Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1486 din 25 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

ADRIANA, - ROMAN IN LUCRU , cap. II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După ce a trecut de controlul vamal, Adriana se îndreptă spre poarta indicată pe bilet. Avea de aşteptat mai bine de jumătate de oră până va începe îmbarcarea în aeronavă. Optase pentru un loc la fereastră, să poată admira tot ce se putea vedea după decolare. Spera să aibă pe timpul zborului cer senin şi vreme bună de călătorit. Nu era prima dată când mergea cu avionul. 
  
În sfârşit, se anunţă la megafon îmbarcarea în cursa spre aeroportul Caselle. Îşi luă geanta şi se aşeză la rândul format imediat la poarta de îmbarcare. Ajunsă în aeronavă, îşi identifică locul, introduse geanta în spaţiul de bagaje şi se aşeză comod în scaunul său. Alături i s-a aşezat spre bucuria ei, o familie de români, cu toate că nu avea o mare importanţă, lângă cine călătorea. Aşa mai puteau schimba câteva cuvinte pe timpul călătoriei şi aceasta nu mai era atât de monotonă. 
  
Când se închise uşa aeronavei, însoţitoarele de bord îşi începură show-ul, adică să informeze călătorii ce au de făcut pe timpul zborului, adică să-şi pună centurile, să închidă tot ce aveau electronic - telefoane sau laptopuri şi să ştie unde sunt măştile de oxigen în caz de nevoie, exemplificând practic cum se procedează cu fiecare, folosind pentru aceasta o centură sau o mască de oxigen. 
  
Nu peste mult timp se auziră şi motoarele pornite, apoi aeronava se mişcă de pe loc şi se îndreptă spre pista de decolare, unde luându-şi viteză, după nici trei sute de metri de rulat cu viteză maximă, se desprinse de la sol, urcând tot mai sus. Bucureştiul şi împrejurimile se vedeau din ce în ce mai mici, pe şosele parcă se mişcau nişte furnici, iar pământul era un puzzle, fiecare piesă diferită ca formă şi mărime de cealaltă şi colorată cu o altă nuanţă de verde, galben, negru sau maroniu, după ce cultură era pe fiecare lot de pământ. 
  
Când au ajuns deasupra plafonului de nori, a preferat să citească din cartea luată de acasă, volumul Patimi şi iubiri, ale poetului său preferat Constantin Triţă. Deschise la poezia „Lângă tine” 
  
Lângă tine...într-o seară 
  
Cu atingeri diavoleşti, 
  
Vise-au început să doară, 
  
Risipindu-se-n poveşti. 
  
Dăltuită-ntr-o privire, 
  
Din adâncuri de-nceput, 
  
M-ai legat cu mii de fire, 
  
Ascunzându-mă-n sărut. 
  
Şi în şoapta ca o boare 
  
Lunecoasă şi fierbinte, 
  
M-ai uitat fermecătoare, 
  
Ştiind, că nu pot fi cuminte. 
  
Ca şi timpul...dezgolită, 
  
Mă provoci ispititoare 
  
Şi mi-te oferi...iubită, 
  
Deschizându-mi-te...floare. 
  
Lăngă tine...nopţi de-a rândul, 
  
Într-un pat de flacări plin, 
  
Înţeles-am că doar gândul, 
  
Pentru noi...e prea puţin 
  
„ Poetul bag de seamă că era la fel de îndrăgostit de cineva când a scris poezia, ca şi mine de Radu”, gândi fata după ce-o termină de citit. 
  
Continuă să citească cu plăcere frumoasele poezii de dragoste ale poetului din Piatra Olt, astfel vremea trecându-i mai uşor, având o preocupare, cu gândurile detaşate de la călătorie, chiar dacă uneori aeronava se mai zgâlţâia de parcă te aflai pe Autostrada Soarelui, mai tot timpul aflată în reparat de „plombe”. 
  
Timpul se scurse destul de repede şi la un moment dat, când au părăsit plafonul de nori apropiindu-se de pământ, apăru în depărtare oraşul Torino, care începea să se desfăşoare în toată splendoarea sa, din ce în ce mai aproape, sub nava care îndreptându-se spre aeroportul aflat nu prea departe de metropolă, se tot apropia de pista de aterizare. De sus se putea vedea multă verdeaţă, cursuri de apă ce traversau orașul, străzi lungi şi drepte care-l brăzdau în toate direcțiile, zone industriale, sau Alpii profilându-şi semeţia nu aşa de departe de oraş. 
  
