Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   



JOCUL DE-A VIAŢA 4
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPITOLUL 4  
Sigură că de data asta Felix nu o mai urmăreşte, Olga intră în camera în care a instalat-o pe Aurora.  
-Cum te simţi?  
-Parcă aş fi fost drogată şi m-a scuturat salvarea într-un hal fără de hal de la spital până aici. Nu mai pot.  
-Mai ţii minte cine te-a operat?  
-Nu-mi amintesc nimic.  
-Nu-mi spune că ţi-ai pierdut memoria? Ăsta e un truc isteţ. L-am folosit şi eu. Şi eu am avut o pierdere de memorie, trebuie să recunosc.  
-Am plătit destul pentru păcatele mele, oftează Aurora. Da, îmi pare tare rău... Îmi pare rău că am rămas în viaţă!  
-E clar că nu e momentul să mori! N-ai plătit pentru toate păcatele tale! Nu ne-ai spus ceea ce e cel mai important. Unde e fata lui Felix şi a Martei? Ce-ai făcut cu ea? Ce-i cu tine? se sperie Olga văzând-o că dă ochii peste cap. Doamne! Bea nişte apă... îi întinde ea paharul. Nu muri! Scap de o problemă şi dau peste alta... Felix a înnebunit şi vrea s-o mărite pe Elia cu Adrian. Şi mai e şi fata asta a lui cu chelneriţa... Unde să o găsim? Eşti vie! se apleacă ea şi o vede pe Aurora cum clipeşte din ochi. Slavă Domnului!  
-Liviu trebuie să fie soţul ei... Am spus de mult, şopteşte Aurora. Elia va fi soţia lui.  
-Da Elia, îl iubeşte pe ofiţer, pe Liviu. Să se mărite cu el, nu mă opun, fata asta a suferit destul!  
-Nu poţi scăpa de soartă orice ai face.  
-Trebuie să mă ajuţi Aurora! Unde e fata lui Felix cu aia...? Unde s-o caut?  
-Lasă-l pe Felix s-o caute. Să o găsească el.  
-Ai dreptate. Asta îi va ocupa fratelui tău timpul şi o va lăsa în pace pe Elia.  
-Nu ştiu... Nu ştiu nimic dspre nici o Ana. Nu ştiu nimic nici despre Marta. Nu mă mai chinui cu întrebările! Te rog, lasă-mă în pace, Olga! Pleacă!  
În timp ce Olga se chinuia să afle cât mai multe, Vlad, care dorea să intre în cameră şi să vorbească cu mătuşa lui, s-a oprit în prag şi a auzit totul.  
A răsuflat uşurat pentru că a aflat tot ceea ce l-a interesat şi repede s-a îndepărtat de uşă ca să nu-l surprindă cumva mama lui. Aruncă o privire în stânga şi în dreapta şi urcă în cămăruţa Edithei.  
-Am fost la mătuşa Aurora, îi spune el.  
-Şi ce ţi-a spus?!  
-Nimic. Am vrut să intru, dar am ascultat la uşă ce vorbea cu mama. Nu-şi aminteşte nimic.  
-Nu se poate! M-a recunoscut şi a început chiar ea să vorbească despre copil şi despre acel blestem.  
-Poate că delira...  
-Nu, era conştientă. M-a speriat, Vlad. Era cât pe ce s-o iau razna!  
-Edith, nu-ţi imagina prea multe. Ne amărâm sufletul...  
-Nu-mi pot scoate asta din cap! Dacă tu eşti fratele meu vitreg, copilul se poate naşte bolnav... Nu-ţi pasă?  
-Edith...  
-Lasă-mă, îi spune ea şi iese plângând.  
*  
Văzând că nu o mai scoate nicicum la capăt cu soţul ei, Olga se hotărăşte şi merge să vorbească cu Marta la Orăştie. Aici o găseşte la cofetăria la care a aflat că lucrează.  
-Ai un musafir, o anunţă şefa ei din uşă.  
-Nu aştept pe nimeni, răspunde posomorâtă Marta.  
-Nu mai face pe grozava şi du-te în biroul meu că te aşteaptă o doamnă.  
Când deschide uşa biroului, Marta o vede pe Olga şi ezită să intre.  
-De ce ai venit?  
-Poate nu mă crezi, dar am nevoie de ajutorul tău. Numai tu mă poţi ajuta.  
-Cum te pot eu ajuta? De ce te-aş crede?  
-Trebuie să mă crezi, pentru că sunt de partea ta.  
-Mă faci să râd. Ai vrut să mă împuşti şi pe mine şi acum eşti de partea mea? Dacă mă nimereai pe mine atunci şi nu pe Felix, acum cui îi mai cereai ajutorul?  
-Nici eu nu vă voi ierta nici pe tine, nici pe Felix pentru ceea ce aţi făcut, dar ca mamă ştiu cum e să-ţi pierzi copilul.  
-Da?! Elia e copilul meu şi tu ai furat-o?!  
