Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1497 din 05 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

ADRIANA, ROMAN IN LUCRU - CAP. VI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După vizitarea catedralei Sfântul Ioan Botezătorul, Elena i-a propus prietenei sale ca în prima zi să facă doar un tur al celor mai importante puncte de atracţie ale oraşului piemontez, ca apoi în următoarele, să se hotărască ce doreşte să vadă şi din interior. Importanţa şi multitudinea obiectivelor turistice din Torino, puteau să deruteze călătorul poposit pentru prima dată în oraş, scăpând astfel din vedere poate unele mult mai interesante decât cele văzute în puţinul timp avut la dispoziţie. 
  
- Ce zici, nu vrei mai întâi să facem un tur al oraşului, să-i vezi frumuseţea din exterior ca apoi să te hotărăşti asupra celor ce ţi-au trezit curiozitatea mai mult, ca să pătrundem şi în interiorul edificiilor respective? 
  
- Desigur. Cred că nu voi reuşi să văd totul în zece zile, ar fi imposibil. Bănuiesc că nici tu nu ai reuşit s-o faci în cei cinci ani petrecuţi aici. Mai bine spus să vizitezi punctele sale cele mai importante şi mai interesante pentru un turist, aşa că vom proceda cum spui, îl descoperim mai întâi în ansamblu şi abia apoi în amănunt, pas cu pas, după cât timp voi avea. 
  
- Atunci, hai să mergem la Mole Antonelliana. El apare în toate pliantele de prezentare a oraşului, ca un punct reprezentativ de atracţie. Este un simbol al oraşului, cu toate că sunt şi alte monumente la fel de frumoase şi de importante. Apoi vom ieşi din oraş să vezi Bazilica Superga, aşezată pe partea de sus a colinelor de lângă Torino. Această biserică a fost construită de către principii Vittorio Amedeo II şi Eugen de Savoia, drept mulțumire pentru victoria împotriva armatelor franceze şi spaniole ce asediau oraşul. Adăposteşte şi mormintele Casei de Savoia. Şi mai este ceva care o face atât de importantă. Noi nu eram născute pe atunci, dar părinţii noştri erau şi desigur că au auzit de acel groaznic accident. Lângă aceasta bazilică, prin 1949 un avion ce transporta echipa de fotbal a oraşului Torino - FC Juventus, s-a prăbușit în apropiere, omorând una dintre cele mai mari echipe de fotbal italiene. Şi mai este ceva care face atractivă această zonă. Partea de sus a dealului, oferă cea mai bună vedere a oraşului Torino, cu frumuseţea munţilor Alpi în depărtare, ale căror vârfuri sunt mai mereu acoperite cu zăpadă.  
  
- Aa, deci muntele nu-i chiar atât de departe de voi. Am văzut ceva din avion dar n-am putut aprecia ce distanţă ar putea fi până la ei. 
  
- Faci maximum o oră cu maşina până la prima staţiune turistică montană. Şi dacă muntele nu te mai satisface pentru recreere, nici Mediterana nu-i chiar aşa de departe încât într-un weekend să nu poţi da o fugă să te răcoreşti cu o baie în mare, când te sufoci de căldură în oraş. 
  
- Da? Şi cât faceţi până la mare? 
  
- Maximum o ora şi jumătate, depinde de trafic, uneori chiar şi mai puţin. Şi dacă nu te mai satisfac peisajele piemonteze, tot într-o oră poţi ajunge până în Franţa, când doreşti o excursie mai extravagantă să te plimbi peste hotare. 
  
- Bravo! Ferice de torinezi. Şi după bazilică unde mai mergem? 
  
- Ne întoarcem în centrul oraşului unde sunt multe edificii muzeale, castele, palate regale sau princiare şi mai ales parcuri pline cu verdeaţă şi tot ce-ţi trebuie pentru recreere. 
  
- Oraşul m-a impresionat şi m-a cucerit. Cred că nu-ţi pare rău că l-ai ales să te stabileşti definitiv în el. 
  
- Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. În viaţă niciodată nu poţi fi sigur că ceva este definitiv. Totul este relativ. 
  
- Ce vrei să spui? 
  
