Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1439 din 09 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

PUNTI PESTE VREMURI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Norvegia – noul El Dorado pentru români 
  
Nu putem să nu recunoaştem că în România fiecare familie în intimitatea sa ascunde o situaţie uneori dramatică, cu o intensitate mai mică sau mai mare. Nu am intenţia de a generaliza sau să descriu situaţiile materiale precare ale fiecărei familii cunoscută de mine. Mi-ar trebui sute de pagini şi luni întregi să pot scrie măcar câteva rânduri despre fiecare, aşa că mă voi referi doar la familia copiilor mei, chiar dacă nu problema lor o consider ca o dramă mai deosebită decât a altora, deoarece situaţia lor se înscrie în starea generală a naţiunii române, alături de celelalte familii din fosta Europă de Est, ce încearcă să se integreze în viaţa normală a ţărilor occidentale, cu mari tradiţii în sistemul occidental şi democratic. 
  
Ginerele cu toate că avea asigurat un loc de muncă în ţară, fiind coleg cu propria sa soţie, fiecare însă în alt domeniu de activitate, a trebuit să părăsească acest serviciu ,,stabil”, dar incapabil să asigure un trai decent celor patru membri ai familiei sale. Ratele băteau la uşă, copiii creşteau, cerinţele de asemeni, aşa că într-un consiliu de familie au hotărât plecare lor din ţară, tocmai în nordul Norvegiei, unde îşi găsise un loc de muncă stabil şi fără de intermediari români, care de multe ori mai mult te jecmănesc decât te ajută. 
  
La început când el a plecat prima data pe tărâmuri străine, impactul familiar de moment a fost greu de suportat, însă faptul că exista telefon mobil şi că revenea în ţară de cel puţin trei - patru ori câte două - trei săptămâni, plus în concediul de odihnă, această despărţire dramatică nu s-a resimţit puternic, mai ales pentru copiii minori, care încă nu conştientizau la ce sacrificii erau supuşi părinţii lor să facă, pentru a satisface nevoile familiei, de a fi şi ei în trend cu ceilalţi colegi sau prieteni de joacă. 
  
Mai ales pentru cel mare care era la final de gimnaziu şi trecea în treapta superioara de studiu – liceul, această plecare intempestivă a tatălui a lăsat un gol imens, încărcat imediat de teamă, de nesiguranţă şi de derută. Desigur, că în timp lipsa părintelui din cadrul familiei a generat un fel de derapaj al celor mici, direct proporţional cu vârsta fiecăruia. 
  
Comportamentul lor scăpat de sub controlul parental nu a pus în pericol integritatea familie, dar i-a atras atenţia şi în anumite situaţii, a generat un semnal de alarmă, aşa că adulţii au considerat că este mai bine să trăiască toţi componenţii familiei împreună, ori în ţară, ori în afara ei. Astfel erau alături zi de zi şi întâmpinau împreună greutăţile vieţii. Nu mai erau despărţiţi, speriaţi, derutaţi sau dezamăgiţi de modul cum li se desfăşura cursul vieţii. 
  
Cei mici poate nu înţelegeau efortul familiei, sacrificiul tatălui şi al mamei. Poate le ,,convenea” libertatea de care beneficiau cel puţin zece ore pe zi şi satisfacţiile unor ,,prietenii” întâlnite la tot pasul care să-i ducă pe un drum greşit. 
  
Plecarea tuturor definitiv din ţară m-a surprins şi pe mine, ca multe alte hotărâri din familia lor. Nu am fost un consilier al familiei fiicei mele la care să apeleze, ştiind că sunt o fire care nu este în stare să rişte totul pentru ceva nesigur. Eu nu aş fi avut curajul să risc, ei însă da. Cine are curajul să-şi părăsească propria sa ţară, rudele, casa pe care ţi-ai clădit-o cu greu şi la care ai de achitat rate scadente, pe care ai amenajat-o după gustul şi posibilităţile familiei, numai să te simţi bine în ea şi apoi să pleci în necunoscut, cedând munca ta altora pe nişte hârtii bancare care cu timpul îşi pierd din valoare? 
  
