Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1442 din 12 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

PUNTI PESTE VREMURI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CONTINUAREA REPORTAJULUI - NORVEGIA, NOUL EL DORADO PENTRU ROMANI  
 
A doua zi a ieşit soarele, nu bătea vântul şi am ieşit la plimbare prin localitate, s-o descopăr mai bine şi să fac fotografii. Am văzut un hotel mic care avea o îngrădire din stâlpi din lemn sculptaţi, ca şi obiectele de joacă pentru copii. Am aflat că sunt aduse tocmai din Thailanda. Merita deplasarea până acolo, aşa că am plecat să le fotografiez.  
De pe timpul când încă ne aflam în Kristiansund, ginerele ne-a promis că în sâmbăta următoare mergem în Suedia la shopping, aşa că sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, ne-am băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, însă era una obişnuită pentru clima Norvegiei.  
Plouase mărunt noaptea, şoseaua era umedă şi cerul înnourat. Revedeam din nou traseul pe care l-am făcut la sosirea în nord. La ieşirea din Lødingen, pe partea dreaptă la câţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord. Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri şi la viteza maşinii, nu am văzut o mare deosebire între un ren şi o capră. Erau alb-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor ca şi oile şi caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de circulaţie sau de oameni. Aşa făcea şi o vulpe de pe muntele din spatele casei lor. Cobora muntele şi o lua printre case să caute de mâncare.  
După prima turmă am mai văzut şi alţi reni, dar numai în aceeaşi zonă, la câteva sute de metri distanţă între ei şi odată când mergeam spre Sortland, am văzut unul răzleţ alergând prin pădurea de pe munte, cred că fiind deranjat de zgomotul maşinii noastre. Aici mai trăiesc şi elani dar numai în zonele împădurite. Norvegienii le spun „mus” şi se poate vâna dacă ai permis şi autorizaţie de a-i vâna. Nu am avut ocazia să-i văd nici când am fost la Sordland, nici la Harstad şi nici în sud, cu toate că ceilalţi copii s-au întâlnit cu ei în mijlocul şoselei. În prima vizită am văzut doar câteva căprioare de la vreo câteva sute de metri distanţă, care puteau la fel de bine să fie tot reni. Abia la a doua vizită şi la a treia din nordul Norvegiei am reuşit să-i întâlnesc chiar în mijlocul şoselei sau în apropierea ei, ori păscând grupaţi printre copacii de pe munţii din zona prin care treceam.  
Cei 47 kilometri până la pod i-am parcurs relativ repede. În Norvegia viteza de rulare este de maximum 90 kilometri la ora pe drumurile naţionale, însă predomină restricţiile de viteză care în oraş pe străzile interioare este doar de 30 km la ora.  
Am trecut de intrarea spre aeroport şi ne-am îndreptat spre oraşul Evenes înşiruit ca mai toate localităţile norvegiene, pe malul fiordului şi sub munţii care străjuiau întinderea de apă de o parte şi de alta. Ca peste tot, case joase, cu maximum două etaje, viu colorate, majoritatea cu scândură pe exterior.  
 
Temeliile erau în general bucăţi mari de granit puse una peste alta. Rar descopereai o temelie din beton. Totul aici este doar stâncă de granit. Nu m-a impresionat ca oraş. Erau doar case neîngrădite aşezate fără nicio ordine, sau disciplină arhitecturală, fiind ridicate unde a vrut fiecare să şi-o construiască. Unele erau frumoase dar nu deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi, atunci descopereai un strat gros de muşchi verde crescut peste iternita sau scândurile lor.  
La un moment dat un panou rutier ne indică o localitate din Suedia despre care eu nu aş fi ştiut nimic ca să mă orientez ca şofer. Nu specifica că în acea parte este Suedia. Noroc că ştiau copiii cum se numeşte localitatea de graniţă unde trebuia să ajungem, însă şi ei s-au încurcat la prima vizită de shopping în Suedia şi au mers vreo 30 km înainte, trebuind să se întoarcă pentru a merge pe drumul bun.  
