Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1440 din 10 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

PUNTI PESTE VREMURI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NORVEGIA - NOUL EL DORADO PENTRU ROMANI 
  
- CONTINUARE - 
  
Aici nu ştii când începe şi când se termină ziua, fiind perioada nopţilor albe. Mai puţin în partea de sud-vest a Norvegiei unde eram acum, mai accentuat în cea de nord-est unde vom ajunge după două săptămâni. 
  
Dimineaţa trezit ca de obicei înaintea tuturor, am ieşit uşor din dormitor şi am intrat în bucătărie să-mi pregătesc nelipsita cafea. Prima grijă a fost să iau legătura cu oraşul, aşa că am coborât în stradă cu „noaptea” în cap (de fapt era lumină ca şi ziua) şi m-am plimbat pe străzile încă pustii din apropierea blocului în care locuiam. 
  
Prima dată am plecat spre port. Unui om căruia întreaga viaţă i-a fost legată de porturi şi de apă, nu-i poţi cere să se despartă aşa uşor de acestea. Prima dragoste nu se uită niciodată aşa cum spune românul şi eu acest lucru îl ştiu cel mai bine a-l face. Aşa că am traversat strada îndreptându-mă în direcţia portului ce se prefigura la capătul străzii, la vreo două-trei intersecţii şi fotografiam continuu clădirile viu colorate. Am întâlnit şi o biserică catolică cu un turn foarte înalt, care nu mi-a încăput în imaginea fotografiei, fiind nevoit să repet fotografierea de la o distanţă mult mai mare. 
  
Fiecare casă avea o altă culoare, sau uneori erau grupate pe culori. Dacă erau cu aceeaşi arhitectură aveau şi aceleaşi culori, ca şi când aveau acelaşi proprietar. Un oraş aşa cum am mai spus, cu majoritatea caselor construite din lemn, dar şi din beton şi vopsite în tot spectrul coloristic posibil. Era un oraş al culorilor. 
  
Casele erau înşiruite dea lungul străzilor având temeliile ieşite direct din trotuar, fără curţi şi fără garduri, fie pe coline sau pe şes, cam asemănătoare ca arhitectură, nu mai înalte de două-trei etaje cu mansardă cu tot, un oraş ca în cărţile viu colorate ale lui Kristian Andersen, în care editura a dorit să atragă interesul celor mici nu numai prin poveştile nemuritoare ale autorului scandinav, cât şi prin coloristică şi imagini ale caselor nordice. 
  
A doua zi pe la ora zece, a sosit Bogdan, care locuia vis-à-vis, să mă invite la primul meu pescuit norvegian. Caut repede prin dotările fiului amicei mele şi găsesc o lansetă. 
  
De acasă venisem cu „momeala” adecvată, pilcări (peştişori metalici din plumb, vopsiţi în diferite culori, având o ancoriţă la un capăt) şi cât şi-a băut Bogdan cafeaua şi a fumat o ţigară, eu aşteptam lângă uşă nerăbdător şi plin de adrenalină ca un căţel de vânătoare care-şi aşteaptă stăpânul. 
  
Plin de neastâmpăr şi de nerăbdare, îmbrăcat ca pentru munte şi cu lanseta în mână pregătită de "atac", eram emoţionat precum un chirurg înaintea unei operaţii importante, aşteptând să pornesc spre marea mea aventură norvegiană. 
  
Mercedesul lui Bogdan, cam vechi dar funcţional, s-a înscris în traficul oraşului, nu aşa de aglomerat ca cel de la noi, dar cu mult mai disciplinat. Ne îndreptam spre centrul oraşului unde era şi portul. Facem la dreapta, urcăm o pantă, traversăm fiordul pe un pod înalt pe sub care treceau navele spre ocean, îndreptându-ne spre o altă insulă numită Islandet şi în zece minute eram pe cheul altui braţ al fiordului, având în faţa noastră pe celălalt mal, cea de a treia insulă din patru. 
  
Am „vânturat” în dril apa vreo două ore, însă nu am prins nimic în afară de Bogdan, atât eu cât şi Ion, un moldovean din Bârlad ce locuia la parterul aceleiaşi clădiri cu Bogdan. 
  
