Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   



JOCUL DE-A VIAŢA 2
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPITOLUL 2  
În cămăruţa pe care o ocupa la mansardă, Edith se priveşte în oglindă şi îşi imaginează cum va arăta peste câteva luni. Ba mai mult, cu o pernă îşi măreşte burta, apoi o aruncă pe pat şi zâmbeşte.  
O bătaie în uşă o trezeşte la realitate.  
-Bună, Edith.  
-Bună, Nelu. Te-ai întors? Ce-ai făcut la Braşov?  
-E frumos. Casele sun mari, străzile sunt pavate... Totul e minunat, dar îmi era dor să vin înapoi aici la noi, oraşul e mai mic şi e mai bine. M-am gândit la tine cât am fost acolo, departe. Bine că l-am întâlnit pe Vlad şi m-a convins să mă întorc. Mi-a promis că mă ajută să-mi găsesc de lucru.  
-Da?  
-Da... M-am gândit la tine mult...  
-Mulţumesc.  
-Îţi aminteşti că voiai să fugi cu mine?  
-Îmi amintesc...  
-Mi-am dat seama ce nefericită erai în acel moment şi...  
-Voiam să mă ascund de probleme, dar nu am reuşit, oftează Edith..  
-Nimieni nu ar trebui să le ascundă, ci ar trebui să le gonească.  
-Nelu, pare prea frumos ca să fie adevărat.  
-Înţeleg ce simţi...  
-Cum poţi să înţelegi?  
-Şi eu am rămas singur. Nu-mi venea să cred că nu are nevoie nimeni de mine, dar şi acum sunt tot singur.  
-Te gândeşti la fosta ta prietenă, la Doina?  
-Am vrut să mă sinucid. Mă întrebam de ce să trăiesc. Nici eu nu ştiu... Edith, lasă-mă să te ajut, se apropie el de ea şi o prinde de mână. Sunt sigur că şi tu mă vei ajuta pe mine. Hai să fim împreună...  
-Cum?  
-Împreună...  
-Nelu, tu eşti tare bun, dar eu nu te iubesc.  
-Dar copilul nu ştie asta. Şi noi îl vom iubi. Tu şi eu... Şi el ne va iubi pe noi. Vom fi o familie...  
*  
După ajutorul pe care Mona i l-a dat şi după felul în care a încurajat-o, Edith şi-a dat seama că are un suflet bun şi că, merită să-i asculte sfaturile. Astfel, după ce acceptă ca Nelu să fie soţul ei, împreună se hotărăsc ca ea să fie prima care află. Luându-se amândoi de mână, intră în camera în care de obicei stătea Mona când rămânea la familia Deac.  
-Vlad...eşti aici...  
Foate emoţiomată, când îi vede pe cei doi, Edith nu mai ştie ce să spună.  
-Am venit...  
-Te ascultăm, dacă tot ai venit! o îndeamnă Vlad.  
-Am venit să vă spun că mă însor cu Edith, spune Nelu.  
-Te însori?! se miră Vlad.  
-Binecuvântaţi-ne... Vrem să fiţi naşii noştri.  
-Sigur că da... îi îmbrăţişează Mona.  
-Dacă e voinţa voastră..., bolboroseşte Vlad.  
-Da, este voinţa noastră, spune Edith.  
-Îl iubeşti pe Nelu? o priveşte Vlad în ochi.  
-Parcă ai fi un tată dur. Ce întrebare e asta?  
-Mona, vreau ca Edith să fie fericită.  
-Nelu nu mă va supăra. Nu mă va lăsa niciodată la greu. Sunt sigură...  
-Bine, atunci o să fim naşii voştri.  
-Mulţumesc, îi spune Nelu şi iese împreună cu Edith.  
-Deci totul s-a rezolvat? îl întreabă Mona.  
-Ştii, de fapt... Nelu a venit şi mi-a spus... El ar fi putut să refuze să se însoare cu ea, dar...  
-De aceea mi-ai ascuns cine e tatăl copilului?  
„Nu m-am îndoit de Nelu, m-am îndoit de mine”, îşi spune Vlad.  
-Acum înţeleg de ce Edith a vrut să facă ce era să facă. Numai Dumnezeu ştie cum se putea termina totul...  
-Ce? Ce vrei să spui?  
-Cine o poate judeca... A iubit biata de ea pe cineva şi aşteaptă copilul lui. Nelu a plecat la Braşov după o frumoasă şi s-a întors...  
-A vrut să scape de copil? tresare Raul înţelegând târziu ce a vrut să spună Mona.  
-Da, dar acum Nelu s-a întors şi totul e în ordine, continuă Mona.  
