Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Roni Căciularu         Publicat în: Ediţia nr. 1888 din 02 martie 2016        Toate Articolele Autorului

Roni CĂCIULARU - „MUGUR ALB, ŞI ROZ, ŞI PUR...” – CONVORBIRE CU PICTORIŢA MIRIAM COJOCARU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Miriam Cojocaru, născută în 1945, în România. Licenţiată în Chimie. Din 1973 – în Israel. După zece ani, devine Doctor în Chimie. Lucrează în învăţământul superior, la „Universitatea Bar Ilan”. Concomitent, urmează cursuri de artă la „Universitatea” de la Tel Aviv şi la „Universitatea Bar Ilan”. De asemenea – studii la „Avni & Meimad Art Institutes” şi în Studiourile unor pictori ca Tzwi Tadmor, Jan Rauchwerger şi Ira Reichwerger. Urmează cursuri de artă cu Dr. David Greibs. Membru a Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor din Israel. Numeroase expoziţii personale. Succes incontestabil, la public şi la presă. Arta lui Miriam Cojocaru afirmă un talent autentic, viguros, delicat şi triumfător.  
***  
Dorel Schor: „Pictoriţa (Miriam Cojocaru – n.n.) posedă ştiinţa jocului echilibrat între desen şi culoare. Imbinarea insidioasă a elementelor picturale reuşeşte să exprime emoţia, dar şi vitalitatea şi rigoarea care-i definesc demersul, reuşind să ne transmită senzaţia unor delicate poeme cromatice. (...) Pictura este pentru creatoare o expresie frontală şi interpretativă a ceea ce se întâmplă în jur, dar şi în lumea ei interioară...”  
***  
Cândva, notam şi eu: „Arta acestei pictoriţe înseamnă, în primul rând, subiectivism bine temperat. (...) Originalitatea expresiei, vibraţia interioară (...) sunt frânturi din zbaterea unui clocot de subtext (...). Ochiul artistei ştie să găsească în intimitatea existenţei diurne, farmecul inefabil al trăirilor profunde. In această intimitate asistăm la relevarea unui „joc secund”, care se referă la profunzimea existenţei. Uneori uşor tristă. Deşi alteori (...) apare un fel de Odă a Bucuriei, mai mult în surdină (...). Mi se pare că autoarea are iscusinţa (...) de a releva frumosul şi trăirile dintr-un anume al doilea plan al vieţii”.  
***  
 
Ar fi multe încă de spus despre pictura lui Miriam Cojocaru. Dar, ce ne interesează acum, aici, în aceste rânduri, este omul, sufletul artistului, modul său de a simţi şi de a se „dezvălui” prin viu grai. O conversaţie deci, un interviu ar putea să ne releve, poate, câte ceva din fiinţa care, prin arta sa, ne este atât de aproape. Pornesc în gând cu o întrebare, banală şi atât de ispititoare: „Cine eşti dumneata, distinsă doamnă?!” Dar nu o întreb astfel, spre a nu intra, cumva, cu ciubotele într-un suflet delicat şi deloc simplu. Şi după ce ne aşezăm la o cafea, în cochetul salon al casei Cojocaru, după ce schimbăm câteva vorbe, zic aşa, într-o doară:  
 
- Stau şi mă-ntreb cum să-ncepem?  
Interlocutoarea mea ia această spunere ca pe un fel de provocare:  
- Şi vrei să-ţi spun eu?!  
 
- De ce nu!?  
- Dacă-i aşa, uite ce-mi scrie cineva, în Caietul de impresii al recentei mele expoziţii, intitulată „Înnoire”, de la Casa Chagal, a artiştilor plastici din Haifa...  
 
- Te-ntrerup doar pentru o clipă. Am fost acolo. Am auzit părerile unor oameni foarte competenţi, ca şi multe opinii ale privitorilor de rând, iubitori de pictură: cu toţii consideră că a fost „un regal”! Infiorarea mea în faţa tablourilor expuse acolo, n-a fost deci singulară!  
- Mă bucur! Dar să lăsăm asta. Ce-mi spune cel pe care îl citez? Că tablourile mele sunt foarte frumoase, dar în viitor, dacă se poate, „dă-le o expresie mai veselă”...  
 
