Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1514 din 22 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

ADRIANA - roman în lucru capitolul x
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cum s-a despărţit de femeie, Adriana a achitat nota de plată şi s-a îndreptat spre statuie. În suflet i se instalase teama că exista posibilitatea să nu fie pictorul venit în parc. Spre bucuria sa l-a văzut de la distanţă înconjurat de curioşii care îl asistau pictând.  
Apropiindu-se plină de emoţie, ca un copil care a făcut o şotie şi vine în faţa mamei să-l ierte, italianul a şi observat-o, întâmpinând-o jovial:  
Buondì,carinissima!che piacere! Forse ti sei decisoa fare un ritratto? (Buna ziua, drăguțo! Ce plăcere! Poate v-ați decis să faceți un portret?  
- Nu vorbesc italiana! Înţelegeţi franceza sau engleza? îi întâmpină Adriana entuziasmul său verbal într-o engleză curată.  
- Desigur domnişoară. În care limbă doriţi să continuăm conversaţia? răspunse cu emfază pictorul în franceză.  
- Îmi este indiferent. Vorbesc la fel de bine ambele limbi.  
- Am observat. Felicitări!  
- Mulţumesc!  
- Şi? V-aţi hotărât să-mi pozaţi? I-a priviţi, această schiţă! Seamănă cu dumneavoastră? şi italianul îi arătă tabloul la care lucra. Nu mai era cel cu statuia, ci unul cu piaţa în care se plimbau două domnişoare îmbrăcate în rochii de epocă, cu umbrelele micuţe şi viu colorate deschise pe umăr şi care semănau destul de bine cu ea şi cu Doina. Uimită de ce memorie vizuală are italianul, l-a felicitat pentru aceasta.  
- Bravo! Aproape că mă recunosc în acest tablou. Cât talent puteţi avea?  
- Când ceva deosebit, ceva sublim, care se află în preajma mea, nu pot să nu redau acea frumuseţe pe pânza şevaletului.  
- Frumos! Bravo!  
Cum cei ce erau deja în jurul pictorului când a apărut ea lângă el deveniră involuntar şi martorii conversaţiei lor, unii poate chiar înţelegeau ce-şi spun, pictorul o rugă pe Adriana să-şi aleagă o poziţie comodă pe un scaun, ca să-i dea posibilitatea să-i schiţeze cât mai bine trăsăturile pe pânză.  
Din când în când o mai întreba ca într-o conversaţie tet-a-tet a doi cunoscuţi, câte ceva despre viaţa ei personală, de unde este, cu ce ocazie prin Torino şi cât mai stă în oraş.  
Informaţiile primite nu-i erau chiar pe gustul lui, dar nici nu avea cum să intervină pentru a le schimba.  
- Ce ziceţi domnişoară, vă plac tablourile mele? încercă el o altă abordare.  
- Da, sunt frumoase. Se observă că sunt creaţiile unui pictor talentat, un adevărat maestru al penelului în pictură.  
- Vă mulţumesc. Sunteţi deosebit de generoasă în aprecieri.  
- Nu, nu, spun adevărul deoarece mă pricep. Am şi o pregătire în acest domeniu.  
- Da? Pictaţi? Bravo!  
- Oo, nu pictez chiar în adevăratul sens al cuvântului. Doar desenez. Sunt designer de interioare şi am o licenţă în această specialitate. Înfrumuseţez viaţa unor oameni prin crearea unui habitat cât mai agreabil.  
- Congratulazioni! Che bello! (Felicitări! Ce frumos)!  
- Grazie! răspunse şi Adriana în singurul cuvânt italian pe care îl învăţase.  
- Ce aţi zice să-mi vizitaţi atelierul şi să vedeţi câte comori ascunde?  
- A, aşa ceva este imposibil. Trebuie din minut în minut să mă sune prietena mea, că vine să mă ducă acasă.  
