Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Rodica Elena Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 1955 din 08 mai 2016        Toate Articolele Autorului

CLIPA...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De mic copil îmi plăcea să observ oamenii mari şi simţeam repede când cineva avea vreun interes pentru mine. Cum zicea bunica: „Să îţi scoată Dumnezeu în cale oameni buni” sau „Dumnezeu te ajută prin oameni, nu te ia el de mână să îţi arate ce să faci.”  
 
La biserică m-a dus prima dată mama. Mi-a tot promis că mă ia la biserică dacă sunt cuminte şi nu mai alerg să îmi jupoi genunchii, că nu mă poate duce acolo aşa zdrelită pe picioare. Curtea bisericii, albă şi mare, sălaşul lui Dumnezeu, din mijlocul satului, o cunoşteam bine pe dinafară, fiind locul de joacă al copiilor, când era vreo sărbătoare sau vreo nuntă în sat. De cum am trecut pragul bisericii, am simţit în adâncul inimii un fior de uimire şi bucurie. Dar, uimirea nu a ţinut mult deoarece, în mintea mea de copil, credeam că tot ce se întâmpla acolo era un joc de oameni mari care începuse când am ajuns noi şi preotul era şeful jocului. Cam pe la mijlocul bisericii stăteau bărbaţii smeriţi, cu pălăriile în mână. Nu aveau voie să vină înaintea şefului cu pălăriile pe cap. În spate stăteau femeile şi cu mine, dar erau mai multe babe, care îşi făceau cruci cu evlavie, unele rostogolindu-şi ochii în sus peste cap, altele în jos. Toţi îşi făceau cruce odată, probabil când le făcea semn preotul. Unele femei se îndoiau până la pământ, mă ţineam şi eu după ele, îmi plăcea joaca aceea, până când bunica m-a oprit. Numai o babă se juca cu nişte lumânări galbene, subţiri, apoi le dădea celorlalte babe, care se mişcau încet cu ele aprinse, până le puneau în faţa icoanelor.  
 
Pe preot nu-l scăpam din ochi, numai că uneori se ascundea după nişte uşi şi când apărea cu ceva în mână, o ulcică legată cu lanţuri, care fumega şi mirosea a tămâie din are fumul se ridica spre bolta bisericii mie îmi era frică să nu o scape în cap la vreunul, deoarece se făcea că o arunca în toate părţile. În drum spre casă, am întrebat-o pe mama cum se numea ulcica aceea care scotea fum cu miros de tămâie şi am aflat că se numea cădelniţă, iar bucăţica de pâine anafură. Asta a fost uşor de ţinut minte, dar ca să nu uit m-am pus pe repetat când mai încet, când mai tare, când în mintea mea. Toată ziua am repetat aceste cuvinte până când mama mi-a spus că nu mă mai ia la biserică dacă repet cuvintele acestea.  
 
Noaptea am visat că am fost iar la biserică, eram singură înăuntru şi crescusem aşa de mare că puteam să mă uit afară pe geamurile înalte. Capul îmi ajungea până în tavanul pictat cu stele, ori parcă nu mai era tavan, ci cerul înstelat deasupra mea. M-am jucat acolo cu stelele şi cu sfinţii care coborâseră de pe pereţi şi deveniseră mari ca mine. Când m-am săturat de joc am vrut să plec acasă, dar n-am mai putut ieşi pe uşa bisericii, care era prea mică. Am început să plâng, în somn. Mama m-a luat în braţe. Eu îi repetam că nu pot să ies din biserică şi ea îmi spunea că mă ajută ea să ies, dar să dorm liniştită. Dimineaţa, m-a întrebat ce am visat, că am plâns în somn. După ce i-am spus, mi-a explicat că am visat aşa pentru că am glumit cu lucrurile sfinte, când am repetat cădelniţă şi anafură, că l-am hulit pe Dumnezeu şi m-a sfătuit să nu mai iau în deşert lucrurile sfinte că e mare păcat. Atunci, s-a sădit în sufletul meu un grăunte din harul credinţei, care nu s-a irosit în zadar, a încolţit. Mama avea o vorbă: „Din câte seminţe cad pe pământ nu toate încolţesc, nu toţi se poartă să îi placă lui Dumnezeu, chiar şi dintre cei care bat drumul bisericii.” Cât adevăr!  
 