- Niciodată nu putem să ştim ce ne va rezerva destinul. Sunt lucruri pe care nu le putem controla. Undeva în Univers, altcineva, hotărăşte destinul nostru, de când ne naştem. 
  
- Poate că ai dreptate! Confirmă şi Adriana gânditoare. 
  
- Dacă eu alegeam să-mi încerc norocul în alt oraş, nu-l întâlneam pe Franco şi nu-l mai întâlneam pe cel ce mi-a fost dedicat să-mi fie mie soţ şi tată pentru copilul meu. 
  
- Desigur. 
  
- Vezi! Să-ţi dau un alt exemplu care să susţină teoria mea. Dacă tu nu erai angajata primăriei, nu-l mai întâlneai pe Radu. Cine putea să prevadă că după câţiva ani, se va lega între voi această iubire, ştiind că în timpul când eram cu toţii împreună, abia dacă vă salutaţi? 
  
- Aşa-i! Destinul este hotărât de când ne naştem, de alte forţe pentru fiecare, cum bine spui. 
  
- Mâine, poimâine vei avea şi tu copii şi împlinirea va fi deplină. 
  
- Cine mai ştie ce va fi! Continuă Adriana cu nesiguranţă în glas. 
  
- De ce spui aşa? Nu eşti sigură că-l iubeşti? 
  
- Aa, nu, ba da, îl iubesc desigur, cum să nu... se tot încurca Adriana în răspunsuri fără convingere în ce spunea de fapt. 
  
Elena îşi dădu seama din modul ezitant al prietenei sale, că încă nu a fost lovită de acea iubire care să te sfâşie ca o ghiară înfiptă în străfundurile sufletului tău, să te mistuie ca un cărbune de jar pus peste o rană sângerândă. Iubirea Adrianei era una domoală, mai mult platonică decât cea care a lovit-o pe ea acum cinci ani, de s-a hotărât atât de repede să-şi părăsească familia şi ţara, pentru un necunoscut de care nici nu avea habar că există undeva în Univers. 
  
La un moment dat Elena îşi opri Fiat ul la marginea unei borduri, pe o stradă străjuită de ambele părţi de şiruri de blocuri în arhitectura cărora predomina barocul de pe timpul Casei de Savoia, primul rege al Piemontului, care şi-a lăsat amprenta în tot ce s-a construit măreţ: palate, castele, catedrale, sau biserici. Este un oraş mai atipic faţă de restul Italiei. În arhitectură seamănă mai mult cu stilul franţuzesc de pe timpul Casei de Bourbon şi de aceea ca şi Bucureştiului nostru, oraşului Torino i se mai spunea şi Micul Paris. De fapt Torino, la fel ca întreaga zonă piemonteză a fost anexată Franţei de către Napoleon din 1802 până prin 1914 când împăratul a fost înfrânt şi s-a restaurat regatul Piemont-Sardinia cu capitala la Torino. 
  
Oraşul încă mai păstrează o atmosferă aristocratică şi în zilele actuale prin multitudinea de cafenele, restaurante, sau pizzerii elegante, construite în gen sfârşit de secol XIX. 
  
- Hai să vezi Palatul Madama. Este o construcţie monumentală din Piazza Castello a cărei piatră de temelie s-a pus undeva prin epoca romană. El este considerat adevăratul centru metaforic și geografic al orașului. La început, în epoca romana i s-au construit doar două turnuri, ca apoi în Evul Mediu să-l transforme în castel şi reşedinţă a familiei de Savoy, construindu-i încă două turnuri. Între timp a suferit mai multe etape de renovare pentru a fi adus în starea actuală, înfrumuseţându-l prin ornarea cu o splendidă faţadă. Acum este sediul Muzeului de Artă Antică. 
  
 Palatul s-a redeschis acum câţiva ani după un lung timp când au avut loc lucrări de renovare. Acesta a fost casa Reginei și are un amestec de camere decorate atât în stil medieval cât și baroc. Există de asemeni o cameră ocupată numai de canapele roşii, unde turiştii ce vizitează palatul să poată lua o pauză după vizitare, pentru odihnă. În ea are şi un candelabru impozant pe mijloc. Deasemenea în una dintre camere s-a amenajat o cafenea unde poţi consuma un ceai sau o cafea, alături de alte produse specifice acestui gen de local. 
  
