Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1496 din 04 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

IUBIRILE UNUI PESCAR - POVESTIRI PESCARESTI SI DE VIATA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Şase 
  
Aventuri în Delta Dunării 
  
Bucuria omului e omul. 
  
Între oameni se înfiripă prietenia, 
  
care umple cel mai întins deşert al sufletului nostru. 
  
(Jacques Benigne Bossuet) 
  
Până la sosirea unei noi femei în viaţa mea, ca să uit de toate necazurile şi frământările, i-am propus unui amic - coleg de muncă, să dăm o fugă până în Delta Dunării, la o partidă de pescuit. 
  
În planul nostru de aventură în deltă, totul fusese precizat până în cele mai mici amănunte, de comun acord cu amicul Gică Răuţă. Stabilisem ce are fiecare de făcut, de cumpărat şi de pregătit, pentru marea necunoscută de pe braţul Sulina, în zona Crişan. Eu mai fusesem de câteva ori, cu rezultate slăbuţe la capturi. Mă alegeam, de fiecare dată, cu ce cumpăram de la pescari, la şase dimineaţa, înainte de sosirea Pasagerului[ Pasager = vas de călători care făcea curse regulate pe braţele Dunării, cu punct de plecare şi sosire Tulcea, spre Sulina, Chilia sau Sfântul Gheorghe (n.aut.)]. 
  
Mergeam pe malul comunei Crişan, în camping, şi nu prea aveai unde să pescuieşti, decât în canalul de lângă căsuţe, sau pe braţul Sulina. 
  
Gică era maistru principal la o echipă de lăcătuşi pe şantierul unde lucram şi îl ajutasem să obţină nişte lucrări de lăcătuşerie în sectorul reparaţii nave, contribuind astfel, la o mai bună salarizare a oamenilor săi, pentru lucrările executate. 
  
Aşa ne-am înprietenit. 
  
Acum avea sarcina să pregătească mămăliga pentru momeală, amestecată cu şofran, esenţă de vanilie şi albuş de ou, iar eu să fac rost de râme roşii, negre şi coropişniţe. De comun acord, ne-am făcut aprovizionarea la magazinele alimentare, cu tot felul de conserve, inclusiv din peşte. 
  
Sigur că în acest domeniu, cel mai important lucru era să fii aprovizionat cu votcă şi bere, iar ca să nu cărăm prea multe sticle, am golit votca într-un bidon din plastic, de doi litri. Berea o luasem doar pentru drum, căci existau destule surse şi pe traseu. Cu fiecare cumpărătură făcută, greutatea bagajelor tot creştea. 
  
În afară de acestea, mai aveam cortul, sacii de dormit, sculele, sarea pentru conservarea eventualilor peşti prinşi, ceaun pentru fiert, mălai, schimburi de corp, juvelnice[ Juvelnic = unealtă de pescuit confecţionată din plasă sau din nuiele, în formă de coş sau sac (DEX)] în care să ţinem peştele viu până seara, când îl vom curăţa şi săra, etc., destul de multe pentru cele trei zile cât aveam să stăm în deltă.. 
  
A sosit şi joi - ziua plecării. 
  
Când am văzut cât bagaj aveam de cărat, ne-am apucat amândoi cu mâinile de cap, dar ne-am acceptat povara. Cu rucsacurile în spinare, sculele în huse, aruncate pe umăr şi cu alte bagaje în ambele mâini, fuga cu taxiul la gară, să nu scăpăm personalul. Mergeam cu trenul până la Tulcea, dar mai aveam de schimbat unul la Medgidia. 
  
Hai, coboară bagajele din tren, sări peste linii şi fugi la cel de Tulcea, urcă iar bagajele... Aveam de stat în Medgidia aproape douăzeci de minute. Cum pe drum se mai golise provizia de bere, am dat fuga la chioşcul din gară, să ne refacem rezervele lichide până la Tulcea. 
  
În gară am găsit pâine caldă, foarte gustoasă şi ne-am luat câteva bucăţi în plus, să fie, ori pentru mâncat, ori pentru momeală. 
  
Drumul a fost plicticos şi neplăcut. 
  
Căldură, miros de transpiraţie, şi mai ales, fiindcă ne nimerisem la capătul vagonului, miros insuportabil de la grupul sanitar... Cred că era un vagon de pe timpurile când s-au înfiinţat Căile Ferate Române! Uşa nu se închidea, era sărită de pe şină, culoarul era aglomerat cu tot felul de pasageri, unul mai colorat ca altul, fiecare căutându-şi un loc şi vociferând zgomotos... 
  
Noi însă eram veseli şi binedispuşi. Speranţa şi emoţiile călătoriei, precum şi gândurile la viitoarea partidă de pescuit compensau toate inconvenientele acestui drum. 
  