-Nu, nu mint, Marta. Ea este fata mea. Ţi-o spun sigur. Dar acum vreau neapărt să o găsesc pe fata ta.  
-Pe a mea? De ce? Ca să scapi de ea? De ce ai nevoie de fiica mea şi a lui Felix?  
-Ca s-o pot salva pe fiica mea.  
-Ce spui? Elia e ameninţată de ceva?  
-Da, de căsătoria cu un bărbat pe care nu-l iubeşte. Felix vrea neapărt să o mărite cu fiul lui Silviu, bunul lui prieten, iar eu nu sunt de acord. Nu vreau ca Elia să fie nefericită.  
-Dar Elia şi Adrian erau logodiţi...  
-Da, dar asta a fost de mult... Elia iubeşte acum pe altcineva şi ca mamă vreau să fie fericită. Să cunoască bucuria iubirii împărtăşite. Trebuie să-i distrag atenţia lui Felix cu ceva stresant.  
-Te referi la...  
-Exact, mă refer la fiica ta, adică a voastră. Ajută-mă s-o găsesc.  
-Şi chiar vrei asta?  
-Marta, amândouă am suferit mult, dar acum nu vreau ca fiica mea să sufere. Ajută-mă s-o salvez pe Elia. Te implor!  
-Da, m-ai convins, chiar eşti mama Eliei.  
-Mă crezi? În sfârşit! Spune, îţi aminteşti ceva despre naşterea fiicei tale? Spune-mi tot ce îţi aminteşti!  
-Întreab-o pe Aurora. Ea ştie totul.  
-Aurora?! Ea zice că nu îşi mai aminteşte nimic. Iar acum, după ce a fost operată îmi face impresia că s-a dilit... da, e dusă rău...  
-Nici eu nu-ţi pot spune prea multe. Îmi amintesc că era o zi geroasă şi că Aurora era cu mine. Ea a învelit copilul într-o păturică şi i-a pus la gât lănţişorul meu, cel cu litera „A”. Eu am avut temperatură mare şi când mi-am revenit fetiţa dispăruse. De ce să te ajut? Chiar dacă-mi găsesc fiica, o voi pierde imediat, pentru că cine a avut grija ei până acum nu cred că renunţă la ea...  
-Nu mă poţi ajuta s-o găsesc pe fiica ta, dar nici nu mă poţi opri să nu o caut, se ridică Olga şi dă să plece, dar se întoarce şi îi spune: O voi găsi pe fiica ta, pe Ana, jur!  
*  
-Tina, tu eşti?  
-Bună, Ana!  
-Era să nu te recunosc. Te-ai maturizat.  
-Nu prea cred, poate doar un pic.  
-Şi picul ăla contează. Intră şi ia loc. S-a întâmplat ceva? Ai venit după tatăl tău?  
-Tata e aici? Nici nu ştiam! Nu, am venit pentru că am aflat ceva despre Gicu. E adevărat că Gicu nu mai e şoferul lui Adrian?  
-Da, e adevărat. Şi ai venit să afli asta?  
-Crezi că Adrian îl va lua pe Nelu şofer?  
-M-am gândit şi eu la asta. Chiar i-am trimis vorbă lui Nelu. Cred că va fi un şofer bun.  
-Bine ai făcut. Spune-i lui Adrian să-i dea de lucru imediat, va fi bine pentru el.  
-Da... e foarte frumos din partea ta că faci asta de dragul lui Nelu!  
-E aşa de bun şi de nobil. Trebuie ajutat.  
-Cred că tu eşti mai bună. Am auzit că faci parte dintr-o societate de binefacere şi le duci cadouri copiilor la orfelinat şi bătrânilor la azil.  
-Mulţi ar trebui să facă asta.  
-Nu cred că toţi sunt capabili de aşa cva, dar dacă ai venit aici pentru Nelu de ce nu stai să vorbeşti şi cu Adrian şi pleci împreună cu tatăl tău.  
-Nu pot, mă grăbesc. Trebuie să ajung la azilul de bătrâni din Geoagiu-Băi şi mă aşteaptă maşina la poartă.  
-Cred că o să-ţi fie tare frig. E drum lung până acolo. De ce nu te-ai îmbrăcat cu ceva mai gros? Şi văd că nu ai nici mănuşi.  
-Nu mi-e frig...  
-Lasă-mă să-ţi aduc măcar o pereche de mănuşi. Aşteaptă-mă un minut.  
-Le-am uitat acasă.  
-Aşteaptă puţin!  
-Mulţumesc, Ana.  
Stela aude discuţia celor două şi se preface că are de luat ceva de pe masă, numai ca să poată vorbi cu Tina.  
-Săracul Nelu, iar a dat de necaz!  
-Despre ce necaz vorbeşti?  
-Despre iubita lui...  
-Nu cred şi nu mă intereseză bârfele.  
-Ar trebui, îi spune Stela în timp ce se preface că aranjează faţa de masă. Nu ştii că inima lui Nelu e frântă de draga noastră Ana?  
-Ce spui? Nelu o iubeşte pe Ana?  
