul cămăşii şi borseta în mână striga la mama sa că a ieşit să aducă un taxi la poartă.  
– Bine, sunt şi eu gata într-un minut. Veronica a preferat să-şi îmbrace o rochie subţire, vaporoasă, asortând la ea o pereche de sandale cu tocul jos, pălăria de soare cu borurile largi şi cu un bucheţel de flori prins de pamblica roz legată cu fundiţă în jurul calotei. Nu şi-a uitat nici umbreluţa sa de soare.  
Mircea se prezentă imediat cu taxiul la poartă. Mama cobora treptele vilei elegantă, cu mersul său distins, legănându-şi poşeta pe mână. Când a ieşit pe poartă, Mircea îşi privi cu admiraţie mama.  
Încă arăta foarte bine. Cine o privea nu credea că se apropie de cincizeci de ani. Îi deschise larg portiera Pobedei, invitând mama să urce înclinându-se în glumă într-o reverenţă ca la curtea lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare al Franţei.  
– Poftiţi doamnă, caleaşca vă aşteaptă.  
– Mulţumesc, dragul meu. Cu multă plăcere. Şi unde te-ai gândit totuşi să mă inviţi într-o dimineaţă aşa de superbă?  
– Vom vedea. Vrei să coborâm în centru sau să ne plimbăm pe faleză, ce zici?  
– Undeva să nu fie aglomeraţie. Este zi lucrătoare, sper că nu va fi multă lume prin oraş, că doar nu mergem în piaţă. A... bine că mi-am adus aminte. La întoarcere să intrăm în Magazinul Universal  
că mai am câte ceva de cumpărat.  
– Bine mamă, am reţinut ideea.  
Taxiul i-a lăsat pe faleză, unde au preferat să se plimbe, să admire Dunărea şi navele care circulau. Puteau să se oprească să se odihnească pe o bancă sub un castan când soarele devenea prea supărător sau obosea mama sa.  
Lui Mircea nu i se părea nimic schimbat în oraş. Doar prin cartiere se deschiseseră peste tot şantiere pentru că se ridicau blocuri de locuinţe, unul mai urât ca celălalt. Parcă erau nişte chibrituri.  
Spera ca centrul oraşului să nu aibă aceeaşi soartă, iar arhitecţii să fie ceva mai inspiraţi. Schema de sistematizare pe care a avut ocazia să o vadă la o expoziţie de ziua recoltei, arăta frumos, însă cine ştie ce vor construi în final?  
Au mers pe faleză şi, când au ajuns în dreptul fostei nave regale cu pânze, „LIBERTATEA”, acum local de alimentaţie publică, au intrat în salonul de cofetărie, unde au cerut câte o prăjitură şi o casată. Pepsi Cola era cald, aşa că au preferat câte un suc pregătit într-un dozator.  
În cofetărie era răcoare şi un ventilator, agăţat de tavanul încăperii, îşi mişca leneş palele. Prăjiturile erau proaspete şi gustoase.  
– Chiar că nu am mai intrat într-o cofetărie de ani de zile.  
– Vezi, şi tu ziceai să stai acasă să comentezi neglijenţa lui papa faţă de menajeră.  
– Eram supărată pe el că a lăsat atâta dezordine în cele câteva zile cât am lipsit.  
– Mamă, venea şi el obosit de la spital, după gardă sau operaţii dificile. Crezi că-i mai ardea lui să-şi aşeze pantalonii pe umeraş sau halatul în cuier? Dorea să scape de ele cât mai repede şi să se culce.  
Poate nici să mănânce nu mai avea poftă, mai ales că era singur în ditamai vila.  
– Poate ai şi tu dreptate. Dar măcar să-i spună Mariei ce să facă.  
– Crezi că se întâlneau amândoi dacă ea lucrează numai patru ore pe zi?  
– Hai să uităm. Nu-mi povesteşti nimic? Cum a fost experienţa ta de tânăr profesor, viaţa la ţară de unul singur?  