- Aici la Torino, parcă nu există prezentul decât prin populaţia ce trăieşte în el, una cosmopolită şi adunată din toate continentele globului pământesc. 
  
- Da, ai dreptate. În afară de europeni de toate naţiile, mai sunt africani, asiatici, ori din America de sud şi cine mai ştie de pe unde or mai fi. 
  
- Am văzut pe stradă multe filipineze tinere. 
  
- Da, sunt mai ales în serviciile de personal în casă, sau îngrijesc de copii, mai puţin în serviciile de badante. Cel mai ades sunt angajate ca babysitter. 
  
După vizitarea palatului, Elena şi-a invitat prietena la o pizza italiană originală, aşa că a ales s-o ducă la pizzeria Fratelli la Bufala. 
  
- Aici vei servi o pizza specială, cu o mozzarella unică, specifică acestui local. Elena uită să-i mai completeze informaţia dată prietenei sale precum că toate sortimenturile de brânzeturi, sunt obţinute din lapte de bivoliţă şi asta crezând că poate nu-i place provenienţa laptelui, nu gustul produselor obţinute din el. 
  
- Mulţumesc. 
  
Imediat la masa lor s-a prezentat o tânără îmbrăcată într-un fel de costum naţional, dar deosebit de cele purtate pe meleagurile noastre. Elena a făcut comanda consultându-se cu prietena sa, totodată explicându-i ce conţine fiecare sortiment şi cum Adi a lăsat la latitudinea gazdei să aleagă pizza, a înconjurat cu privirea întreaga locaţie. Da, era una elegantă şi de bun gust. Parcă te aflai într-o altă dimensiune a timpului, în alte vremuri, mai ales când auzea cele două tinere femei discutând într-o limbă pe care ea nu o cunoştea. 
  
- Cum ţi se pare noul meu oraş de reşedinţă după o scurtă plimbare prin el? 
  
- Fascinant! Şi aici nu mă refer la ce s-a construit în ultimii douăzeci - treizeci de ani, mai ales spre exteriorul oraşului, ci la ce dăinuie aici de secole. Un oraş grandios al construcţiilor ridicate de câteva secole şi mai ales construite cu bun gust. M-a cuceri definitiv! Acum mă bucur şi mai mult că m-am hotărât să vin în vizită la tine. 
  
- Ce, aveai de gând să nu vii? 
  
- Ştii cum este. Nu doream să deranjez, să-ţi creez poate discuţii în familie. Noi două nu suntem rude, ci doar prietene şi colege de când am început să mergem la şcoală. 
  
- Franco s-a bucurat când a auzit că vei veni. Îmi spunea că aşa pentru câtva timp nu mă mai simt singură şi-mi trece şi dorul de casă. 
  
- Să înţeleg că încă nu te-ai obişnuit să te simţi italiancă, nici după naşterea fetiţei? 
  
- O, Doamne! Asta cred că nu se va întâmpla niciodată. De multe ori îmi vine s-o iau pe Maria şi să plec acasă, cu toate că nu aş avea motiv. Totul este bine atât din punct de vedere material, cât şi ca atmosferă de familie, sau condiţii de viaţă şi de muncă. Franco este un soţ bun şi un tată deosebit de atent. Ne iubeşte pe amândouă şi niciodată nu-mi dă de înţeles că ar regreta faptul că nu sunt una de-a lor. 
  
- Da, când există iubire, nu contează din ce naţie se trage fiecare, spuse Adriana gânditoare.. 
  
- Adi, când trebuie să faci un pas hotărâtor în viaţă, este bine de ştiut dacă vrei ca ea să aibă o derulare lină, fără de urcuşuri sau coborâşuri bruşte, să alegi să trăiești aşa cum îţi este ţie cel mai bine. Trebuie să întorci hotărât spatele grijilor și să ai în suflet doar speranţa şi convingerea în steaua ta. Să ai în suflet credinţa că dacă tu singură nu te ajuţi să-i înţelegi pe cei de lângă tine, ca să te poţi înţelege pe tine însuţi, nimeni nu vine să o facă în locul tău. 
  