-Da. Întotdeauna a iubit-o... Ce se va întâmpla dacă ajunge şoferul lui Adrian? O va vedea zilnic, îi va vorbi, dar... Nu va sta mult aici! Ce să facă bietul de el? Va fi orbit de Ana!  
-Nu-i adevărat, Nelu munceşte cinstit.  
-Ce sigură eşti! Când ai avut timp să-l cunoşti atât de bine, Tina?  
-A lucrat şi pentru noi. De câte ori l-a chemat mama a reparat tot ce i-a cerut. Nelu are o inimă bună şi mâini dibace.  
-Da, acolo nu era iubita lui, Ana. Era în casa voastră. Săraca Edith, mi-e milă de ea. Inima ei va fi frântă de gelozie!  
Tina n-o mai ascultă şi supărată de cele aflate se ridică şi pleacă.  
Ana se întoarce şi aleargă după ea.  
-Stai, ţi-am adus mănuşile. Tina, unde pleci? Mănuşile!  
Până să ajungă în faţa porţii, Tina deja a închis uşa şi maşina s-a pus în mişcare.  
-Nu m-a aşteptat, spune ea privind spre Stela care o urmărea din prag. Poate i-ai spus ceva şi ai supărat-o...  
-Ştii că-mi placi? Suspectezi tot! Dă-mi pace, sclifosit-o!  
*  
Felix se întoarce acasă supărat. Olga îl întâmpină zâmbitoare, îl prinde de braţ şi îl trage în bibliotecă, apoi închide uşa.  
-Ei, cum a fost? Ce-a spus ticălosul ăla?  
-Adrian e un băiat corect. Iubeşte pe altcineva şi nu se căsătoreşte cu Elia. Da, a recunoscut. El şi Elia au fost împreună.  
-De ce? El n-o iubeşte!  
-Ea s-a dus la el.  
-Şi el a profitat! Fiul Diavolului!  
-Olga, trebuie să facem ceva şi asta cât mai repede.  
-Nu trebuie să facem nimic, Elia are o partidă bună, pe Liviu. O partidă excelentă.  
-Ce tot vorbeşti? Dar el va refuza imediat ce va afla că a fost o noapte cu Adrian.  
-Nu exagera, Elia a fost măritată şi Liviu ştie bine că nu ia o fată mare!  
-Nu putem acoperi o minciună cu alta! Va afla oricum mai târziu. Acest neisprăvit, Gicu, şoferul, va răspândi vestea în tot oraşul.  
-Putem cumpăra uşor tăcerea lui Gicu.  
-Ce putem cumpăra uşor, se şi vinde uşor. Neamul ăsta are o tarabă în loc de ruşine.  
-Ai dreptate, dar ştiu cum să-l facem pe imbecilul ăsta de Gicu să se teamă. Şi trebuie să o mărităm pe Elia cât mai curând posibil.  
-Olga, nu vom ajunge departe cu o minciună...  
-Tu nu m-ai minţit atâta timp dragule? Dar tot acasă te-ai întors...  
-Olga, nu e acelaşi lucru. Elia şi-a petrecut noaptea cu un bărbat.  
-N-o mai acuza pe Elia când nici tu nu eşti un înger! Elia a făcut prostii când a aflat despre tine, s-a întâmplat atunci cu divorţul ei de nemernicul ăla de Victor Sava...  
-Cine a măritat-o cu acel monstru? E păcatul tău că a ajuns o femeie stricată!  
-M-ai făcut femeie stricată? întreabă Elia care tocmai intră pe uşă.  
*  
Pentru că numai atunci se simte bine când îi face pe cei din jur să se certe, Gicu îi spune Olgăi despre păturica pe care Stela o păstrează cu mare grijă.  
Deşi n-a mai trecut pragul casei lui Silviu de când s-a întâmplat nenorocirea, ea fiind autoarea acelui accident în urma căruia cel mai bun prieten al lui Felix şi-a pierdut viaţa, Olga îşi ia inima-n dinţi şi cu riscul de a-l întâlni pe Adrian care era sigură că ar da-o afară din curte, ocoleşte prin grădină, intră în curte şi de aici prin spatele casei se furişează în bucătărie.  
Când deschide uşa, vede că arde ceva pe sobă.  
-Nu-i spuneţi lui Adrian, vă rog, că mă bate! încearcă Stela să o convingă pe Olga că îi pare rău de ceea ce a făcut.  
-Eu te-aş arunca în stradă! Ce-ai făcut aici! Ce-i cu focul şi cu fumul ăsta aici?  
-A sărit nişte ulei din tigaie şi s-a aprins.  
-Vrei să dai foc la casă! se repede ea şi ia păturica de pe scaun şi stinge focul. Deschide repede fereastra. Eşti şi neîdemânatică şi mai şi minţi! Nu închide geamul până nu se aeriseşte bine aici. Auzi?!  
-Sigur..., da, da, aşa voi face. Mulţumesc, doamna Olga, mulţumersc că m-aţi ajutat.  