– Cum să fie? A fost mai bine decât mă aşteptam. La început mi-a fost un pic de teamă. Am stat câteva zile la camera oficială a C.A.P.-ului până mi-am găsit gazdă. La şcoală m-am acomodat repede cu elevii şi cu colegii, pentru că eram toţi tineri şi majoritatea debutanţi. Ştii cum este în tinereţe. Mult entuziasm şi dorinţă de afirmare. Doar câţiva dintre profesorii mai vechi erau puţin mai vârstnici, restul sub treizeci de ani.  
– Şi gazda? Erau tineri? Ai avut toate condiţiile de locuit? Sau dormeai pe saltea umplută cu paie?  
 
– Ha, ha, glumeşti mama! S-a modernizat lumea, nu mai trăieşte ca înainte. Aveam toate condiţiile create, baie, lumină, radio, frigider, televizor, mobilă nouă şi modernă, tot ce trebuie pentru un trai decent. Gazda este o văduvă în vârstă, însă are doi copii la oraş şi ei sunt cu banii. Ambii lucrează în turism. Fiica este şef de cadre la Întreprinderea de Hoteluri şi Restaurante Eforie Nord şi fiul şef de restaurant la Mangalia al aceleaşi societăţi. Ce zici, au sau nu bani?  
– Şi dintre colege nu ţi-ai făcut şi tu o prietenă? Cu cine mergi la munte? Singur?  
– Era o profesoară de română drăguţică care îmi făcea ochi dulci, dar nu am avut chef să-mi complic existenţa.  
– Era dobrogeancă sau de unde era?  
– Olteancă de prin Teleorman. Se rătăcise ca şi mine prin Dobrogea. De fapt, de aici din zonă nu sunt singurul. Mai era un coleg de lângă Tecuci. Cu el am venit împreună acasă. Mie mi-a plăcut şi fiind primul an în învăţământ, zic că am debutat destul de bine. Păcat că am predat numai franceză.  
– De ce?  
– Ştii cum este. Mai ales la ţară. Predomină predarea limbii ruse şi, cum profesoara de rusă era soţia inginerului-şef de la C.A.P., îţi dai seama că nu desfiinţează cursurile de rusă să înfiinţeze ore de engleză.  
– Şi unde mâncai?  
– Avea bătrâna bucătărie, cu aragaz şi butelie, mai gătea ea şi uneori mă mai invita la masă. Făceam şi eu câte ceva pentru mic dejun sau cină, m-am descurcat, nu am murit de foame. Nu se vede că m-am mai îngrăşat?  
– Da, nu araţi aşa de rău cum mă aşteptam. Eram disperată că nu ştiam cum te vei descurca printre străini.  
Soarele a început să devină din ce în ce mai supărător. Veronica se simţea obosită, aşa că au hotărât să se întoarcă în centru, pentru a merge la magazinul universal. La etajul doi, mama sa s-a îndreptat direct la raionul de sport. Privirile îi alergau în zona cu îmbrăcăminte de sport – turism. Dorea să-i cumpere o pereche nouă de bocanci pentru munte şi un hanorac, ştiind cât îi plac fiului său drumeţiile.  
– La ce te uiţi, mami, că doar nu vrei şi tu să mergi la munte?  
– De ce nu? Nu mă iei şi pe mine?  
– Da... dar... eu vreau să plec cu cineva şi nu ştiu dacă v-aţi simţi bine împreună.  
– Deci totuşi există o femeie în viaţa ta.  
– Da, am de curând o prietenă şi i-am promis că o invit la munte câteva zile.  
– Frumoasă?  
– Suficient de frumoasă ca bărbaţii să întoarcă privirea după ea.  
– Chiar aşa de frumoasă este? Când ne-o prezinţi şi nouă?  
– Nu ştiu cum vor evolua lucrurile. Ne cunoaştem doar de câteva zile.  
