Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   



JOCUL DE-A VIAŢA 3
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPITOLUL 3  
După discuţia avută cu Mona, Ana nu-şi mai găseşte locul. Adrian nu s-a întors, deşi era destul de târziu, chiar dacă i-a promis că nu va rămâne mult timp în oraş cu colegul lui, cu Ştefan, care se certase cu prietena şi i-a propus să facă amândoi o plimbare.  
„Ce-ar fi să mai stau puţin de vorbă cu Laura. N-am somn şi văd că lumina în bucătărie e aprinsă. Înseamnă că nu s-a culcat. De fapt ei dacă doarme patru ore îi ajunge, aşa mi-a spus. Doamne, ce femeie cumsecade. Îmi amintesc adesea vorbele ei: “De când mă ştiu nu m-am culcat o dată cu găinile cum fac altele”, zâmbeşte Ana şi iese în curte, îndreptându-se apoi spre bucătărie, acolo unde bătrânica îşi găsea de lucru până târziu.  
-Ce-i cu tine frumoasa mea? Ţi-e foame? o întreabă Laura când o vede intrând pe ușă.  
-Nu, nu pentru asta am venit. Mai spune-mi câte ceva despre mine, tanti Laura. Nu ştiu nimic despre părinţii mei. N-ai mai aflat ceva?  
-Ce să-ţi spun, scumpa mea? Tu şi Stela aţi crescut fără părinţi. A existat însă o mare deosebire între tine şi ea. E adevărat că nu ai avut părinţi, dar nepotul meu, Silviu sau Simu cum îi spuneau toţi, odihnească-se în pace, a ţinut locul părinţilor tăi. Oamenii nu se agită atâta pentru copiii lor, cum s-a agitat el pentru tine.  
-Da, dar de când a murit unchiul Silviu, viaţa mea s-a schimbat, tanti Laura.  
-Ai trecut prin multe, dar acum eşti în siguranţă şi Adrian te iubeşte, n-are rost să te frămânţi.  
-Când mă gândesc ce mult am vrut să urmez Conservatorul, nici nu-mi pot explica. Şi culmea, după ce am reuşit la facultate m-am hotărât să-l urmez pe el. Aş fi făcut orice pentru Adrian, dar el... Apoi am crezut că voi fi fericită, dar se pare că...  
-Ana... Ce-i cu tine? Nici tu nu ştii ce vrei!  
-Problema e că ştiu... Mi-am dat seama de cine am nevoie şi pe cine am iubit mereu, dar mi-a fost teamă să recunosc şi faţă de mine. Pot renunţa la orice, dar nu la dragostea pentru Adrian, tanti Laura.  
-Dacă-l iubeşti aşa tare, cine te poate deranja? Nici el nu-şi poate lua ochii de la tine. Nu l-am văzut atât de fericit şi de calm niciodată. Acum seamănă așa de tare cu tatăl lui. Bietul, Silviu, Dumnezeu să-l odihnească! Își face semnul crucii bătrâna. Ce repede ne-a părăsit!  
-Şi eu am crezut în dragostea lui la început, şi era aşa de frumos... Dar diavolul a adus-o aici pe... pe această zisă... verişoară mai îndepărtată. Doamne, tanti Laura, o urăsc!  
-Fii serioasă! Adrian nu-i dă nici o importanţă. Ar vrea ea, dar el e un om serios. Acultă-mă pe mine că ştiu bine ce spun.  
 
*  
Dându-şi seama că a supărat-o, după câteva minute, Vlad urcă în camera ocupată de Edith şi se aşează în genunchi în faţa ei. Îşi apropie urechea de burta care se vedea bine că poartă un copilaș, copilul lui şi exclamă fericit:  
-M-a lovit. Chiar am auzit când a dat cu picioruşul. Nu mint, sunt sigur că m-a lovit, Edith.  
-Cum l-ai auzit şi eu până acum nu l-am simţit decât o dată mişcând uşor! se miră ea.  
-Poate a aşteptat să mă lovească pe mine pentru prima dată, zâmbeşte el fericit. Vezi ce deștept este, el ştie că eu sunt tatăl lui.  
Edith se ridică de pe scaun iar Vlad o îmbrăţişează şi o sărută tocmai când uşa se deschide şi în prag apare Tina.  
-Vlad, ce faci aici?! Copilul lui Edith e al tău? Nu se poate!  
-Tina...  
-Spune-mi că mă înşel!  
-Regret că ai... se apropie el şi o prinde de braţ.  
-Nu mă atinge! Cum ai putut?  
-Tina...  
-Cum ai putut?  
-O să-ţi explic totul...  
-Ba nu, o să-i explic eu totul. Lasă-ne te rog singure, îi spune Edith.  
Vlad iese din cameră.  
-Tina...  
-Ce vrei?  
-Nimic...  
-Fă-ţi imediat bagajul şi pleacă de aici! Nu vreau să te mai văd, Edith.  
-Da, Tina...  