Vagonul nostru fiind lângă locomotivă, când am ajuns la Tulcea, eram mai aproape de gară, ceea ce ne ajuta la căratul bagajelor pe o distanţă mai scurtă. De aici, mai aveam încă vreo trei sute de metri până la gara fluvială, dar nu ne grăbeam. Până la plecarea navei mai erau vreo două ore. 
  
După ce ne-am procurat tichetele de drum până la Crişan de la casa de bilete a gării fluviale, am observat că pe peron existau multe bufete cu bere rece şi mici proaspeţi, ce împrăştiau un miros apetisant, de-ţi dădeau junghiuri prin stomac. Cum aveam şi timp destul de aşteptat, am aşezat bagajele lângă gardul de un albastru spălăcit al unei grădini de vară, confecţionat din şipci încrucişate, cu vopseaua coşcovită şi am făcut o comandă mobilizatoare, de mici şi bere rece. 
  
Eram mai destinşi, dar nerăbdători să părăsim malul cât mai repede, aşa că am servit prânzul cu gândul la cele ce vor urma şi la proviziile făcute pentru zilele de pescuit. 
  
Ne-am îmbarcat pe motonava Muntenia, trasă deja la chei, o navă veche, cu zbaturi[ Zbat, zbaturi = pală metalică sau din lemn, montată la periferia unei roţi, care constituie propulsorul unei nave cu aburi, destinate navigaţiei pe ape interioare cu adâncime mică.(DEX)] şi ne-am dus la prova[ Provă, proră = partea din faţă a unei ambarcaţiuni (DEX)] cu bagaj cu tot, să avem în faţă toată panorama frumuseţii traseului şi timp de admirat, în cele peste două ore de mers în aval[ Aval = în sensul de curgere a apei spre vărsare. (DEX).]. 
  
Lume multă, bagaj de asemenea. Toţi mergeau spre casă sau la muncă şi puţini erau ca noi, în weekend la pescuit. În deltă nu aveai unde să te aprovizionezi cu de toate, aşa că fiecare avea o sumedenie de bagaje. Sălile de restaurant de pe navă erau ticsite cu lipoveni, oamenii deltei. 
  
Unul din noi păzea bagajele, pe teugă[ Teugă = construcţie situată deasupra punţii superioare, la prora unei nave, în interiorul căreia sunt amenajate magazii. (DEX)], la adăpostul unui umbrar acoperit cu pânză de velă[ Velă = pânză de corabie din material gros din bumbac, ce asigură deplasarea navei sub acţiunea vântului. (DEX). ] vopsită în albastru, iar celălalt mergea să facă aprovizionarea cu bere. Eram doi aventurieri plecaţi în necunoscut. 
  
Numai când vedeam întinderea de apă străjuită pe maluri de sălcii pletoase şi pline de scorburi, cu rădăcini enorme înfipte în maluri şi crengile scăldate în apa tulbure a braţului, ne şi imaginam ce locuri bune de pescuit se găseau la rădăcina acestora, mai ales pentru somn. Gândurile şi fantezia noastră erau ca efectul unui drog puternic. 
  
In stânga braţului Sulina a apărut întinderea cenuşie a lacului Obretinul Mare, ale cărui ape îmbrăţişau cu dragoste şi dărnicie miraculoasa convieţuire a zecilor de specii de păsări, ce staţionau aici, din primăvară până toamna târziu, rod al milenarelor transhumanţe dintre Orient şi Occident. 
  
Aici îşi desfăşurau legăturile de tandreţe şi procreere, îşi creşteau puii, îi învăţau să zboare şi să se hrănească singuri, pregătindu-i pentru lunga şi periculoasa călătorie intercontinentală. Nagâţi, cormorani, berze, stârci şi alte păsări ale deltei, zburătăceau pe lângă mal, la pescuit, sau căutându-şi cuiburile, unde puii aşteptau hrana cea de toate zilele. 
  
Din când în când, treceau pe lângă noi bărci ale pescarilor sau mici şalupe. Vântul ne răcorea, făcându-ne să uităm disconfortul din tren şi de pe peron, cauzat de căldura unui început de mai, ce anunţa o vară fierbinte. 
  
Fiind zi de joi, speram ca tot weekendul să fie frumos şi să nu plouă, chiar dacă aveam cu noi cortul impermeabil 
  
Motonava aluneca maiestuos pe apa tulbure a Dunării, care îşi cobora molcomă undele spre marea cea mare, precum o bătrână care îşi târăşte greoi picioarele obosite. 
  