– Nu-i nimic, doar nu ţi-ai propus să te căsătoreşti la douăzeci şi cinci de ani. Rezolvă-ţi mai întâi cariera şi apoi ai tot timpul să te însori.  
– Nu m-am gândit, mami, la căsătorie. Am tot timpul să-mi pierd libertatea. Am constatat că ne simţim bine împreună şi, cum la ţară există o moralitate şi o opinie publică exagerată asupra acestei moralităţi, nu poţi să umbli cu cineva fără să nu ştie tot satul.  
– Spune-mi ce doreşti să-ţi iau de la acest raion? Am glumit că vreau să te însoţesc la munte. Poate înainte de a începe cursurile la Universitate, fug cu tatăl tău câteva zile la munte să ne încărcăm bateriile. Ziceam să probezi o pereche de bocanci pentru munte şi un hanorac..  
– Cred că vechii mei bocanci sunt încă buni, am fost doar de două trei ori cu ei la munte. Haina mea de vânt este adevărat că s-a cam învechit. Mi-ar plăcea cea kaki dacă este mărimea mea.  
I-a cerut vânzătoarei să-i arate haina dorită şi la probă s-a dovedit că era mărimea sa şi că îi plăcea cum se mula pe corp. Era uşoară şi dintr-un material bun.  
– Prefer, în loc de bocanci, să-mi iau un pantalon şi o bluză. Nu va fi numai frig pe munte.  
– Ia ce doreşti, acum când oferta este făcută şi aşa nu ţi-am luat nimic de ziua ta, consideră-le cadou.  
– Sărut mâna mami, eşti generoasă.  
– Nu mă supăra că îmi retrag oferta imediat, glumi Veronica.  
– Mai am şi eu ceva bani economisiţi. Nu mulţi, dar îmi ajung pentru o excursie de o săptămână la munte în doi. Doar am primit salariul pe toată perioada vacanţei.  
– Şi când te întorci la post nu mai ai nevoie de bani?  
– Am achitat chiria pentru perioada vacanţei şi două săptămâni până la primul salariu, am să mă descurc eu. Nu sunt chiar aşa de sărac.  
– Bine, mai discutăm acasă partea financiară. Spune-I domnişoarei să-ţi împacheteze cumpărăturile şi hai să luăm un taxi că mi s-a făcut foame.  
– Nu vrei să mergem la o grădină să servim prânzul?  
– Prefer să fac eu ceva în câteva minute. Cât este ceasul? Mai este Maria acasă.... Hai la telefonul public să o sunăm să meargă repede în piaţă să-mi cumpere ce-mi trebuie neapărat... Nu vrei o supă cremă de ciuperci şi o friptură înăbuşită cu garnitură de legume proaspete?  
– Ba da, nu am avut asemenea bunătăţi la ţară. Acolo predomina supa de pasăre, borşul de pasăre, tocăniţa de ceapă cu pasăre, varza şi cartofii şi aşa mai departe. Carnea de porc sau vită se  
găseşte mai rar, nu este măcelărie să te poţi aproviziona. Eu mai mergeam la oraş şi cumpăram de la hală peşte şi carne. Bătrânei îi aduceau copii, mai ales fiul, că doar conduce un ditamai restaurantul.  
O vizitează săptămânal câte unul dintre ei.  
În timp ce coborau treptele magazinului, s-au oprit la telefonul public să o sune pe Maria. Încă era la vilă. I-a trasat sarcină ce să cumpere proaspăt din piaţa aflată în apropiere, mai ales de la ţărani, să fie sigură că sunt proaspete, acestea fiind întotdeauna şi mai ieftine, indicându-i unde găseşte banii de piaţă.  