-Cum ai putut? Cu el? Cu fratele meu, Edith?  
-Îl iubesc foarte mult...  
-Da? Şi acum ce se va alege de voi?  
-Nimic... O să mă mărit cu Nelu şi vom fi fericiţi. Sunt convinsă că nu ne va face nimeni rău.  
-Şi Vlad? Şi tu? Vei trăi cu un bărbat pe care nu-l iubeşti şi el va creşte copilul altuia? E cumplit!  
-Iartă-mă că ţi-am ascuns asta.  
-Bietul copil! Doamne, Dumnezeule!  
-Nelu va fi un tată bun și...  
-Bine... Vă ajut şi eu, asta e, nu mai avem ce face...  
-Mulţumesc...  
-Îmi pare rău că am spus atâtea prostii, o prinde Tina pe după umeri. Vom avea grijă de el împreună iar Vlad poate trăi cum vrea. Mona cred că îl va ierta. E treaba lor! Doamne, sunt aşa de proastă! Nu am bănuit nimic.  
-Numai pentru că noi am ştiut să asundem asta, îi spune Edith.  
-Da, v-aţi străduit!  
-Dar nu trebuie să afle nimeni, Tina. Pentru ceilalţi copilul e al lui Nelu.  
-Sper să nu-mi scape nimic..., oftează Tina şi şchiopătând iese din camera Edithei.  
*  
După o noapte în care nu a închis ochii, Vlad stă cu capul sprjinit în mâini, într-unul dintre fotoliile din sufragerie. Uşa se deschide şi tresare când o vede intrând pe Mona:  
-Tu?  
-Nu, nu sunt eu. Ţi se pare.  
Vlad se ridică şi plângând cade în genunchi în faţa ei cuprinzându-i mijlocul.  
-Mona...  
-Am decis să-ţi fac o vizită.  
-Nu pot trăi fără tine!  
-Mai spune o dată.  
-Te iubesc!  
-Să nu uiţi asta!  
-Ce bine îmi pare că te-ai întors! îi spune el ridicându-se şi o îmbrăţişează.  
*  
De cum o vede şchiopătând, OIga o aşează grijulie pe Tina în pat.  
-Ţi-e mai bine, draga mea? o întreabă ea şi o acopere cu pătura.  
-Mulţumesc, mamă. Mi-e bine, mi-e cald. Te-ai gândit la mine?  
-Elia e într-un aşa necaz şi tu... Uite, vezi ce ai făcut?!  
-Mamă, slavă Domnului că suntem tefere amândouă!  
-Tina, nu vreau să urmezi exemplul Eliei.  
-Nu aş putea, mamă, eu sunt o mare laşă.  
-Laşă, spui? Să mergi prin pădure noaptea? Şi dacă se întâmpla ceva? Noroc că te-a găsit Nelu, un om de încredere. Puteai să îngheţi acolo în râpa aceea...  
-Nelu a făcut focul în casă la Rozi. El m-a dus în casă. Mamă, e atât de puternic şi de curajos omul ăsta.  
-Şi vrei să spui că aţi petrecut noaptea stând acolo doar voi doi?  
-Nu, eu am adormit şi el m-a păzit.  
-Vai, Tina, eu ştiu că eşti o fată cuminte, dar alţii nu ştiu, aşa că te rog, nu mai spune nimănui că ţi-ai petrecut acolo nopatea cu un bărbat!  
-Mulţumesc, mamă!  
-Asta e! o sărută Olga. Fă-te bine! Ai suferit destul săraca de tine, îi spune mama şi îi dă o cană cu lapte fierbinte, după care iese din cameră.  
Tina nu rămâne singură decât câteva secunde. În cameră intră Edith care se apropie de patul ei, grijulie:  
-Ce-ţi face piciorul Tina? Te doare? Vrei să trimit după doctorul Luca?  
-Nu, Edith, i-am spus mamei că nu am nimic, dar de fapt am căzut într-o capcană de urs şi dacă nu era Nelu, nu ştiu ce aş fi făcut! El m-a salvat, îi spune Tina în şoaptă.  
-Da, aşa e Nelu. Nu te lasă niciodată la necaz. De aceea vreau să mă căsătoresc cu el.  
-Este un om deosebit. El mi-a bandajat piciorul. Şi-a sfârtecat cămaşa pentru asta şi m-a adus acasă.  
-Ai avut noroc că a trecut pe acolo. E un om deosebit... Nelu va fi un tată bun pentru copilul meu şi eu îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.  
-Da, fericirea unui copil e foarte importantă, dar şi Nelu merită fericire. E atât de harnic, de puternic şi de curajos. Nu vei găsi un soţ mai bun.  
Nelu intră şi le găseşte pe cele două discutând.  
-Am venit să văd ce-ţi face piciorul.  
-Şi cine îmi va aduce apă, Nelu?  
-Edith, braţul lui e rănit.  
-Dar mi-a promis că-mi aduce apă, Tina.  
-Am adus deja apă, drăguţo.  
