CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Home > Impact > Relatare > Istorisire >  


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1484 din 23 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

ADRIANA - roman în lucru
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Adriana îşi aşezase trollerul lângă uşă, aşteptând sosirea taxiului care s-o ducă la autogară. Sunase la dispecerat şi i s-a răspuns că în cinci minute va sosi cineva. De la Autogara Sud va lua microbuzul spre aeroportul Otopeni. Îşi rezervase din timp bilete pe internet atât pentru microbuz, cât şi pentru avion. Se uită prin living să vadă dacă rămâne totul în ordine, sau nu a uitat ceva. Dovada rezervărilor era în poşetă alături de bani, carduri şi paşaport. Chiar dacă putea călători folosindu-şi doar cartea de identitate, preferase să-şi ia la ea paşaportul. Pleca pentru prima dată, singură într-o vacanţă externă de câteva zile. Era ultima sa vacanţă cu statut de domnişoară şi fără de obligaţii. Prietena şi colega sa de facultate, Elena Giovanardi, fostă Teodorovici, o chemase să viziteze oraşul Torino, unde se stabilise de câţiva ani. Cum încă nu îşi luase concediu, imediat a dat curs invitaţiei cu mare plăcere şi curiozitate. Va fi pentru prima dată turistă în oraşul Torino. 
  
Cu Elena nu se mai văzuse de vreo doi ani, de când venise ultima dată în ţară, să-şi vadă familia. Copilăriseră împreună pe malul mării, în zona peninsulară a Constanţei, sau în Oraşul Vechi, cum i se mai spunea, au învăţat la acelaşi liceu „Mihail Eminescu” de pe strada Traian, apoi tot împreună au plecat să ia cu asalt Clujul, la facultatea de arhitectură. 
  
Prietena sa locuise într-o clădire veche cu două etaje şi mansardă, cu o arhitectură deosebită, ca în mai toată zona peninsulară a oraşului, cu ziduri groase şi pereţi dubli din cărămidă roşie, situată deasupra Cazinoului şi în apropierea Acvariului, pe fostul bulevard Carpaţi, acum Regina Elisabeta, unde părinţii săi primiseră un apartament de la „ICRAL” cu patruzeci de ani în urmă, ca şi ai săi de fapt. 
  
Adriana locuia ceva mai sus, spre Piaţa Ovidiu, pe strada Titulescu, lângă fosta „Casă cu lei” cum îi mai spuneau constănţenii acestei clădiri impunătoare, ce delimita trei străzi, clădire ce a fost ridicată pentru un armean bogat pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-un stil în care arhitecţii amestecaseră elementele genoveze, cu cele preromantice, construcţie cu o faţadă monumentală, străjuită de patru coloane măreţe din piatră şi de pe ale căror socluri priveau spre Piaţa Ovidiu, câte un leu fioros, de unde şi denumirea ei de mai târziu. 
  
Telefonul sună şi Adriana tresări fără să vrea. Sosise taxiul aşa că îşi luă geanta de mână cu actele şi cele necesare călătoriei şi trollerul în care îşi aşezase nu prea multe haine şi cadourile pentru Italia. Dacă tot va ajunge în Torino, va profita de această ocazie şi va merge la shopping să-şi completeze garderoba cu ceva mai deosebit decât se găsea în Constanţa. Închise uşa metalică a casei cu ambele yale, întorcând cheile de câte trei ori, să fie sigură că nu vor intra hoţii atât de uşor. De fapt, avea contract cu o firmă de pază specializată, care îi montase sisteme de alarmă şi camere de luat vederi, în privinţa aceasta pleca liniştită. 
  
Şoferul foarte amabil îi ieşi în întâmpinare, luă trollerul din mâna Adrianei, aşezându-l în portbagajul Logan-ului. Primind informaţia cu privire la destinație, în zece minute se aflau în faţa microbuzului. Mai trebuiau să sosească trei persoane şi puteau pleca spre aeroport. În maximum trei ore se va afla în sala de aşteptare, având timp suficient la dispoziţie să caute firma Wizz Air, să facă check-in pentru a intra în posesia biletului de avion, apoi să depună bagajul de cală şi să meargă la poarta de îmbarcare pentru aeroportul Caselle. 
  