-Iartă-mă! Trebuie să plec, îi spune Vlad. Vreau să vorbesc cu tata cât mai e acasă.  
Mona oftează şi se apropie de fereastră. Afară fulgii de nea acopereau pământul.  
„Ce frumos e! Natura, totul este enigmă şi totul este cuvânt. Natura este un torent de viaţă şi lumină. Această natură măreaţă, această creaţie care ajută omul, ştie totul; totul ar fi limpede pentru cine ar cunoaşte-o. Gata, Mona! Ce se întâmplă cu mine? Voi face un om mare de zăpadă, aşa ca atunci când eram mică şi veneam la bunica să-mi petrec vacanţa de iarnă” îşi spune ea şi şterge lacrima care alunecă pe obraz  
*  
Au hotărât să se căsătorească, dar unde vor locui?  
-Datorită faptului că lucrez la bar în restaurantul lor, doamna Deac mi-a permis să locuiesc aici, dar după ce ne căsătorim oare ce o să facem?  
-Lasă, Edith, totul va fi bine.  
-Nelu, ne poţi lăsa puţin, îi spune Vlad, care intră val vârtej în cameră.  
-O să revin, îi spune Nelu şi după ce sărută mâna Edithei, iese şi închide uşa.  
-Ştiu ce ai vrut să faci şi e numai vina mea.  
-Nu înţeleg. Despre ce vorbeşti, Vlad?  
-Ai vrut să scapi de copil. E inadmisibil!  
-Nu trebuia să-i spun Monei. A promis că nu v-a spune.  
-Nu te învinui.  
-Te-am iertat, îi spune Edith.  
-Ţi-am distrus viaţa. Este imposibil să ierţi aşa ceva? Nici dragostea mea pentru tine nu mă poate scuza.  
-Iubirea a trecut, Vlad.  
-Merit să mă dispreţuieşti, dar nu-i face rău copilului.  
-Nu cred că te interesează ce se va întâmpla cu noi.  
-Sunt gata să-mi cer de o mie de ori iertare.  
-Slavă Domnului, că m-a găsit Mona... Am înţeles de ce o iubeşti. E foarte bună şi generoasă.  
-Şi tu eşti la fel de bună... Puteai să-i spui că e copilul meu, dar nu ai făcut-o.  
-Pentru ce? Ca să sufere trei oameni?  
-Chiar vrei să te măriţi cu Nelu?  
-O să-l iubească pe copilaşu. Şi copilul trebuie iubit. Are nevoie de un tată.  
*  
Nelu se îndreptă spre ieşire şi o întâlneşte pe Mona.  
-Felicitări!  
-Să nu vorbim despre asta Mona.  
-Nu vreau să te învinuiesc. Spune-mi, nu ştiai de copil?  
-Nu ştiam...  
-Vlad va avea grijă de familia ta.  
-Nu te supăra pe mine, dar voi avea eu grijă de Edith şi de copil. Iartă-mă, Mona.... îi spune el şi pleacă.  
*  
Elia, fiica mai mare a soţilor Deac, a fost repartizată profesoară de limba şi literatura română la şcoala din satul din apropiere şi de câteva luni are o relaţie cu locotenentul Liviu Timiş, care nu este altul decât fratele Monei şi bun prieten cu Vlad, foşti colegi de liceu.  
În timp ce Elia intră în birou, ca să vorbească cu tatăl ei despre plecarea la Bucureşti, Liviu, care era în delegaţie la o unitate militară din apropiere, ajunge acasă la familia Deac şi intră în camera lui Vlad.  
-Deranjez?  
-Tu, prietenul meu bun să deranjezi? Ce întrebare e asta? Vino, ocupă loc.  
-Am venit să-ţi spun că plec la Bucureşti.  
-Şi când te întorci?  
-Peste două săptămâni. La revedere, Vlad.  
-La revedere. Întorce-te repede. Avem multe de făcut pentru nuntă.  
-Fii liniştit! Mă întorc şi te voi ajuta, îi răspunde el din preg, dar când închide uşa o vede pe sora lui supărată. Ce s-a întâmplat, Mona? De ce plângi, de ce eşti supărată?  
-Nu sunt... Ţi se pare...  
-Nu vrei să-mi spui? Sunt fratele tău. N-o să las pe nimeni să te supere. Ce e cu tine? E din cauza lui Vlad? Sunt sigur că-i pare rău pentru vorbele lui dacă ţi-a spus ceva. Zâmbeşte! Hai... În curând vei avea nunta şi...  
-Nu sunt sigură că vreau să mă mărit.  
-Ce?!  
-Vlad s-ar putea să nu fie persoana potrivită. Poate m-am înşelat?  