-De ce îl tot presezi aşa Edith? Stai jos Nelu şi odihneşte-te! Vei avea de furcă după căsătorie cu o astfel de soţie! îi spune ea zâmbind.  
-Da, nu poţi fi leneş cu ea.  
-Bine că ţi-ai revenit! Staţi şi vorbiţi. Eu mă retrag! Am puţină treabă, le spune Edith şi iese grăbită.  
-Stai jos, Nelu. Picioarele nu sunt niciodată prea puternice.  
-Ţi-am adus un măr.  
-De ce mă tratezi ca pe o fetiţă?  
-Cum ca pe o fetiţă? Merele sunt foarte bune pentru sănătate şi tu eşti bolnavă.  
-Ca să nu crezi că sunt o fetiţă, îţi pot pune o întrebare seriosă?  
-Da.  
-De ce ai fost de acord să te însori cu Edith, dacă nu este copilul tău?  
-Cum ai ajuns tu la concluzia că nu sunt eu tatăl copilului?  
-Pentru că tatăl lui e fratele meu. Nelu, ştiu tot. Eşti o persoană bună şi nobilă, dar nu înţeleg... Cum te poţi căsători fără să iubeşti?  
-Edith are nevoie de ajutor.  
-Dar copilul creşte şi va vedea că nu eşti tatăl lui.  
-Ea e o fată bună şi dragostea poate veni. Se întâmlpă!  
-Şi dacă nu se întâmplă? Spune, ai fost vreodată cu adevărat îndrăgostit?  
-Da.  
-Şi cine este ea? O cunosc? Scuză-mă, nu trebuia să te întreb.  
-Să nu-ţi ceri scuze, îţi spun doar că fata aceea nu mi-a răspuns la dragoste şi mi-e greu să vorbesc despre asta. Vreau să uit Tina şi să încep o viaţă nouă.  
 
*  
Ca de obicei, de câte ori pleacă undeva, Edith e foarte atentă şi îi ţine sacoul lui Vlad când se îmbracă. De data asta, intră Mona tocmai când ea îi aranjează fularul.  
-Mulţumesc, Edith. Poţi să pleci. Ce zici, Mona, mi se potriveşte fularul la haina asta?  
Fără să-l privească, Mona trece pe lângă el şi după ce o vede pe Edith că intră în bucătărie îi spune răspicat:  
-Nu mai poate continua aşa, Vlad!  
-Ai dreptate.  
-Nu poţi trăi cu bănuieli, Vlad. Înţeleg totul, dar când te văd cu Edith, încep să mi te imaginez cu ea şi nu pot să...  
-Dacă aş putea să dau timpul înapoi, jur că aş face-o.  
-Amândoi ştim că e imposibil.  
-Trebuie să găsim o cale.  
-Dacă eşti în impas de câte ori o vezi pe Edith, viaţa noastră o să devină un iad. Te-am iertat deja, dar nu ştiu dacă voi fi în stare să uit.  
-Dar trebuie, Mona...  
-Cum să uit că te-ai culcat cu Edith, când poartă în pântece primul tău fiu? Nu ştiu ce să mai spun, crede-mă.  
-Ce să spui... De ce taci? Un cuvânt de-al tău şi Edith nu va mai fi aici, îi spune el.  
-Nu vreau nici un sacrificiu. Mă voi simţi vinovată.  
-Nu-i nimic. În curând o să ne mutăm la Bucureşti, ea va rămâne aici şi noi vom fi fericiţi.  
„Cum poate vorbi aşa?!! Omul ăsta nu are suflet, nu-şi dă seama de ceea ce spune?” gândeşe ea, când uşa se deschide şi Liviu se apropie de ei.  
-Am nimerit într-un moment nepotrivit?  
-Din contră, îi răspunde Vlad.  
-Am venit să vă spun că l-am adus pe doctorul Luca, dar Tina se simte bine.  
-Slavă Domnului! se bucură Mona.  
-Mă duc să vorbesc cu doctorul, găseşte repede motiv Vlad şi iese din cameră.  
-Te supără ceva, surioară?  
-Totul e bine, Liviu. Cum se simte Tina?  
-Ţi-am spus acum câteva secunde că e bine.  
-Cum era de aşteptat...  
-Ce s-a întâmplat, Mona?  
-Nimic.  
-Îmi amintesc de îndoielile tale în legătură cu nunta.  
-Da, aveam îndoieli.  
-Şi acum?  
-Acum, totul este ca înainte. Îl iubesc pe Vlad, dar nu ştiu ce să fac, Liviu, îi spune ea şi începe să plângă.  
-La ce te referi? Mona, sunt fratele tău. Spune-mi totul, îi cere el şi se aşează lângă ea cuprinzând-o pe după umeri.  
-Cuvintele nu ajută frăţioare.  
-Cred că te înţeleg. Dacă presupunerile mele sunt corecte, dă doar din cap.  
-Bine, şopteşte ea printre lacrimi.  