-Spune-i Laurei să-mi aducă nişte ceai şi o cafea pentru Vlad. Dar tu ce te tot uiţi la păturica aia? se repede ea şi i-o smulge din mână.  
-Doamna Olga...  
-Ce vrei?  
-Daţi-mi păturica înapoi!  
-E arsă, nu vezi? Ce mai faci cu ea?  
-Nu-i nimic, nu e arsă tare, o voi spăla, e singurul lucru pe care îl am de la...  
Olga desface păturica şi priveşte uimită litera „A”, brodată într-un colţ al acesteia.  
-A cui e asta?  
-De ce vă pasă?  
-Te întreb, a cui e? Vorbeşte!  
-E a mea.  
Olga o priveşte lung pe fată şi o măsoară din cap până-n picioare.  
*  
După ce termină de reparat broasca de la uşă, Nelu din prag întreabă:  
-Aţi văzut-o pe Tina? E plecată undeva...  
-Sunt aici. Ce ţi s-a întâmplat Nelu?  
-Am reparat ceva şi m-am lovit la mână! Dar reparaţia s-a făcut.  
-Lasă-mă să văd rana.  
-Dar...  
-Nu te certa cu mine. Trebuie să fii pansat. Vino şi stai pe scaun, vin imediat, îi spune ea şi ia din cămară cele necesare. Mai întâi trebuie să curăţăm rana, îi spune ea şi grijulie îi dezinfectează rana. Nu scoţi nici un sunet?  
-Suport durerea, îi spune el strângând din dinţi.  
-Ştiu, ştiu, mereu spuneam asta când eram mici, dar tot ne durea.Te doare?  
-Puţin...  
-Mama spunea, când eram mici, „lasă-mă să pup că trece”, îi spune Tina şi sărută locul lovit.  
*  
Fără să mai stea pe gânduri, Edith pleacă de dimineaţă cu autobuzul la Orăştie şi când ajunge la cofetărie îi spune şefei că vrea să vorbească cu Marta. Văzând-o însărcinată, aceasta o pofteşte să stea pe un scaun şi o cheamă pe Marta.  
-Bună ziua. Ce faci Marta? Nu-ţi aminteşti de mine? Sunt Edith şi lucrez la restaurantul familiei Deac de când ai plecat tu.  
-A, da! Ai crescut... Eşti de măritat acum. La fel ca şi Anuţa mea! La fel de frumoasă.  
-Îţi place aici Marta? Din câte văd nu prea aveţi consumatori. Şi e cam întuneric şi parcă e cam frig.  
-Nu contează... Ţi-e frig când eşti singur. Dacă Anuţa mea se mărită fără binecuvântarea mea... A crescut deja! Să-mi spui dacă se mărită. Mă auzi?  
-Cum o pot recunoaşte?  
-Cum? E cea mai frumoasă, e cea mai plăcută dintre fiice... Aşa, ca şi tine.  
-Şi ştii cine e?  
-Nu, dacă ştiam, dacă ştiam... O aveam lângă mine şi nu o lăsam să plece...  
-Te înţeleg, părinţii mei m-au abandonat după naştere. Am trecut din mână în mână în copilărie, nu am ştiut niciodată ce înseamnă grija unei mame. -Edith, vino încoace. Te voi îmbrăţişa pe tine în locul fiicei mele.  
-Ah, Marta... Dacă aveam o mamă ca tine... Nimănui nu i-a păsat vreodată de mine ca de o fiică, îi spune Edith şi îşi şterge lacrimile.  
-Eu te îmbrăţişez acum şi mi se pare că eşti singura mea fiică, Ana mea dragă!  
-Oare nu e chiar aşa? Seamăn cu tine...  
-Tu eşti Ana? Nu, nu poate fi adevărat! Ai un lănţisor cu litera A?  
-Nu, nu am nimic.  
-Atunci cum te pot eu recunoaşte, dragă?  
-Nu-ţi aminteşti, poate fiica ta avea vreun semn...  
-Nu mi-am ţinut niciodată fiica în braţe, oftează Marta. Sunt o mamă rea şi Dumnezeu m-a pedepsit pentru asta. Unde e fiica mea? Poate îi e frig acum... Sau o doare ceva... Poate are nevoie de sfatul meu...  
-Are nevoie!  
-Unde e, de ce nu o pot vedea?  
-Aici sunt, mamă. În faţa ta...  
Marta o priveşte lung.  
-Nu... Fiica mea e aşa departe de mine... Nimic nu o poate aduce.  
-Ce se întâmplă cu tine? De ce nu m-ai recunoscut, mamă?  
-Las-o în pace, fetiţo, se apropie femeia de servici de ele. Vino. Şefa te cheamă, du-te la ea Marta. Vezi-ţi de treabă. Las-o în pace. Nu şi-ar recunoaşte nici mama. E nebună! Aş vrea s-o auzi cum spune toată ziua că o vrăjitoare i-a furat fiica şi că i-a dat-o altei femei. De trei săptămâni e aşa.  
-A mai spus şi altceva despre fiica ei?  