Adriana era logodită, urmând să se căsătorească după întoarcerea din vacanţă. De fapt, de la Torino va pleca la Monaco unde se va întâlni cu logodnicul său să-şi continue împreună vacanţa încă o săptămână. El avea stabiliţi la Monaco nişte foşti colegi de facultate, care îi făcuseră anumite propuneri de afaceri şi de aceea mergea personal să vadă despre ce este vorba. 
  
Pe Radu îl cunoscuse la Cluj în timpul facultăţii, dar în acea perioadă nu s-a legat nicio prietenie între ei. Era tot dobrogean ca şi ea şi mai mare cu trei ani ca vârstă şi ca an de învăţământ. Urma cursurile aceleiaşi facultăţi, numai că el era la arhitectură pură, pe când ea şi cu Elena au ales-o pe cea de designeri de interior. Li se păruse ceva mai şic, mai artistic, mai feminin să creezi un ambient de care să se bucure cei ce vor locui într-un interior, a cărei intimitate era gândită de ele, după fantezia şi inspiraţia lor. 
  
După terminarea facultăţii, Elena l-a cunoscut pe Franco într-o călătorie prin Italia, pe care l-a luat de soţ la scurt timp după aceea, stabilindu-se definitiv la Torino. Era în perioada nebuniei, când umblai după o slujbă pe care nu o prea găseai şi cum italianul avea o afacere a sa sigură, a acceptat cererea lui în căsătorie fără să stea prea mult pe gânduri. Era un bărbat arătos, afacerile îi mergeau bine după cum spunea, aşa că nu avea de ce să aibă vreo reţinere în a face acest pas decisiv. Ea era o fire mai practică şi mai aventuroasă. Dacă ceva nu va merge cum trebuie, va divorţa şi gata. Doar acum nu mai este ca pe timpul când în Italia nu era voie să divorţezi. Aşa văzuse cândva la Cinematecă un film intitulat “Divorţ în stil italian”. Cu mâna goală nu ar fi venit din Italia după divorţ, că de, oameni suntem. 
  
Adriana la terminarea facultăţii a revenit în Constanţa. Tatăl îi dispăruse din viaţă, încă din timpul facultăţii în urma unui cancer esofagian necruţător, iar mama rămasă singură avea nevoie de ea. La început a încercat să-şi găsească un loc de muncă în domeniul în care îşi luase licenţa, dar nu l-a găsit la nicio firmă privată. Printr-o împrejurare norocoasă a reuşit să-şi găsească un post la primăria municipală, în cadrul sectorului de Urbanism, unde a lucrat vreo 3 ani, până şi-a deschis propria sa afacere într-o colaborare cu un alt coleg din primărie, de profesie arhitect, aşa că amândoi au pus bazele unei societăţi, care chiar dacă la început a scârţâit un pic din toate încheieturile, după scurt timp devenind tot mai cunoscuţi, au trecut pe profit. 
  
În acea perioadă afacerile mergeau binişor în domeniul construcţiilor şi foştii lor colegi din primărie îndrumau şi spre ei pe cei ce veneau să ceară o autorizaţie de urbanism pentru a construi ceva, sau dacă aveau nevoie să obţină mai repede aprobările altor societăţi implicate, necesare întocmirii dosarului de construcţie. Chiar dacă nu veneau mulţi, erau suficienţi care să le ceară câte un proiect sau alte servicii de specialitate. Cu timpul totul a intrat în normalitatea generalizată din ţară. 
  
Pe Radu l-a reîntâlnit, când lucra la Urbanism. Venise să depună un dosar pentru un client. Revederea a fost surprinzătoare, dar şi plăcută. Stabiliseră să-l anunţe telefonic, când se va aproba dosarul lui şi aşa s-au reîntâlnit la o cafea unde au depănat amintiri din timpul studenţiei, sau au schimbat informaţii despre noutăţile survenite în viaţa lor de când nu s-au mai văzut. Fiind amândoi singuri şi fără de obligaţii, întâlnirile s-au succedat, apropiindu-se şi sufleteşte unul de celălalt. 
  