-Suferi din cauza lui Edith?  
Ea îl priveşte lung şi îl întreabă:  
-Ştii totul?  
-Da.  
-De unde ştii?  
-Nu mă întreba asta.  
-Cine ţi-a spus?  
-Nimeni... Mi-am dat seama singur.  
-Şi n-ai spus nimic. De ce?  
-Te rog! Nu te înfuria.  
-Liviu, cum ai putut? Am avut încredere în tine. De ce nu mi-ai spus?  
-Iartă-mă!  
-E o cruzime!  
-Înainte să-ţi spun, voiam să fiu eu sigur.  
-Cum să fii sigur? Să vezi cu ochii tăi?  
-Mona!  
-Doamne! Ce dezgustător!  
-Crede-mă surioară, am încercat să aflu totul de la Vlad, dar el mi-a vorbit foarte sincer despre dragostea lui pentru tine.  
-Doamne, Liviu! Şi totul a fost o decepţie.  
-Nu e o decepţie, dar...  
-Se pare că toată lumea în casa asta ştie şi râde de mine, oftează Mona.  
-Nu, cum poţi să crezi aşa ceva? Ce şmecher!  
-Liviu, nu vorbi aşa despre el. E prietenul tău, nu?  
-Asta nu justifică faptele lui. Merită să primească o cafteală. Și o va primi...  
-Asta ne mai lipsea!  
-Atunci, ar trebui să rupi logodna cu el.  
-Liviu, îl iubesc.  
-Nu te merită.  
-Nu e o soluţie să rup logodna.  
-Dar nu e altă cale.  
-Mi se pare o laşitate să fugi când se ivesc primele certuri. Vlad regretă faptele lui.  
-Ai dreptate, surioară.  
-Vlad regretă foarte mult. Mi-a spus. S-a despărţit de Edith, dar....  
-Ia-o de la capăt. Ar trebui să te măriţi cât mai repede şi să pleci la Bucureşti. Povestea asta va fi uitată ca un vis urât, ca un coşmar. Nu?  
-Dacă ai şti de câte ori mi-am spus asta.  
-Ce?  
-Cel mai grav e că, primul lui copil va fi de la altă femeie iar eu nu voi fi în stare să-i iert infidelitatea.  
-Ce?! Copilul lui Edith e al lui Vlad?  
Mona se ridică de pe scaun.  
-Nu ştii?  
El dă din cap că nu.  
-Liviu, credeam că ştii totul.  
-Vlad nu e doar un şmecher, e şi un mincinos nenorocit, îi replică el nervos.  
-Liviu, te implor! Calmează-te!  
-Nu, n-o să mă calmez. Edith se mărită cu Nelu şi omul nostru, Vlad, rămâne curat ca lacrima? Nu, nu se poate!  
-Nelu are un suflet bun şi va avea grijă de ea şi de copil... Poţi să spui ce vrei, dar Edith va avea un soţ şi un tată la copil.  
-Cine te-ar auzi ar crede că eşti cea mai fericită. Exclus! Nici nu te-ai măritat, dar el a reuşit să te convingă. Ce o să mai urmeze?  
-O să rezolvăm totul singuri.  
-Să nu mă bag... Te-a minţit... Tu chiar eşti gata să uiţi totul, Mona?  
-Tu ai putut s-o ierţi pe Ana când ai aflat...  
-Da, darr n-am iertat-o că a fost în dormitorul lui Adrian. Am greşit?  
-Nu ştiu, Liviu...  
-Şi dacă Vad nu se opreşte aici? sare el ca ars şi măsoară camera dintr-un capăt în altul.  
-Asta n-o să se mai întâmple niciodată.  
-Cine a făcut-o o dată, o s-o mai facă.  
-O să mă mărit cu Liviu. Îl iubesc şi vom fi fericiţi. Vom fi cei mai fericiţi oameni de pe pământ, ai înţeles? îi spune ea şi nu-şi poate opri lacrimile care-i umplu ochii.  
Liviu se apropie de sora lui şi o îmrăţişează.  
 
*  
După ce închide uşa, Vlad se îndreaptă spre camera Edithei. Din prag, o priveşte cum brodează o cămăşuţă pentru copilaşul lor şi intră încet fără ca ea să îl simtă.  
-Te deranjez?  
-Puţin.  
-Ai mâini magice.  
-Mulţumesc.  
-Nunta ta va fi curând. Nelu are cu ce să se îmbrace?  
-O să aibă grijă tanti Laura de el, din câte ştiu e nepotul ei şi ne-a promis că se ocupă ea de toate.  
-Bine. Am un cadou pentru tine înainte de nuntă, îi spune el şi îi dă un plic.  
-Ce e?  
-Ia-l.  
Edith desface plicul şi se miră când vede în el o sumă mare de bani.  
-Ce-i cu banii ăştia?! Sunt pentru mine?  
-Pentru amândoi. Adică, pentru toţi trei.  
-Doamne! Mulţumesc, Vlad! îi spune ea şi îl îmbrăţişează.  