La Crişan am debarcat şi-n timp ce aşteptam să apară vreo barcă pescărească pentru a ne trece pe malul celălalt, ne-am aprovizionat cu apă potabilă în peturile golite de bere, pentru bucătăria noastră de campanie, de la pompele de pe malul Dunării. Curând, a apărut un tânăr pescar şi imediat am coborât bagajul în barca lui. 
  
Trecerea braţului s-a făcut fără peripeţii, căci tânărul s-a dovedit a fi experimentat în manevrarea lotcii. Aici, această meserie se practică din fragedă copilărie. Cred că în deltă, mai întâi înveţi să tragi la rame, să foloseşti setcile[ Setcă, setci = unealtă de pescuit formată din două-trei straturi de plasă (n.aut)], năvoadele, sau vârşele[ Vârşă, vârşe = unealtă de pescuit, numită şi vintir, de formă lunguiaţă, alcătuită dintr-un coş făcut din plasă, care se pune de pescari la marginea stufăriilor (DEX)], înainte de a învăţa literele abecedarului. I-am cerut pescarului o părere asupra unei zone unde să ne montăm cortul şi să pescuim în voie, iar el ne-a condus într-un loc bine cunoscut de el şi de alţi turişti pe care i-a transportat cu barca. 
  
După traversarea braţului şi depăşirea motelului Lebăda, mergând în amonte[ Amonte = în susul apei, spre izvoare (DEX)] pe Dunărea Veche, am făcut la dreapta pe un canal. Era navigabil, deoarece circulau pe el şalupe şi vaporaşe mici de pasageri, spre inima deltei. 
  
Ambele maluri erau străjuite de plopi şi sălcii. Pe malul drept vedeai mâna omului care a trecut pe acolo, la pescuit. Malul stâng era împădurit şi inaccesibil. 
  
Peste tot erau cuptoare săpate în pământ, gata să primească ceaunul pentru ciorba de peşte sau mămăliguţă, gropi în care se făcea focul pentru grătar, pescari la pescuit şi multe corturi, de toate culorile şi mărimile, ascunse printre pâlcurile de copaci. 
  
Era începutul perioadei de vacanţe de vară şi pe mal vedeai mult tineret de ambele sexe, cu radiocasetofoanele cântând şi date la maximum, de parcă nu erau în deltă, la pescuit. Nu prea vedeam pescarii de weekend sau vacanţă, ridicând fixa,[ Fixă = vargă de pescuit fără inele şi mulinetă, formate din mai multe tronsoane, care se strâng unul în celălalt.(n.aut.)] sau mulinând la lansetă, cu peşti în cârlige, însă acest lucru nu ne descuraja. 
  
Gondolierul nostru a oprit într-o zonă mirifică. Era mai departe de forfota pescarilor ocazionali, pe malul drept, cum priveai canalul amonte. Acest canal nu era mai lat de douăzeci de metri, însă era adânc de peste cinci metri pe şenal[ Şenal = porţiune navigabilă în lungul unui râu, canal sau lac, destul de largă şi de adâncă pentru a asigura navigaţia la intrarea într-un port.(DEX)]. 
  
După ce am golit barca de bagaje, i-am plătit omului preţul solicitat, care era, oricum, mai mult decât la vaporul sponsorizat de stat şi l-am rugat ca, după două zile, să treacă pe la noi, pentru „reaprovizionare” şi instrucţiuni legate de plecarea noastră spre casă. 
  
De la început, am putut observa că şi alţi pescari şi „iubitori” ai naturii mai poposiseră pe această insulă, mai ales după gunoaiele şi sticlele goale pe care le vedeam împrăştiate peste tot. 
  
Ne-am repezit în recunoaştere, ca nişte adevăraţi cercetaşi ce eram şi-am văzut că, de fapt, vom locui singuri pe insulă, precum Robinson Crusoe şi sclavul său Vineri, în cunoscuta poveste de aventuri din copilăria noastră a lui Daniel Defoe. Am lăsat bagajele pe mal şi primul lucru de care ne-am apucat a fost montarea cortului. 
  
Alegerea noastră a fost inspirată: un loc mai înalt între doi plopi tineri, unde am întins cortul, pe care l-am ancorat, atât în pământ, cât şi de plopii din jur, să nu avem surprize cu vântul sau ploaia. 
  
Apoi, am săpat cu toporişca un şanţ de drenare[ Drenare = colectarea şi evacuarea apei de infiltraţie de pe un teren (DEX)] a apei pe lângă cort, iar pământul l-am aşezat pe marginea lui, să nu intre furnicile sau gândacii. 
  
Am băgat la umbra cortului tot bagajul, iar ce era perisabil, am agăţat în curentul aerului rece de pe insuliţă, de crengile pomilor, apoi am avut grijă ca uşa cortului să fie bine închisă, de frica ţânţarilor şi la sfârşit, ne-am îndreptat atenţia spre locurile mai potrivite pentru instalarea uneltelor de pescuit. 
  