- Atelierul nu este atât de departe şi nici timp prea mult nu v-ar trebui ca să-mi admiraţi opera, aşa că... Adriana înţelegea destul de bine de ce dorea italianul să-i viziteze atelierul. Doar nu era o copilă naivă. Poate că era doar îndrăgostită, dar nu avea curajul să-şi recunoască acest lucru. Îl înţelegea pe pictor că nu putea să poarte cu ea o discuţie mai personală de faţă cu atâţi gură cască în prejmă. Şi pe ea încerca să se înţeleagă de ce nu s-ar fi dat în lături de la această vizită. Exista ceva care o depăşea ca voinţă, o împingea fără să vrea în braţele acestui piemontez. Dar nici prea dispusă de a-l urma nu putea să pară. Ce părere şi-ar fi făcut italianul despre ea? Că-i o femeie uşoară cum sunt atâtea românce plecate prin toată Italia şi nu numai, pentru aşi vinde plăcerile sexuale?  
- Timpul meu liber este aproape de limită. De acum ar trebui să mă sune prietena mea care sinceră să fiu, nici nu ştie că sunt aici, ci în Parcul Valentino, unde m-a lăsat. Auzind această mărturisire naivă din partea româncei, pictorului îi crescură speranţele.  
- Să facem cunoştinţă: Giacomo Rito, pictor profesionist, absolvent al celei mai vechi Universităţi din Torino şi chiar din întreaga Italiei, Facultatea de arte frumoase şi discipol al marelui pictor Giuseppe Penone, care mi-a fost profesor.  
- Adriana. Îmi pare bine, spuse ea, vădit indiferentă la emfaza declarativă a italianului, de parcă ea ar fi auzit vreodată despre acest "mare" profesor de pictură, Giuseppe Penone.  
Italianul începu să-şi strângă sculele, protejându-şi pânza pe care doar ce-i fixase trăsăturile modelului său, convins că femeia nu-i va rezista farmecului şi-l va urma în atelierul de pictură.  
Adriana, era derutată. Nu ştia ce vrea de fapt. Să-şi asculte inima şi să-l urmeze pe bărbat, sau să asculte de raţiune şi să-şi ia la revedere de la el cum s-ar cuveni normal, îndepărtându-se cât mai repede de piaţă?  
Fără să vrea şi-a amintit de o zicală: "Viaţa e un dar pierdut de nu trăieşti cum ai fi vrut!" dar şi de ce spunea Cicero în DE AMICIŢIA: "Daca înlături iubirea şi gingăşia, dispare tot farmecul vieţii!" Deci ea în câteva secunde trebuia să ia o hotărâre care poate o va urmări ca o umbră. Vrea să piardă totul cum spune proverbul, sau să guste din plin farmecul iubirii? Era conştientă că această hotărâre o va regreta tot restul vieţii sale, fie că l-a ascultat pe pictor, fie că nu a făcut-o.  
Atunci ce-i de făcut? Îl privea plină de emoţie cum acesta aproape că terminase de strâns tablourile expuse pe banca din apropiere. Sunase la telefon şi în câteva minute doi tineri au şi apărut ridicând întreg bagajul pictorului.  
- Ce ziceţi domnişoară? Mă onoraţi cu vizita dumneavoastră să-mi înnobilaţi cu frumuseţea şi distincţia voastră, umilul meu atelier de lucru?  
Adriana era mută de uimire. Simţea că nu mai are voinţă şi este gata să-l urmeze pe acest bărbat oriunde şi-ar fi dorit s-o ducă. Parcă era într-o transă ca şi când un magician pusese stăpânire peste voinţa ei. Vedea în el bărbatul după care a alergat toată viaţa să-l descopere şi iată că tocmai aici la poalele munţilor Alpi a reuşit să dea de el. Cum ar putea să scape această unică ocazie? Viaţa i-ar fi marcată pentru totdeauna de această greşeală că nu l-a cunoscut în toată splendoarea lui?  
În fracţiuni de secundă, ca într-un vis de noapte, îşi imagina viaţa de după această zi, sub diverse ipostaze. În una era văzută în braţele tandre ale acestui italian frumos, trăind sublimul cum nici nu şi-l imaginase vreodată că ar putea exista, în alta, regretând tot restul vieţii că nu a avut curajul să meargă mai departe şi să vadă cum ar fi putut fi, perfect, sau o dezamăgire totală. În tot acest timp niciodată nu s-a gândit la faptul că trebuia să se oprească, dragostea ei fiindu-i promisă lui Radu, de care deocamdată uitase complet. Până nu încerci, cum poţi afla ce ar fi putut exista, fu ultima sa hotărâre.  