De fapt ginerele meu a pregătit pentru familia sa totul din timp. Veştile ce le primea zilnic din ţară nu-i erau pe plac, aşa că în calculele sale s-a născut şi posibilitatea emigrării la mii de kilometri de casă. Acolo avea un alt loc de muncă, se înţelegea foarte bine cu ceilalţi colegi, era apreciat de şefi ca meseriaş şi ca om, aşa că nimic nu-l putea reţine ca în caz de forţă majoră să-şi aducă familia lângă el. Şi forţa majora s-a ivit. 
  
Au analizat şansele şi le-au întors pe toate feţele. Cum este mai convenabil pentru familia lor? Să închirieze sau să-şi cumpere o casă în orăşelul unde lucra de patru ani? Dacă închiriau o casă în Norvegia, chiria era dublă unei rate pentru o casă cumpărată prin împrumuturi bancare. Şi totuşi, cum să cumperi o casă fără nicio koroană sau un euro în cont? Salariul lui lunar abia de acoperea cheltuielile curente ale familiei, chiar dacă nu se putea compara cu ce ar fi putut câştiga în ţară, fiind net mai superior. 
  
Dacă există dragoste între doi soţi, poate exista desigur şi înţelegere, unitate de idei, sentimente şi fericire, aşa că cei patru au hotărât: Plecăm definitiv în Norvegia. Asta însemna şi asumarea riscului de a cumpăra o casă care să fie a lor, rămânând datori băncilor statului norvegian ani buni în continuare. 
  
Ginerele în timpul scurs după luarea acestei hotărâri definitive, a căutat cu ajutorul colegilor de muncă o casă care să-i îndeplinească anumite criterii: să nu fie prea scumpă, să fie bună şi dacă se poate să fie şi mobilată. Şi au găsit o casă care îndeplinea toate aceste dorinţe ale lor. Dumnezeu a fost generos şi alături de ei şi i-a ajutat. Au găsit o vilă mare şi frumoasă, cu parter şi două nivele de locuit, cu o curticică şi mai ales, complet mobilată cu tot ce-i trebuia unei familii. Era situată la poalele unui munte care se ridica la doi metri de temelia casei, iar fiordul îşi legăna valurile mai jos, la doar o sută de metri de casă. 
  
Până să vină acasă să-şi ia familia în Norvegia, actele au fost perfectate cu banca, societatea unde lucra l-a girat la bancă, transferul de proprietate s-a produs, iar ginerele a băgat caloriferele în priză să încălzească pereţii până ajung ei, casa nemaifiind locuită de ceva timp, chiar de ani buni şi în nordul Norvegiei nu se scot niciodată din priză aparatele de aer conditionat puse pe încalzit sau caloriferele electrice, trei sute şaizeci şi cinci de zile din an. Era casa unei familii al cărui proprietar a fost cadru militar de cariera, cu şase copii, oameni trecuţi de cincizeci de ani fiecare. Proprietarul în vârstă şi rămas văduv, a hotărât în sfatul de familie să vândă casa aşa cum era ea dotată, împărţirea banilor între moştenitori şi părintele să rămână la unul dintre feciori. 
  
Cum toţi erau realizaţi, nimeni nu şi-a dorit să ia ceva din casă. Doar amintirile de familie şi atât. Ştiind şi faptul că cel care o cumpăra îşi aducea acolo familia şi mai are şi doi copii minori, renunţările la obiectele din casă au fost generale. 
  
Gândul că nu-mi voi mai vedea nepoţii a fost un şoc puternic pentru mine. Niciodată nu am avut curajul să-i întreb ce reprezintă pentru ei această hotărâre. Mă refer la cei doi nepoţi. Cred că hotărârea luată de părinţi şi în numele lor a fost devastatoare pentru cursul normal şi liniştit al vieţii lor. Altă variantă nu exista. Cu un salariu în ţară de zece lei pe oră al tatălui şi cam tot acolo al mamei, nu puteau trăi decent la nivelul de viaţă impus de societatea românească, având şi rate la apartament, ca şi la bunurile din casă. 
  
De fiecare dată când unul pleca iar ceilalţi rămâneau, plângeau în sufletul lor, fără a avea curajul exteriorizării. Acum vor fi tot timpul împreună şi la bine şi la greu. 
  