-Ce rost are s-o asculţi? E nebună. Sper ca fiica ei să nu fie ca ea, îi şopteşte femeia.  
*  
În bucătărie, Stela îi cere Olgăi păturica, dar ea nu i-o dă şi o ceartă:  
-Nu e a ta, minţi!  
-De ce aş minţi? E a mea.  
-E litera „A” pe ea iar numele tău e Stela, rosteşte ea şi îşi dă seama că numele fetei începe cu litera „S”.  
-Steluţa, aşa mi-a spus tanti Laura.  
-Unde ai găsit păturica asta? Poate ai furat-o de udeva.  
-Spun adevărul, e a mea!  
-Nu cumva ai furat-o?  
-Dă-mi-o înapoi! Te rog, doamna Olga! E singurul lucru rămas de la părinţii mei.  
-Cine au fost părinţii tăi?  
-Dacă aş şti... Dar nu ştiu... Am fost abandonată aici la uşa casei.  
-Câţi ani ai?  
-Sunt de o seamă cu fiica dumneavoastră, cu Elia.  
-Stela... şopteşte Olga. Poate vrei să stai jos.  
-De ce?  
-E o poveste interesantă... Eu nu ştiam nimic.  
-Nu e nimic de ştiut... Tanti Laura mi-a spus să lustruiesc platoul acela de argint până se întoarce ea. Cred că mai bine ar fi să plec...  
-Stai jos! Nu ţi-am permis să pleci. Spune-mi, te porţi cum trebuie?  
-Depinde...  
-Cum adică?  
-Uneori uit să şterg praful de pe mobilă, din bibliotecă sau să curăţ prin bucătărie.  
-Deci Laura te tratează aici ca pe o servitoare.  
-Nu, eu îi sunt recunoscătoare. Cum aş putea să fiu nemulţumită de cine m-a ajutat.  
-Dar dacă părinţii tăi sunt oameni cumsecade iar tu ştergi mobila aici?  
-Atunci, asta e soarta mea... E păcat să mă plâng Lui Dumnezeu. De când sunt aici mie mi-a fost bine.  
-Ai fost la şcoală?  
-Ştiu să citesc, să scriu, ştiu şi franţuzeşte.  
-A putut Silviu să facă asta pentru tine? Să facă dintr-o astfel de fată o servitoare? Poate viaţa ţi se va schimba. Eşti frumuşică, o prinde Olga de barbă şi o priveşte în ochi.  
Fiind sigur că Laura nu s-a întors şi că o va găsi pe Stela singură în bucătărie, Gicu deschide uşa şi intră fluierând. Când o vede însă pe Olga, vrea să se întoarcă, dar se răzgândeşte.  
-Respectele mele, doamna Olga!  
-Ce faci măi Gicuţule?  
-Faceţi inventarul? Curând Elia va fi stăpâna casei. Unde e servieta mea tu fătucă?  
-Pleci, Gicule?  
-Mă mut la dumneata scumăpă doamnă... Domnul Felix m-a reangajat ca şofer.  
-Ca să vezi... Şi ce zici, merită să iei şi frumuseţea asta? i-o arată ea pe Stela.  
-Chiar dacă daţi doi lei pe ea tot aţi pierde. Nu aduce nici un profit. Şi mai e şi...  
-Nu, nu-i adevărat! se apără Stela.  
-De ce spui asta? Fata e frumuşică şi muncitoare.  
-Aşa e, aţi observat bine doamna Olga. Şi am şi talent de actriţă.  
-Frumuşică e, n-am ce zice, dar e o puturoasă de prima clasă. E cea mai supărăcioasă şi mai rea fiinţă de pe suprafaţa pământului.  
-Nu mă mai ponegri, Gicule.  
-Îşi bagă nasul peste tot, în toate borcanele... Va provoca numai certuri...  
-Cum?! se minunează Olga.  
-E în stare de orice pentru bani. S-a dus până şi în dormitorul lui Adrian, dar lui nu i-a păsat de ea... Scuzaţi-mă, trebuie să-mi strâng lucrurile.  
-E răutate... Mă place mult, mă voia ca logodnică. Eu sunt o fată cinstită şi mă port cum trebuie cu toată lumea doamna Olga, vă rog să mă credeţi.  
-Arată-mi mâinile. Oo... Cu mîinile astea, îţi spui tu o bună muncitoare? Mincinoaso, deci îţi place să dormi în dormitorul... Aşchia nu sare departe de gard! Da, da, eşti la fel ca mama ta.  
-Despre ce vorbiţi doamna Olga? O cunoaşteţi pe mama mea?  
-E o tâmpită profitoare la fel ca şi tine, care s-a aruncat în braţele unui bărbat însurat şi apoi i-a făcut un copil... Ei bine... Nu ai părinţi şi nici nu ai avut vreodată, îi spune Olga mânioasă şi aruncă păturica în flacăra de sub plită.  
-De ce... Vă rog! Vă implor! încearcă Stela să se apropie de sobă.  
-Să nu îndrăzneşti! o împinge Olga.  
