Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1431 din 01 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Punţi peste vremuri
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Bunica Floarea 
  
Această povestire este dedicată dragii mele bunici paterne, 
  
care m-a scos de multe ori din necazuri când făceam câte 
  
o boacănă, ascuzându-mă la ea în cameră până trecea furia 
  
părinţilor. 
  
Depăn amintiri înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri. 
  
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând lotul nostru de vie. 
  
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri când ajungeau să fie copţi? 
  
Înainte de a ne instala ca paznici ai viei, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărcă cu paie de orz o saltea făcută special de mama din pânză de cânepă, ţesută iarna la război, lua câţiva chirpici din tizic şi îi arunca în căruţă, apoi lua bota cu apă, o putină plină pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, calupul de săpun de casă, lemnele din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi multe obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung. 
  
Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Începeam paza aşa de devreme să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă, producând destulă pagubă că erau stoluri întregi aciuiaţi prin tufele de gărdurariţă şi mure de la movila lui Mihalcea. 
  
Se apuca tata să săpe o groapă spre drumul din capătul lotului, peste care construia din lemne de salcâm o formă de piramidă, pe care aşeza nişte crengi şi peste ele paie de grâu apoi cartonul asfaltat, fixat cu bolovani de piatră legaţi cu şfori. Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în bordei. 
  
Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar sub ea pe lăţimea şi mijlocul uşii, construia un zid de susţinere din chirpici de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste uşă era aşezată salteaua umplută cu paie de orz că nu erau aşa de aspre şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite deaupra saltelei, în loc de cearceaf. 
  
Pe atunci nu se foloseau ca acum covoare persane. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi lipit pe jos în locul duşumelei, covoare de iută cumpărate din magazinele săteşti numite pe atunci „Cooperativă”, sau ţesute la război. Aşa se "tencuiau" şi casele la ţară, peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală . 
  
Cum spuneam, tata a construit bordeiul, ne-a instalat patul şi ne-a asigurat cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor la începutul lui septembrie. Seara după ce îşi termina treburile gospodăreşti prin curte sau pe la câmp, cu recoltatul cerealelor, prăşitul porumbului şi al florii soarelui, tata înhăma cai şi pornea spre noi cu merinde şi să ne ţină de urât pe timpul nopţii. Eu ascultam cum se aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar. 
  
Braica, căţeluşa cea bălţată şi cu picioarele scurte, era prima care îl auzea de departe pe tata şi dădea semnalul prin lătrături vesele mişcându-şi voioasă coada. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă tata încredere a ne lăsa singuri peste noapte. 
  
În capătul lotului de viţă al bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ. Nu se ştia cine a ridicat acea movilă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de independenţă. Îmi povestea bunica că pe atunci ea era încă domnişoară de vreo douăzeci şi doi de ani. Bunica apucase trei războaie, dintre care două mondiale. 
  
Chiar dacă avea vârsta de 103 ani, avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Cum fugeau din calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin gospodăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în casele lor. Cum trebuia să se separe membri aceleaşi familii pe la alte gazde, după cum aveau oamenii spaţiu să-i primească. Uneori veneau hoţii şi le furau tot ce găseau de prin căruţe, mai ales că acestea erau păzite în general de nişte copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război. 
  
Doar vederea o cam părăsise pe bunica. Nu mai distingea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva prin apropiere şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea să-i strige: "Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu bastonul". Noi copii ne amuzam şi ne distram de această situaţie. 
  
Între movilă şi lotul cu viţa de vie al lui tata mare, (aşa le spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei, tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai bine de doi ari de pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul între timp a plantat puieţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula. Viţa era din soi tămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde creştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii se coceau la umbră, erau deosebit de aromaţi, cu boaba albă, foarte mare şi cu un puf argintiu pe ea. 
  