Aşa că îl urmă pe bărbat, care galant o luă de braţ şi îi şoptea mieros cât de frumoasă este, cât de fermecat a fost de apariţia ei lângă şevalet şi cât de mult şi-a dorit s-o picteze. Îi mai spunea cum că avea de gând să creeze un tablou mare în care să fie reprezentată în toată splendoarea. Ea emană în jur un spirit divin pe care numai artiştii dăruiţi pot să-l perceapă şi să-l redea cu acurateţe. Crede că este singurul care poate s-o facă cel mai bine pentru că a simţit cum în eter pluteşte acel farmec de care avea nevoie inspiraţia lui în crearea celui mai spectacular tablou.  
Adriana era pierdută definitiv. Nici nu ştia prin ce lume îi plutesc gândurile, ascultând cum italianul nu se mai oprea din a-i lăuda frumuseţea, fineţea, sau mirosul suav de parfum de viorele, culese dimineata pe rouă, ce-l degajă corpul său. Parcă era o liceană care a întâlnitun profesor, maestru în arta seducţiei. Devenise o ingenuă ce nu a văzut niciodată un asemenea expert în rostirea vorbelor frumoase şi care poate păcăli chiar şi pe cineva ce nu era atât de atrasă de acest bărbat cum era ea.  
Ajunseră printr-o străduţă îngustă, în faţa unei clădiri vechi, cu trei niveluri şi cu ziduri groase, peste care se putea observa fără tăgadă patina zecilor de ani trecuţi peste ele, prin muşchii verzi depuşi între îmbinările blocurilor de piatră. Se opriră lângă o uşă solidă din lemn masiv şi balamale groase din fier forjat, ca o poartă medievală, în faţa căruia Giacomo scoase din buzunar o cheie groasă ca de poartă de castel din povestile de demult, pe care o introduse în broască, apoi o răsuci, după care cu o telecomandă deblocă nişte zăvoare masive, dar cu instalaţie de funcţionare modernă, de ultimă tehnologie. La siguranţa atelierului său amenajat într-o clădire medievală, adaptase pentru paza avutului, o tehnologie care să-i asigure o deplină protecţie împotriva vreunei tentative de efracţie.  
Odată întraţi, Giacomo butonă la tabloul de securitate şi apoi aprinse lumina. Atelierul era împărţit în două spaţii. În primul era atelierul propriuzis, cu multe rafturi, cu tablouri expuse pe pereţi ca într-o expoziţie, sau aşezate unul în spatele celuilalt în şiruri orânduite după mărimea ramei, şevalete, truse cu tuburi de uleiuri, cutii cu vopseluri de diferite culori, pensule, cuţite şi alte ustensile necesare pictatului în nişte cutii speciale. Totul era într-o ordine de invidiat.  
În cea de a doua încăpere în care se ajungea printr-o arcadă unde atârna o draperie din catifea groasă colorată violet, era un adevărat sanctuar. Într-un capăt al încăperii exista un pat dublu, cu tăblii metalice, pictate cu desene reprezentând cupidoni cu arcurile întinse, ţintind spre pieptul nor nimfe sau amorezi, o masă cu două scaune curbate şi pe masă tot ce trebuia pentru servirea unui cuplu: pahare pentru şampanie, carafe cu încrustaţii fine din alpaca sau din argint, nu puteai să ştii la prima vedere ce metal putea fi, pentru un pahar cu vin, sau ibrice şi ceşcuţe din alamă lustruită pentru pregătirea şi servirea unei cafele. Mai exista un cuier cu trunchiul torsionat ca un şarpe încolăcit în jurul unui copac tânăr şi multe tablouri expuse pe pereţi cu cele mai diverse tematici. Toate păreau a fi din alte vremuri, când viaţa era mult mai simplă şi mai rustică.  
De fapt Adriana nici nu a putut fi atentă la tot ce exista în cele două încăperi din cauza emoţiilor. Era pentru prima dată când făcea cunoştinţă cu spaţiul de lucru al unui artist plastic. Era preocupată mai mult de ce s-ar putea întâmpla în acel spaţiu, decât de conţinutul său.  