- Dar cum să fii mai vesel, dacă nu eşti?! Adică, problema sincerităţii în artă, nici nu intră în viziunea sa. In ce mă priveşte, urmărindu-ţi tablourile, am înţeles că eşti un om mai sobru, grav, ceva mai dincoace de zâmbet, şi mai aproape de o lacrimă neplânsă...  
- Ai dreptate! Baza mea e a unui om trist şi, recunosc, sunt mai tot timpul şi nemulţumită de ceea ce realizez. Progresul meu e legat de această nemulţumire. Şi nu pot fi decât gravă, neîmpăcată, umbrită cumva de mâhnire. De fapt, tristeţea mea e ascunsă, şi nu-mi place să bat toba cu ea; tristeţea are, la mine, şi cauze chiar ceva mai adânci. Căci eu vin dintr-o casă de evrei Supravieţuitori ai holocaustului şi ai Războiului mondial. Mama a fost la Auschwitz, mereu selectată pentru muncă, fiindcă era tânără. Avea 24 de ani. In toată tragedia asta, norocul ei a fost că era bună de muncă, deci necesară încă în viaţă. Tatăl meu, era un evreu blond, cu ochii albaştri; şi el a fost selectat pentru tot felul de munci. Era căsătorit doar de 5 luni, când a fost ridicat pentru muncă obligatorie. Apoi a fost luat şi pus în faţa marşurilor armatei germane sau ungureşti, la război, ca „păşitor de mine”.  
 
- Ce-i asta, păşitor de mine?!  
- Întrucât pe unde treceau soldaţii puteau fi terenuri minate, un grup de evrei, între care şi tata, era împins în faţă. In caz de ceva, să moară evreii şi să se salveze soldaţii unguri sau germani. Tatăl meu era înainte de asta, de felul său, comerciant , iar mama – croitoreasă de lux, la Salonul de mode al domnului Solomon, din Dej. Despre Auschwitzul mamei mele, mi-e greu să vorbesc. Iar tata era şi el, mereu, la un pas de moarte. Când au ajuns în Ucraina, au avut de trecut, la un moment dat, un râu secat (In loc de apă erau pe jos multe paie) iar cel care a trecut primul a fost făcut praf. Explodase, sub el, o mină. Tata, care era un pic mai în urmă, a fost catapultat într-un copac. O schijă i-a distrus rotula genunciului. A fost trimis în Ungaria, la un Spital militar. I s-au făcut mai multe operaţii, dar fără rezultat. Intre timp, germanii şi aliaţii au început să se retragă. Spitalul unde era tata a ajuns la Budapesta. Urmau să se retragă până în Germania. Tata vorbea bine germana. Un medic ungur, care înţelesese situaţia frontului, l-a chemat şi i-a spus: „Tu rămâi aicea, la Budapesta! Te descurci cum poţi!”... Şi i-a dat actele unui soldat ungur mort. In acest timp, mama era în ghetto-ul din Dej. Ghettoul a fost preludiul lagarelor de concentrare.Tata a venit, aşa, cu piciorul în ghips şi cu dureri mari, a venit de vreo două ori s-o vadă. Apoi fugea înapoi, la Budapesta. Altfel, risca să-l oprească în ghetou şi apoi să-l omoare... Suferinţe, necazuri, tristeţi – trăite de părinţii mei!... După război, tata s-a întors şi firul căsniciei a fost reluat.  
 
- Şi-n 45, te-ai născut!  
- Eu am fost primul copil evreu din Dej, născut după Război. Incărcătura genetică pe care eu am moştenit-o, are, cu siguranţă, şi destulă tristeţe. Dar starea asta, ca un sunet de vioară, cântat pe struna „re”, continuă odată cu intrarea mea în viaţă. Mama mea, după lagărul de exterminare, după toate suferinţele prin care a trecut, a venit stoarsă de puteri şi foarte bolnavă. Fusese o floare, şi iată ce-au făcut din ea! Era atât de bolnavă, de plămâni, că eu am fost dată, timp de un an la o familie de unguri. Apoi, când a venit de la Spital, n-aveam voie s-o sărut, nici ea pe mine. Copilăria mea s-a desfăşurat în umbra bolilor mamei, de care aveam, totuşi, atâta nevoie. Dar, deşi era un om dârz, mai mult ea avea nevoie de ajutorul meu sau a lui tata. Din punct de vedere afectiv, eram foarte legată de mama mea.Tata, ce să spun? Nu-mi arăta prea multă atenţie. Era adeptul educaţiei austro-ungare: pe copil să-l săruţi numai când doarme! Tata era invalid, mergea cu baston şi traia în durerile lui. Tata o adora pe mama! Iar ea era foarte frumoasă şi tata era şi un om gelos, deşi ea n-avea, de felul ei, nici un fel de înclinaţii, ca să zic aşa, „mondene”! De fapt tata era în stare să facă orice pentru ea. Tata era un om bun. Şi era şi un tată bun. Abea mai târziu mi-am putut da seama de asta.  
 