Un consătean având pământul în răzor cu lotul nostru de viţă de vie, cultivase în acel an porumb, iar printre rânduri a semănat în nişte spaţii rotunde gaolean, o plantă ce se asemăna cu meiul pentru mături, dar avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Cred că era o variantă autohtonă a trestiei de zahăr. Mama mare obţinea din sucul de gaolean un magiun foarte gustos. Avea o presă specială, folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul. 
  
Acest consătean cu pământul megieş cu lotul nostru, în spaţiile sub formă de cercuri în care se dezvolta printre plantele de porumb măreţul gaolean, a pus şi sămânţă de pepeni verzi şi cum aceştia începeau să se coacă, ziua îşi mai aducea fiul să stea şi el de pază cu mine. Era cam de vârsta mea, cu un an sau doi parcă mai mare. Nu se punea problema între noi dacă el mânca struguri din via noastră sau eu pepeni din bostana lor improvizată, aşa că ne împăcam destul de bine şi aveam şi posibilitatea de a ne juca împreună, alungând plictiseala din timpul zilei şi mai ales graurii care făceau ravagii printre boabele dulci de struguri, date în pârgă. 
  
La capetele lotului de vie treceau două drumuri, unul care ducea prin comuna Tătaru spre comuna Negru Vodă, atunci reşedinţă de raion (ulterior a devenit oraş că depăşise numărul de zece mii de locuitori şi ordinul lui Ceauşescu era să devină oraşe toate localităţile cu o populaţie mai mare de zece mii de locuitori), altul spre diferite loturi ale ţăranilor din comuna noastră sau din satele din apropiere. 
  
Pământul nostru şi al bunicilor se învecina cu loturile Cooperativei Agricole Colective „Gheorghe Doja” din comună, cultivat la capătul dinspre movilă, cu lucernă. Erau peste o sută de hectare semănate cu lucernă. Aici aduceau să pască cei de la “ceape” (cum îi spuneam noi pe scurt la gospodăria colectivă de producţie) toţi caii pe care nu-i foloseau la atelaje sau la alte munci. Erau câteva zeci de cabaline şi de obicei doi - trei flăcăi ceva mai mari ca mine care îi păzeau. Pentru că aveam nevoie de distracţie, ei mă lăsau să le călăresc caii şi să facem întrecere între noi, în schimb îi lăsam şi eu să mănânce struguri. Era un troc echitabil spuneam noi copii. 
  
Acelaşi lucru se întâmpla şi cu tractoriştii care după recoltarea cerealelor arau miriştile pentru însămânţările de toamnă. Prima data m-au învăţat cum se conduce tractorul, cum se bagă plugul în brazdă şi cum se scoate la capătul lotului, apoi mă lăsau pe mine să ar în locul lor şi ei mâncau struguri pe săturate sau se mai odihneau. 
  
Cât era ziua de lungă stăteam cocoţat pe tractor şi trăgeam de volan să nu iasă din brazdă. Nu era mare lucru de făcut. Doar că la capete trebuia să fac un ocol mai mare ca să pot reintra pe brazdă pe partea cealaltă a lotului. Aşa îmi petreceam vara în mijlocul naturii, luptându-mă cu graurii care se aşezau în stoluri peste butucii de vie să ciugulească boabele pline cu sucul dulce, sau căutam printre butuci cuiburi de iepuri de câmp care-şi creşteau puii la umbra şi adăpostul butucului viţei de vie. 
  
Sâmbăta când era cerul senin şi soare, scoteam albia mare din lemn de tei, o umpleam cu apă şi o puneam la soare să se încălzească. Era zi de făcut baie. Aceea era piscina mea. Pentru bunica trebuia să fierb apa pe pirostrii că ea făcea baie în interiorul bordeiului şi nu puteam căra albia plină cu apa încălzită la soare la acea vârstă. Tizic pentru foc aducea tata. 
  