-Ce-i cu tine?  
-Nu ştiu.  
-Hai, nu fii prostuţă. E doar teama dinaintea nunţii.  
-Nu ştiu, Liviu! Chiar nu ştiu... îi spune Mona şi plânge cu capul pe umărul lui.  
-Ascultă! O să mergi cu mine la Bucureşti. Trebuie să-ţi aduni gândurile şi cred că ar fi bine să stai puţin departe de logodnicul tău. N-aş găsi o companie mai bună pentru Elia, care mi-a spus că ar vrea să vină şi ea. Ce spui? o atinge el uşor cu degetul peste nas.  
-Bine! îi răspunde Mona zâmbind.  
-Gata, hai, nu mai plânge.  
Lui Vlad i se pare că aude voci pe hol şi deschide uşa:  
-Eşti singur, Liviu? Unde e Mona?  
-I-am spus că mergem toţi trei, eu, Elia şi ea la Bucureşti. A fost de acord şi s-a dus să-şi facă bagajul.  
-S-ar putea să fie mai bine aşa. Ţi-a spus de ce era aşa de supărată? Nu cumva din cauza vorbelor mele?  
-Posibil... Se îndoieşte de tine.  
-Are îndoieli?  
-Nu-ţi dai seama?  
-Nu, răspunde Vlad.  
-Chelneriţa. Nu uita că o dată v-am găsit singuri. Atunci, nu mi-am dat seama, dar acum, mi-e totul clar. Chiar şi un orb vede că Edith nu îţi este indiferentă.  
-Pot să-i explic totul.  
-Nu, nu trebuie să-mi explici nimic Vlad. Vreau un singur lucru. Vreau ca sora mea să fie fericită. Spune-mi, o iubeşti pe sora Mona sau nu?  
-Da, o iubesc...  
-Mă bucur dacă-i adevărat, dar sora mea trebuie să-ţi cunoască sentimentele şi n-ar trebui să se îndoiască de ele, iar asta depinde numai şi numai de tine.  
-Înţeleg.  
-Nu-mi face promisiuni deşarte. Eu voi vorbi cu ea cât vom sta la Bucureşti. Dar nu uita că totul depinde doar de tine. Numai de tine, îi spune Liviu şi pleacă.  
*  
A doua zi după ce ajung la Bucureşti, Elia rămâne la mătuşa ei şi este impresionată când află de la ea că tatăl ei a fost crescut de bunici. Apoi, seara, Liviu o prezintă mătuşii lui, singura soră a mamei sale, care decedase în urmă cu trei ani. Aceasta îi opreşte la cină.  
-Am văzut-o pentru prima dată pe mătuşa ta şi nu-mi închipuiam că e aşa plăcută, îi spune Liviu a doua zi când împreună au hotărât să facă o plimbare prin Cişmigiu.  
-Mătuşa mea este deosebită, oftează Elia. Am aflat multe despre părinţii mei, mi-a povestit totul.  
-Ce e cu tine, Elia? De ce te-ai întristat aşa deodată? o mângâie Liviu pe obraz şi o priveşte în ochi, dornic să afle ce s-a întâmplat.  
-Păcat că nu ştim totul despre cei apropiaţi, oftează ea. E mare păcat. Uneori rudele sau chiar străinii ştiu mai multe despre ei decât noi, copiii lor. Trebuie să recunosc că am mari emoţii înainte de a o cunoaşte cealaltă mătuşă a ta. Am auzit multe lucruri bune despre ea.  
-Chiar acum mergem la ea, locuiește aici în apropiere. Mătuşa mea e o femeie minunată, bună cunoscătoare a teatrului, a literaturii, dar are şi o limbă ascuţită.  
-E şi frumoasă, după cum am văzut-o în fotografie. Şi să ştii că seamănă cu tatăl tău foarte tare.  
-Da e frumoasă. Rareori cunoşti o astfel de femeie şi nu poţi s-o uiţi. Poate că ar fi mai bine să nu o vizitezi...  
-Nu se pune problema chiar aşa. O să mă placă?  
-Te îndoieşti de asta?  
-Nu ştiu dacă o să fac faţă cu bine unei discuţii despre teatru sau literatură fără să fac vreo gafă.  
-Stai liniştită. Nu te va face să te simţi că nu eşti la înălţime. Eşti plină de tact.  
-Poate că trăieşte cu polen şi cu nectar, îi spune zâmbind Mona. E o zeiţă! Nu e o fiinţă oarecare.  
-Ai dreptate!  
-Liviu, eşti îndrăgostit de ea până peste cap!  