- Prin urmare o copilărie grea şi cu tristeţi, care-şi făceau loc, şi ele, în sufletul unei viitoare artiste...  
- Şi asta nu-i tot. În 1950, ne-am înscris să plecăm în Israel. De-atunci am suferit, mereu, toţi trei. Mereu primeam „negativ”, fără nici o explicaţie, dar mereu ne reînscriam, cu toate că de fiecare dată tata era dat afară de la locul de muncă, sau era retrogradat. Atunci dădea o declaraţie că nu mai plecăm, şi prindea un alt loc de muncă. Pâinea casei era mereu incertă, şi cu toţii eram cu „Sabia lui Damocles” de-asupra capului. Mama avea 3 surori în America. Probabil ca cei care eliberau aprobarile se asteptau ca surorile lui mama sa ne "răscumpere" cumva.... Dar nimic nu se mişca. Iar peste tot şi toate, guverna o frică teribilă! Frica de un monstru alcătuit din fiinţe vii, cu chip de om: Securitatea. Când oprea prin apropiere vreo maşină, îţi poţi închipui ce era în mintea şi în inima noastră!... Dar viaţa este şi frumoasă şi luminoasă, iar eu, de-alungul anilor, am avut puterea de a-mi crea mijloacele mele de apărare psihică. Tristeţea mea, câtă este, e undeva, acoperită de valurile tumultuoase ale vieţii, cu bune şi mai puţin bune. Şi nu pot zice că pe cerul acestei vieţi au fost numai nori. Soarele există, noi existăm, viaţa merge înainte!  
 
- Când ai început să pictezi?  
- Incă de când eram elevă. Am început prin a desena modele de rochii. Mama era tare mândră de mine. Vindea desenele mele, care deveneau rochii. Dar nu m-a cultivat spre artă, căci nu prea era domeniul ei. La şcoală, la sfârşit de an, când se mergea obligatoriu, o lună, la muncă patriotică, în agricultură, pe mine şi încă o fată, ne opreau la şcoală, ca să pictăm material didactic. Pentru zoologie, pentru botanică...  
 
- A urmat şi perioada studenţiei, la Chimie, în Iaşi ...  
- Da. Şi locuiam pe Copou, la Căminul studenţesc. Dar nu mă pregăteam pentru seminarii, ca toţi studenţii, învăţând la Biblioteca Centrală Universitară, sau în sălile de lectură de la Universitate, ori la vreo bibliotecă din zona universitară. Nu. Eu mergeam în cealaltă parte a oraşului, la Palatul Culturii, destul de departe de Centrul universitar.  
 