Afacerile lui Radu mergeau destul de bine. Avea intenţia de a şi le extinde, să se asocieze sau să deschidă o firmă de construcţii. A depus în acest sens actele la Registrul Comerţului. Găsise un alt tânăr la fel de entuziast ca şi el. Aveau nevoie de nişte credite pentru achiziţionarea utilajelor necesare şantierului şi apoi de clientelă să deschidă frontul de lucru. Când l-a întâlnit Adriana, el se găsea pe un drum ascendent în acest domeniu, apoi chiar se asociase cu amicul său Marius Trofin, inginer constructor şi la fel de încrezător ca şi el. 
  
Sosind şi ultimii clienţi, microbuzul părăsi autogara ieşind în bulevardul I.C. Brătianu şi de aici, direct spre intrarea în autostradă. 
  
Sună din nou telefonul. Era Radu. 
  
- Bună iubire! Ai plecat? 
  
- Da, am intrat pe autostradă. 
  
- Drum bun şi ai grijă de tine. Nu uita că te iubesc şi că peste două săptămâni, ne vom revedea la Monaco. 
  
- Voi ţine cont de sfaturile tale. Nu pot să spun mai multe acum, dar te voi suna din aeroport înainte de îmbarcare. 
  
- Nu uita că dragostea mea te va însoţi tot timpul cât suntem despărţiţi. Nici nu ai plecat bine şi deja îmi este dor de tine. 
  
- Mulţumesc. Eşti un drăguţ. Mai vorbim din aeroport, da? 
  
- Bine, atunci, din nou drum bun! Te pup! 
  
- Şi eu te pup! Pa! Pa! 
  
Se închise telefonul. Adriana nu putea să-şi manifeste în public toate sentimentele. Era microbuzul plin şi oricât de încet ar fi vorbit, tot putea asculta cineva, ce-i va spunea lui Radu. 
  
Apropierea lor s-a petrecut mai ales după decesul mamei sale. Pierderea tatălui a fost o povară prea grea pentru mama sa care nu a ştiut s-o gestioneze cum ar fi trebuit. Poate că dacă nu ieşea la pensie pe caz de boală, singurătatea o putea suporta mai uşor acolo printre colegii de serviciu. Era şi o fire introvertită, care punea totul la suflet. Până la o comoţie cerebrală nu a fost decât un pas. Era la serviciu în primărie, când o vecină a sunat-o să-i spună că pe mama ei a luat-o salvarea. Oricât s-au străduit medicii s-o repună pe picioare, nu au reuşit. I-au şi spus când a ajuns la urgenţă că mama sa nu mai are dorinţa de a trăi, nu mai luptă pentru viaţă şi dacă ea nu o face şi ei devin neputincioşi în faţa voinţei umane. 
  
În acea perioadă Radu tot timpul a fost lângă ea şi a ajutat-o să-şi îndeplinească obligaţiile de fiică faţă de mamă. Între ele a existat mereu ceva special. Când una nu trecea prin cele mai faste momente ale vieţii, cealaltă simţea acest lucru, cum se întâmplă adesea la copiii gemeni născuţi din acelaşi ovul. Ea parcă prevestea că ceva nefast se va întâmpla cu mamă-sa şi iată că această nenorocire s-a şi produs. 
  
El i-a dat tăria de a face faţă singurătăţii, care s-a năpustit ca un tavălug asupra ei. Nu se mai regăsea în nimic şi plângea tot timpul fără de motiv. Intrase într-o depresie, din care nu ştia cum să iasă. Poate că amintirile îi apăreau în subconştient şi de aici şiroaiele de lacrimi ce o podideau mai tot timpul când rămânea singură în apartamentul în care văzuse lumina zilei. Acolo se născuse, nu la spital sau maternitate. Tatăl său era navigator şi era plecat în voiaj când mamei sale i-a sosit sorocul. Până să ajungă salvarea, pruncul bătea la porţile vieţii, aşa că a fost născută în propria casă şi apoi dusă la maternitate pentru controlul medical necesar şi înregistrare. 
  
Radu mereu cu un telefon şi cu o vorbă caldă o remonta sufleteşte. Apoi timpul a aşternut peste suferinţele ei încet, încet tăria de a le face faţă, şi pe zi ce trecea simţea că el îi este din ce în ce mai indispensabil. Pe altcineva nu mai avea în oraş. Părinţii îi proveneau de undeva de prin părţile Romanului, dintr-o localitate ridicată cu peste o sută cincizeci de ani în urmă de nişte crescătorii de oi, la poalele codrilor ce acopereau toate dealurile din împrejurimi, din necesitatea de a-şi avea familia cât mai aproape de stânele lor. Adriana nu mai ţinuse legătura cu rudele din Moldova, pentru că nici părinţii nu o făcuseră. 
  