Seara când venea taică-miu să stea cu noi, ne aducea de mâncare şi ce ne mai era necesar. Cum începea să se formeze bobul pe ştiuletele de porumb, mergeam mai ales în loturile ceapeului şi luam porumb pe care îl coceam pe jar sau îl fierbeam pe pirostrii într-o oală de cinci litri în care mai gătea bunica câte o ciorbă din diferite verdeţuri, pe care o acrea cu aguridă, adică struguri cu boabele mici crescuţi pe la vârful crengilor de viţă şi care erau mai acri. Nu prea ne trebuia multă mâncare în timpul zilei. Ne limitam la cina servită cu tata când venea la noi cu mâncarea gătită de mama. Joaca era de bază, nu mâncarea. 
  
Bunica începea să-mi povestească cum la războiul de independenţă au venit muscalii în comuna noastră. Cât au stat în comună a ţinut-o străbunica ascunsă în pod de teama lor, mai ales că străbunicul era la război. Se auzea că ar fi fost violate de către soldaţii ruşi fete de prin alte localităţi. În timpul războiului armata rusă era găzduită obligatoriu prin curţile oamenilor. Ofiţerii dormeau prin case însă soldaţii prin grajduri şi magazii. Comandamentul era stabilit pe la chiaburi care aveam case mai frumoase şi mai multe acareturi, sau pe la primării. 
  
Cât stăteam la vie, o auzeam pe bunica toată ziua cântând ca să nu se plictisească. Când se coceau strugurii mai bine, se ducea la câte un butuc şi lua ciorchinii pe pipăite că nu îi vedea, îi punea în poala fustei sale din lână, lungă până în pământ, făcută din material ţesut la război, nu de cumpărat, un fel de stofă aşa cum apar costumele la cântăreţele de muzică populară de astăzi, apoi îi aducea la bordei să-i spele în putina cu apă. 
  
Mama îi mai trimetea uneori bunicii câte un caier de lână să o toarcă cât stătea cu mine la vie, sau să răsucească ce a tors. Lâna aşa pregătită o vopseau în mai multe culori şi ţeseau iarna diferite obiecte casnice, cuverturi, preşuri sau chiar covoare de pus pe pereţi. 
  
Acest ciclu cu paza lotului cu viţă de vie se repeta anual. Acum eram clasa a V a. Luasem examenul de absolvire a patru clase. Atunci dădeai examen ca sa treci în clasa a V a. Am fost tare supărat că directoarea scolii cu clasele I – IV, doamna preoteasă Lorina Barbu, mi-a scăzut nota la purtare chiar în ziua când trebuia să ne înmâneze diplomele de merit şi certificatele de absolvire a patru clase şi în loc să fiu primul, abia am luat menţiune. 
  
O aşteptam pe stradă mai mulţi copii băieţi şi fete în faţa şcolii, să vină să ne dea diplomele şi certificatele de absolvire a patru clase, ca să ne putem înscrie la cealaltă şcoală din comună, în clasa a V a. Cum mi-a venit să urinez şi mi-a fost lene să merg la toaleta din curtea şcolii ştiind cât de insalubră este, am urinat pe gardul acesteia şi culmea fatalităţii, tocmai atunci sosea şi doamna preoteasă – directoarea, care m-a văzut. Nu a mai contat că era prietenă de familie cu părinţii mei. Cum a ajuns în dreptul meu a început să mă certe, m-a luat de urechi, mi-a scăpat câteva palme peste obraji şi altele după ceafăm, nervoasă foc de gestul meu, apoi s-a dus direct la catalog, a modificat nota la purtare din zece în nouă şi mi-a stricat media de absolvire. Era aşa de indignată că am urinat pe gardul scolii, de parcă dărâmasem şcoala nu că doar îi stropisem gardul. 
  
La absolvire nu eram făcut nici pionier. Abia în clasa a V a am fost primit, odată cu cei din clasele mai mici, a III a şi a IV a, din cauză că tatăl meu nu era colectivist şi era fost simpatizant al partidului “Frontul Plugarilor”, iar fratele tatălui meu şi naşii de cununie ai părinţilor (naşa lor era sora lui mama mare, deci mătuşa mamei) erau declaraţi chiaburi, cu peste 30 hectare de pământ arabil. Pe naşi de fapt i-au şi deportat pe la Râmnicu Sărat iar toată averea le-a fost confiscată, în curtea lor înfiinţându-se o brigadă zootehnică a ceapeului. Era culmea ironiei să-i vezi pe văcari umblând cu cizmele pline de dejecţii prin casa boierească a foştilor proprietari. 
  