-Edith, nu! încearcă el să se opună, dar nu rezistă şi răspunde la îmbrăţişarea ei.  
Uşor, apoi se lasă în genunchi şi îşi apropie urechea de burta ei.  
-Îl aud. Îmi spune ceva.  
-Doamne, nu mai inventa. Nu îţi spune nimic, râde ea.  
-Serios, îl simt şi îl aud.  
Edith se aşează pe scaun şi îi spune:  
-Ce miracol! Tu îl simţi, iar eu nu.  
-Mi-a dat cu piciorul chiar aici, îi arată el lobul urechii. Îţi imaginezi? Serios. M-a împins, am simţit, crede-mă.  
Vlad se apleacă şi îşi aşează urechea pe burta ei.  
-Bebeluşule, mai dă încă o dată. Nu mă face să par mincinos.  
*  
Au trecut câteva zile, Tina intră în cămăruţa pe care o ocupă Nelu şi Edith pentru a le spune ce a hotărât tatăl ei.  
-Bună dragii mei! Ce faceţi?  
-Bine, dar tu?  
-Eu am venit să vă dau o veste bună. Tata vă lasă să vă construiţi o casă în curte. O casă numai a voastră şi vă ajută şi material.  
-A, am uitat să-ţi spun Nelu că şi Vlad ne-a dăruit un plic în care e o sumă destul de mare. Pune-l bine că eu trebuie să fac ceva pentru doamna Olga, îi dă ea plicul şi iese din cameră.  
-Mi-ai spus că te însori cu ea doar ca s-o ajuţi, îl spune Tina după ce rămân singuri. Vrei să uiţi de dragostea ta, să scapi de durere?  
-Poate că e adevărat, dar asta nu mai contează. Acum trebuie să mă gândesc doar cum să-mi câştig pâinea, ca să-mi hrănesc familia.  
-Părinţii mei te vor ajuta.  
-Nu, mulţumesc, nu am nevoie de ajutor!  
-N-am vrut să te supăr. Eu ştiu că te descurci şi singur.  
-Am avut un tată minunat, care m-a învăţat să muncesc cât pot de mult. Nu eram bogaţi, dar eram o familie unită.  
-Văd că eşti tare priceput. Construieşti leagănul ăsta pentru fiul sau pentru fiica ta?  
-Da, pentru cel mic îl construiesc, murmură el.  
-Nelu, tu vei fi un tată foarte bun. Eşti demn de încerdere. Orice femeie ar fi fericită să se mărite cu tine. Dar spune-mi, femeia pe care ai iubit-o ştie că te însori?  
-Cred că da. Veştile circulă repede.  
-N-ai mai vorbit de mult cu ea?  
-De ce să vorbesc? Ei nu-i pasă de mine! S-a săturat de dragostea mea.  
-Ce spui? Cum poate cineva să se sature de dragoste?  
-E o fată bună. Cred că s-a simţit vinovată că n-a putut să-mi împărtăşească sentimentele. Iar acum, dacă mă căsătoresc, se va simţi uşurată. Apoi ştii, este o vorbă: Ochii care nu se văd se uită.  
-Nu te cred. Şi acum cred că te mai gândeşti la ea. Şi cu siguranţă te gândeşti dacă ai face acest leagăn pentru copilul tău cu ea şi nu pentru copilul Edithei şi al lui Vlad.  
Nelu, nu-i răspunde şi continuă să lustruiască lemnul.  
-Vrei să-l pictez eu cu nişte peştişori?  
-N-ar fi rău, dar ce te face să-ţi pierzi vremea pictându-l.  
-Nu contează, doar nu sunt chiar atât de ocupată încât să nu pot face asta.  
-Aflu un lucru ciudat. O fată atât de frumnoasă ca tine stă toată ziua închisă în casă și pictează?  
-Îmi place liniştea. Am nevoie doar de un şevalet şi de vopsele. Nimic mai mult...  
-Stai închisă în casă şi pictezi, dar nu vezi pe nimeni! N-ai un iubit?  
-Nici măcar nu mă gândesc la asta. Chiar dacă ar veni cineva pe la noi, nu s-ar uita la mine. Toată lumea mă vede drept sora cea mică a Eliei, oftează ea.  
-Sora ta e o fată deosebită, curajoasă, dar tu eşti mai bună şi mai blândă decât ea.  
-Chiar crezi asta?  
-Ţi-am văzut tabloul... E atât de frumos.  
-Atunci o să pictez şi leagănul bebeluşului la fel de frumos. O să fie un leagăn unic! îi spune ea zâmbind.  
-Îţi mulţumesc. Nimeni nu a făcut niciodată atât de mult pentru mine.  
-Eu pur şi simplu te respect, Nelu. Ştiu că faci un sacrificiu atât de mare şi vei trăi toată viaţa lângă o femeie pe care nu o iubeşti.  
-Oricum, jur că n-o să mă mai îndrăgostesc niciodată, aşa că, de ce să n-o ajut pe Edith?  