Fiecare şi-a ales un loc unde să pescuiască, fără să-l încurce pe celălalt. Eu m-am aşezat în faţa cortului. Malul era înalt de vreo doi metri faţă de nivelul apei. Încercam să dau la peşte cu patru lansete. Gică, la zece metri de mine, şi-a întins şi el lansetele, fixate pe suporţi din crengi de plop, care se găseau la tot pasul pe acolo, lăsate de alţi pescari dinaintea noastră, sau rupte de vânt din pomii uscaţi. 
  
Peştele trăgea destul de bine, dar nu era mai mare de jumătate de kilogram. Gică prindea mai bine ca mine, deoarece când a văzut că trage carasul, a abandonat două lansete, rămânând doar cu două şi aşa putea să-l înţepe mai uşor când mişca bambina[Bambine = inele din plastic ataşate pe firul de nailon pentru sesizarea muşcării peştelui din momeală (n.aut.)]. 
  
Eu mă încăpăţânam să dau cu toate patru lansetele şi ratam peşte după peşte. Eram nervos din această cauză, iar Gică râdea de mine şi mă tachina în privinţa sculelor mele. Până seara, făcusem amândoi ceva capturi. 
  
Votca şi berea consumate de-a lungul zilei ne stârniseră o foame, de nici nu ne vedeam unul pe celălalt. Şi parcă, din senin, căzuse ceaţa peste zona noastră. 
  
Am desfăcut o conservă de fasole cu costiţă şi ne-am omorât cu ea foamea, stând în picioare, cu ochii aţintiţi pe sculele lansate, căci nu mai aveam răbdarea să servim prânzul liniştiţi, fără să ne pese de pescuit. Ne amăgeam cu gândul că la cină vom avea masa principală. Numai cu berea nu aveam limite, ea era de căpătâi şi nu făceam rabat la golit paharele din plastic. 
  
Doar venisem să ne destindem, departe de lume, de colegi, familie, şefi, sau subordonaţi. Eram doar noi doi şi natura... Pomii, cu frunzişul lor verde şi răcoros, nu lăsau să pătrundă razele puternice ale soarelui, aşa că era ideal pentru un weekend în mijlocul naturii. Visasem mult timp la această aventură şi iată că acum o trăiam din plin! 
  
Cum mă întorceam să fac câte ceva, scăpând din vedere bambinele, cum şi peştele trăgea de zor şi până ajungeam înapoi, cu mâna pe lansetă, ratam înţeparea. Peştele parcă mă pândea. 
  
Gică se distra copios de această situaţie. Specula orice neatenţie de-a mea, numai ca să mă enerveze, aşa că am aruncat şi eu două lansete de pe suporţi. Petreceam astfel, veseli şi mulţumiţi de condiţiile superbe de “cazare”şi de “muncă”. 
  
Din când în când, câte un ţânţar ne aducea aminte că suntem în habitatul lor. Aveam cu noi şi spray împotriva lor, ba chiar şi o alifie vietnameză, cu miros de camfor, care mai tăia cheful ţânţarilor să-şi arate tandreţea faţă de pielea noastră. Ziua nu erau prea periculoşi şi numeroşi, căci stăteau ascunşi prin frunzele copacilor şi prin stuful din spatele păduricii. 
  
Ori de câte ori lansam şi nu eram atent, forfacul[ Forfac = montaj format din plumb, momitor şi cârlig pe o bucată de nailon sau fir textil.(n.aut.)] ajungea în crengile pomilor de pe malul celălat. Cum nu-mi permiteam să rup forfacul, vrând-nevrând, trebuia să traversez înot canalul şi să-mi recuperez cârligele. Nu acelaşi lucru i se întâmpla şi lui Gică. El arunca la fix, acolo unde dorea. Doar mă certa pe mine că sperii peştii, când intram în apă să trec înot canalul. 
  
Încercam să arunc cât mai aproape de malul celălalt, mal necălcat de picior de om, cel puţin în zona noastra de tabără, cu o vegetaţie sălbatică, plin de liane încolăcite în jurul copacilor, sau întinse prin crengile sălciilor plângătoare şi măceşilor cu ţepi, gata să-ţi lase amintiri neplăcute pe corp. 
  
Aruncam astfel, crezând că peştele stă ascuns printre rădăcinile pomilor crescuţi direct din apă. Din când în când, trebuia să ne recuperăm toate sculele, deoarece mici şalupe sau vaporaşe cu pasageri, veneau sau plecau spre deltă şi ne deranjau de fiecare dată. 
  