Se vedea că urcăm deoarece zăpada era din ce în ce mai mare pe munţi. Am trecut şi prin tuneluri dar nu aşa lungi ca în sud, doar de cinci sute de metri şi erau prin munte nu pe sub fiord. Când ne-am apropiat de graniţă, peisajul era deja glaciar, lacurile dintre munţi erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul la copcă, iar amatorii de sporturi de iarnă se plimbau pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu sky bordurile. Pe marginea şoselei vedeai maşini parcate în refugii fără nicio persoană pe lângă ele, lăsate în voia sorţii. Am văzut nişte staţiuni montane care se rezumau doar la o îngrămădire de căsuţe şi de bungalouri acoperite cu zăpadă, iar printre nămeţii de peste un metru descopereai o mulţime de maşini parcate. Era weekendul care se continua cu zilele libere de 1-2 mai iar norvegienii plecaseră de acasă pentru toată această perioadă.  
Şoseaua pe pământul suedez era dezamăgitoare, numai gropi şi plombe. Parcă erai pe drumurile noastre judeţene din zonele uitate de lume, sau pe traseul bulgăresc dintre Vama Veche şi Balcic.  
După două sute de kilometri de drum şi mai bine de trei ore de mers printre munţi, am ajuns la destinaţie. O mică localitate de munte la graniţa dintre cele două ţări, unde exista un magazin nu atât de mare dar bine aprovizionat şi cu unele dintre preţuri la jumătate ca cele din Norvegia, mai ales la bere şi la ţigări. În rest la fel de scump şi inaccesibil pentru mine, dar accesibil pentru copii. Se putea plăti cu cardul în monedă norvegiană care era mai mare decât cea suedeză şi convertirea se făcea automat la casă.  
La intrarea în magazin erau zeci de cărţi în suedeză, care erau gratuite dacă doreai să le iei. Mi-am ales ceva şi eu despre geografia zonei, cu multe ilustrate, dar nu am luat-o cu mine atunci la intrarea în magazin, crezând că o găsesc la ieşirea din el dar nu a fost să fie aşa, o luase alt amator, aşa că am găsit altceva interesant despre Sinbad marinarul, dar nu povestea cvasi cunoscută, ci cum s-a construit o barcă ca şi a lui şi peripeţiile echipajului său din timpul călătoriei, pe traseul lui Sinbad din poveste.  
Drumul de întoarcere a fost mai relaxant, mergeam pe un drum deja cunoscut şi între timp se zvântase şi şoseaua. Pescarii erau tot la copcă dar nu pot spune dacă au prins ceva. După alte mai bine de trei ore de drum şi zeci de fotografii făcute din viteza maşinii, am revenit acasă unde am gustat berea suedeză cu 3,5 grade alcool. Aici au bere cu alcoolizarea între 2,4 grade până la maximum 4,5 grade. Nu simţi plăcerea unei beri ca la noi ci, doar că ai băut ceva rece dacă este ţinută la frigider. Nu am reuşit să beau mai mult de două beri odată, oricât de mult îmi plăcea berea acasă şi asta nu că mi-ar fi pierit cheful ştiind cât costă, echivalentul a 12 lei cea mai ieftină la magazin şi 35-40 lei la restaurant. O sticla de coniac de ½ litri costă la magazin 200 koroane, adică cam 110 lei. Cred că este singura posibilitate de a te lasă de băutură, numai că nu se întâmplă aşa. Am văzut la Kristiansund nişte femei trecute de mult de prima tinereţe când ieşeau din supermarket cu un coş plin cu băuturi alcoolice şi nu erau cu bere.  
Mai aveam de stat în Norvegia doar trei zile, celelalte treizeci au trecut pe negândite. Era prea frumos şi inedit tot ce vedeam şi simţeam în această ţară scandinavă, despre care nu ştiam mare lucru în afara informaţiilor vagi de la televizor sau din cărţile de şcoală. Copiii s-au gândit să ne facă cadou o excursie prin această zonă nordică a ţării. Sâmbătă de dimineaţă după micul dejun şi cafea, ne-am urcat în Audi şi ne-am pornit la drum. Ziua de vineri fusese în general o zi frumoasă. Ca mai toate zilele din nord, a alternat perioada de zăpadă cu ploaia de dimineaţă, dar a predominat soarele în restul zilei. Poate în ciuda acestui lucru sâmbătă s-a pornit din zori o ninsoare cum puţine zile am întâlnit iarna în Mangalia. Ningea cu fulgi mari ca în plină iarnă şi pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Acest lucru nu ne-a descurajat la începutul călătoriei.  