Adriana stătea emoţionată în scaun, cu centura fixată aşa cum se anunţase prin microfon şi privea prin hublou cum aeronava se îndreaptă spre pista de aterizare. Ştia că jos era aşteptată de prietena sa, deci singura grijă îi rămânea să-şi găsească bagajul de la cală. Cum nu a mai fost niciodată pe acest aeroport, va urmări şi ea şirul de călători, care precis o vor conduce spre banda de bagaje a cursei respective, apoi cu el în mână va căuta ieşirea pentru a-şi revedea după doi ani de zile, prietena din copilărie. 
  
Nici Elena nu era mai puţin emoţionată decât Adriana. Îşi lăsase Alfa Romeo în parcarea aeroportului şi apoi se postase în faţa porţii de ieşire al călătorilor. Cursa nu avusese întârziere dar ca de obicei, fiecare călător ieşea după cum trecuse pe la punctul de control al documentelor de călătorie şi îşi recuperase bagajele. 
  
Elena a descoperit-o imediat pe Adriana printre pasagerii ce se grăbeau spre ieşire, venind cu geanta pe umăr şi trăgându-şi trollerul după ea, îmbrăcată elegant într-un costum de călătorie alb din stofă fină, format din două piese, pantalonul mulat pe corp scoţându-i în relief frumuseţea unui trup de invidiat, fără să fi apelat la sălile de fitness şi o jachetă pusă pe deasupra unei bluze vaporoase, cu desene florale şi volănaşe la mânecuţe iar în picioare cu nişte pantofi uşori, la fel de albi ca şi costumul. 
  
- Bună draga mea, bine că te-ai hotărât în sfârşit să vii. Ce bine arăţi Adi! se minună Elena sincer. Se pare că-ţi prieşte iubirea lui Radu. 
  
- Şi ţie, Italia, răspunse veselă Adriana, cu un alt compliment, strângând-o în braţe şi sărutând-o pe ambii obraji. 
  
Se îmbrăţişară cu multă căldură sufletească. Cei doi ani în care nu s-au mai văzut, se ştergeau în câteva clipe de îmbrăţişare. Erau ca două surori. Elena ştia că de când Adriana a rămas singură şi, nemaiavând pe nimeni apropiat sufleteşte, a făcut ca prietenia lor să capete alte valori sentimentale. 
  
- Hai să mergem că avem multe să ne spunem de când nu ne-am mai văzut. 
  
- Avem timp suficient. Ce, nu am vorbit destul de des pe skype? răspunse ea veselă. Acum hai, spune-mi ceva despre tine, despre familia ta, ce-ţi face soţul, fetiţa, cum te descurci aici în Italia, îţi este bine? continuă ea păşind spre parcare alături de Elena, care-i ducea trollerul pe care i-l luase din mână. 
  
- Cum să mă descurc? Destul de bine, îi răspunse prietena sa. Când hotărăşti să-ţi schimbi viaţa şi chiar încerci să-ţi părăseşti şi ţara în care te-ai născut, este destul de greu la început. Primordial este să le înveţi limba, obiceiurile, ca să poţi să te integrezi printre ei. Avantajul meu a fost de fapt că eram tolerată ca soţie a lui Franco. Italienii nu sunt ca noi românii, să primeşti pe oricine îţi trece pragul casei cu braţele deschise. Nu! Ei sunt mai circumspecţi, mai distanţi, te privesc cu neîncredere, mai ales că eu eram percepută ca o tânără ce se trăgea dintr-o familie de “proletari”, cum mi se tot amintea. Aşa cum bine ştim, ei au avut o altă structură politică şi economic faţă de noi din toate timpurile şi familia soţului nu uita să-mi tot amintească aceasta uneori. Eu nici măcar şomeră nu apucasem să fiu în ţara mea. 
  
- Bine, dar soţul tău ce zicea? Nu-ţi lua apărarea? 
  
- Ba da, nu mi-o spuneau în faţă, sau când era şi el, la început nici nu prea înţelegeam, ce vorbesc despre mine. Am mai plâns că de, eram o simplă străină, până m-am obişnuit cu viaţa printre ei. Norocul meu era că Franco se purta frumos cu mine. Era îndrăgostit lulea, aşa că am învăţat de nevoie să profit de anumite slăbiciuni ale lui faţă de mine şi cum spune bine românul, să trag spuza pe turta mea. Mai mult surorile lui cârcoteau, decât părinţii, de parcă le luasem lor bărbaţul, nu fratele. 
  