- Ai dreptate. Trebuie să eviţi să suferi inutil. Te auto sugestionezi că doar aşa cum destinul ţi-a sorocit parcursul vieţii, este bine pentru tine, mai ales dacă întâlneşti şi pe cineva care îţi acordă toată atenţia şi toată iubirea lui şi mai ales te despovărează de grijile viitorului tău. 
  
- Cum îmi spun adesea. Atunci când te naşti ţi se oferă nişte drepturi de care dacă nu ştii să profiţi, cursul normal al vieţii tale capătă un destin pe care ai fi putut să-l eviţi. Fiecare om are dreptul la fericire. Să poată fi o persoană veselă şi mai ales liberă. Dar ştiu toţi să-şi gestioneze aşa cum trebuie aceste drepturi? 
  
- Ai dreptate. Se zice că te naşti cu o mică bocceluţă, al cărui conţinut tot creşte pe timp ce înaintezi în viaţă. Tot aduni în ea ca o furnică ce se pregăteşte de iernat, lucruri pe care crezi că-ţi vor fi necesare şi când devin prea multe, îţi vine greu să le mai cari după tine, sau să te desparţi de ele. Şi atunci ce faci? 
  
- Tocmai! De aceea este bine când porneşti în călătoria vieţii, să iei cu tine cât mai puţine bagaje. Dacă trebuie să renunţi la unele dintre ele să nu-ţi fie greu. Aşa că eu când m-am hotărât să rămân aici, nu a fost o hotărâre făcută la întâmplare, un simplu gest de aventură, fără să mă gândesc şi la consecinţe, la ce trebuie să renunţ dacă vreau ca viaţa mea să fie una cât mai normală cel puţin dacă nu una fericită. 
  
- Şi cum îţi este viaţa Elena, dacă-mi permiţi să te întreb? 
  
- Cum să fie? Ca vremea! Sunt zile când cerul este senin, soarele străluceşte în fereastra sufletului meu şi mă bucur de toată căldura şi frumuseţea lui, aşa cum sunt şi zile cu cerul acoperit de nori trecători. 
  
- Cum faci faţă zilelor înnourate? 
  
- Cum să le fac? Mă gândesc că aşa mi-a fost construit destinul. Mă uit în jurul meu şi pun în balanţă ce este bine şi ce este rău. Constat că de fapt răul nu există decât în mine, în interiorul meu. Dacă nu ştiu să mi-l alung, atunci voi suferi. Răul se traduce uneori prin dorinţa imperioasă de a fi lângă părinţi, la tine acasă, acolo unde alergai pe străzi sau pe faleză jucându-te ascunsa cu cei de vârsta ta. Da, recunosc, uneori mi-e dor de copilărie. 
  
- Desigur că simţim nevoia de a ne lua cu noi ca bagaj copilăria indiferent unde am pleca în lume. Face parte din noi şi de ea nu ne putem despărţi. 
  
- Este mai uşor să te desparţi de cei dragi ţie, de părinţi, de fraţi sau de surori, decât de nişte amintiri sau locuri unde ai copilărit. 
  
- Asta pentru că eşti conştientă de faptul că omul cândva va părăsi această lume şi într-un fel sau altul, tot trebuie să te desparţi de el, oricât de drag îţi este, pe când acele locuri unde te-ai născut şi crescut, rămân mereu eterne. Te aşteaptă să revii la ele oriunde vei pleca. 
  
- Vezi tu, de aceea niciodată nu vei şterge din memorie zilele frumoase care ţi-au adus câteva clipe de fericire. Prima zi de elev când tremurând de emoţie aşteptai în faţa scolii să intri în clasa unde vei desluşi primele buchii ale abecedarului... 
  
- Sau... fiorul primului sărut! Ha, ha, ha. Doamne câtă emoţie am avut când George, colegul din clasa a VIII - a m-a sărutat timid pe gură prima dată şi mi-a atins sânul ce abia de se zărea prin bluză, ca o mică mingiuţă. 
  
- Care George? Eu îl ştiu? 
  