Ieşind din magazin, au trecut şi pe la O.N.T. să vadă de oferte. Aveau ceva bilete şi pe Valea Prahovei, dar şi în alte staţiuni, numai că nu prea erau de un confort cât de cât acceptabil. Fiind în plin sezon, se vânduseră toate ofertele bune. Nu i-a mai spus şefei de agenţie cine este, fiind mama sa de faţă şi nu ştia în ce împrejurări o cunoscuse chirurgul, văzând cât arată de bine femeia. Părăsind strada principală, la prima intersecţie au oprit un taxi şi în zece minute erau în faţa vilei.  
Maria era în bucătărie, spăla de zor zarzavatul la chiuvetă .  
– Doamna profesoară, aveţi tot ce mi-aţi spus la telefon să cumpăr şi dacă nu mai aveţi treabă cu mine, fug să-mi iau nepotul de la grădiniţă să nu se plictisească aşteptându-mă şi să-l găsesc iar plângând. Restul de bani este în sertarul de la bufet.  
– Mulţumesc Maria, îi spuse Veronica, băgându-i femeii douăzeci de lei în buzunar.  
– Nu trebuie, doamna profesoară, sărut mâna.  
– Lasă Maria, cumperi şi tu la nepot o îngheţată sau o prăjitură.  
– Sărut mâna, atunci am plecat, ne vedem mâine dimineaţă.  
– Bine, Maria, la revedere. De mâine vii la noul program de patru zile pe săptămână, adică doar miercuri, vineri şi duminică eşti liberă.  
– Am înţeles, la revedere domnul Mircea, la revedere, doamnă.  
Rămaşi singuri, până s-a schimbat mama sa şi a trecut să pregătească prânzul, Mircea a scos o bere din frigider şi, golind cu sete un pahar, a mers să lase bagajul în camera lui şi să revină la ţinuta abordată de dimineaţă.  
Şi-a aranjat noua achiziţie pentru voiaj în debaraua în care îşi avea pregătite tot ce-i trebuia pentru turism şi campare, a verificat dacă mai sunt bune ghetele.  
S-a gândit să-i dea un telefon Săndicăi să o întrebe dacă vrea să meargă la Sinaia. Va accepta oferta tatălui său dacă mai este valabilă şi diseară, ca să locuiască la hotel Păltiniş.  
Ceru o legătură interurbană centralistei de la telefoane, indicând numărul de la ferma zootehnică. În cinci minute avea legătura şi, spre norocul său, a răspuns Săndica, care se afla în pauză de masă în birou.  
– Bună frumoaso, nu-ţi era dor de nimeni?  
– Aaa, Mircea tu eşti? Stai să închid uşa că se aude slab şi nu vreau să audă toată lumea ce vorbim. Spune-mi cum a fost întâlnirea?  
– Bună, neaşteptat de bună. Chiar m-au întrebat dacă nu am pe cineva şi au spus că vor să te cunoască.  
– Chiar aşa? Mă bucur că totul este în regulă. Ce se aude cu muntele?  
– Astăzi am fost la agenţie, dar nu mi-au plăcut ofertele. Tot ce era atractiv s-a dat.  
– Aaa... ce rău îmi pare. Şi nu mai mergem?  
– Are bătrânul o relaţie beton la Sinaia.  
– Chiar aşa? Mi-ar plăcea să mergem acolo. Nu am mai fost de mult. Unde anume?  
– La hotel Păltiniş.  
– Ştiu unde este, este vechi, dar bunicel. Când doreşti să ne întâlnim?  
– Vrei lunea viitoare? La sfârşit de săptămână este staţiunea aglomerată şi hotelurile pline. Poţi să-ţi iei concediul de odihnă pentru vreo zece zile?  
– Stăm atât de mult la munte?  
– Poate mă însoţeşti şi la Galaţi să-i cunoşti pe ai mei.  
– Nu-i prea curând, Mircea?  
– Bine atunci, mai discutăm la munte. Mâine merg la agenţia de voiaj C.F.R. să văd ce trenuri avem şi unde să ne întâlnim, la Sinaia sau la Bucureşti, în Gara de Nord. Să fii poimâine la ora unsprezece în birou că te voi suna pentru detalii. Suporţi întrebarea unui curios cum sunt eu?  