-Nu jura aiurea, Nelu.. Numai Dumnezeu ştie. Tu nu ai de unde să ştii dacă te mai îndrăgosteşti sau nu.  
-Aşa cum am iubit-o pe ea... Nu, niciodată!  
-De unde ştii? Poate nu o s-o faci acum, poate într-un an, doi sau trei va apărea dragostea adevărată iar tu vei fi însurat... Ce-o să faci atunci, Nelu?  
-Nu o să fie nicio dragoste.  
-De ce să nu fie, Nelu? De ce refuzi asta? Eşti un bărbat atât de drăguţ, atât de sincer şi de cinstit!  
-Crezi tu asta?  
-Da. Şi crezi că poate Domnul Dumnezeu să-ţi refuze dragostea pentru suferinţele tale?  
-De ce spui toate astea, Tina? De ce vrei să îmi faci inima rea?  
*  
Duminică, fără să ştie că mai e cineva acasă, Stela intră pe furiş în bibliotecă şi din caseta de pe masă sustrage o mare sumă de banii pe care o ascunde în buzunar.  
-Ce faci aici? o întreabă Ana, care deschide caseta şi vede că nu mai sunt în ea decât câteva sute de lei. Stela, aici erau banii pe care Adrian îi lasă Laurei pentru cumpărturi. Şi mai mult, Laura a pus aseară aici plicul cu banii pentru nuntă, pe care Nelu i l-a dat. Unde sunt?  
-Stela pune câteva monede pe masă. Dar, Laura mi-a dat voie să iau bani ca să mă duc să cumpăr...  
-Ce să cumperi?  
-Să cumpăr ce ne trebuie pentru mâncare. Trebuie făcută aprovizionarea.  
-Şi chiar îţi face impresia că eu cred că te-a trimis tanti Laura să iei bani din casetă?  
-Da. Laura are încredere şi ţine la mine. Erau banii lui Nelu şi îi pot lua...  
-Ce-ai făcut?  
Discuţia lor este întreruptă de Nelu.  
-Vă deranjez? M-a chemat Adrian. Am înţeles că vrea să-mi spună ceva.  
-Tu i-ai dat banii?  
-Banii? Care bani?! întreabă Nelu mirat.  
-Banii pe care-i păstrai pentru nuntă într-un plic şi pe care tanti Laura l-a pus aici în casetă.  
-Mi-ai dat voie să iau banii ca să cumpăr ce trebuie pentru nuntă. Spune-i, că e adevărat! îi şopteşte Stela.  
-Spune, Nelu, e adevărat? îl întreabă Ana.  
-Da, e adevărat. Nu minte Stela.  
-Doamne, de ce...! oftează Ana când își dă seama că el i-a luat apărarea mincinoasei şi iese supărată.  
-Mulţumesc, Nelu, sare Stela şi îl sărută pe obraz. N-o să uit niciodată. Uite banii.  
-Spune-mi ce ai vrut să faci cu banii?  
-Voiam să-ţi spun, crede-mă, dar nu erai prin preajmă şi aveam nevoie urgent...  
-Să iei banii repede şi să fugi?  
-Nu! Vai de mine, Nelu! Cum poţi crede aşa ceva despre mine? Unde să fug?  
-Pe cine te gândeai să păcăleşti? Îţi cunosc eu şmecheriile. Se pare că va trebui să-i spui Anei că nu ţi-am dat eu voie să iei banii.  
-Bine, o să-i spun. Ştiu eu un secret şi va fi dezvăluit.  
-Care secret?  
-E unul îngrozitor. Sunt implicaţi...  
-Şi ce legătură ai tu cu asta?  
-Pentru că am tăcut şi am tăcut pentru că nu vreau să sufere nimeni. Nu e nimeni care să mă apere, îi spune ea.  
-Dar fuga nu e o scăpare, Stela.  
-Ce să fac, Nelu?  
-Spune-mi totul şi o să mă gândesc eu ce e de făcut.  
 
*  
Faptul că Vlad a recunoscut că Edith va avea copilul lui, l-a deranjat atât de tare pe Liviu că era cât pe ce să-l ia la bătaie. Numai stăpânirea de sine l-a făcut să se răzgândească în ultimul moment, dar e plin de nervi şi nu poate accepta ceea ce i-a făcut acesta Monei.  
-Fii liniştit! Răspund pentru faptele mele, îi spune Vlad.  
-Amândoi va trebui să răspundeţi! Și tu și ea, le spune Elia din prag.  
-Tu, nu trebuia să auzi asta, după cum n-ar trebui să te bagi în discuţia noastră.  
-E greu să nu intervn când doi se ceartă şi se poartă ca nişte idioţi.  
-Cum?! E vorba despre sora mea.  
-Atunci înseamnă că...  
-Elia, te rog!  
-Nu e treaba mea? Dar ce o să se întâmple cu Mona?  
-Ce grijulie eşti!  