- De ce?  
- Ei, e şi aici o poveste. Deşi vroisem foarte mult să dau admitere la „Arte Plastice”, la Bucureşti, n-am avut curajul s-o fac! In casa noastră, de evrei foarte încercaţi, nu se punea problema unei ocupaţii de pe urma căreia să nu ai un venit sigur, o existenţă bine asigurată. Aşa că m-am dus la Politehnică, la Chimie industrială, astfel ca la terminare să am un post ceva mai bun, undeva, într-un oraş. La Universitate, dacă aş fi încercat, însemna ca cel puţin trei ani după terminare, să fiu la ţară. Deci, am intrat la Politehnică! Victorie! Dar... Şi acum urmează un „dar”, cât toate zilele! După primul semestru, sunt dată afară din facultate. Pur şi simplu! Cineva mă „turnase” că sunt înscrisă să plec în Israel. Tata, cu tot piciorul lui bolnav şi dureros, a alergat unde vrei şi unde nu vrei. La Minister, la Comitetul Central, din nou la Ministerul învăţământului, la nişte tipi care promiteau să rezolve cazul fiicei sale. Nimic. Totul era încremenit. A-nceput semestrul al doilea, eu am plecat acasă, la Dej, alături de tata, înnegurat cum rar îl văzusem. ( La Dej, oraşul era mic, lumea vorbea, vocifera: Miri, eleva aia atât de bună şi cuminte, a fost exmatriculată...). Cu o protecţie, am prins un post de profesor suplinitor, la ţară, la vreo 10 km. de casă. Între timp mi se comunică faptul că Rectoratul a cerut reînmatricularea mea. Dar ea n-a venit, nici până cu două zile înainte de noile examene de admitere, şi nici până astăzi. M-am dus – tot cu frica-n sân – la Chimie, la Universitate. Am luat examenul de admitere şi aici! Am locuit, din nou, la cămin, pe Copou, dar de frică să nu mă recunoască cineva şi din nou să fiu dată afară, timp de cinci ani, mă sculam devreme şi mă duceam tocmai la Paltul Culturii. Aici, însă, mă simţeam bine. Pauzele, timpul liber, mi le petreceam în Muzeul de artă de acolo. Şi-apoi, la Palat erau şi strălucitele conferinţe ale profesorului George Pascu, despre muzica clasică. Şi tot acolo m-am „înfruptat” din prelegerile despre arte, despre pictură... Mă simţeam bine, era lumea mea. Eram într-un fel izolată, şi trăiam mereu cu frica de a nu fi descoperită, dar mie mi-era bine acolo. Ei, şi-ajung în anul cinci. Deodată, primesc o înştiinţare că sunt chemată, peste două săptămâni, la ora x, la Serviciul de cadre al Universităţii. A căzut cerul pe mine! Ştiam că dacă mă exmatriculează acum, nu mai pot relua cursurile decât, cine ştie?, după 10 ani, şi asta cu mari protecţii. Cu cine să vorbesc, să-mi deschid inima?! Cu absolut nimeni! Plecarea în Israel era marele meu secret! Şi până-n ultima clipă, trebuia să rămână secret! Cu părinţii n-avea rost să discut, până ce nu cunosc mai multe amănunte. Şi nici nu puteam: telefoanele aveau urechi. Iţi închipui, Roni, cum au trecut aceste două săptămâni!  
 
- Şi?...  
- La cadre mi s-a propus să fiu asistentă universitară, să-mi fac formele de rigoare. Sigur că n-am mers pe acest drum, cunoscându-mi adevăratul meu „dosar de cadre”. M-am dus la „Repartiţie”, am intrat printre primii, căci avusesem note bune. Eu căutam oraşul Dej, acasă, la părinţii mei! Dar nu am găsit nimic! Am luat un post în Bucureşti, gândind că voi putea să fac apoi, mai uşor, un schimb. Eu tot spre casa părintească trăgeam. Pentru părinţi, însă, Bucureştiul era o tragedie. „Regatul” era privit ca o altă lume, mai puţin apreciată de unii ardeleni. Bucureştenii treceau aşa, ca nişte şmecheri; regatul era, desigur, altceva decât normele şi conduită austro-ungară...  
 
- Intre timp l-ai cunoscut pe Ely, la Bucureşti. Cum a fost?  
- Eu mâncam la Cantina studenţească de pe Popa Soare. El, deşi nu mai era student, tot acolo venea, la prânz. Acest om, simpatic şi spiritual, care avea să fie soţul meu şi marele meu prieten, cel mai bun prieten al meu, venea acolo mai mult, cred, ca să caute fete!!! Lua masa, dar privirile nu-i erau doar în farfurie! Veneau acolo mai mulţi evrei. Chiar şi absolvenţi ca noi, cu salarii mici. Masa costa puţin, ca pentru studenţi. Insă, acolo veneam şi ca să mai aflăm cine a mai plecat, cine a primit negativ, cine s-a mai înscris, cum sunt trataţi unii şi alţii... Dar noi eram tineri, şi toată lumea era a noastră. Uneori se nimerea că stăteam la aceeaşi masă. Mai vorbeam, mai glumeam, Ely povestea foarte frumos. De fapt, el a fost şi un pic ziarist şi un pic poet. Scria la Gazeta Politehnicii din Bucureşti. Uneori -versuri satirice. Intr-un rând, m-a invitat să ne-ntâlnim după masă. Ne-am întâlnit. Şi de-atunci am colindat împreună Bucureştiul. Duminicile mergeam la Aeroport, să vedem cine mai pleacă, ce proceduri mai sunt. Plecarea în Israel era mereu în capul nostru. Impreună am învăţat, în Bucureşti, şi limba ebraică. Iar nunta, am făcut-o la aceeaşi Cantină studenţească, de pe Popa Soare.  
 