Seara, am aprins focul, să pregătim peşte prăjit şi mămăliguţă la ceaun, conservele fiind rezervate pentru prânz, în timpul zilei. Lemne erau suficiente pe insulă, le obţineam din crengile rupte şi uscate ale plopilor. Tânţarii s-au trezit din somn imediat după apusul soarelui şi au trecut la atac, îi simţeai cum îţi intră şi în gură. 
  
Ca să ne apărăm, ne-am luat fâşurile pe noi şi ne-am stropit peste tot cu spray, iar pe faţă şi pe mâini ne-am uns bine cu alifia vietnameză. Miroseam a camfor de ne usturau ochii, însă nu aveam altă variantă şi numai aşa puteam rezista. Am scăpat numai cu mici umflături pe picioarele fără cioarapi şi pe mâini, provocate de scărpinat. “Ei, deltă am vrut, deltă am găsit!” ne spuneam, trebuia să suportăm consecinţele. 
  
Cât timp fierbea mămăliguţa şi sfârâia peştele pe grătar, la lumina răspândită de lampa cu butan, ne-am montat clopoţei pe bambine, în eventualitatea vizitei vreunui somn curios, venit să vadă cine îi încalcă teritoriul. 
  
Semnale despre existenţa lui am avut la amurg, când am reuşit să-mi reglez tirul - am limitat lungimea nailonului ce trebuia să se desfăşoare de pe tamburul mulinetei - şi după renunţarea la două lansete, am prins trei moace[ Moacă, moace = denumire comercial – pescărească dată puilor de somn, cu greutăţi până la 300 grame.(Dicţionar de cuvinte din zona Deltei Dunării).], de trei sute de grame fiecare. Acum momeala era coropişniţa, iar noi eram în aşteptare pentru captura de somn. 
  
Stăteam fiecare cu paharul de bere în faţă, povestind verzi şi uscate, majoritatea de pe la locul de muncă. Vroiam noi să uităm de serviciu, dar nu reuşeam. Făceam ce făceam şi tot despre asta vorbeam. De familii uitasem amândoi pe moment, sau doream să uităm... 
  
Ne-am curăţat peştele prins în ziua aceea, i-am dat sare fără să-l spălăm şi l-am băgat în pungile etanşe din plastic, pregătite de acasă, pe care le-am ascuns în gropi făcute în pământ, să stea la rece, cât de cât, să pătrundă sarea. Metoda aceasta era foarte bună, pentru că feream produsele de muştele de peste zi, care se găseau din belşug aici, în pustietatea deltei. 
  
Oboseala drumului, combinată cu efectul votcii şi al berii, ne-au trimis repede în cort, la alt somn decât cel aşteptat în cârlige, mai ales că trebuia să facem economie la butanul lămpii de iluminat, pentru restul nopţilor. 
  
Strânsesem şi uneltele pe care le-am depus în cort, pentru a nu avea surprize cu eventualii vizitatori neinvitaţi, cum ni se mai întâmplase odată, pe malul Ghiolului Pietrei, aproape de Murighiol, când am rămas amândoi fără scule în acea noapte. 
  
Somnul ne-a cuprins repede, căci în cort nu erau ţânţari şi se simţea mai bine răcoarea serii, iar până dimineaţa, niciun eveniment nu ne-a tulburat liniştea. 
  
La trezire, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne montăm din nou sculele şi să facem focul pentru cafea. Cu această ocazie, n-am pierdut prilejul să facem şi o boroboaţă de bărbaţi singuri, căci ne-a căzut pe jar ibricul din inox şi i s-a topit mânerul din ebonită! 
  
În acea zi, ne-am propus s-o lăsăm mai uşor cu băutura şi să ne axăm pe pescuit. Deja, treningurile de pe noi erau murdare de la umezeala de pe mal şi am fi preferat să stăm în şorturi, însă teama de ţânţari nu prea ne dădea ghes şi nu ne stimula deloc. 
  
Mămăliga rămasă de la cină am amestecat-o cu pâine şi, astfel, ne-am umplut momitoarele. Apa era curgătoare în acel loc şi nu puteam folosi vergi[ Vargă, vergi = băţ de undiţă (DEX)] fixe cu plute, aşa că tot cu lanseta cu plumbi grei şi culisabili, sau cu momitoare pline cu mămăligă era indicat să pescuim aici, lucru pe care l-am şi făcut. 
  
La un moment dat, Gică a prins un ciortan[ Ciortan = nume popular dat crapului sălbatic de 1-2 kg. (Dicţionar de cuvinte din zona Deltei Dunării )] de peste un kilogram şi mi-l tot ridica în sus să-l văd, mândru de captura lui. Dar nici eu nu eram mai prejos, căci moacele prinse seara trecută erau mândria mea! 
  