Prima parte a traseului a fost drumul ce ducea spre Sordland. La vreo douăzeci de kilometri de Lødingen am făcut la stânga, părăsind drumul cunoscut. Munţii erau mai semeţi şi mai înzăpeziţi, iar ninsoarea din ce în ce mai puternică. Ginerele schimbase cauciucurile de iarnă cu cele de vară şi ne era teamă de derapaje. Ne bazam pe faptul că se rula oricum sub 80 km la oră şi că avea cauciucuri noi.  
Ne îndreptăm spre zona litorală numită Lofoten după numele unui oraş aflat la peste 250 de km de noi, la ocean. Zona din Oceanul Atlantic numită şi zona comercială pe o distanţă de cel puţin 45 km se numeşte Marea Norvegiei sau Marea Nordului funcţie de zona litorală. Conform normelor internaţionale aşa se socotesc graniţele maritime ale ţărilor riverane cu o mare sau cu un ocean. De la mal spre interior la o distantă de 12 mile marine este graniţa de stat şi până la 45 kilometri este zona comercială a acelui stat, unde nu poate pescui sau fora alt stat. În nord se numeşte Marea Norvegiei, spre sud Marea Nordului.  
Noi ne îndreptam spre Svolvaer, un orăşel foarte frumos, cu un port turistic foarte aglomerat cu ambarcaţiuni private de toate mărimile.  
Căutând prin biblioteca lăsată moştenire copiilor mei de foştii proprietari ai casei, în afara unei colecţii complete a dicţionarului explicativ al limbii norvegiene, vreo 25 tomuri frumos legate în piele şi în două ediţii, am descoperit şi un atlas geografic editat prin 1983. Fostul proprietar a fost cadru militar şi după cum am constatat foarte preocupat de carte. Dacă le-a lăsat moştenire celor cinci copii ai săi casa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea lor pentru cultură. Aşa că nu au fost interesaţi să revendice vreunul din ei şi valoroasa colecţie de cărţi şi atlasele geografice. Eu cum aveam să mă mai documentez acum dacă le lua vreunul dintre ei?  
Cum spuneam mai sus, am făcut la stânga şi imediat s-a schimbat şi peisajul. Munţii erau mai semeţi şi mai plini cu zăpadă. Am descoperit în atlasul geografic că în zona copiilor munţii se numesc munţii Lødingen şi cel mai înalt vârf este Lodingaksla de 568 m. Acum eram în zona munţilor Hinnoya cu cel mai înalt vârf Bukketind de 985 m.  
Declanşatorul Nikonului meu funcţiona continuu în ciuda faptului că mă chinuiam din cauza vitezei maşinii şi a deselor curbe, să nu fotografiez doar balustrada de pe marginea şoselei cum mă tot ironiza fiică-mea.  
Am ajuns şi la primul tunel din cele 9 câte vom întâlni în total până la Svolvaer, unul lung de 6,3 km. Nu ştiu de ce îi este teamă şi rău fiicei mele în tuneluri. Poate că suferă de claustrofobie. Şi eu sufăr de aceasta. Să-i fi transmis genele? A închis ochii şi s-a adâncit în scaunul ei de copilot. Dacă înainte de a intra în tunel ningea şi era vremea întunecată, când am ieşit pe partea cealaltă nu mai ningea, era mai puţină zăpadă pe munţi şi a apărut soarele. Doar 6,3 kilometri de tunel ne despărţeau de două fenomene meteorologice diferite. Lăsasem în urmă înainte de a face la stânga, malurile fiordului Kanstadfjorden şi din când în când mai întâlneam câte un lac de munte îngheţat, sau câte un pârâu.  
Acum în dreapta noastră a apărut un nou fiord numit Raft-sundet, dar trecând prin un alt tunel dintre cele nouă cu lungimi între 6,3 kilometri cel mai mare şi 500 metri cel mai mic, fiordul a apărut în stânga noastră.  
Ca de obicei în toată Norvegia şi aici, am întâlnit puţine localităţi între munţi. Din când în când apărea câte o casă-două de vacanţă, ascunse printre pomii din pădurile montane şi aşezate pe malul sau în imediata apropiere a unei ape. Lângă ele găseai obligatoriu câte o barcă - două, ancorate aproape de mal, cu motoarele pe ele. Şi nu le păzea nimeni în acea pustietate.  