Când seara venea tata la noi, îl tot vedeam din ce în ce mai abătut, dar nu ne spunea nimic despre necazurile lui. Am aflat mult mai târziu. Îl forţau atât cei de la primărie, cât mai ales politicienii veniţi special de la raionul Negru Vodă, să intre obligatoriu în colectiv. Foca, miliţianul din comună, un plutonier major, îl chema mereu la post şi cu cererea în faţă îl forţa să semneze intrarea în ceapeu. El refuza ca mai mulţi cetăţeni din comună şi din această cauză stătea acum mai mult plecat, ziua când pe la loturile unde avea pământul, când la noi la vie. Noaptea pleca de la noi spre casă să ia alimente şi să vadă ce se mai întâmplă cu familia. Lăsa căruţa la socri în curte şi cum erau doar cincizeci de metri distanţă, intra în casă pe furiş să ia alimente sau apă pentru noi şi grăunţe pentru cai. 
  
Primar era pe atunci un croitor care de fapt copilărise cu părinţii mei şi chiar era prieten de familie şi vecin, locuia peste drum de noi, dar cum intrase în partid şi din croitor de pantaloni a ajuns ditamai primarul cu patru clase elementare ca studiu, era în interesul lui să colectivizeze întreaga comună pentru a fi menţinut în post de către cei de la raionul de partid. Aşa se angajase tovarăşul Vasile Vâlcu, prim secretarul de partid pe judeţul Constanţa faţă de Gheorghe Gheorghiu Dej, că el va colectiviza întregul judeţ primul pe ţarăşi s-a ţinut de cuvânt până la urmă, dar cu ce chin şi jale pentru populaţie. 
  
Cotorişcă, cum era poreclit primarul, a uitat de prietenie sau de gradul de rudenie cu cei ce-i erau rudă. El era ca un surdo-mut, inuman şi nepăsător la suferinţele oamenilor. Nu a avut pământ mult şi nici chef să-l muncească nu avea, aşa că a preferat să intre cu el în colectiv şi să-şi vadă de croitoria lui. Se trăgea dintr-o familie mai săracă, mai avea şi vreo şase copii şi făcea orice să-şi vadă visul împlinit. Să fie toată comuna colectivizată, ca el să aibă postul de primar asigurat în continuare, altfel iar se apuca de cusut pantaloni dacă îl dădeau afară de la primărie. Cum simţise gustul puterii şi al avantajelor acesteia, era cu ochii pe familia noastră uitând că sunt prieteni şi că mai toată ziua îi “stârmocea“ nasul pe la noi ba după una, ba după alta, că nu aveam la început de nici unele. Locuiau vis-à-vis de curtea noastră cum am spus. Îşi făcea drum şi venea în vizită mai zilnic, dar venea să spioneze dacă tata este acasă să-l poată denunţa ca să-l cheme plutonierul Foca la “post”. 
  
Oricât s-a ferit tata, până la urmă într-o zi tot l-au dibuit. El venea de la cariera de piatră aflată în zona satului Vânători, aparţinător comunei, cu căruţa plină de pietriş spre şoseaua locală, să scape de obligaţiile faţă de primărie pentru care era şantajat cu aderarea la ceape. Refuzând în continuare semnarea adeziunii de a intra în ceape, a fost reţinut la post pentru sfidarea “autorităţilor” şi trei zile nu l-am mai văzut pe la noi la vie şi nici mama pe acasă. În cea de a treia zi l-au scos din beci şi cum tuşiera era pe biroul miliţianului lângă cererea de intrare în „ceape”, Foca miliţianul, i-a luat degetul, la lipit cu forţa pe tuşieră şi apoi pe adeziune şi aşa a devenit tata membru al ceape-ului ca analfabet, el absolvent a cinci clase, cu un scris mai frumos ca al multor angajaţi ai primăriei şi pe deasupra şi epitrop al bisericii comunale, deci cunoscător şi de contabilitate financiară. 
  