– Desigur, te ascult cu plăcere.  
– Îţi mai este dor de mine?  
– Lasă că vezi tu la munte dacă mi s-a făcut dor sau nu. Ce, nu mai ai răbdare? Văd că nu spui nimic despre întâlnirea cu moldovencele tale din Galaţi. Sunt mai drăgăstoase ca mine?  
– Nu am avut timp să merg în oraş decât împreună cu părinţii aseară la o cină şi astăzi cu mama la plimbare. Mă voi duce astă seară să beau o bere cu foştii colegi dacă îi voi găsi la telefon. Atunci poate mă întâlnesc şi cu fetiţele de pe aici, glumi Mircea.  
– Atât îţi trebuie să vii la munte deja consumat. Cum au bază de tratament la hotel, te trimit direct la recuperare fizică.  
– Bine scumpete, am grijă să fiu în cea mai bună formă la munte. Promit şi... ştii cât de mult te iubesc.  
– Da, bine… ştiu. M-ai liniştit atunci. Atunci vorbim peste două zile la ora unsprezece fix. Te sărut cu toată dragostea.  
– Şi eu.  
Se auzi un clinchet cum s-a închis circuitul. Peste câteva clipe sună centralista să-i comunice câte minute a vorbit şi costul convorbirii.  
– Cu cine ai vorbit dragule aşa de mult? Ţi-ai sunat colegii?  
– Nu, am sunat în Dobrogea, să văd dacă mai doreşte să mergem la munte.  
– Sper că nu ţi-a dat deja papucii. Ştii cum sunt fetele. Ochii care nu se văd se uită repede.  
– Mamă, dar ne-am despărţit doar de câteva ore şi nu este cazul nostru. Nu prea ai ce alege la ţară, aşa că...  
– Aaa, să înţeleg că ai fost varianta de avarie? Din lipsă de altă ofertă?  
– Nu fi, mamă, răutăcioasă. Ne-am cunoscut la un banchet, ne-am plăcut reciproc şi cum eram fiecare fără un angajament, ne-am împrietenit. Atâta tot. Vom vedea ce va urma pe parcurs.  
– Sper că nu este o vânătoare de zestre şi o situaţie material mai mult decât onorabilă?  
– Nu mamă, nu ştie decât că suntem în relaţii destul de reci şi că tata este medic, iar tu profesoară. Nu ştie nimic de vilă, maşină, etc.  
– Ştii cum sunt părinţii, nu vor să apară intruşi în familie. Dacă există o dragoste sinceră şi vă iubiţi cu adevărat, nu contează cât de săracă este sau din ce familie se trage.  
– Mamă!.. Nu am avut timp de aceste lucruri. Ştiu doar că este dintr-o comună aşezată între Călăraşi şi Olteniţa şi că părinţii săi sunt ţărani membri în C.A.P., dar care totuşi au reuşit să o ţină cinci ani la o facultate.  
– Ce a terminat?  
– Zootehnia.  
– Specific ţăranului, se pregăteşte tot pentru muncă la ţară. Nu îşi poate depăşi condiţia, chiar dacă face o facultate.  
– Mamă, fiecare alege ce-i place mai mult să facă în viaţă. Este destul de apreciată la locul său de muncă, deci ştie meseria pentru care a fost pregătită.  
– Văd că ţii la ea dacă de fiecare dată găseşti argumente pentru a o apăra.  
– Când acuzele sunt aduse neîntemeiat, desigur...  
Mircea nu i-a spus nimic mamei sale că de fapt Săndica nu şi-a susţinut examenul de stat şi nu este calificată ca inginer zootehnist.  
Dacă va fi nevoie, îi va povesti altădată.  
 
Referinţă Bibliografică:
CAT DE MULT TE IUBESC.... - ROMAN - CAP. VI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1536, Anul V, 16 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!