Prin copaci fâlfâiau tot felul de păsări de baltă… un stârc stingher îşi căuta perechea. Ne plăcea să ascultăm glasul acestor păsări, dar seara se auzeau nişte ţipete care ne înfiorau şi ne făceau să ne simţim bizar. 
  
Apa era destul de caldă, iar când trecea câte un jaf de şalupă, antică, “veche şi de demult”, cum îi spuneam noi în glumă, eram nevoiţi să scoatem sculele abia aruncate în canal şi să reluăm operaţiunea. 
  
Din nou am reuşit să agăţ forfacul în sălciile de vizavi şi cu intenţia de a-mi spăla şi treningul de pe mine, plin de noroi, am intrat în canal îmbrăcat. Inotam spre celălalt mal şi nu mai simţeam fundul apei, când, dintr-o dată, căptuşeala din bumbac a treningului s-a îngreunat de apă, trăgându-mă la fundul canalului. 
  
Băteam cu greutate şi mare spaimă din braţe şi dădeam din picioare ca să ajung la mal, reuşind cu greu să parcurg distanţa de canal necesară, ca să pot atinge fundul apei cu talpa picioarelor. Nu am vrut să strig la Gică după ajutor, ca să nu devin ridicol, însă nu mai era mult până s-o fac! Partea din plastic a treningului, umplută cu aer, plutea ca un balon în jurul corpului, însă căptuşeala din bumbac, îmbibată cu apă se îngreunase şi trăgea de mine la fund. 
  
Când m-am văzut la mal, mi-am tras sufletul puţin, apoi am aruncat pantalonii şi bluza de pe mine, povestindu-i păţania colegului meu. Mirat, Gică mă asculta şi nu-i venea să creadă că am fost în pericol să mă înec, din cauza treningului turcesc, luat de la ţiganii de prin piaţa Griviţei din Constanţa. Pe urmă, am trecut canalul numai cu slipul pe mine şi mi-am recuperat forfacul. 
  
Timpul înainta şi noi nu prea aveam cu ce să ne lăudăm în privinţa capturilor. Din când în când, mai aveam câte o trăsătură. Dacă eram atenţi şi ne uitam la scule, reuşeam să înţepăm peştele, dacă nu, doar le scoteam să realimentăm cârligele cu momeală proaspătă şi momitoare cu mămăligă. 
  
La un moment dat, îl rog pe Gică să aducă şi el câte un pahar cu bere, că m-am încălzit după spaima trasă cu treningul. Era rândul lui s-o facă pe paharnicul, ca la curtea boierească şi să toarne băutura! 
  
Mă uitam la el cum toarnă berea în pahare, când aud o smucitură puternică şi o lansetă cum saltă din suport, luând-o spre apă. Sar repede şi pun piciorul pe mânerul lansetei, căci nu am avut timp să mă aplec s-o prind. O ridic cu forţă şi îndrept vârful lansetei în sus, care se curbează. 
  
Mă gândesc că poate am ratat peştele şi am agăţat vreo rădăcină, dar nu se mişca nimic. Încerc să mulinez, însă nu se mişca de pe fund, doar se apleca vârful lansetei şi mai mult. Mă pregăteam să trag din poziţia orizontală de lansetă şi să rup forfacul, crezând că este agăţat de ceva rădăcini sau aluviuni. 
  
Dintr-o dată, simt cum îmi smuceşte ceva lanseta din mână. Trăgeam cu forţă, cu mâinile încleştate, să nu scap lanseta şi ţipam ca un apucat la Gică, să mă ajute. Ceva mă trăgea cu putere în lungul canalului. Slăbesc rezistenţa nailonului şi las să ia fir, în timp ce mulinez continuu. Tamburul mulinetei scârţia gata să cedeze. În loc să strângă nailonul, mai tare se desfăşura de pe el. 
  
Gică dădea sfaturi inutile, eu nu ştiam ce să fac, ţineam de lansetă şi mulinam continuu, cu forţă. Peştele începuse să slăbească din rezistenţă şi se apropia de mal. Ghinionul era că înălţimea malului era de circa doi metri până la luciul de apă. Nu aveam cum să ridic peştele pe mal, deoarece se rupea ori nailonul, ori lanseta. În plus, nu ştiam ce am prins şi nici cât de mare era. 
  
L-am rugat pe Gică să coboare la nivelul apei, într-o zonă unde era posibil acest lucru, şi cu minciogul[ Minciog = mică plasă în formă de coşuleţ, prinsă de un băţ, folosită pentru scoaterea la suprafaţă a peştelui prins cu năvodul sau cu undiţa.(DEX)] în mână, să aştepte să aduc captura la el. Apa era adâncă şi canalul mic în lăţime, iar peştele nu se ridica la suprafaţă să ia aer şi apoi să se liniştească. Atât îmi mai trebuia, ca tocmai acum să treacă vreo ambarcaţiune! Cred ar fi fost culmea ghinionului! Gică aştepta la nivelul apei cu minciogul scufundat în apă, iar eu mă luptam din răsputeri să ţin peştele spre suprafaţă şi cât mai aproape de mal. 
  