Bistriţeanul a prins un cod de vreun kilogram pe care mi l-a dat mie să-l prăjim acasă. Nora cu fiul şi nepotul amicei mele nu mâncau peşte decât foarte rar şi acolo în Norvegia, doar macrou. Au prins acest soi de peşte în perioada de vară pe când se pescuia la ţaparină , precum stavridul în Marea Neagră, aşa că aveau în congelator câteva bucăţi, pe care soacra sa imediat le-a decongelat cât eu am fost la pescuit şi le-a făcut plachie la cuptor. Era curioasă să vadă ce gust are peştele din Norvegia. 
  
Am încercat pescuitul şi a doua zi în acelaşi loc, dar tot Bogdan a fost norocosul. A mai prins un cod cam de aceeaşi mărime, iar Ion unul cam de jumătate de kilogram, însă eu nimic şi muream de ciudă. Abia a treia zi am prins primul şi ultimul meu peşte, acolo în Norvegia de sud-vest. Un cod care în Norvegia se numea torşe, ce depăşea 1,5 kilograme, mai greu fiindu-i capul decât corpul. 
  
Am prins doar un singur peşte în nouă zile de încercări în mai multe locuri. Ce mai pescar de Marea Neagră! Halal de mine! M-am limitat în restul timpului când nu încercam să pescuiesc, doar să mă plimb prin oraş şi să fotografiez tot ce-mi atrăgea atenţia. Desigur că erau multe lucruri noi care să facă să declanşez obiectivul Nikon-ului meu cumpărat din ţară special pentru această ocazie. 
  
În una dintre zile, am ieşit în oraş cu gazda, cu Andrei şi băiatul de 11 ani al lui Bogdan, să dăm de mâncare la păsări. Dana de obicei nu arunca resturile de pâine care se uscau sau le rămâneau, ci se duceau în apropiere de casă, unde sunt patru lacuri în cascadă, dar numai unul era împrejmuit cu gard din plasă metalică şi plin cu pasări, unde le dădea de mâncare aceste resturi de pâine uscată. 
  
În apropiere era o biserică înaltă, nu ştiu pentru ce cult religios, dar avea o formă ciudată, ca a unui vagon dreptunghiular, dar cu capetele mai ridicate decât mijlocul clădirii, deschizându-se ca un Y cu partea superioară mai uşor deschisă, fiind lungă de vreo 30 m la partea de sus, la bază mai mică cu vreo 5-6 m, înaltă de vreo 12 m şi de vreo 8 m lăţime a corpului principal, dar şi cu o extindere laterală. 
  
În capătul ei se afla un parc cu statui din oţel ce reprezentau animale, un cerb, o căprioară, şi un lac mic plin cu raţe sălbatice, o lebădă albă şi mulţi porumbei şi pescăruşi. Porumbeii erau blânzi, veneau lângă tine şi-ţi cugulegeau pâinea din mână. 
  
Când le aruncam mâncarea în apă era o întreagă nebunie, zbura toată păsărimea care mai de care să prindă ceva din hrană. Era ca într-un dans al unor balerine ce se mişcau pe poante cu vioiciune şi graţie, fluturându-şi mâinile, pe muzica lui P.I. Ceaikovski, precum aripile acestor păsări. 
  
Însoţitorii mei au preferat să se întoarcă la ale lor, iar eu să-mi continui aventura, să iau oraşul la pas şi să-l cunosc cât pot de bine. 
  
Am preferat de data aceasta să merg pe trotuarul ce se afla pe marginea lacurilor aflate în cascadă cum am mai spus, unul în spatele celuilalt, la înălţimi diferite. Continuându-mi plimbarea am descoperit în dreapta mea de mers cum se ridica pe o colină un foişor destul de înalt, zidit din piatră dură, ca un bastion al timpului pe când vikingii erau stăpânii oceanului. 
  
Au apărut şi copacii iar parcul s-a mărit şi totodată am întâlnit şi primii localnici ieşiţi la plimbare. Noi ortodoxii aşteptam ca a doua zi să întâmpinăm învierea Domnului Iisus Hristos, ei trecuseră de acest eveniment cu o săptămână mai devreme. 
  