- Unul de la mine din clasă, unul deşirat şi slab ca un ţâr. Chiar aşa-l porecleau fetele - ţârul. Ştii ce-i acela ţâr? 
  
- Da, un peşte lung şi subţire ca un pui de şarpe, un fel de scrumbie de mare. Era la hala de peşte din Piaţa "Carol" şi lua tata uneori să-l săreze şi să-l usuce pentru salată cu ceapă şi oţet. 
  
- Ei, tocmai de el mă îndrăgostisem eu lulea. Era frumuşel, de familie bună, învăţa bine şi avea nişte ochi albaştri ca valurile mării, care mă cuceriseră definitiv. Aşa ziceam eu atunci. 
  
- Nu mi-l amintesc! 
  
- Erai în clasă paralelă şi de aceea poate nu ţi-l mai aminteşti. 
  
- Vezi! Acesta este bagajul care-l iei cu tine şi-l porţi oriunde te vei duce. Nu te poţi desparte de amintiri şi când ele se trezesc din acea adormire, apar nori pe cerul sufletului tău, atunci când nu ai cui să i le împărtăşeşti. 
  
- Tu cel puţin mai ai părinţii, pe când eu nu mai am pe nimeni pe lumea asta. 
  
- Cum, nu-l ai acum pe Radu? 
  
- Da, Radu... El săracul este mereu lângă mine şi îmi susţine moralul când sunt gata uneori să clachez. 
  
- Mai ai şi asemenea momente? Mă aşteptam să trec eu prin aşa ceva, nu tu. 
  
- De ce, eu nu? Tu o ai pe Maria, îl ai pe Franco şi sunteţi toţi împreună zi de zi. 
  
- Asta de trei ani încoace, dar până atunci nu era mai rău ca la tine? 
  
- Poate, desigur... 
  
- Adi, viaţa în străinătate, fără de mamă, fără de tată, sau familia ta, nu este pentru fricoşi. Trebuie să ai o mare cutezanţă ca să o înfrunţi şi să-i faci faţă. Cum crezi că trăiesc aceşti români veniţi în Italia să-şi câştige existenţa lor şi a familiei lor, înjosindu-se acceptând munci pe care italienii nu le-ar face niciodată? 
  
- Sunt convinsă de ce-mi spui. Am citit prin ziare despre ei, am văzut şi emisiuni la televizor cu ei, dar ce să facem? Ne ducem crucea pe mai departe trăind cu speranţa că v-a apare luminiţa de la capătul tunelului cum ne tot promitea pe timpul guvernului Ciorbea. 
  
- Tot timpul dorim şi sperăm să vedem un anumit lucru şi dacă nu reuşim s-o facem, asta nu înseamnă că acel lucru nu ar exista. Poate se va aprinde cândva şi acea luminiţă pentru români, transformându-se în vâlvătaie. 
  
- Atât ne-a mai rămas, speranţa. Măcar tu ai reuşit ceva şi ai luat de la viaţă ce-i mai frumos pentru tine. Ai o familie reuşită, o fetiţă minunată şi eşti fără grija zilei de mâine. 
  
- Da, dar asta nu înseamnă că nu au existat şi sacrificii. Au fost multe lacrimi vărsate fără să mă vadă cineva, multe gânduri negre, când îmi venea să las totul baltă şi să plec acasă. Noroc că era Franco lângă mine şi când se întorcea de la serviciu uitam de toate necazurile apărute din senin. Gânduri mai ales aduse de subconştient în viaţa cotidiană. Mai mult induse decât existente, că aşa-i firea omului, dacă nu i se încrâncenează sufletul în el pentru un fleac, nu simte că a trăit cu adevărat. 
  
- Ar trebui de fiecare dată să facem numai ce ne dictează inima, ceea ce simţim cu adevărat că ne-ar putea face fericite. Omul este ca o piesă pe o tablă de şah. Trebuie să fie aşezat acolo unde eşti sigur că va fi o mutare câştigătoare. 
  
- Asta o simţi când dai cu capul de pragul de sus şi nu ştii încotro s-o mai iei. O luptă contra cronometru. Timpul nu te aşteaptă să experimentezi. Dacă nu ai prins momentul, ai ratat ocazia de a fi fericită toată viaţa. Viaţa nu-i ca o piesă de teatru pentru care ca să aibă succes la public, trebuie să faci cât mai multe repetiţii. 
  