Ajunseră la un moment dat la parcare, apoi băgară trollerul în maşină şi plecară la drum spre Torino. Aeroportul nu era unul atât de mare, însă era unul modern. Se ridica pe trei nivele, cu ferestre mari din sticlă la partea superioară, încadrate în structuri metalice solide, cu benzi de coborâre şi urcare şi toate dotările necesare unui aeroport modern, chiar dacă fusese construit prin anul 1953 în locul unei baze aeriene militare, după cum aflase din pliantele aflate în buzunarele de la scaunele avionului. Între timp suferise şi alte renovări şi modernizări pentru a fi adus la standardele actuale, cu ocazia Cupei mondiale de fotbal din 1990 şi ale Jocurilor Olimpice de iarnă din 2006. 
  
Familia Elenei locuia în zona Siracusa, o stradă lungă cu dublu sens şi cu 3 benzi de circulaţie fiecare, nu departe de parcul Ruffini. Soţul său avea apartamentul lui proprietate, cu trei camere, într-un bloc cu şase etaje, în apropiere de cel al părinţilor, care locuiau la circa o sută de metri distanţă. Surorile aveau locuinţele în alte zone al oraşului, lucru ce-i convenea cel mai mult Elenei. Simţea şi acum după atâţia ani, că manifestările lor de simpatie faţă de ea, nu erau atât de sincere. 
  
Timp de aproape o oră cât s-au strecurat greoi prin traficul aglomerat al şoselei ce lega aeroportul de Torino, dar mai ales prin interiorul oraşului cu străzile ce aveau în general doar două benzi de circulaţie şi semafoare la toate intersecţiile, şi multe sensuri giratorii pentru fluidizarea traficului, au sporovăit ca două vrăbiuţe gureşe, informându-se fiecare pe cealaltă despre ce s-a mai întâmplat în viaţa lor, de când nu s-au mai văzut. 
  
Adrianei îi fugeau ochii avizi de cunoaştere, la tot ce apărea în vizorul său, la tot ce vedea prin parbriz, întrebând-o continuu pe Elena ce-i acolo, dar acolo, care zâmbea îngăduitoare, dându-i informaţiile necesare. 
  
- Vrei să înveţi oraşul de la prima intrare în el? îi replică ea. Lasă, că avem destul timp să-l vizităm, chiar să-l parcurgem cu pasul când plecăm la plimbare prin parcul Ruffini, sau la shopping. 
  
- Este frumos, chiar grandios. Se vede că este un oraş vechi. De când m-am hotărât să-ţi accept invitaţia şi să vin la tine, cum intram pe laptop, imediat deschideam harta prin satelit a oraşului vostru şi-ţi căutam strada, aşa că aproape m-am familiarizat cu el. I-am citit şi istoricul pe wikipedia, aşa că ştiu poate mai multe despre Torino decât despre Constanţa. Este un oraş destul de vechi, chiar mai vechi decât Tomisul nostru. 
  
- Da, este un oraş ce-şi trage obârşia din timpul celţilor, înfiinţat chiar înainte de secolul XXVIII înainte de Hristos când se spune că s-ar fi ridicat prima dată o construcţie militară înconjurată cu ziduri înalte ca o cetate, adăpostind la un moment dat circa cinci mii de suflete, destul de mult pentru acele timpuri. 
  
- Adevărat. Văd că i-ai învăţat istoria? 
  
- Vrei, nu vrei, tot vizitându-i muzeele, mai afli şi câte ceva despre oraş. Când trăieşti undeva într-o ţară nouă, într-un oraş nou, cauţi să te familiarizezi cât mai bine cu trecutul şi prezentul acestuia, ca să te poţi integra în viaţa locuitorilor. Dacă nu o faci, mereu vei fi privită cu suspiciune ca pe un emigrant, nu ca pe unul de al lor. 
  
- Da, aşa-i. Şi fetiţa? Are de acum aproape trei ani. Ştie vorbi româneşte? 
  
- La fel de bine ca şi italiana. Este la grădiniţă. 
  
- Ce bine! Eu dacă nu m-am căsătorit, uite am trecut de treizeci de ani şi nici măcar soţ nu am, o spuse ea cu ceva amărăciune în voce, de parcă ar fi fost cineva vinovat de situaţia sa. 
  