- Stăm in Salonul ăsta elegant şi intim, cu atâtea tablouri semnate de tine. O încântare! Cum îţi alegi subiectele pentru ceea ce pictezi?  
- Trebuie să folosesc o expresie oarecum comună: subiectele mă aleg ele pe mine. În momentul când îmi place ceva, când văd că dialoghez cu un anume gest, că mă cucereşte un peisaj, sau câteva obiecte aşezate într-un anume fel, ori un zâmbet, o floare, o pisică, atunci mă hotărăsc şi, cum am posibilitatea, trec la treabă. Primul gând, acest prim impuls, pe parcurs, în timpul lucrului, se mai schimbă. Lucrurile, oamenii, natura, au legile lor, care mă obligă să merg după ele. Le simt, le intuiesc, le gândesc. Uneori, mâna care pune culoarea sau dă conturul, gândeşte pentru mine. E drept, nu întotdeauna ceea ce-ţi propui merge. Ca şi în ştiinţă. Şi-atunci te răceşti, abandonezi, poate revii altădată. Cu peisajele, de pildă, eu am felul meu de a privi şi reda. In natură, mă copleşeşte imensitatea. Dar nu renunţ, fireşte. Şi-atunci încerc să reduc ceea ce văd. Incerc să ajung la această imensitate prin fragmente, printr-un fel de sinteză subiectivă. Nu renunţ de loc la această grandoare, la imensitate, dar o redau cu unităţile mele de măsură. Prin particular, încerc să ajung la general. In plus, mă consider întotdeauna parte din tabloul meu. Mă implic, conştient sau nu. Şi dacă reuşesc să ajung prin ceva mai mic la această fascinantă imensitate – atunci sunt fericită.  
 
- Ce alte momente de fericire ai putea să aminteşti acum?  
- Să reducem imensitatea noţiunii, la dimensiuni ceva mai mici. Să considerăm că prin fericire poţi înţelege că ar fi unele momente de maximă mulţumire. Dacă ar fi aşa, pot spune că un moment unic, maxim, a fost când am auzit primul ţipăt al fiului meu, Gadi. Era explozia vieţii ! Era viaţa, ca parte din mine! Un alt moment, a fost când am terminat studiile universitare, depăşind, aruncând la gunoi, acea stare de frică obsedantă, de a nu fi din nou exmatriculată. Şi, să nu zâmbeşti: când văd ceva frumos, fie şi un nimic, tot sunt fericită. Un copac, un gest, o fiinţă a pământului şi a cerului – ele îmi umplu sufletul de mulţumire. Pe un alt plan (ştiai că Ely e inventator de aparate care-i ajută pe copii infirmi, de la o Şcoală specială!) ei bine, când îmi vorbeşte de un succes al lui, tot sunt fericită. A făcut, de curând, un aparat pentru o fetiţă, care nu-şi poate folosi nici mâinile şi nici picioarele, şi nici nu vorbeşte, dar ştie să citeasca; a făcut Ely ceva cu care poate alege, din repertoriul de cuvinte, pe cele care exprimă gândurile ei. Cand l-a intalnit pe Ely, i-a „vorbit”! A ales un singur cuvant: „TODA"! („Mulţumesc”!). Un om izbutise să comunice , în sfârşit, prin scris, cu lumea De emoţie lui Ely i-au dat lacrimile. Când mi-a povestit, am plâns şi eu. De fericire! Fericirea, să zicem, e ca o scânteie, iar mulţumirea e ceva prelungit, mai solid.  
 
- După felul în care te exprimi, presupun că iubeşti literatura.  
- Îmi place foarte mult să citesc. Mai întâi m-au pasionat marile descoperiri geografice. Îmi plăcea să mă duc, cu ajutorul cărţilor, la Polul Nord, sau pe diferite meridiane, să hălăduiesc prin spaţii necunoscute şi pline de surprize. La liceu, profesoara mea de literatură ţinea la mine. Ea mi-a deschis o fereastră: Hemingway. Mi-a dat şi alte cărţi. Mi-au plăcut mult, la vremea aceea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu... Totodată, Eminescu, Topârceanu, Arghezi, Coşbuc, dar şi Rilke, Lermontov şi atâţia alţii. Acum recitesc unele cărţi (şi le găsesc altfel)... De exemplu, Thomas Mann, Stefan Zweig, Bulgakov. Un alt scriitor, pe care l-am citit tot aici, în ebraică, este Kundera. Am citit tot ce-a scris el. Şi pe Saramago l-am citit cu pasiune. Pe Amos Oz îl savurez mereu. Mergem, eu şi Ely la nişte prelegeri de ale lui. E minunat! De fapt, osmoza spirituală dintre mine şi Ely este totală. Fără sprijinul lui, fără ajutorul lui, n-aş fi ajuns până la ce am realizat. Inteligenţa şi bunul simţ, ca şi implicarea lui sufletească, sunt susţinerea mea cea mai eficientă.  
 