Mulinând mereu, a început să i se vadă spinarea şi aripioarele spinale mari, arcuindu-se prin apa tulbure. Poate că obosise şi el, nu numai eu, trăgând de lansetă. Eram terminat, dar mai mult emoţional... “Dă, Doamne, să-mi ţină lanseta şi să nu se rupă forfacul!” mă rugam în gând, făcând pact cu Cel de Sus! Nailonul meu era bun, de 0,35 mm grosime, deci nu aveam griji în această privinţă.. 
  
În fine, i-am văzut gura enormă ieşind la suprafaţă... Nu era somn, cum aveam tendinţa să cred, după cum se lupta. Era un crap sălbatic, lung de peste şaizeci de centimetri. Bătea cu dorsala luciul apei şi se revolta că vreau să-l scot afară. 
  
Cum Gică era la vreo trei metri distanţă de mine, am plecat spre el, cu peştele târâş, să-l duc la minciog. Acesta se zvârcolea în apă, opunând rezistenţă şi nu se lăsa înduplecat, nici în ruptul capului, să vină cuminte la minciog. 
  
Dădusem, se vede treaba, peste un peşte tare îndărătnic, iar eu aş fi preferat unul docil, care să mă asculte şi să mă înţeleagă, că nu sunt un mare specialist, ci doar pescar de weekend! 
  
Când a făcut ultima tumbă prin apă, Gică a aruncat cu minciogul, l-a capturat dinspre coadă şi a ridicat minciogul în sus! Nu reuşea să-l scoată din apă. Era enorm pentru noi, mai ales pentru mine, care nu mai prinsesem vreun peşte mai mare de trei kilograme şi jumătate până atunci, ultimul fusese undeva, prin balta de la Bogata, zona Călăraşi. 
  
Am aruncat lanseta pe mal şi am fugit la Gică să-l ajut să ţină coada peştelui. Unul ţinea de rama minciogului şi altul ţinea de coadă şi numai aşa am reuşit să ridicăm peştele pe malul înalt. Ne uitam la el cum se zbătea şi nu ne venea să credem că am prins un asemenea trofeu. Era o frumuseţe de crap, mare la corp şi cocoşat ca un bivol. Când l-am cântărit, avea opt kilograme. 
  
Puteam să plecăm de acum. Aventura noastră fusese încununată de succes. Da, dar succesul era doar al unuia dintre noi, aşa că ne-am ambiţionat să prindem şi alte capturi, mai ales că ambele locuri unde pescuiam erau momite din belşug, cu tot felul de momeli, una mai mirositoare decât alta. 
  
A trecut un timp până s-au liniştit peştii şi am început din nou să prindem câte un caras, sau o plătică. In pauză, am servit şi prânzul, udat din belşug cu berea care era pe terminate. Sărbătoream evenimentul şi aşteptam ca a doua zi să primim vizita barcagiului, cu altă provizie de bere şi apă de băut, lucru care s-a şi întâmplat. 
  
Cum nu mai eram obosiţi de drum, nici de votcă şi de bere, ne-am hotărât să stăm cât de mult vom rezista la pescuitul de noapte. In perioada de acalmie, când ne plictiseam aşteptând ca vreun curios de peşte să ne bage în seamă, am explorat pădurea, căutând lemne pentru foc. 
  
Acolo am văzut, după solzii găsiţi pe mal, în alte locuri de staţionare a pescarilor, că mai fuseseră şi alţi norocoşi, care s-au bucurat de capturi frumoase. Se găseau şi lemne din belşug, aşa că am adunat o rezervă considerabilă, suficientă ca să aprindem un foc mare, care să alunge ţânţarii. 
  
Cina se compunea de kaizer, salam la proţap şi ouă fierte. Trebuia să scăpăm de hrana perisabilă, iar cea în conserve rămânea pentru ultima parte a weekendului. Era vineri seara şi nu aveam televizor. Doar un tranzistor amărât, agăţat de o creangă, mai mult ţipa şi hârâia, decât cânta. 
  
Cât timp ne frigeam în ţepuşe cina, eram la “Înşiră-te mărgărite” despre câte în lună şi în stele... Ne simţeam ca nişte haiduci, fără grija zilei de mâine. Aşteptam doar ca zdrăngănitul clopoţeilor, ataşaţi la bambinele fosforescente să ne trezească vigilenţa. De fapt, aceste bambine erau nişte brăţări vândute copiilor pe litoral, la tarabele din staţiuni, mai ales când se plimbau seara. În momentul îndoirii lor, se aprindea interiorul şi strălucea în culori diferite câteva ore. 
  