- Lasă că-l vei avea cât de curând. Niciodată nu-i atât de târziu, să ai un copil. Îl puteai face şi fără să te fi căsătorit dacă ţi-l doreai. 
  
- Ei, nu era timpul potrivit pentru aşa ceva. Nici măcar cu cine să-l fac, nu prea am avut. 
  
Această discuţiei despre trecutul ei, nu o bucură. Imediat peste faţa Adrianei se aşternu o undă de tristeţe. Îi reveneau secvenţial în minte perioade din viaţa sa nu prea fericită în tot acel timp. Pierderea pe rând a părinţilor, fuga după găsirea unui loc de muncă, perioade când trebuia să se mulţumească cu ce câştiga mama ei ca funcţionară, ca să poată supravieţui amândouă şi toate acestea până şi-a găsit postul de la primărie, au lăsat urme adânci în conştiinţa sa. 
  
- Uite, ne apropiem de strada mea, spuse veselă Elena. În câteva minute ajungem acasă. 
  
- Cum se cheamă că de emoţie nu-mi mai aduc aminte. 
  
- Via Nuoro. 
  
Elena semnaliză şi făcu la stânga, dând prioritate unei maşini venită din sens invers, apoi rulă încet pe o străduţă cu două benzi de circulaţie, străjuită pe ambele părţi de blocuri înalte. Nu peste mult timp intră pe o alee ce ducea într-o parcare, unde îşi opri imediat maşina. 
  
- Gata, până aici ai avut bilet de călătorie, glumi ea cu Adriana. De acum, se merge pe jos, unde dorim să ne plimbăm. Numai când părăsim oraşul sau mergem în altă zonă mai îndepărtată a lui, ne mai urcăm în maşină. 
  
- Foarte bine şi aşa am nevoie de mişcare. La birou sunt sătulă de stat pe scaun. Nu vezi cât m-am îngrăşat? 
  
- Oh! da, cred că ai aproape vreo…. şaizeci de kilograme, o persiflă Elena privind-o de sus în jos, la cât de slabă eşti la înălţimea ta. 
  
- Am mai mult, completă Adriana cu jumătate de glas. 
  
Amândouă au luat câte ceva din bagaj şi au mers spre casa scării unde avea locuinţa familia Elenei. În două minute erau la etajul trei lângă o uşă metalică, destul de solidă după aparenţe, pe care Elena o deschise imediat, apăsând în interior pe butonul unei instalaţii de alarmă. 
  
- Şi la voi cu asemenea protecţie? 
  
- Mai ales de când s-au liberalizat intrările în Europa şi a venit cine a vrut şi cine nu a vrut în Italia. Nu sunt şi eu un exemplu? 
  
- Da, dar la tine este altă situaţie. Stai liniştită că şi la noi nu-i altfel, chiar dacă nu mai fug câinii cu covrigii în coadă. Foamea şi lipsa locurilor de muncă îşi pune amprenta mai ales pe cinstea semenilor noştri, aşa că eu am angajată şi o firmă de pază, care să-mi ferească casa de musafirii nepoftiţi. 
  
Intrând în apartamentul familiei Giovanardi, Adriana a putut să facă o comparaţie, între ce însemna să stai la bloc în Italia şi ce însemna în România, în cutiile de chibrituri din beton construite pe post de locuinţe “sociale”. 
  
Aveau un apartament spaţios, cu trei camere, cu obloane la ferestre si perdele mari la balcoane, cu un living larg şi încăpător, fără să aibă îngrămădirea de mobilă de la ea de acasă, dormitorul principal cu un pat matrimonial în care putea să încapă foarte bine două cupluri, un alt dormitor de oaspeţi și o bucătărie mare, unde avea loc să ia masa întreaga familie, două balcoane, două holuri care făceau legătura cu fiecare încăpere. Balcoanele erau pline cu flori de toate culorile şi după cum a înţeles de la Elena, pe tot timpul anului. Nu conta anotimpul în care te afli, florile nu lipseau din balcon. 
  
O conduse pe Adriana la unul dintre dormitoare şi-i spuse că acolo va locui pe tot timpul vacanţei sale, aşa că îi lăsă trollerul în el. 
  
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA, - ROMAN IN LUCRU , cap. II / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1486, Anul V, 25 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!