În răstimpul cât a fost închis, venea mama la noi în locul lui plângând tot timpul. Să fi auzit cineva blestemele bunicii. “Să-i ardă focul şi para şi să se înroşească ca racii fierţi, aşa cum le este culoarea la stindardul lor de anticrişti” . Dacă îmi aduc aminte la ce perora bunica de supărare cred că nimeni nu s-ar fi dorit în atenţia sa de blestem la acea vârstă centenară. Până la urmă tata a fost nevoit să se resemneze, însă nu aceasta a fost jalea cea mare, ci aceea când au venit să-i ia caii din grajd căruţa şi tot ce avea el agonisit pentru lucrarea pământului, alături de vaca care ne dădea laptele de zi cu zi nouă copiilor, că eram trei fraţi. Ne-au lăsat doar viţica tânără de vreun an jumătate. 
  
Cotorişcă poate numai ca să sfideze bunul simţ şi-a ales pe Cezar cal la şareta sa, iar preşedintele ceapeului pe Mircea. Ceapistul şef era o fostă slugă de pe o moşie oltenească, absolvent a două clase elementare. Cum în 1936 a fost ultima migraţie în comună când au venit olteni şi tulceni pentru că li se dădeau loc de casă şi câteva hectare de pământ spre împroprietărire, printre emigranţi s-a numărat şi el. Cum a ajuns preşedinte de ceape din argat de boieri numai el ştie, noi aşa l-am găsit când tata a fost obligat să “semneze” adeziunea. 
  
Atunci împreună cu tata, în primăvara următoare am plantat în curte opt sute cinci zeci de butaşi de viţă de vie. Tata nu putea să nu aibă propriul lui vin. Era renumit pentru calitatea şi aroma vinului în comună de aceea toţi musafirii autorităţilor erau aduşi de Cotorişcă la noi sau trimitea să cumpere vin de la noi. Avea un buchet ce putea să concureze cu succes acum cu “Busuioaca de Bohotin”, numai că al tatălui meu era natural, fără să fie stropit cu chimicale, un vin ecologic cum s-ar zice în zilele noastre. 
  
Când primarul venea cu şareta acasă, Cezar se oprea cu el direct la poarta noastră şi ce ocări primea “birjarul” din partea celor două femei, vai de capul lui. Abia dacă reuşea apoi să ducă calul de căpăstru până la poarta sa. 
  
Îmi povestea la vie bunica cum au coborât din munţi cu oile, de prin zona Sibiului şi au pornit în transhumanţă. Bărbaţii conduceau turmele de oi, iar femeile în carele cu coviltir, cu toată averea agonisită într-o viaţă de om, veneau din urmă pe drumuri ocolitoare să nu se îndepărteze de cârdul de oi. Aşa au străbătut întreaga Oltenie, Ialomiţa, au transversat Dunărea, până au ajuns în Dobrogea. Aici era pământ mult, gras dar nu avea cine să-l muncească. 
  
Toate satele erau pline cu tătari dar cum acestora nu le plăcea să lucreze pământul, nu erau interesaţi de agricultură. Stăteau cât este ziulica de lungă cu picioarele răsucite sub fund în faţa caselor joase, cu ferestrele aproape de sol şi cu acoperişul din pământ aruncat peste beţe de floarea soarelui sau crengi de salcâm şi fumau din narghilea. Tătăroaicele cu şalvarii lor pe ele de le atingea turul de pământ, aşezau pe nişte măsuţe din brad ne geluite, scunde şi cu trei picioare, ceşti minuscule şi turnau mereu cafea sau ceai din ibric sau se serveau între ele cu rahat şi apă. 
  