Am scos minciogurile din canal şi ne-am apucat de curăţat peştele, fiind astfel ocupaţi “creator” cam o oră, iar Gică a rămas să mai supravegheze, din când în când, sculele de pe mal. Peştii erau frecaţi pe corpul exterior cu sare din abundenţă, băgaţi în saci din plastic şi apoi în gropile astupate cu pământ, ca şi în seara precedentă. Toate aceste măsuri de precauţie le luam ca să prevenim vizita vreunui animal flămând, furnici sau gândaci. 
  
Era plăcut să vezi cum, după cină, la un ultim pahar cu bere, mai aruncam, din când în când, câte o mână de sare pe foc, să facă scântei şi să îndepărteze ţânţarii. Parcă aveam un foc de tabără pe o insulă pustie şi semănam cu doi haiduci, rătăciţi de pe malul mării, prin coclaurile deltei. 
  
Numai că romantismul acesta nu ţinea mult: cum părăseai perimetrul focului, cum te atacau ţânţarii în haită... Am mai prins amândoi câţiva pui de somn, cel mai mare având puţin peste kilogram, trofeul lui Gică. 
  
Dezamăgiţi, dar totuşi optimişti în ceea ce priveşte următoarea zi, ne-am strâns sculele, le-am depozitat în cort, apoi ne-am pregătit de culcare. Mai întâi ne-am răcorit în canal, cu o baie în apa plăcută, numai bună pentru scăldat, apoi ne-am luat amândoi porţia de somn binemeritat. 
  
Dimineaţa, cafeaua era parcă mai delicioasă şi sufletul ne era plin de speranţa că ziua de sâmbătă va fi mai bogată în peşte, decât ziua precedentă. Aşteptam cu nerăbdare să vină şi barcagiul cu provizia de bere comandată. Asta s-a întâmplat pe la ora zece dimineaţa. Adusese clienţi pe Dunărea Veche şi a trecut pe la noi să ne vadă cum ne descurcăm şi să ne aprovizioneze, de asemenea, să stabilim plecarea de duminică dimineaţa. Vaporul pleca din Crişan la ora opt şi jumătate şi până atunci, trebuia să fim cu tot bagajul pe ponton[ Ponton = pod plutitor improvizat (DEX)]. 
  
L-am omenit pe gondolierul nostru cu votcă şi bere, i-am achitat produsele şi, având toate detaliile stabilite, ne-am luat “La revedere!” după ce ne-a spus cât se bucură de capturile noastre. 
  
Ziua de sâmbătă nu a avut nimic spectaculos în ea, ba chiar a fost cea mai slabă zi, deoarece, fiind sfârşit de săptămână, mulţi erau liberi, iar vaporaşele circulau mai tot timpul prin canal şi ne deranjau în timpul pescuitului. Oricum, ne bucuram că aceasta era ultima zi de pescuit. Nu aveam curajul să recunoaştem, însă adevărul era că lui Gică i se făcuse dor de familie, de cei doi copii şi de mama lor. 
  
Seara, am strâns bagajul împrăştiat peste tot, am întins peştele pe sfoara legată de doi copaci, pentru scurs de saramură şi uscat la vânt, cât de cât. Apoi, am băgat tot peştele în saci curaţi şi bine legaţi la gură, ca să nu se scurgă zeama în genţi. 
  
Deja credeam că am scăpat de greutatea bagajelor, dar nu a fost aşa: chiar dacă s-au mai redus unele, ele s-au completat cu altele. In jarul focului am ars toate gunoaiele, adunate din zona noastră de activitate şi cum nu mai aveam chef de pescuit noaptea, am lăsat câte o lansetă în apă cu buchete de râme până la ora culcării. 
  
Ştiind că ne aşteaptă un drum obositor, cu multe ore pe apă, pe calea ferată şi prin gări, ne-am culcat devreme, să fim la ora şase în picioare. Drumul de întoarcere a fost mai monoton decât cel de sosire în deltă, nemaiexistând acelaşi interes ca în prima parte. 
  
Nici de bere nu mai aveam chef… Uitasem frumuseţea clipelor de pe insula noastră şi abia aşteptam să ajungem acasă... Parcă eram plecaţi de o lună, nu doar de trei zile. 
  
Când nu mai eşti lângă cei dragi - clipele pierdute ţi se par o eternitate... 
  
Referinţă Bibliografică:
IUBIRILE UNUI PESCAR - POVESTIRI PESCARESTI SI DE VIATA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1496, Anul V, 04 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!