Până la Svolvaer am făcut vreo oră jumătate. Mă întrebam privind peisajul, drumurile şi mai ales acele tuneluri, cum a putut o mână de oameni, ceva peste patru milioane cu toţii (acum fiind cu emigranţi cu tot, puţin peste cinci milioane), să realizeze toate aceste drumuri pe miile de kilometri cât are Norvegia? Numai de la Oslo până la Lødingen sunt peste 1.200 de km. Dar până în nordul extrem, la graniţa cu Rusia?  
Înainte de a pleca în această inedită aventură, m-am întâlnit cu un tânăr din Mangalia la staţia de plecare a autocarului spre Otopeni. Şi el mergea în Norvegia ca şi noi, unde lucra de câţiva ani.  
Dacă eu aveam de schimbat din Oslo doar un avion pentru cei 1.200 de km, el avea de schimbat două şi nu era chiar spre graniţa rusească, ci spre cea cu Finlanda. Deci ei, cu o populaţie ceva mai mare dar nu cu mult, decât Bucureştiul şi Clujul luate la un loc, au reuşit să construiască zeci de mii de kilometri de drumuri printre toţi munţii acestei ţări, noi, românii, în cei 22 ani de "existenţă occidentală", nu am reuşit să unim măcar cu o autostradă Braşovul de Constanţa, adică muntele cu marea, fiindu-ne necesare doar 3 tuneluri nu sutele existente în această frumoasă ţară.  
Jumătate de an aici există zăpadă dar nu şi drumuri înzăpezite, sau maşini blocate în nămeţi. Imediat cum încep ninsorile şi utilajele speciale aleargă cu viteză pe şosele, printre munţi şi pe serpentine, la deszăpezit.  
Nu se dă cu sare sau cu alte soluţii ci, maşina care aruncă cu viteză zăpada peste balustradă, împrăştie pietriş în urmă, iar cauciucurile nu au lanţuri sau sunt mai moi, ci au cuie în ele şi sunt obligatorii de la data „x” până la data „y” din an, indiferent dacă ninge sau nu, iar amenzile sunt extrem de mari dacă nu respecţi aceste reguli.  
Bogdan din Bistriţa Năsăud pentru că a depăşit viteza legală cu 12 kilometri la oră, a plătit o amendă de 4.200 koroane şi aici nu este ca la noi, plăteşti jumătate din valoarea amenzii în 48 ore, ci integral. Calculaţi cu circa 0,55 lei la coroană şi aflaţi ce amendă a plătit pentru graba de 12 kilometri în plus la oră când el avea un salariu de 16.000 koroane brut pe lună.  
În Svolvaer nu am stat prea mult. Am intrat într-un magazin mare AMFI unde doar ne-am „clătit” ochii, copii căutând altă încălţăminte pentru cel mic. Avea 11 ani, era în creştere şi-l dureau tare picioarele. Încălţămintea cumpărată la Harstad era prea grea. Îi căutau tenişi pentru mers la şcoală şi au găsit la 199 koroane, adică cam 110 lei în bani româneşti. Au mai cumpărat banane că erau la ofertă cu 11 koroane un kilogram faţă de peste 25 koroane în alte magazine.  
Fiica mea a vrut să mergem la Melbu la un fost coleg al ginerelui, român şi el mutat cu familia în acest oraş unde îşi găsise de lucru şi care îi mai vizitase din când în când, aşa că am făcut calea întoarsă vreo 30 de km şi am schimbat traseul iar spre stânga, după primul tunel, să ajungem la staţia de feribot Fiskeboll spre Melbu.  
Nu a durat prea mult şi a sosit şi feribotul. Taxa nu a fost exagerată, doar 203 koroane. Ne aşteptam la mai mult. Nici distanţa de parcurs nu era mai mare de vreo două-trei mile maritime. Am urcat de la puntea de îmbarcare a autovehiculelor cu liftul la puntea salon, o încăpere elegantă, cu bar şi tot ce era necesar pentru ca pasagerii să se simtă bine.  
Nu peste mult timp s-au auzit şi motoarele navei pornite şi aceasta a început să părăsească cheul de acostare. În afara faptului că am fost marinar de navă militară timp de doi ani pe perioada armatei până în 1966, pe o navă efectiv am mai fost de atunci într-o excursie în Grecia spre Muntele Athos acum vreo 4 ani. Am ieşit pe puntea bărcilor să fotografiez şi să filmez tot drumul până la Melbu care nu a durat mai mult de vreo 15-20 minute.  