Casele tătăreşti erau parcă nişte bordeie mai mari, cu acoperişurile lor din pământ, pe care urcau curcile să ciugulească iarba. Cel mai mult tătarilor le plăceau să crească curci. Aveau cu zecile, chiar dacă se creşteau foarte greu. 
  
Ei au intrat primii în ceape la înfiinţarea lui din 1949. Ei şi cei care nu aveau după ce bea apă de săraci ce erau. Săraci, săraci, dar şi ai dracului. Cine s-au înscris primii în partidul comunist? Ei şi îi vedeai mereu la votare că sunt pe lista de deputaţi comunali sau raionali. Unii dintre ei nu aveau nici WC în curte, îl făceau din beţe de floarea soarelui de-i vedea toată lumea când se aşezau pe “tron”, dar de pe lista de deputaţi nu lipseau niciodată. 
  
Îmi amintesc de o situaţie hazlie de care a râs mulţi ani de zile întreaga suflare a comunei. 
  
Una dintre omniprezentele deputate ale comunei şi femeie de serviciu la primărie, avea un soţ foarte gras, ce depăşea cu mult vreo sută treizeci de kilograme în greutate, de aceea i se zicea şi “Gavaz”. Aveau un WC undeva în curte, aproape de strada principală, făcut din beţe de floarea soarelui, dar nu ştiu din ce era făcută podeaua, că într-o zi cât era el de gras, s-a rupt podina closetului cu el şi a căzut direct în mizeria din groapă. De acolo din mizerie, se ştergea pe degete şi fluiera la deputată, în realitate aşa cum am specificat - femeie de serviciu la primărie (nu le amintesc numele că sunt morţi de multă vreme), să-l scoată din closet. A fost de pomina comunei acest episod din viaţa acelor “politicieni” ai vremurilor trecute mulţi ani după consumarea evenimentului. 
  
Tătarii în general locuiau în centrul localităţilor dobrogene. Pe timpul ocupaţiei otomane denumirile satelor şi al comunelor, erau tătăreşti. Mama mare se numea Semilia şi împreună cu familia sa venise în Dobrogea prin 1884 dinspre zona Brăilei, iar soţul său era mocan de la munte. Ea vorbea perfect turceşte şi devenise astfel translatorul oficial al autorităţilor care se subordonau pe atunci turcilor. Bunicii materni aveau douăzeci şi cinci de hectare de pământ iar mama mare a născut cincisprezece copii dintre care au trăit doar şapte, trei fete şi patru băieţi. Ţăranii făceau mulţi copii ca să aibă cine munci mai târziu pământul pe care îl deţineau. Mama era a treia ca născut, dar şi cea mai mare dintre fete.De la vârsta de nouă – zece ani trebuia să ştie toate orânduielile casei şi să răspundă de gospodărie cât timp bătrânii şi fraţii mai mari se aflau la muncile câmpului. 
  
Mai târziu părinţii ei şi-au împărţit pământul copiilor la căsătoria acestora. La bătrâneţe înainte de colectivizare mai aveau puţin pământ din cele douăzeci şi cinci de hectare. 
  
În schimb bunica Floarea avea cinci copii, patru băieţi şi o fată care a fost cea mai mică dintre copii, tata fiind prâslea ca băiat, de aceea a şi rămas cu ea în casă. Eu nu l-am apucat pe bunicul Constantin, acesta decedând înainte de naşterea mea. 
  
Bunica Floarea ca o fiică adevărată de mocani sibieni, care punea totul la suflet, nu a rezistat tragediei de a pierde întreaga avere, când ne-au băgat obligatoriu în colectiv, rămânându-ne doar casa şi cei patru mii cinci sute de metri pătraţi de curte pentru care nici nu mai aveau acte de proprietate, fiind tot ai ceapeului, dată ca lot ajutător în folosinţa părinţilor, la data semnării adeziunii de intrare în colectiv. 
  