Revelionul lui 2011 i-a prins ca noi locuitori ai nordului Norvegiei, pe malul Fiordului de Vest, într-un orăşel cochet şi liniştit, ascuns între apa fiordului şi munţii Lødingen, într-o vilă mare, cu parter şi două nivele, greu de încălzit, sursa de încălzire fiind numai cea electrică, aşa cum am mai spus, dar cel mai important lucru era că erau cu toţii împreună, chiar dacă sufletul lor era chircit după dorul de ţară, după restul familiei, prieteni şi după pământul pe care s-au născut. 
  
Posibilităţi de comunicare cu ţara existau doar telefonic, asta până s-au definitivat actele de proprietate asupra casei, pentru a putea instala reţeaua de internet şi până când au primit documente de identitate cu CNP norvegian, ca rezidenţi stabili ai acestei ţări, propietari de bunuri materiale şi locative. 
  
Odată cu instalarea internetului s-au reluat legăturile de familie mai intens între cei plecaţi şi cei rămaşi în ţară sau cu cei din familie, cu prietenii rezidenţi la rândul lor prin alte ţări ale Europei. Au apărut comunicările zilnice prin internet unde puteai să te vezi, să-ţi treacă dorul şi să te informezi de tot ce se întâmplă cu fiecare familie. 
  
Durerile sufleteşti au început să se mai estompeze odată cu veştile că acolo departe totul este bine, că au tot ce le trebuie, (aici nu intră în discuţie nevoia de a fi acasă la tine, acolo unde ai lăsat totul, inclusiv anii petrecuţi din viaţa ta), cei de aici am început să ne obişnuim cu depărtările, însă au apărut dorinţele de integrare a familiei. Cum venirea lor nu era posibilă pe moment, atunci s-a născut dorinţa mea de a pleca la ei, mai aproape de Polul Nord, doar la 250 kilometri de Lofoten, la malul Oceanului Atlantic, centrul Laponiei norvegiene, mai aproape de Polul Nord, decât cei circa 5000 de kilometri până la Mangalia. 
  
Asociindu-mă în această aventură cu o persoană care în acea perioadă îşi împărţea necazurile liber consimţit cu mine şi al cărui fecior cu o parte din familie se afla tot în Norvegia, însă în altă parte, spre nord-vest, şi care locuiau într-un apartament cu trei camere închiriat gol şi mobilat de ei, am plecat în aventura vieţii noastre de oameni destul de vârstnici şi pe deasupra şi suferinzi de diferite afectiuni. 
  
După schimbarea a trei avioane, cu aterizări la München şi Oslo, emoţii prin aeroporturi căutându-ne bagajele din cala avioanelor şi găsirea porţilor de îmbarcare, iată că am sosit în sfârşit şi pe aeroportul din Molde, unul nu aşa de mare şi nici prea departe de Oceanul Atlantic, doar la vreo 70 de km, dar cu legături directe cu acesta prin fiordurile sale. Am ajuns în sfârşit la prima destinaţie - oraşul Kristiansund, aflat în N-E judeţului Nordmøre, unde locuia fiul prietenei mele din acea vreme cu o parte din familia sa. 
  
În aeroport ne aştepta nora amicei, cu un alt român de prin Bistriţa Năsăud pe post de şofer, Paul, soţul său, lucrând cu firma la Tronhaim, un oraş important al zonei, cu mult mai mare decât Kristiansund, aflat la vreo 200 km depărtare de acesta. Distanţa de la Molde până la destinaţia noastră temporară era de vreo 70 km, aşa că, ne-am îmbarcat în Audi 4 de culoare neagră şi am luat-o pe lângă malul fiordului, pe şoseaua ce ne ducea spre apartamentul închiriat de viitoarele noastre gazde. 
  
Pe partea dreaptă a şoselei era fiordul şi pe cealaltă se derulau satele norvegiene cu o arhitectură deosebită, case din lemn sau din bolţari din beton, frumos colorate, cu unul sau două etaje, din care ultimul era în general mansardat. 
  