Microbuzul după ce mai făcu o escală de vreo cinsprezece minute pe autostradă la o staţie de PECO, ajunse în faţă la terminalul de plecări, unde fiecare călător după ce coborî, se împrăştie prin sălile de tranzit ale aeroportului unde își aveau porţile de îmbarcare. Majoritatea însă au rămas în sala principală, unde tastau la automate datele solicitate de aparate, pentru a intra în posesia biletelor de călătorie. 
  
Adriana nu a stat să facă check-in la automat, ci s-a îndreptat spre casa de bilete a firmei Wizz Air, a prezentat paşaportul şi copia de pe e.mail-ul agenţiei prin care şi-a rezervat biletul şi în câteva minute mai liniştită şi cu biletul în mână, a mers la banda firmei să-şi depună bagajul de cală. Mai erau aproape două ceasuri până la plecare, aşa că avea timp suficient să-l sune pe Radu. I-a promis, că o va face şi desigur că era nerăbdător să primească apelul ei. Acesta răspunse imediat de parcă stătea cu telefonul în mână. 
  
- Bună Radu! Gata, sunt aproape de poarta de îmbarcare, după ce închid mobilul definitiv, mă aşez la rând. Este destul de aglomerat, deoarece tot aici se face îmbarcarea şi pentru alte linii cu ore de plecare apropiate. 
  
- Şi? Ai emoţii că pleci singură? 
  
- Ei, nu prea mari, dar sunt ceva. Ştiu că peste câteva ore mă întâlnesc cu Elena şi mai ales cu Italia, pe care încă nu am vizitat-o. 
  
- Nu-i nimic, o să fie frumos, te asigur. 
  
- Şi eu gândesc aşa, dar cum nu-i cunosc soţul şi nici limba nu o vorbesc, nu ştiu cum va fi şi cum mă voi înţelege cu familia ei italiană. 
  
- Lasă, te descurci tu, acum toţi europenii vorbesc engleza sau franceza şi cum tu ştii să vorbești aceste limbi, n-ai să te rătăceşti prin Torino. Sunt destui români şi pe acolo, care să te îndrume, când pleci singură la plimbare. 
  
- Ei, cum să plec singură? 
  
- Aşa bine, doar Elena nu va sta tot timpul cu tine, are şi ea serviciu sau alte obligaţii de familie, iar tu nu vei sta în casă ca să o aştepţi să devină disponibilă. 
  
- Ha, ha, la firma rudelor din partea soţului! Se descurcă ea să-şi ia liber. 
  
- Nu uita că acolo nu-i ca la noi. Sunt alte reguli. Te pot concedia mult mai uşor, fie ele şi rude. 
  
- Nu o să fac o tragedie din asta. De la plecare ştiam acest lucru. Doar am vorbit cu Elena referitor la timpul ei liber. 
  
- Să lăsăm asta, va fi bine sunt sigur. Să ai grijă şi să nu rătăceşti pe undeva, ce ţi-am dat să iei cu tine! 
  
- Ce mi-ai dat dragule? 
  
- Cum, ai şi uitat aşa de repede? Ah, femeile! Vezi ce înseamnă să te încrezi în femei? continuă el, făcând-o pe supăratul în glas. 
  
- Mă întristezi cu maliţiozitatea ta. Ţii neapărat să plec supărată pe tine? 
  
- Nu, nu, cum aşa? 
  
- Atunci reaminteşte-mi te rog ce mi-ai dat? 
  
- Inima şi dragostea mea. Nu le-ai luat cu tine? 
  
- Oo, răule! Şi eu care mă gândeam la cu totul altceva. Credeam că mi-ai dat ceva material şi l-am uitat acasă. Vorbeşti numai în metafore! Parcă ai fi urmat filologia, nu arhitectura. 
  
- Ce, numai ei pot fi poetici? 
  
- Ba, nu, dar de obicei nu te ştiu atât de romantic. Eşti o fire mai pragmatică. 
  