-Şi crezi că e mai bine, Liviu, să...  
-Elia... Tu nu cunoşti adevărul.  
-Despre Vlad şi despre despărţirea de Edith... Şi mai ştiu că Mona te-a iertat. V-aţi împăcat, nu? îl întreabă ea pe fratele ei. Aventura ta cu Edith s-a terminat de mult.  
-Of... De ce mai amesteci lucrurile? Nu, uite că nu s-a terminat deloc.  
-Edith este însărcinată cu copilul lui!  
-Doamne, Dumnezeule, aceea se mărită cu Nelu! exclamă Elia. Şi Mona, ea ştie?  
-Ştie, da, știe, îi răspunde Vlad.  
-Ea ştie și acceptă...  
-M-a iertat, mi-a acceptat remuşcările. Ne iubim. Şi am jurat să n-o mai supăr niciodată.  
-Cu siguranţă vei încălca acest jurământ, îi spune Liviu. Dacă o iubeai cu adevărat pe Mona trebuia să o convingi să rupă logodna!  
-Nu te amesteca în viaţa mea privată.  
-Nu te amăgi... Am văzut cum te privea Edith... Dacă ai ajuns să te apropii atât de mult de o persoană, e imposibil să o poţi uita.  
Elia îi ascultă surprinsă de ce-i aud urechile.  
-Liviu, acum vorbeşte orgoliul tău rănit! îi spune ea. Îţi ucide toate celelalte sentimente. Uneori oamenii mai şi greşesc şi cred că se pot corecta. Eu ştiu... Aventura lui Vlad cu Edith este de domeniul trecutului. Nici el şi nici ea nu sunt făcuţi unul pentru celălalt. Sunt oameni buni şi...  
-Te înţeleg, Elia, vorbeşti astfel pentru că Vlad este fratele tău şi vei fi mereu de partea lui aşa cum şi eu sunt de partea Monei, care este sora mea.  
-Dar tu nu vrei să o întristezi pe Mona cu cearta asta, nu? Şi nici pe mine... Dacă o iubeşti pe sora ta, împacă-te cu Vlad. Lasă justiţia divină să-l pedepsească.  
 
*  
După ce a ieşit din spital, în urma unei intervenţii chirurgicale, Felix i-a propus verişoarei sale, Aurora, să stea liniştită la el acasă câteva zile.  
Edith vrea să prindă momentul când nu e nimeni lângă Aurora, ca să intre în cameră şi să-i vorbească.  
În sfârşit momentul acesta s-a ivit. Ea deschide încet uşa şi se apropie de pat.  
-Cine e? Edith, tu eşti?  
-Ce faceţi, doamna Aurora! Aveţi nevoie de ceva? Vreţi să vă aduc ceva?  
-Nu, nu-mi trebuie nimic. Stai aici lângă mine. Ce ai acolo?  
-Cos ceva pentru copil.  
-Hai, spune-mi repede. Până la urmă, s-au lămurit lucrurile?  
-Dacă nu eraţi dumneavoastră, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine şi cu copilul meu. Nici nu v-am mulţumit...  
-Lasă asta acum... Am înţeles că în curând va avea loc nunta. Te măriţi frumoasa mea?  
-Da.  
-Tatăl copilului a aflat că eşti însărcinată şi s-a grăbit să te ducă la altar? întreabă Aurora şi o priveşte lung.  
-Credeam că ştiţi... Nelu nu e tatăl copilului.  
-Nu?! Simţeam eu că ceva nu e în regulă, dar nu vreau să ştiu mai multe dragă. Îmi ajung atâtea mistere.  
-Nu e nimic de ascuns. Vlad e tatăl copilului.  
-Ce spui?! Nu, nu poate fi adevărat, Edith! Nu se poate! Dumnezeu nu poate permite aşa ceva! Spune-mi că nu este adevărat.  
-Toată lumea din jur ştie. Cum de nu aţi aflat până acum?  
-Mai bine n-aş şti aşa ceva! Mă bucuram aşa mult pentru tine şi pentru Nelu...  
-Bucuraţi-vă! Mă mărit cu Nelu şi o să creştem împreună copilul.  
-Vlad e tatăl copilului?! Dumnezeule...  
-Trebuie să-l uit pe Vlad.  
-Dumnezeu i-a pedepsit. De ce? De ce să sufere un copil nevinovat?  
-Ce vreţi să spueţi, doamna Aurora?  
-Pleacă! Lasă-mă în pace!  
-Dar...  
-Te rog, pleacă...  
-Are vreo legătură cu copilul meu? Spuneţi-mi, vă rog. L-aţi mai salvat o dată, atunci când eu am vrut să-l pierd şi am venit să mă ajutaţi. Nu aş vrea să se mai întâmple ceva!  
-Răul a fost deja făcut. Blestemul trece de la o generaţie la alta. Când o să se oprească, Doamne?! Te implor, pleacă!  
Edith se ridică de pe scaun şi cu ochii plini de lacrimi iese din cameră.  