La capătul salbei celor patru lacuri se ridica un baraj peste care se putea trece cu piciorul. Diferenţa de nivel de la apa fiordului şi cea a ultimului lac era de vreo şase metri. Pe malul celălalt al lacurilor, la capătul barajului, se întindea o colină cu o perdea de conifere, iar o cărare şerpuia în pantă ascendentă printre molizi. 
  
M-am aventurat singur spre necunoscut. Nu mai era ţipenie de om prin apropiere. Cărarea era cam umedă de la topirea zăpezii, riscam să-mi murdăresc cu noroi încălţămintea dar acesta era un lucru minor care nu mă putea împiedica să explorez acest teren necunoscut. 
  
La un moment dat am ajuns la capătul cărării obosit din cauza urcuşului şi al vârstei (să nu uităm că aveam 68 ani), deasupra unui promontoriu de unde se întindea o panoramă de domeniul fantasticului. 
  
În zare se vedea poarta spre Oceanul Atlantic, apoi spre Polul Nord. Pe malul celălalt munţi înzăpeziţi, iar în laterale fiordul cu malurile sale înalte, din stâncă dură, pe care creşteau pini rămuroşi, sau se ridicau casele oraşului. Sub mine, în faţa mea, la câţiva zeci de metri, pe stâncile de la mal, doi tineri mulinau de zor, încercând să prindă peşte. 
  
Curiozitatea şi nerăbdarea pescarului din mine, bolnav după pescuit şi peşte, m-a determinat să ajung lângă ei, dar erau pe cealaltă parte a înălţimii pe care mă aflam. Cercetând minuţios promontoriul, am descoperit că printre pomi exista o cărăruie marcată cu stinghii din lemn de brad, vopsite la partea superioară cu roşu. Însemna că era o cărare marcată, aşa că ţinându-mă de crengile copacilor, am început coborâşul spre o zonă necunoscută. După mai multe peripeţii, alunecări, murdărit de haine şi mai ales de încălţăminte, am ajuns în sfârşit într-un fel de şosea pietruită ce cobora de la înălţimea oraşului şi de la capătul unei clădiri mare cât un spital, până pe malul apei. 
  
Nişte stânci monobloc din granit dur se ridicau semeţe din adâncul fiordului până deasupra apei, iar deasupra lor erau montate două platforme de pe care se putea face salturi pentru scăldat în apa fiordului, destul de adâncă. Sub ele erau montate scări metalice de urcare pe mal. Diferenţa de la platformă la apă era de peste şase metri. 
  
Cei doi tineri norvegieni lansau în dril şi recuperau continuu nailonul, dar fără niciun rezultat. Peştele nu se lăsa păcălit să se prindă în ancoriţă. Am stat câteva minute şi apoi dezamăgit că nu am putut vedea cum prind măcar un singur peşte, i-am părăsit pe cei doi pescari ghinionişti. Am urcat panta şi am intrat în oraş. De deasupra platoului, am mai făcut câteva fotografii. Era prea frumos tot ce vedeam, ceva unic şi de domeniul fantasticului. Trebuia să iau cu mine aceste imagini, să rămână ca dovadă că paşii mei bătrâni, au călcat acest tărâm de vis, plin de istorie şi fantasmagorie, în scrierile literare. Zăpada încă mai era aşezată printre copacii crescuţi pe panta dintre fiord şi oraş chiar dacă se apropia sfârşitul lui aprilie. În zare se vedea poarta de intrare în ocean ca o chemare spre drumurile necunoscute străbătute de mii de ani de neînfricaţii vikingi. 
  
Ne cunoscând zona şi oraşul, ştiam că trebuie să mă îndrept tot înainte, cu oceanul în spatele meu, deoarece în faţa mea trebuia să fie strada principală. Casele erau frumoase şi pline de atracţie ca aspect, chiar dacă unele aveau culori mai închise, de albastru sau de grena, dar fără nicio mişcare umană în interiorul lor. Nu am văzut pe nimeni ieşind sau intrând într-o locuinţă. Ocoleam pe străzile lăturalnice şi tot imortalizam prin obiectivul aparatului foto această arhitectura plină de fantezie şi frumuseţe. 
  