-Oga, ce se întâmplă aici? întreabă Felix care intră nervos pe uşă.  
-Dă-mi păturica! Arde! ţipă Stela.  
-Gura, proasto!  
-Părinţii mei se vor întoarce să mă salveze iar păturica asta este singurul semn pe care ei mi l-au lăsat... începe fata să plângă.  
-Olga, tu ce faci aici?!  
Felix se repede şi cu o lingură de lemn trage păturica pe care o cufundă în găleata cu apă. Când o scoate, vede pe ea într-un colţ brodată litera „A”.  
-Tu eşti fiica mea? o întreabă el pe Stela şi îi aruncă o privire plină de reproş Olgăi. Ana...  
Bărbatul îi mai aruncă o privire Olgăi, apoi fetei.  
-Ana...  
-Cum mi-aţi spus domnule Felix?  
-Ana, copila ce mi-a fost furată...  
Olga îl priveşte cu ură.  
-Cum se poate aşa ceva?  
-N-ai zis că părinţii tăi ţi-au lăsat păturica asta?  
-Da, eram acoperită cu ea când am fost lăsată pe treptele casei, aici. Era un ger năprasnic, era iarnă. Laura m-a găsit aici, acum douăzeci de ani...  
-Ai vrut să arzi păturica? De ce femeie? se întoarce el spre Olga.  
-Nu o lua razna! N-am vrut, m-am enervat că fata asta mintre şi am aruncat-o din mână fără să-mi dau seama ca ajunge în foc. Şi-apoi, e o simplă coincidenţă!  
-Dacă e o coincidenţă, de ce s-o distrugi?  
-Felix, am vrut să nu te mai gândeşti la prostii. Orice copil te poate juca după bunul lui plac. Doar eşti matur măi omule... Ce naiba...  
-De ce crezi aşa ceva?  
-Mii de femei au pături pentru copiii lor brodate cu „A” sau cu orice altă literă. În plus, mii de nume încep cu litera „A”. Tu ce nume de botez ai? o întreabă ea pe fată.  
-Stela.  
-Vezi?  
-Dar am fost botezată astfel de tanti Laura care de la început mi-a spus Steluţa.  
-De ce crezi că Laura a găsit copilul pe pragul casei? Ia gândeşte-te bine! Ce rost avea ca acest copil să fie părăsit tocmai pe treptele casei lui Silviu, prietenul tău cel mai bun?  
-Încă nu-mi dau seama, îi răspunde Felix.  
-Fiindcă este vorba de doi copii diferiţi...  
-De fapt, tu, Olga, nu vrei să-mi găsesc fiica, dar se pare că am găsit-o îi spune Felix şi o priveşte cu lacrimi în ochi pe Stela.  
-Tată! rosteşte fata şi îl îmbrăţişează. Chiar mi-am găsit tatăl? Oare chiar l-am găsit?  
-Nici măcar nu şi-a adus aminte de mama ei. Tatăl e un aventurier, iar mama o curvă...  
-Olga, încetează!  
-Sigur, ar fi fost mult mai plăcut dacă ţi-aş fi putut spune „mamă”, rosteşte Stela bucuroasă.  
-Doamne Sfinte! îşi face Olga semnul crucii.  
-Dar n-am de ce să mă plâng, mi-e de ajuns că tata e un om cumsecade, zâmbeşte Stela.  
-Uită-te la fata asta! I s-a tulburat privirea de lăcomie. Ce ai fată? o prinde Olga de mână şi o trage de lângă Felix.  
-Te implor, Olga, nu trage concluzii pripite.  
-Nu vreau nimic de la dumneata. Vreau doar să vorbesc cu tatăl meu....  
-Ce emoţionant! Cât de şmecheră e...  
-Olga, stai liniştită. O să mai caut şi alte probe, dar cred, sunt aproape sigur că ea este...  
-Că eu sunt Ana?  
*  
-Am lăsat-o pe mama ta în libertate, Vad, atunci când l-a accidentat mortal pe tata, deşi locul ei era la închisoare. Nu eşti satisfăcut de moartea tatălui meu? Acum vrei să-mi distrugi toată viaţa?  
-Nu, Adrian, dar văd că acum tu vrei să-l omori pe tata şi asta numai ca să te răzbuni?  
-Nu vreau să omor pe nimeni. Toată lumea ştie că tata n-a avut nicio vină în ceea ce-l priveşte pe tatăl tău.  
-Nu te căsătoreşti cu Elia? De ce nu eşti onorabil, Adrian?  
-Sora ta îl iubeşte pe Liviu iar sora lui te iubeşte pe tine! Dacă eşti cinstit, las-o pe Elia să se mărite cu Liviu.  
-Adrian, Vlad, vă rog, încearcă să-i potolească Mona, care intră pe uşă şi îi aude certându-se.  
-Trebuie să-ţi faci datoria faţă de sora mea, se încăpăţânează Vlad.  
-Dacă ţii cu adevărat la sora ta, de ce ai lăsa-o să se mărite cu unul pe care nu l-a iubit?  