Bineînţeles că iar i-a fost rău fiicei şi amicei cum am ieşit în larg dintre munţii înzăpeziţi înalţi aici de peste 1.400 metri. Pe apă era furtună de gradul doi spre trei, cu valuri de un metru înălţime, iar când prova navei călca peste valuri, se împrăştia în jur o spumă multicoloră de la razele luminii solare, însoţită de un zgomot puternic de buşitură.  
Mi-am epuizat memoria aparatului cu filmuleţul, aşa că am revenit cuminte în salon înainte de a ajunge la Melbu. Nici plăcut nu mai era de stat, fiind vânt puternic care tăia prin haine, iar şederea îmi era instabilă din cauza tangajului şi al ruliului, plus că mă udau stropi de apă rece, când nava spărgea valul.  
Şi la Melbu am intrat într-un magazin de data aceasta al firmei REMA 1000, să căutăm carne de porc pentru un grătar. Românul dacă nu face un grătar indiferent în ce ţară ajunge, nu se simte român. Nu am găsit aşa că am plecat la alt magazin, de data aceasta unul arăbesc, să luăm brânză. În Norvegia nu se găseşte decât brânză topită şi este finlandeză, la cutii de 200 grame. Cel puţin aşa s-a întâmplat pe unde am fost noi. Produse pe care le consumăm în România, ca varză acră, frunză de viţă, brânză, mălai, mirodenii, etc., le găseşti doar la magazinele arăbeşti sau turceşti.  
Prin zona Lødingenului pe o rază de peste 150 kilometri nu se găsesc asemenea magazine. Acela era singurul magazin cunoscut din zonă.  
Cum arabul pe care l-am salutat cu un Selam Alekum adus de pe litoralul românesc, mi-a răspuns vesel în limba lui, am zis că putem cumpăra ce ne interesează. Contrar obiceiurilor şi al regulilor comerţului din Norvegia, preţurile nu erau afişate la vedere. Arabul tot arab. Dorea negociere directă şi după cum îşi găseşte fraierul. Am văzut o cutie de brânză cum am găsit şi la un alt magazin arăbesc din Kristiansund, în sud. Dacă acolo a dat pe ea nora amicei 90 de koroane, aici arabul a cerut 160 koroane pe un kilogram de brânză, adică aproape 100 lei româneşti. Ne-am lipsit de brânză şi de negocieri şi am plecat spre casă.  
Partea aceasta de ţară este cu zone de şes mai largi între apa fiordului şi munţi şi cu mai multe localităţi. Am văzut chiar oi cu mieii lângă ele, vaci ţinute în nişte condiţii de-ţi venea să-i împuşti pe proprietari.  
Mocirla unde stăteau era de peste douăzeci de centimetri adâncime. Caii întâlniţi erau ţinuţi afară în frig, nu în adăposturi doar acoperiţi cu nişte îmbrăcăminte pe ei ca nişte pilote, legate pe sub greabăn.  
Aveau tractoare, iar la marginea şoselei baloţi de fân acoperiţi în folie albă de poliester. Aşa ţin fânul verde tot timpul şi nu mucegăieşte ne având aer să facă reacţia aerobică, metodă folosită acum şi în România din ce în ce mai des.  
Am întâlnit pe malul fiordului sute de gâşte sălbatice păscând liniştite iarba de pe malul fiordului. O pasăre ciudată stătea în mijlocul şoselei şi nu s-a ferit de noi cum ar fi fost cazul şi cum ne aşteptam. A trebuit ca ginerele să o evite în ultimul moment ca să nu o calce. Nici nu s-a sinchisit că am trecut pe lângă ea. Poate că era accidentată. Era cât un porumbel de mare, cu un colorit ca la coţofană, negru cu alb, dar cu un cioc lung de vreo cinci-şase centimetri, colorat în roşu aprins. Aici i se spune tjeld, la noi nu ştiu dacă există, poate o fi prin zonele deltei sub o altă denumire.  
Dacă la dus am plecat pe ninsoare şi la o temperatură negativă de -1,5 grade, drumul de întoarcere a fost pe o vreme însorită şi călduroasă, chiar dacă afară nu erau mai mult de cinci grade. Satele erau mai dese, casele mai modeste, la fel de viu colorate, unele chiar frumoase şi mari după posibilităţile financiare ale proprietarilor.  