- Ce fel de pictor eşti, Miriam Cojocaru? Unde crezi dumneata că te situezi pe scara valorilor?  
- E o-ntrebare la care n-am răspuns. Cel mult, dacă ar fi să mă caracterizez printr-un singur cuvânt, aş spune că sunt un artist sincer. Partea gălăgioasă, senzaţională, comercială instaurată în tablourile unora, deşi ei, în esenţă, sunt altfel - îmi repugnă. In artă nu poţi să te prefaci, căci se vede şi devii ridicol. Incepând cu prima mea expoziţie, şi continuând cu celelalte, trăiesc un complex întreg de sentimente, la vernisaje, în special, inclusiv o oarecare jenă: din cauza sincerităţii, simţi că parcă te dezbraci în ochii lumii.  
 
- Cred totuşi că aceasă jenă dispare, când vezi cu câtă căldură şi preţuire te înconjoară oamenii. Dar, sunt curios: ce părere ai, un artist adevărat este egoist?  
- (Pauză de gândire, răspunsul vine greu). Cred că da. Eu, de pildă, nu sunt un om egoist. Dar când lucrez, când pictez, las la o parte orice şi consider că asta-i treaba cea mai importantă pe care o pot face. Iată de ce lupt, mai înainte, să am liniştea sufletească necesară. Adică, mă achit mai întâi de toate celelalte atribuţii ce le am, familia fiind pe prim-plan, iar apoi am inima liniştită, capul limpede şi domnesc, totalitar, peste creaţia mea.  
 
- Vorbeam, mai înainte, despre unele din pasiunile dumitale. Crezi c-am mai uitat vreuna?  
- Pasiuni? Da, mai sunt! Mai întâi, să subliniem gătitul în bucătărie. Apoi, îmi place mult să mă plimb. Ca, de altfel, şi lui Ely. Şi tot ca şi lui Ely, îmi place muzica bună! Şi, pe de altă parte, apreciem mult sculele. Merg cu el prin magazinele cu scule şi mă interesează ce vedem acolo. Desigur, asta ţine şi de profesia mea. După ce am terminat doctoratul am condus, la Universitatea Bar Ilan, „Laboratorul de masspectrometrie. Lucram acolo cu un aparat foarte complicat, pe care periodic, cu o muncă asemănătoare ceasornicarilor, îl desfăceam, îl curăţam şi-l reasamblam. Sculele înseamnă inteligenţă omenească.  
 
- In cele din urmă eşt un om trist, Miriam Cojocaru?  
- Am învăţat să fiu un om echilibrat. Sunt totuşi un om. Iar omul acesta, cu care vorbeşti acum, are şi un trecut, are încărcătura genetică a părinţilor şi a strămoşilor săi. Sunt, prin urmare şi un om trist. Dar şi bucuros, de exemplu, de aceste zile de primăvară. Cum spunea şi Bacovia: „Verde crud, verde crud.../ Mugur alb, şi roz, şi pur/ Vis de abastru şi de-azur/ Te mai văd, te mai aud !”... E minunat să trăieşti şi să fii sănătos!  
 
- E tocmai ce-ţi urez şi eu. Impreună cu noi succese!  
----------------------------------  
P.S.: Picturile interlocutoarei noastre pot fi găsite pe Google: „Miriam Cojocaru”.  
 
Roni CĂCIULARU  
Petah Tikva, Israel  
1 martie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Roni CĂCIULARU - „MUGUR ALB, ŞI ROZ, ŞI PUR...” – CONVORBIRE CU PICTORIŢA MIRIAM COJOCARU / Roni Căciularu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1888, Anul VI, 02 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Roni Căciularu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Roni Căciularu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!