La un moment dat înainte de a intra în oraşul de destinaţie al primei etape al călătoriei noastre, ne-a întâmpinat un tunel lung de 5,5 kilometri, construit pe sub un alt fiord aflat de acum în stânga noastră pe direcţia de mers, iar la ieşirea din tunel ne-am oprit la staţia de taxare, ca la autostrăzile româneşti, numai că aici nu era vorba de echivalentul a 10-11 lei, ci a 150 lei, deoarece taxau maşina separat şi fiecare persoană din maşină separat, ca la noi la bac, cu preţuri diferite pentru adulţi şi copii. 
  
După o călătorie de vreo oră, timp suficient pentru familiarizarea atât cu arhitectura clădirilor cât mai ales cu relieful norvegian, cu munţii stâncoşi însă nu prea înalţi, împăduriţi cu pomi tineri şi subţiri, am ajuns la Kristiansund, un oraş viu colorat, aşezat pe stâncile a patru insule cu legături între ele prin poduri. Prima impresie a fost favorabilă. Încă mai exista zăpadă prin oraş şi eram deja pe 12 aprilie, iar munţii erau în general complet acoperiţi cu zăpadă. 
  
Deşi zona muntoasă încă mai purta pe vârfuri căciuli şi mai jos dulmana din omăt, clima nu era aspră ca la noi în Dobrogea în asemenea cazuri, în ciuda temperaturilor scăzute. 
  
Fiordurile îmi făceau cu ochiul şi parcă îmi spuneau amabile un: “Bine ai venit pe malurile mele pescarule român de la Marea Neagră”. Nu ştiam că tocmai de la ele îmi va sosi dezamăgirea cea mai mare în debutul călătoriei. 
  
Locuinţa gazdelor era primitoare, un apartament mare, cu trei camere, cu nişte paturi în care încăpeau lejer trei persoane şi care după un foc bun în şemineu, a devenit foarte călduros şi prietenos. 
  
În noua noastră reşedinţă temporară ne aştepta Andrei, un flăcău în toată firea, de 13 ani, cu părul negru, ondulat, lăsat în plete, venit între timp de la şcoală. Deja ştia să vorbească bine atât norvegiana cât şi engleza, fiind stabiliţi în Kristiansund încă din august, anul trecut. 
  
Am uitat de oboseala călătoriei şi de faptul că am ieşit pe uşa apartamentului meu cu 40 de ore în urmă, fără să închid măcar un ochi pentru a mă odihni. Privirile îmi erau obsedate de imaginile apărute prin ferestre şi dorinţa să descopăr ceva nou şi inedit mă ardea pe interior. Şi aveam ce vedea. Oraşul era o frumuseţe prin simplitatea sa. Case înşiruite una lângă cealaltă, în general fără curţi, ridicate direct la marginea trotuarelor, din lemn sau beton, fiecare cu un alt model arhitectonic şi de altă culoare. 
  
Eu aşteptam desigur cu neastâmpăr în suflet să merg la primul meu pescuit din Norvegia, aşa că pe drumul de la Molde la Kristiansund am aranjat cu Bogdan - tânărul care ne-a adus de la aeroport, un bistriţean ajuns şi el pe pământ norvegian ca mulţi alţi români tot din cauza nevoilor traiului şi al lipsurilor din ţară, considerând acest pământ scandinav nordic, aflat la circa cinci mii de kilometri de casă, un nou El Dorado mai modern, să mergem a doua zi la primul meu pescuit în fiordurile ce înconjurau peste tot oraşul. 
  
După împărţirea darurilor aduse gazdelor, am deschis sticla cu afinată să ne cinstim de „bun venit”. A urmat servirea cinei, după care prea mult nu am putut sta de vorbă din cauza oboselii drumului, aşa că am făcut câte un duş fierbinte să ne reconfortăm şi să scăpăm cât de cât de oboseală şi ne-am retras în dormitorul ce ne-a fost rezervat. În leagănul dulcelui grai românesc al prezentatoarei de la ştiri de pe PRO TV, am adormit neîntors până a doua zi. 
  
Referinţă Bibliografică:
PUNTI PESTE VREMURI / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1439, Anul IV, 09 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!