În curând după ce am trecut printr-un nou oraş numit Stokmarknes ce avea şi un aeroport pentru avioane de mici dimensiuni şi ceva industrie, am trecut peste fiordul Boroysundet pe un pod cu o pantă destul de accentuată. Era înalt să poată trece navele pe sub el, fiind fiord navigabil. Până la Sortland nu erau decât vreo 70 de km de la Melbu, aşa că am traversat oraşul, apoi am urcat pe un alt pod de data aceasta peste Sorland Sundet şi am intrat pe traseul cunoscut din episoadele trecute, pe drumul de circa 65-70 de kilometri ce leagă cele două oraşe, Sortlandul de Lødingen.  
Desigur că odată reveniţi între munţi, a început din nou să ningă uşor, iar temperatura a scăzut la jumătate de grad cu minus. Audi-ul copiilor avea termometru de interior şi exterior şi afişa continuu cele două diferenţe. Am ajuns acasă flămânzi, hrăniţi doar cu micul dejun de dinaintea plecării şi câte un preparat de patiserie destul de delicios, cu cremă de vanilie, cumpărat din magazinul firmei AMFI din Svolvaier.  
Aici sunt mai multe firme de comerţ care au lanţuri de magazine în toată Norvegia. Pe lângă cele amintite mai sunt cele ale firmei ICA, Coop Prix, Cubus, Eurosca, etc, cum sunt la noi Metro, Lidl, Bila, şi altele.  
Cu o zi înainte de părăsirea Norvegiei, de dimineaţă am mers cu ginerele la locul nostru de pescuit, pe un cheu aflat în faţa clădirii unde îşi are sediul societatea la care lucrează el, dar după toate insistenţele noastre, nu am prins niciun peşte, chiar dacă ei stăteau în zona pescăriei lângă mal. Erau ca în bazinul mare al acvariului din Constanţa (pe care vi-l recomand să-l vizitaţi dacă aveţi ocazia, că merită văzut) cu zecile şi mari şi de peste un metru lungime.  
Când lansam peştişorul metalic cu ancoriţă la coadă şi acesta strălucea în cădere, având mişcări unduitoare, peştii ieşeau leneşi de sub mal, se învârteau pe lângă momeala noastră metalică, dar nu se mai repezeau flămânzi la ea, ci o ignorau.  
Nu a fost chip să ademenim măcar unul dintre zecile care dormitau acolo. Abia după amiază am reuşit eu să prind doi şi ginerele trei între 1-2 kg fiecare, dar într-o altă zonă din apropiere. I-am decapitat, curăţat şi spălat pe mal să scăpăm de „gunoi” şi acasă doar i-am tranşat fileu. Copiii au promis unor prieteni ai lor din Mangalia peşte norvegian, aşa că tot eu trebuie să-l duc congelat. Al meu era sărat şi uscat la vânt.  
Dimineaţa de 15 mai la ora 4,40 ne-a prins pe drumul de plecare spre aeroportul Evenest. La ora 6,40 aveam zborul spre casă. Aveam de schimbat trei avioane, ambarcarea în Evenes şi schimbarea în Oslo şi la München, iar pe Otopeni  
trebuia să aterizăm la ora 18,30 numai că a fost o ploaie torenţială teribilă încât 3-4 avioane au aterizat pe aeroportul Mihail Kogălniceanu, iar noi am ocolit de câteva ori Bucureştiul. Nu ştiam dacă microbuzul spre Mangalia cu plecare la ora 19,oo mai aşteaptă avionul.  
Spre norocul nostru nu am fost nevoiţi să plecăm cu microbuzul de ora 22,30, deoarece acel de ora 19,oo aştepta să preia călătorii de pe aeronavele deturnate la Kogălniceanu, care reveniseră între timp la Otopeni, aşa că pe la miezul nopţii eram deja în casă.  
Şi acum un scurt istoric despre Norvegia şi anume ce nu se prea cunaoşte de către cei ce vizitează acestă ţară, fie ca turist, fie ca să-şi găsească un loc de muncă. Oslo aşa cum desigur se ştie, este capitala Norvegiei. Oraşul are o populaţie de 925 mii de locuitori şi este amplasat în partea de jos a unui fiord, într-un golf mare, presarat cu insule şi insuliţe împădurite care separă oraşul de marea deschisă. Trei sferturi din suprafaţa sa este ocupată de spaţii verzi şi bazine de apă, facând oraşul să aibă o frumoasă faţă urbană, modernă, cu multe spaţii de agrement.  
 
Referinţă Bibliografică:
PUNTI PESTE VREMURI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1442, Anul IV, 12 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!