O casă albastră lângă una albă, apoi alta muştar, sau verde, ori neagră, roşie, gri, portocalie, cu balcoane sau fără, cu mansardă sau acoperişul în două ape, din lemn unde scândurile erau montate una peste alta pe orizontală sau cu altă scândură montată peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Erau case fără garduri, fără curţi, dar cu flori în ghivece la ferestre, cu gazonul tuns scurt. Nimeni nu le încălca proprietatea, nimeni nu-i deranja, de nimeni nu trebuiau să se ferească. Puteau să lase în curtea aşa neîngrădită orice obiect, el nu va dispărea niciodată. Am văzut roţi de maşină înşiruite lângă pereţii caselor cu cauciucurile pe ele, aşa cum şi le-a schimbat proprietarul de la cele de iarnă la cele de vară şi nimeni nu le subtiliza cum desigur s-ar fi întâmplat imediat la noi. Erau flori crescute lângă temelia blocurilor, pe o palmă de pământ şi nimeni nu le rupea să şi le ducă în vaza de acasă. 
  
Eram într-o altă dimensiune a civilizaţiei, a respectului reciproc faţă de proprietate, fată de cinste şi corectitudine. Nu am văzut niciun câine maidanez în afara celor scoşi în lesă la plimbare. Am văzut câteva pisici de rasă dar în curtea casei, nu libere pe stradă. Oricât de mic şi blând ar fi fost câinele, nu aveau voie să-l plimbe în spaţiu public slobod, ci doar în lesă. Amenzile erau destul de mari ca să nu fii tentat să-i dai drumul liber. 
  
Pe străzile laterale, în afara celor principale unde viteza era de 50 kilometri la ora, era interzis a se depăşi viteza de 30 km. Parcările pe străzile din centrul oraşului erau dotate cu automate de taxă şi poliţia comunitară circula continuu să verifice dacă ai introdus fisa de 5 koroane pentru 15 minute de staţionare. 
  
Dacă tichetul afişat la vedere pe bordul maşinii sau sub ştergătoare nu corespundea cu taxa, amenda era de 400 koroane, adică aproape 230 lei. Poliţaii reveneau destul de des şi dacă încă mai erai în culpă, îţi mai aplica o nouă amendă alături de prima sau a doua, până intrai în legalitate şi acestea toate se cumulau şi se plăteau integral, nu ca la noi pe jumătate în timp de 48 ore. 
  
La un moment dat am constatat că nu mai am baterii funcţionale la aparat, aşa că m-am hotărât să-mi scurtez vizita prin oraş şi am început să cobor spre centru. În parcul din apropierea blocului unde locuiam, era o colină cu un spaţiu liber betonat pe care îşi montase leagănele mecanice sau alte construcţii distractive de bâlci, nişte românaşi de ai noştri. Nu am intrat cu ei în vorbă. Copiii aruncau cu mingii din cârpe să dărâme nişte cutii de conservă din tablă, aşezate una peste alta în formă de piramidă la o mică distanţă de tejghea. Obişnuitele noastre fleacuri româneşti de bâlci. Lipseau totuşi cei care să joace alba – neagra cu norvegienii. 
  
Câştigul celor îndemânatici erau nişte cravate mari şi late, în culori stridente, pe care aveau imprimate diverse înscrisuri hazlii. Şi feciorul lui Bogdan avea la gât una violet, însemnând că a trecut şi el prin parcul românesc de distracţii şi a dărâmat cutiile. Avea pe ea scris în engleză: “Testează-mă”. 
  
După eşecul din timpul partidelor de pescuit de pe pontonul insulei Islandet, m-am hotărât să-mi folosesc timpul vizitând oraşul cât voi mai sta în acest frumos loc. 
  
Dimineaţa până se sculau ceilalţi colocatari, amica, nora şi nepotul său Andrei, făceam un tur prin apropiere. Vizitam la acea oră oraşul încă pustiu. Când se trezeau ai casei şi începea mişcarea pe străzile oraşului, terminam şi eu vizita şi reveneam la micul dejun şi cafea, apoi îmi luam aparatul digital de fotografiat şi părăseam apartamentul. 
  