- Încă nu ai reuşit, să-mi descoperi partea romantică a sufletului meu. Credeam, că m-am deschis complet în faţa ta. 
  
- Radu, of dragule, ce discuţii purtăm în aceste momente deosebite. Parcă nu am fi avut tot timpul din lume s-o facem când eram împreună. 
  
- Da iubito, dar gândurile transformate în cuvinte vin singure, atunci când nici nu te aştepţi. Ele nu ştiu că te afli într-un microbuz sau într-o sală de aşteptare pe aeroport. Eu încă mai cred cu tărie că fiecare om are ceva frumos, ceva unic, ceva special, ceva minunat de dăruit celuilalt. Când dăruieşte nu se gândeşte unde se află el sau persoana căruia doreşte să-i dea darul. Pentru a-şi deschide sufletul în toată splendoarea lui, are nevoie să ştie doar că cel de care se simte legat, rezonează odată cu el şi-i va dărui iubire... aşa cum şi eu o fac. 
  
- Iubire, ce facem noi acum? Declaraţii de dragoste? Ştiu că mă adori la fel de mult, cum şi eu te iubesc pe tine. Nu de aceea am hotărât, să ne căsătorim? 
  
- Da, desigur, numai că este pentru prima dată de când ne-am apropiat unul de celălalt, când ne despărţim pentru o perioadă aşa de lungă... 
  
- Nu vor fi nici măcar două săptămâni întregi şi gata, ai şi intrat în panică? 
  
- O, nu, dar mi s-a şi făcut dor de tine cum ţi-am mai zis, spuse el izbucnind în râs. 
  
- Lasă, ai să te obişnuieşti şi ai să vezi ce repede va trece timpul. Ne vom telefona, sau vom vorbi pe mess şi skype. Am laptopul în geamantan. 
  
- Bine, dar totuşi ai grijă de iubirea mea. Să nu o rătăceşti pe undeva, prin Torino. Italienii sunt bărbaţi frumoşi după câte mi-am dat seama şi tare iubăreţi. De ce crezi că marele Shakespeare a localizat iubirea dintre Romeo şi Julieta la Verona? 
  
- Radu, eşti gelos şi eu nu am aflat asta încă? 
  
- Bine, bine, atunci îţi urez drum bun! Nu sunt gelos, ci doar îngrijorat. 
  
- Mulţumesc, nu-i cazul şi să fii cuminte. 
  
- Ha, ha, ha. 
  
- Şi ca să vezi că şi eu pot fi mai romantică ca tine, îţi dăruiesc gândurile mele, ca în zilele de despărţire, să rămâi cu cerul în simţiri, cu stelele în suflet si iubirea mea în inima ta! Să ai o zi minunată, cu spor în toate, iar când ne vom reîntâlni să simt că într-adevăr ţi-a fost dor de mine. 
  
- Sună, de parcă ar fi o urare de sărbători către un necunoscut de pe Facebook, dar nu-i nimic. De asta să fii sigură. Am să păstrez în suflet, toate amintirile comune şi n-am să şterg nici o zi din viaţa noastră, zile frumoase care mi-au dăruit fericirea de a te regăsi, şi de a te primi în spiritul meu ca pe un elixir ce mi-a îmbălsămat sufletul. Drum bun şi regăsire grabnică. 
  
- Mulţumesc. Vezi de ce te iubesc? 
  
- Ştiu! Şi eu, să nu te temi de acest lucru. 
  
- Pa! apoi închise definitiv telefonul. Se apropie şi ea de poarta de control unde trebuia să-şi ia o cutie, să-şi depună bagajul de mână, ca să-l treacă prin filtrul controlului vamal. 
  
De ce oare, iubirea devine cel mai divin parfum, pe care nici un alchimist nu-l poate obţine într-un laborator şi care îţi transmite fără să vrei acei fluturi prin stomac? Da, era convinsă că este într-adevăr îndrăgostită de Radu şi căsătoria dintre ei pare un lucru normal, dătător de fericire şi garant al unei vieţi liniştite şi ferite de orice pericol. Când doi oameni se iubesc cu adevărat, nu mai contează neprevăzutul şi vicisitudinile vieţii ce vor urma. 
  
Referinţă Bibliografică:
ADRIANA - roman în lucru / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1484, Anul V, 23 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!