Giacomo o întreba dacă îi place atelierul, dacă îi plac tablourile, în timp ce o cuprinse ca din întâmplare cu mâna dreaptă de mijloc, atrăgând-o spre el. Ea opuse o oarecare rezistenţă, mai mult alunecând din încercarea pictorului de îmbrăţişare, fără ca gestul său să pară ostentativ sau categoric. Se depărtă la un pas şi apoi încercă să privească cu mai multă atenţie la tablourile expuse pe pereţii încăperii.  
- Da, îmi plac tablourile, sunt frumoase. Se poate vedea indubitabil că sunt creaţia unui pictor de talent, îl lăudă tânără.  
- Grazie Adriana, îi mulţumi italianul şi iar ca din întâmplare se lipi de corpul ei cuprinzând-o din nou cu mâna de mijloc.  
De data aceasta refuzul de a-i accepta apropierea nu a fost atât de categoric ca prima data, gest încurajator pentru pictor, care declanşă din nou peroraţiile referitoare la frumuseţea femeii şi cât de mult la fermecat cu aceasta, fapt care l-a făcut să se îndrăgostească subit de ea.  
Adriana se întoarse veselă cu faţa spre el şi-l privi direct în ochi:  
- Giacomo! Sigur eşti îndrăgostit de mine? îl întrebă ea cu o fermitate de care nici nu era capabilă să şi-o creadă.  
- Si! Da, desigur, reveni el la conversaţia în franceză.  
- Cum poţi dovedi acest lucru?  
 
- Iubindu-te! răspunse cu francheţe italianul, fără a mai sta pe gânduri.  
Adriana începu să râdă bine dispusă. O amuză simplitatea răspunsului. Deci dacă dorea să afle cât de îndrăgostit este pictorul de ea, trebuiau să facă dragoste, ca astfel să afle dovada. Înteresantă optică mai au şi italienii, îşi spuse ea. Dar eu sunt îndrăgostită de el? se interogă la rândul ei. Cum pot afla asta dacă nu fac dragoste cu el? îşi puse fata întrebarea zâmbind.  
Giacomo, o privi direct în ochi şi luând-o cu ambele mâini de mijloc o atrase cu fermitate spre pieptul lui, fără să-i mai dea posibilitatea Adrianei de a se feri. Îi cuprinse gura cu pasiune şi începu să o sărute. La început fiind surprinsă de viteza de reacţie a bărbatului, ea nu a mai avut timp să reacţioneze. Săruturile lui vulcanice i-a topit orice încercare de rezistenţă şi de refuz, aşa că fără să vrea s-a lăsat cuprinsă de această frenezie sentimentală a gazdei, complăcându-se în starea de intimitate creată instantaneu.  
Giacomo constatând că românca a răspuns pozitiv la atac, nu a aşteptat ca aceasta să se dezmeticească şi a începând s-o despovereze de haine pe tânăra fata, care devenise docilă în faţa voinţei pictorului. În sinea sa, nu putea să nu recunoască că-i place tot ce i se întâmplă şi era perfect conştientă că acum nu mai exista cale de întoarcere de la ce de fapt în subconştient prevăzuse că s-ar putea întâmpla când a acceptat să-i viziteze atelierul. Chiar îl ajută pe bărbat să o elibereze cât mai repede de puţinele sale haine, începând să tragă şi de ale lui, ca să fie cât mai liberi să simtă în toată plenitudinea emoţiilor cum este să faci dragoste cu cineva pe care ţi-l doreşti mai mult ca orice.  
Tocmai când rămaşi în lenjeria intimă se apropiau de mult doritul pat, înlănţuiţi într-o frenezie nebună, plină de sărutări şi de mângâieri pe tot corpul, sună telefonul Adrianei, care o scoase din transa în care se găsea. Ţârâitul strident o blocă. Nu mai era în stare să facă nicio mişcare. Nu ştia cum să reacţioneze şi nenorocitul de telefon nu se mai oprea. Suna întruna ca o alarmă, ca un avertisment. Ce faci Adriana? Răspunzi? se întrebă ea. Se eliberă grăbită din braţele iubitului său de ocazie şi alergă la poşetă, să scoată telefonul. Credea că este Doina şi că vine să o ia acasă. Când îl deschise, constatată că de fapt era Radu.  