Într-o zi, am descoperit un supermarket la câteva străzi depărtare şi doream să-l vizitez şi să mă informez asupra preţurilor ori dacă aveau şi oferte accesibile bugetului meu de austeritate. Mai mult, mă intriga faptul că în interiorul magazinului erau amenajate un fel de cafenele, pline cu pensionari de ambele sexe. Doream să spionez ce fac acolo aceşti vârstnici, unii dintre ei de vârsta mea, alţii cu mult mai “trecuţi”. 
  
Am plecat de acasă înainte de ora nouă. Nu ştiam dacă Bogdan mă va invita în acea zi la pescuit aşa că mi-am permis un tur prin zona portuară care corespundea şi cu un fel de centru al oraşului. Aşa am descoperit unde era autogara, sau că se poate trece de pe o insulă pe cealaltă cu un fel de ambarcaţiune contra unei sume, în cazul că nu aveai alte posibilităţi. 
  
Aveam cu mine nelipsita lansetă. Am încercat să pescuiesc de pe un ponton la care acostau micuţele ambarcaţiuni ce transportau pasagerii de pe o insulă pe alta. Aruncam direct spre interiorul portului. Nu am prins nimic, aşa că am abandonat pescuitul destul de repede şi am pornit pe chei să vizitez în continuare oraşul. Nu pot spune că exista o faleză în accepţiunea cuvântului. Erau câteva nave acostate la cheu. Nu existau macarale pe cheu care să fie folosite la descărcarea navelor, aşa că nu ştiu ce transportau ele şi dacă acolo descărcau marfa, lucru ce nu cred că se întâmpla, neavând niciun fel de amenajare pentru asemenea operaţiuni portuare specifice. 
  
Am fotografiat tot ce se putea fotografia, adică toate clădirile de pe faleză, una mai frumoasă şi mai deosebită decât cealaltă. Erau sedii de societăţi, magazine şi hoteluri. Am vizitat câteva magazine dar nu m-a tentat nimic, preţurile erau prohibite şi inaccesibile pentru bugetul meu. 
  
Încet, încet m-am apropiat de podul pe care mergeam spre locul de pescuit şi în jumătate de oră eram din nou pe ponton să-mi încerc norocul de unul singur. Nici acum nu am avut succes mai mult decât în celelalte zile, aşa că am părăsit pontonul şi m-am întors pe insula unde locuiam. Doream să verific dacă sunt şi alte locuri bune de pescuit în afară de cel unde am tot mers fără succes la prins peşte. 
  
Aşa am descoperit un mic port privat, cu ambarcaţiuni pentru pescuit şi o altă privelişte minunată de unde se vedea fiordul şi ieşirea spre Atlantic. 
  
Malul celălalt îşi prezenta frumuseţea munţilor înzăpeziţi în depărtare. Nu existau construcţii pe el decât într-o anumită zona mai în stânga mea. Cred că era ceva minier că se auzeau picamăre care găureau stânca şi nişte excavatoare ce dislocau roca. 
  
Mai puteam observa câteva crescătorii de somoni. Aici somonii se cresc în mijlocul fiordului în nişte cuşti metalice. Zilnic venea o ambarcaţiune şi le dădea de mâncare. De fapt nu sunt nişte cuşti simple, ci o îngrădire din care să nu poată ieşi somonii, care trăiesc liberi în acest spaţiu limitat. 
  
Carnea de somon este foarte scumpă în Norvegia ca şi la noi de fapt, ca tot ce doreşti să cumperi de acolo, dar normală pentru norvegieni, comparând salariile şi preţurile. Cine are bani cumpără somon atât în România cât şi în Norvegia, cine nu, se limitează la alte soiuri de peşte dacă nu şi-l pescuieşte singur. Nu prea am văzut mulţi pescari sportivi cum sunt la noi. 
  
Ei au ambarcaţiuni pe care le folosesc să meargă în mijlocul fiordului sau să iasă la ocean, aşa cum ieşim şi noi aici pe mare. Pe mal sunt puţini norvegieni care îşi încearcă norocul sau priceperea cu undiţa. Doar când sunt în weekend, merg într-o zonă turistică, închiriază o căsuţă şi o barcă cu motor şi ies pe apă la pescuit. 
  
- MAINE VA URMA - 
  
Referinţă Bibliografică:
PUNTI PESTE VREMURI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1440, Anul IV, 10 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!