-Nenorocirea s-a întâmplat deja. Credeam că am pus capăt blestemului, oftează Aurora. Oare Dumneazeu m-a pedepsit iar? Numai eu sunt de vină!  
 
*  
După cele spuse de Aurora, Edith nu mai rezistă şi peste câteva zile îl duce pe Vlad lângă patul acesteia, dar ea dormea şi au fost nevoiţi să renunţe.  
-Am înţeles totul. Mătuşa ta vorbea despre un blestem. Doamne! Oare poate avea vreo legătură cu copilul nostru?! îi spune Edith şi se apleacă să vadă dacă mătuşa lui Vlad doarme într-adevăr.  
-Las-o să doarmă. N-o trezi. De ce eşti aşa de îngrijorată?  
-Pur şi simplu, sunt speriată. Prezicerile mătuşii tale se adeveresc mereu.  
-Şi care sunt prezicerile astea? Se pare că a spus lucruri care înainte nu le-ar fi crezut nimeni. Şi acum după operaţia asta vorbeşte iar tot felul de nebunii...  
-Dar n-au apucat-o nebuniile. Era calmă cât am vorbit, dar când a auzit că tu eşti tatăl copilului, a fost îngrozită şi a început să mă respingă. A ţipat la mine şi mi-a spus să plec.  
-Poate că îşi face griji din cauza Monei.  
-Da, dar a aflat totul de la mine, nu ştie că Mona cunoaşte adevărul.  
-Da, asta aşa e.  
-Nu, nu s-a supărat din cauza ei. Cred că ştie ceva îngrozitor şi se teme să-mi spună.  
-Multe femei în starea ta îşi fac griji pentru soarta copilului, încearcă Vlad să o liniştească. Mama mi-a zis, că atunci când era însărcinată cu mine, se temea să nu-i fure ţiganii copiii. După aceea, râdea singură de asta.  
-Mătuşa ta, nu a pomenit degeaba despre blestemul acela. Ce-ar putea să ştie? Ea ştie nişte lucruri Vlad, cu siguranţă.  
-Noi suntem amândoi sănătoşi. Ce-ar putea păţi copilul nostru, Edith?  
-Ar putea moşteni o boală de la bunici iar eu nu ştiu nimic despre părinţii mei.  
-Ai zis că tatăl tău a murit înainte ca tu să te naşti.  
-Nici pe mama nu mi-o amintesc. Eram prea mică atunci când a murit, îi spune ea plângând.  
-Mătuşa ta, cea care te-a crescut, nu ţi-a spus nimic despre ei?  
-Nu, dar ţin minte că în satul nostru era un fierar care avea un fiu cocoşat şi cu picioarele încrucişate. Avea aproape zece ani, dar era prea mic pentru vârsta lui. Pur şi simplu, nu crescuse. Se zicea că era blestemat. Nici rugăciunile, nici vracii n-au putut face nimic.  
-Ce făcuse fierarul ăsta ca să-l mânie aşa pe Dumnezeu?  
-Se însurase cu sora lui. Când i-a murit mama, tatăl lui s-a însurat a doua oară. A doua soţie a adus pe lume o fată şi cu ea s-a încurcat...  
-Termină, Edith! De ce-mi spui toate lucrurile astea îngrozitoare?  
-Dacă şi copilul nostru e blestemat la fel?  
-Dar noi nu suntem rude, slavă Domnului!  
-N-am mai dormit de trei zile, m-am tot gândit la asta... Crede-mă că m-am tot frământat, de când am aflat că Elia nu e fiica mamei tale.  
-Ce tot spui? Şi ce legătură are asta cu ceea ce am vorbit noi până acum?  
-M-am născut în aceeaşi zi cu Elia, iar eu nu-mi cunosc părinţii Vlad...  
-Vrei să spui că tatăl meu...  
-S-ar putea să fie şi al meu... Iar Marta poate că este mama mea.  
-Doamne sfinte! îşi face Vlad cruce.  
-Atunci, este clar despre ce blestem vorbeşte mătuşa ta, nu?  
-N-ar trebui să-ţi faci atâtea griji Edith.  
-Şi dacă noi suntem rude? Dacă suntem fraţi? Doamne, ar fi îngrozitor!  
-Uită-te la noi! Semănăm?  
-Nu. Aşa e, dar mătuşa ta vorbea despre un fel de blestem al familiei Deac. Dacă va cădea acel blestem pe copilul nostru?  
-Dacă vrei, voi vorbi eu cu mătuşa Aurora, o să aflu totul ca să te linişteşti.  
-Bine, te rog.  
 
(VA URMA)  
 
© JOCUL DE-A VIAŢA roman de RODICA ELENA LUPU  
Editura ANAMAROL, 2013  
ISBN: 978-606-640-068-8  
 
 
Referinţă Bibliografică:
JOCUL DE-A VIAŢA 3 / Rodica Elena Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1929, Anul VI, 12 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Rodica Elena Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Elena Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!