- "Doamne, ce mă fac? Ce-am vrut de fapt să fac"? mai spuse ea şi răspunse la telefon.  
- Da dragule, răspuse ea cu vocea sugrumată de emoţie.  
- Sărut mâna iubire. Cum îţi merge prin Torino?  
- B..bine, cum să-mi meargă, continuă ea fără de convingere.  
- Iubire, s-a întâmplat ceva?  
- C..ce să se întâmple? Eram prin oraş la cumpărături. Sunt într-un magazin şi am auzit mai greu telefonul, încercă să găsească o scuză la întârzierea răspunsului la apelul lui.  
- Am vrut să-ţi mai aud vocea şi să-ţi spun că te iubesc la fel de mult.  
- Da, sunt convinsă de asta. Te rog să mă scuzi, este cam zgomot şi lume multă, te aud mai greu. Te voi suna eu imediat ce ies în stradă.  
- Bine, nu mai este nevoie să mă suni. Am vrut doar să te aud şi să mă liniştesc că totul este bine cu tine. Peste câteva zile ne vom reîntâlni, aşa că avem timp suficient de vorbit atunci. Te îmbrăţişez cu toată dragostea şi... nu uita de dragostea mea...  
- Bine Radu. Ştiu. Şi eu te iubesc. Te sărut. Pa, pa şi închise telefonul cu febrilitate. Îşi mai reveni din teama ce o cuprinse. Se putea vedea pe faţa ei tensiunea şi emoţia prin care trecea. Fără să-l mai privească pe bărbatul din faţa sa, se repezi după hainele împrăştiate peste tot prin camera atelierului.  
- Ce s-a întâmplat amore? o chestionă nedumerit italianul.  
- Nimic! Mă aşteaptă prietena mea să mergem acasă. Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat şi nu trebuia să se întâmple.  
- Non importa. Nu-i nimic. Îmi pare rău că nu am putut să gustăm din cupa fericirii. Poate ne vom reîntâlni curând să definitivăm ce am început şi atunci vom trăi sublimul. Promit!  
Adriana se îmbrăcă în cea mai mare viteză. Nici nu-şi dădea seama cum arată, dacă este sau nu deranjată la păr sau la machiaj. Nu vedea nicio oglindă prin cameră şi nici nu avea curajul să-l întrebe dacă are vreo baie unde să-şi controleze ţinuta.  
Giacomo intuind de ce are nevoie femeia, trase o draperie care acoperea o uşă şi îi arătă unde îşi poate verifica ţinuta. Totul nu a durat mai mult de cinci minute şi Adriana era în stradă. Era derutată, nu ştia încotro s-o ia ca să ajungă din nou în piaţă şi de aici la locul unde Doina îşi parcase maşina cu o zi în urmă. Afară se mai răcorise şi încet, încet, începu să scape de presiunea situaţiei în care s-a găsit. Doar telefonul a salvat-o de la o faptă poate pe care ar fi regretat-o toată viaţa. La această situaţie se va gândi mai cu atenţie la noapte, când va fi doar ea şi conştiinţa sa. Acum trebuie să se îndepărteze cât mai repede de acest loc al pierzaniei liniştii sale sufleteşti. Simţea cum îi arde faţa, cu toate că afară era o atmosferă umedă şi răcoroasă de după amiază. I se făcuse şi foame după atâtea ore de când nu a mâncat nimic de la micul dejun. Poate va suna Doina şi va scăpa din această zonă malefică care era cât pe acii s-o ducă la un adulter, chiar dacă nu era căsătorită cu Radu.  
Destinul s-a îndurat de ea şi din nou telefonul sună şi vibră în poşetă. Era convinsă că de data aceasta era Doina şi când îl deschise constată că aşa era. Îi spuse că o aşteaptă tot unde au parcat cu o zi în urmă. Această veste o contrarie pe Doina, dar nu putea să zică nimic. Încâlcite sunt căile Domnului şi ea nu avea de gând să le descâlcească, aşa că hotărâse să nu o întrebe despre cum de a ajuns din nou în această zonă a oraşului. Pentru ea era destul de clar motivul, aşa că o va scuti de vre-o eventuală minciună şi o stare penibilă pentru explicaţii care pe ea nu o interesau.  
 
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA - roman în lucru capitolul x / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1514, Anul V, 22 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!