La câteva luni de la forţarea tatei de a intra în ceape şi despărţirea noastră de bunurile “donate” gospodăriei colective “benevol”, bunica a preferat să părăsească această lume nedreaptă de pe pământ, îndreptându-şi sufletul spre alte aspiraţii mai înalte şi mai sfinte, acelea ale crezului în atotputernicia Divinităţii şi găsirea unei vieţi mai drepte acolo sus în ceruri, alături de Dumnezeu. S-a stins la vârsta de 104 ani, lăsându-ne mai săraci cu un suflet blând şi nevinovat cum îl avea ea. 
  
De câte ori mă scăpase bunica de furia mamei mele când făceam câte o boroboaţă nici nu mai ştiu să le număr. Cum era mai mereu nuiaua mamei îndreptată spre fundul meu, cum alergam spre odaia unde locuia bunica şi direct sub pat cu mine. Rămânea ca ea să se războiască cu furia mamei mele, eu ştiind că sunt pe mâini bune şi de data aceea dacă am reuşit să intru în camera ei. 
  
Îmi amintesc cu nostalgie cum în vara lui 1957, înainte de a-l forţa pe tata să “semneze” adeziunea de intrare în ceapeu, eram la vie cu bunica, ultimul an când am mai păzit-o împreună şi s-a pornit o ploaie de vară cu tunete şi fulgere cum nu am mai văzut niciodată. 
  
Tuna aşa de tare de parcă se rupea cerul în două. Ruperea norilor era chiar deasupra noastră. Când fulgera ziceai că ia foc bordeiul, se scurgea flacăra din înaltul cerului chiar în faţa lui, sfredelind parcă pământul, urmată imediat de o rafală de bufnituri asurzitoare care te băgau în sperieţi oricât de curajos ai fi fost. 
  
Căţeluşa Braica de teamă a intrat în bordei şi s-a băgat sub pat şi imediat şi eu după ea. Când trosnea de te asurzea, plângeam de frică ca un apucat. Nici bunica nu era mai liniştită. Stătea în vârful patului ghemuită într-un colţ, se închina şi se ruga la Dumnezeu să ne ocolească şi să ne ocrotească de acele trăsnete şi fulgere. Încerca să mă încurajeze şi pe mine dar ţi-ai găsit. Eu boceam într-un spaţiu sub pat, căţeluşa urla la fiecare trăsnet şi tunet în celălalt spaţiu de sub uşa beciului folosită drept pat. 
  
A ţinut ploaia mai bine de jumătate de oră ca şi fulgerele şi trăsnetele dar nu am păţit nimic. Nu a intrat nici apă în bordei. Îi făcuse tata un prag special să nu ne inunde în caz de ploaie. O asemenea ploaie m-a mai prins o singură dată când eram singur la vie. Nu o adusese-ră încă pe bunica să stea cu mine. Când mama a văzut că se pregăteşte de ploaie, a înhămat caii la căruţă şi a plecat repede la mine la vie. Tocmai când a sosit s-a pornit şi ploaia. Abia reuşise să deshame caii. Când au început tunetele, fulgerele şi o ploaie torenţială, noi am intrat imediat în colibă, dar şi caii au venit în faţa colibei şi şi-au vârât instinctiv capetele în bordei la adăpost. Doar trupurile cailor stăteau afară şi peste ele curgeam zeci de litri de apă. Când trosnea, parcă se rupea cerul de ziceai că acum se despică în două iar fulgerele luminau ca o pălălaie de foc. Era ceva asurzitor şi totodată înspăimântător. 
  
Noroc că era vară şi totul se zvânta repede. Exista atâta sete în pământ încât nici o cantitate de apă nu era suficientă pentru a-l sătura. A fost o perioadă destul de lungă de secetă şi pământul începuse să se crape de puteai să-ţi strecori degetele de copil prin crăpăturile apărute în scoarţa lui. 
  