- Ai dreptate, timpul nu ne aşteaptă. Dacă nu am ştiut cum să-l folosim în favoarea noastră, vin peste noi bătrâneţile şi ne întreabă precum furnica pe greiere în fabula lui La Fontaine, ce-am făcut cu tinereţea, cu viaţa în ansamblul ei? 
  
- Ce bine mă simt cu tine. De când nu ne-am mai văzut să putem sta la un pahar cu suc sau o cafea şi să mai discutăm despre viaţă, cum o făceam adesea la facultate! Uite cum s-au scurs cei doi ani şi iată-ne acum într-o pizzerie italiană de parcă am fi Petre Ţuţea, filozofând despre timp, destin, dragoste, suferinţă, durere şi chiar despre ce înseamnă pentru noi să fim fericite. 
  
- Aşa este! Uneori ne mulţumim cu atât de puţin ca să fim fericite, încât se pune întrebarea: de ce ne complicăm adesea viaţa singure? 
  
- Desigur, de aceea şi eu am început să mă consolez, să-mi spun că nu le pot avea pe toate. Măcar să am un soţ pe care să-l iubesc cu adevărat şi care să mă iubească la rândul său şi o familie lângă mine. Cu timpul te obişnuieşti cu greul şi încet, încet se aşterne acea linişte care se numeşte pur şi simplu - uitare. Uiţi multe lucruri de care gândeai că nu te vei despărţi niciodată, sau pe altele cărora credeai că nu le vei face faţă. 
  
- Şi mie mi-a fost greu după plecarea mamei de lângă mine. M-am trezit pustiită de tot ce aveam mai drag. Un hău fără de fund apăruse în viaţa mea şi mereu trăiam cu teama să nu fac un pas greşit şi să mă prăbuşesc în gol. Norocul meu a fost apariţia lui Radu, el mi-a adus echilibru de care aveam nevoie. 
  
- Vezi! Mereu există cineva în Univers care ne veghează. Ce ţi-am spus mai adineauri? Nu suntem singuri pe pământ, lăsaţi de izbelişte. Există cineva care ne întinde o mână de care să ne prindem când vede că suntem gata să ne prăbuşim. 
  
- Of, Doamne! Metaforic vorbind, viaţa este ca un drum lung, cu multe intersecţii, cu sau fără indicatoare de orientare. Dacă nu ştii să te descurci singur şi greşeşti sensul sau strada, să mergi spre destinaţia dorită, acest lucru poate să te marcheze pentru tot restul vieţii. Aşa că, atunci când goneşti prin încrengătura destinului, trebuie să nu-ţi complici existenţa, îngropându-ţi dorinţele.. Foloseşte-le! Trebuie să-ţi transformi idealul în realitate şi... să-ţi alegi cu grijă destinaţia finală. 
  
- Ce zici, putem pleca spre casă? Trebuie să trec şi pe la grădiniţă s-o iau pe Maria. 
  
- Desigur. Mulţumesc pentru delicioasa pizza. 
  
- Aşa-i că ţi-a plăcut? 
  
Adriana dădu din cap, ridicându-se de la masă. 
  
- Eram sigură de asta. Aici fac cea mai deosebită pizza piemonteză. Nicăieri nu o mai poţi servi. 
  
- Şi localul este unul deosebit. 
  
- Da, ţin foarte mult la tradiţie, să fie totul cât mai conform cu trecutul istoric al acestei zone. Ai să vezi anumite străzi unde este interzisă circulaţia cu maşina. Poţi pătrunde pe ele doar pietonal. Acolo sunt numai magazine, cafenele, mici dughene, restaurante, multe obiective culturale, galeriile sau expoziţiile de artă şi pictură, ori biblioteci, sau librării. 
  
- Poate le vom vedea. Şi mâine va fi o nouă zi. 
  
Ajunse la maşină, se urcară şi porniră spre grădiniţa Mariei. 
  
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA, ROMAN IN LUCRU - CAP. VI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1497, Anul V, 05 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!