-E vina ta că aţi petrecut noaptea împreună.  
-Dar ce, e o nenorocire chiar aşa mare? Doar a mai fost măritată. Liviu e dispus să uite tot ce a fost. Tu de ce nu poţi face asta?  
-Ascultă, Adrian...  
-Te ascult!  
-Dacă nu te căsătoreşti cu ea, noi doi nu ne mai cunoaştem, îi spune Vlad şi iese nervos pe uşă.  
Mona aleargă după el.  
*  
Ştefan o vede pe Ana plângând în faţa porţii şi o pofteşte la el acasă unde o serveşte cu un ceai cald şi o acoperă cu o pătură pe picioare.  
-Ce faci? Te simţi mai bine?  
-Da, Ştefan... Mă simt atât de ruşinată! Din cauza mea ai întârziat...  
-Nu e nici o problemă.  
-Probabil trebuie să pleci.  
-Chiar crezi că o să te las singură noaptea?  
-Nu, cu siguranţă, nu mă gândeam că ai face asta... Mă bucur că nu te-ai înşelat în privinţa mea.  
-Te-ai mai încălzit?  
-Da. Mulţumesc...  
-Spune-mi de ce plângeai şi erai afară?  
-Ai destule necazuri. Nu compar grijile mele cu ale tale.  
-Dar aţi trecut amândoi prin atâtea lucruri...  
-Însă a apărut ceva peste care n-am putut trece. Daria, cea care se dă drept verişoară, m-a minţit în legătură cu rtelaţia ei intimă cu Adrian, dar cu Elia Deac, cu ea e cu totul altceva. Acum, tatăl Eliei crede că cei doi ar trebui să se căsătorească. Dar de fapt, nu asta e problema. Adrian s-a culcat cu ea... Mă iubea, pe mine, dar era convins că mă pierduse pentru totdeauna şi a fost cu ea... Credea că-l iubesc pe prietenul lui cel mai bun, pe Liviu.  
-Adică, vrei să spui că tu nu îl iubeai pe Adrian pe vreamea aceea?  
-Am înţeles că a fost un gest disperat, dar nu putea să-mi spună înainte? De ce mi-a ascuns totul, Ştefan?  
-Ce greu e cu voi, femeile! Pur şi simplu Adrian se temea că l-ai fi înţeles greşit. Ştiu, ştiu că n-ar trebui să ascundem asemenea lucruri persoanei iubite, dar înţelege Ana, ştii cum...  
-N-ai înţeles nimic, Ştefan. Eşti prietenul lui şi de aceea vorbeşti aşa.  
-Ce vrei să spui?  
-Am un secret care mi-a marcat toată viaţa. Am fost crescută de unchiul Silviu.  
-Poftim? Nu se poate! Şi cum rămâne cu bunele tale maniere, cu educaţia ta?  
-S-a purtat minunat cu mine. După moartea părinţilor mei, a devenit tutorele meu. Am locuit la Braşov şi... Puţini îmi cunosc trecutul.  
-Şi Liviu ştie?  
-Nu, nu ştia. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt şi n-am avut puterea să îi spun. Dar, mai devreme sau mai târziu tot trebuia să afle. Şi a aflat, numai că într-un fel cât se poate de... Încă sunt îngrozită când mă gândesc cum a aflat totul de la Adrian.  
-Nu te mai gândi.  
-Nu pot uita ce a făcut Adrian. De aceea cred că nu voi putea să mă mărit cu el.  
-Stai puţin, Ana. Pe cine încerci să convingi? Pe mine sau pe tine?  
-E cel mai puternic sentiment pe care l-am avut vreodată. Îl iubesc pe Adrian şi el mă iubeşte pe mine.  
-Nu pot decât să te invidiez.  
-Poate că, puterea iubirii mele îl va face să se schimbe.  
-Nu vei putea... E greu să schimbi un om, oricât de mult l-ai iubi.  
-Dar Adrian, el, s-a schimbat deja. Acum, e mai bun, mai răbdător... Dacă n-ar fi fost noaptea care a petrecut-o cu Elia, am fi trecut peste toate greutăţile.  
-Am impresia că nu ştii prea bine ce vrei.  
-Cum să nu ştiu? Am fugit. Dacă acum are nevoie de mine? se ridică ea repede de pe scaun.  
-Îţi admir puterea pe care o ai, dar ar trebui să-ţi dai seama exact ce vrei cu adevărat.  
-Ai dreptate, Ştefan. Mulţumesc, eşti un prieten adevărat. Mi-ai fost de mare ajutor.  
-O să te însoţesc până acolo. Nu te pot lăsa singură, chiar dacă nu e prea mult de mers, dar e noapte şi... Şi încă ceva... Poţi să-mi ceri oricând ajutorul.  
-Îţi mulţumesc.  
*  
Pe terasa restaurantului din centrul oraşului, Elia şi Liviu îl aşteaptă pe Adrian.  
-Am vrut să te părăsesc. Muream de gelozie la gândul că ai fost cu cel mai bun prieten al meu. Atunci a apărut Ştefan...  