Ca orice om, am avut în viaţă necazuri, dar simţeam mâna lui Dumnezeu, care mă purta pe o scară în urcare. Părinţii m-au iubit şi i-am iubit din toată inima. Îmi amintesc de primul ghiozdan, de degetele pline de cerneală şi nu o pot uita pe prima mea învăţătoare, cea care mi-a pus creionul în mână, al cărei scris l-am moştenit, şi nici pe frumoasa mea dirigintă, pe care de mică am admirat-o şi o admir, ea mi-a fost primul model, ea şi interesantele ore de dirigenţie, care mi-au fost de mare folos în viaţă.  
 
Când am urmat liceul ne adunam în grupuri şi, pe cărarea de pe marginea liniei, mergeam în fiecare dimineaţă la şcoală, urmând acelaşi drum la întoarcere. Erau în total opt kilometri zilnic, dar tinereţea noastră, cu cântecele şi râsul nevinovat care ne însoţeau, nu a simţit niciodată dacă sunt mulţi sau puţini. Şi apoi, cu banii pe care i-aş fi dat zilnic pe bilet la autobuz mi-am cumpărat multe cărţi, pe care le am şi azi în bibliotecă şi pe care de câte ori le răsfoiesc de anii de liceu cu drag îmi amintesc.  
 
Ce repede trec anii! Am absolvit o şcoală postliceală cu profil economic. Apoi ASE-ul. Cele opt judeţe în care ca revizor contabil principal desfăşuram activitatea de control, aproape un sfert din ţară, nu era ca locul comod din spatele unui birou. Şi totuşi am rezistat şi îmi convenea pentru că de fiecare dată era altceva care nu mă lăsa să mă fure gândurile ori tristeţea, pentru că nu aveam timp... Nu, nu mă temeam de singurătate. Singurătatea acţionează asupra inteligenţei, ea dezvoltă poezia care se găseşte întotdeauna în om. Între timp am urmat Facultatea de Drept şi în acelaşi minister ani mulţi am fost jurisconsult şi şef serviciu relaţii publice şi presă. După atâţia ani în care am lucrat cu oamnenii cred că îl cunoşti pe om nu după ceea ce răspunde ci după ceea ce întreabă. Puţinele excepţii există şi am avut parte de ele.  
 
Am descoperit că scrisul îmi face bine încă din liceu. Clipa! Da, prima poezie a fost „Clipa”: "Omul nu o ştie,/ n-o vede,/ n-o ia în seamă,/ uneori o cheamă/ sau o blestreamă,/ atunci când devine fior o scrie,/ o cântă,/ o poartă ca pe propria-i soartă.// Atenţie dar,/ clipa nu este har,/ ci e drum sau hotar!"  
 
Să vorbesc cu mine însămi, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă. Te las să răspunzi singur cititorule pentru că eu ştiu: îmi place să vorbesc cu mine însămi... şi am încept să scriu. Şi am scris până acum şaizeci şi cinci de cărţi. Prima carte a apărut la editura „Cartea Românească”, alta la editura „Dacia”, Cluj-Napoca, următoarea „Vacanţe, vacanţe...” şi alta la editura „Curtea Veche", Bucureşti, apoi celelalte la editura mea, ANAMAROL.  
 
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade... sau în trecutul altora? De ce am scris până acum romanele care au la bază fapte reale? Fac asta pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât pe fiica mea după ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.  
Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate astea... De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau să-ţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că tu ai fost şi rămâi singurul cu care am comunicat şi comunic, prin aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile. Asta este extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”. Şi să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru tine, cititorul meu, poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”, a spus el. Vrei să fiu sinceră, eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă. Mai mult a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.  
 
Ştiu că vom muri. Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ, fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa ne-a fost dat ca să nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu necunoscutul pentru a amâna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că toţi pierdem această luptă. Suntem învinşi toţi pe acest pământ, dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultima oră? Probabil! A greşi e omeneşte, a da vina pe alţii e politică. Trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a cultiva îngăduinţa. Pentru cei mai mulţi dintre noi însă viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să rămână un mister. Cât este de adevărat că, nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi!  
 
Rodica Elena LUPU  
Din volumul LUME MULTĂ, OAMENI PUŢINI  
Editura ANAMAROL, 2013  
 
Referinţă Bibliografică:
CLIPA... / Rodica Elena Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1955, Anul VI, 08 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Rodica Elena Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Elena Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!