Se anunţa şi o iarnă la fel de grea pe cât a fost vara de secetoasă. Lângă via noastră ceapeul cultivase o solă cu ovăz. Cum umblam eu după fluturi şi “mestecă”, o plantă din a cărei rădăcină când se rupea la smulgere, se scurgea un fel de lapte, (un latex care după închegare, noi copii îl adunam în cantităţi mai mărişoare şi-l foloseam pentru mestecat, un fel de “orbit fără zahăr” neaoş ţărănesc şi românesc), am descoperit adevărate comori pe miriştea de ovăz. 
  
Şoarecii au adunat mari grămezi de boabe pe care le-au acoperit întâi cu iarbă şi apoi cu pământ. Nu mi-a fost greu să îndepărtez aceste învelişuri de protecţie şi să car cu traista de merinde boabele de ovăz la bordei. Într-o zi am reuşit să fac un sac de asemenea grăunţe ideale pentru hrana cailor noştri. După aceste semne mi-a spus bunica că trebuie să ne aşteptăm la o iarnă foarte grea, cu multă zăpadă şi aşa a şi fost. În acea iarnă zăpada a fost aşezată peste sat şi de peste doi metri. Tata a fost nevoit sa sape tunel de la uşa casei spre grajduri, să poată da de mâncare la animale şi să le asigure aerisirea. A trebuit să iasă din casă prin pod şi apoi pe cucuveaua casei. 
  
În acea iarnă s-au întrerupt toate legăturile cu oraşul. Nu mai funcţiona nimic. Nici telefoanele cu manivelă de la poştă şi primărie nu au mai funcţionat din cauza zăpezii căzute. Fratele meu cel mijlociu tocmai luase vacanţă de la şcoala profesională şi venise cu trenul până la halta “Călugări” cum i se spunea haltei, că era lângă un schit de călugări construit pe malul mării, la vreun kilometru de Olimp - ul de astăzi. Acum acolo este o cherhana în locul schitului. Un alt schit de călugări s-a construit acum câţiva ani la un kilometru mai departe de mare, pe malul lacului Tatlageac. 
  
Până în comuna noastră erau de la haltă vreo opt kilometri direct pe câmp. Norocul lui a fost că a coborât mai multă lume prinsă cu treburi pe la oraş. Pe şosea nu se mai putea circula din cauza troienelor mari de zăpadă. Aşa au venit împreună în comună după un chin de câteva ore bune prin nămeţii de zăpadă şi un viscol în câmp deschis de te tăia la faţă. Lupii urlau şi le urmăreau grupul, poate, poate se vor împrăştia să-i atace. Noi copii după încetarea viscolului ne jucam nepăsători prin nămeţi, ne ţinând cont de gerul de afară. Era zăpada trecută peste gardul unchiului făcut din scânduri de brad de doi metri înălţime. 
  
La un moment dat am văzut venind spre noi dinspre „Colonişti” o mogâldeaţă înotând prin zăpada afânată. Când l-am zărit în capătul străzii, am încremenit de uimire. Cine se aştepta să reuşească un copil de şaptesprezece ani, îmbrăcat cu un paltonaş şcolar de uniformă, mai mare ca el, să ajungă până acasă pe o asemenea vreme şi la o aşa distanţă? 
  
Vremuri, vremuri, parcurse cu clipa, cu ziua, cu viaţa, de-a lungul existenţei noastre. Imaginile vieţii rămân ascunse acolo în necunoscut, ca nişte filmuleţe de scurt metraj şi care ne amintesc de o existenţă a noastră de care nimeni uneori nu vrea să-şi mai aducă aminte, de teama reîntoarcerii ei. Doar tu, omule care le-ai trăit, când stai de vorbă cu tine, le scoţi din sipetul uitării, le ştergi de praf şi le aşezi pe raftul aşteptării, să le vină din nou rândul să iasă la lumină şi să fie cunoscute şi de acei care poate le vor considera doar “nişte poveşti trecute” şi fără de importanţă, ne mai fiind adevăratele poveşti cu Feti Frumoşi şi Ilene Cosânzene, ale lui Petre Ispirescu. 
  
Mangalia 26-27 mai 2011 
  
Referinţă Bibliografică:
Punţi peste vremuri / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1431, Anul IV, 01 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!