-Ştefan?  
-Da. Mulţumită lui am înţeles că nu putem schimba trecutul. Elia, amândoi am iubit cândva, dar a rămas totul în urmă. Te iubesc, Elia. Nu vreau să te pierd! Poate că m-am schimbat când te-am cunoscut pe tine. Sau poate că am fost aşa dintotdeauna, fără să ştiu. Să fiu al naibi dacă te las să te măriţi cu Adrian!  
-Liviu, iubitule... Sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că m-ai iertat.  
-N-ai pentru ce iubito... Spune-mi, eşti pregătită să te măriţi cu mine?  
-Da! Asta-mi doresc cel mai mult, dar...  
-Dar ce?  
-Tata e bolnav. Nu cred că ar mai putea suporta încă o lovitură. Dacă inima tatei cedează din cauza mea, cum o să mai trăiesc?  
De masa la care cei doi discutau se apropie Adrian, care aude ultimele ei cuvinte şi îi spune:  
-N-o să cedeze. Tatăl tău o să trăiască mai mult decât noi. Dar Liviu şi Ana, tu şi eu suntem în stare să ne îngropăm de vii ca să-i facem lui pe plac. Hai, să comandăm o butelie de vin prieteni.  
-Dacă vinul ar fi otrăvit s-ar rezolva multe probleme.  
-Atunci, n-ar trebui să bem fără Ana. Ar trebui s-o chemăm şi pe ea.  
-Încetează cu glumele astea!  
-Avem de rezolvat o problemă. Destoinicul tău tată vrea să mă însor cu tine.  
-Pe cine ai de gând să alegi? o întreabă Liviu.  
-Nici să nu mă întrebi aşa ceva!  
-Adrian, n-ar putea fi şi alfel?  
-M-am străduit cât am putut, dar tatăl Eliei e la fel de încăpăţânat ca fiica lui.  
-Adică ai refuzat iar să te însori cu mine?  
-Şi tu vrei să mă însor cu tine?  
-Doamne fereşte! Cum poţi spune aşa ceva, Adrian.  
-Trebuie să faci ceva să împiedici această căsătorie. Nu poţi să te căsătoreşti cu mine. Liviu are dreptate.  
-Trebuie să fac ceva să împiedic căsătoria, dar nu ştiu ce aş putea face, oftează Elia.  
-I-am oferit deja o soluţie. Vreau să fugim şi să ne căsătorim, îi spune Liviu.  
-Să fugiţi?  
-Da, dar Elia se teme. S-ar putea ca tatăl ei să facă un infarct şi atunci...  
-Nu mă chinui Liviu! Nu pot risca să periclitez sănătatea tatălui meu.  
-Însă eu aş putea, le spune Adrian.  
-Ce vrei să spui?  
-Ştiu ce să fac!  
-Elia, nu poate nesocoti dorinţa tatălui ei, dar...  
-De ce ţi-e teamă?  
-Nu ne mai chinui, Adrian. Hai, spune...  
-Eu îl pot înfrunta pe Felix fugind cu Ana. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic. E atât de romantic! Împrejurimile vor vui, şi ce dacă... Eu voi fi cu ea.  
-Tu şi Ana? O să fugiţi?  
-Apoi, o să ne căsătorim, într-un sătuc pitoresc...Şi în clipa aceea, vei apărea tu cerând-o de soţie pe Elia. Asta ar salva familia de la ceea ce ar putea fi un scandal inevitabil. E bun planul ăsta? Ce ziceţi?  
-Îmi place, ridică Liviu paharul de pe masă.  
-Şi mie îmi pace, dar tu vei deveni duşmanul pe viaţă al tatălui meu.  
-Pierzi un duşman, câştigi altul...  
-Iar eu voi rămâne cu tine, doamna Elia Timiş.  
-Ana va fi de acord? Ştie?  
-A fost de acord şi acum nu văd de ce ar refuza, răspunde Adrian.  
-Deci nu e altă soluţie, fu de acord şi Liviu. Atunci va trebui imediat s-o convingi.  
-O voi face cu nespusă plăcere şi fără întârziere, îi spune Adrian şi după ce îşi ia rămas bun de la cei doi pleacă.  
-Iar dumneata, Elia, ai face bine să te întorci acasă, până nu hotărăşte tatăl tău că, de fapt, ai fugit de acasă.  
-Dacă ai şti, Liviu... Fiecare clipă petrecută departe de tine mi se pare o eternitate.  
-Nu te dau nimănui.  
-Dacă Ana nu e de acord să fugă cu Adrian?  
Liviu o sărută în loc de răspuns.  
 
(VA URMA)  
 
© JOCUL DE-A VIAŢA roman de RODICA ELENA LUPU  
Editura ANAMAROL, 2013  
ISBN: 978-606-640-068-8  
 
Referinţă Bibliografică:
JOCUL DE-A VIAŢA 4 / Rodica Elena Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1931, Anul VI, 14 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Rodica Elena Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Elena Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!