-Recunosc că este greu să nu te îndrăgosteşti de ea. Toţi membrii familiei mele o iubesc la nebunie. Mai ales tata. Când el era mic, ea îl legăna... Apropo, primele litere ale alfabetului le-a aflat tot de la ea.  
Seara a trecut repede în compania unei femei frumoase şi care i-a încântat povestindu-le fel de fel de lucruri interesante despre teatru şi nu numai.  
După ce Elia și Liviu au plecat, Mona și mătușa ei au făcut ordine în sufragerie și au spălat vasele.  
-Ce fiinţă minunată este viitoarea ta rudă. Elia este viitoarea ta rudă, nu? Nu m-am înşelat... Se căsătoresc, nu?  
Mona nu-i răspunde iar mătuşa Mioara îşi dă seama că gândurile nepoatei sunt departe.  
-E ceva ce te preocupă...  
-Nu-mi pot asunde gândurile în faţa ta, Mioara.  
-Spune-mi, ce e?  
-Bănuiesc că... Ţie îţi spun că tu m-ai sfătuit întotdeauna ce să fac. Uite despre ce este vorba. Când eu eram aici, viitorul meu soţ a avut o aventură.  
-Cine e?  
-Una dintre chelneriţele de la restaurant.  
Răspunsul Monei o face pe Mioara să râdă în hohote.  
-Ca să vezi... Doamne, nu am mai râs de mult timp aşa. Nu ai de ce să-ţi faci griji draga mea... Toată lumea are câte o astfel de aventură în viaţă.  
-Poate că mă înşel, dar...  
-Pe mine nu mă interesează cine e şi cum e. El contează, el te iubeşte?  
-Da.  
-Atunci, uită de ea. Gata! Uită şi pace!  
-Nu pot. Fata e însărcinată. Cred că e copilul lui Vlad.  
-Aa! Atunci se schimbă placa. Cine ţi-a spus că e copilul lui? A spus ea ceva să îţi dea de înţeles?  
-Da.  
-O, draga mea! Nu e bine.  
-M-am gândit la asta. Şi să ştii că este îndrăgostită de Vlad. Mi-e milă de ea. Apoi gesturile lui, privirea...  
-Ai încercat să discuţi cu el?  
-Ne-am certat, dar acum e în ordine şi mă tem să nu stric totul.  
-Te temi şi de un răspuns pozitiv...  
-Da...  
-Îl iubeşti pe Vlad?  
-Da.  
-Trebuie să te gândeşti bine la ceea faci. Îmi pare rău.  
-Aş vrea s-o fac, dar nu pot.  
-Eu am putut. Vei putea şi tu. Eu am ştiut că primul meu logodnic iubea pe alta şi ne-am despărţit, nu m-am căsătorit cu el. Aşa că, fă-o şi tu. Iubirea contează foarte mult. Minciuna te omoară, draga mea.  
*  
Cât a lipsit Felix de acasă, Olga Deac s-a făcut luntre şi punte şi a măritat-o pe Elia cu Victor Sava. Nepotrivirea de vârstă şi de caracter însă, i-a dus pe cei doi la numai două luni de la cununie în faţa instanţei de judecată, dar pentru început Victor a reuşit să împiedice divorţul.  
Între timp s-a întors Felix acasă şi a aflat ce s-a întâmplat și a pus el „piciorul în prag”.  
Cum află de hotărârea judecătorului, Gicu, prietenul de pahar şi de poker al lui Victor, care a depus mărturie împotriva lui, e primul care îşi face apariţia la vechea lui reşedinţă.  
Ca de obicei, uşa casei fiind deschisă, intră şi se opreşte uimit în hol, apoi în sufragerie nu mai rezistă:  
„Mamă, ce frumuseţe! De unde a avut Victoraş atâţia bani să zugrăvească şi să-şi cumpere mobila asta modernă?”  
-Bună, Victore, îi întinde el mâna cu plecăciune. Am venit să-mi exprim respectele mele, imediat ce am aflat de decizia cea dreaptă. Măi, ce schimbare, ce casă frumoasă ai!  
-Mai bine mă respectai în timpul procesului, ticălosule! Era mult mai bine!  
-Numai mâna diavolului a fost Victore. Locotenentul Liviu Timiş e de vină! Trebuie să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii în privinţa lui!  
-Prost şi credul, asta eşti!  
-Victore...  
-Ce e?  
-Nu mă priva de bunătatea ta, te rog! Jur că de acum îţi voi fi alături, așa ca în trecut.  
-Ştii cum să te porţi?! îl ameninţă Victor cu degetul, semn că va vedea el dacă se va abate cumva în viitor de la ceea ce-i va cere.  
-Văd că s-a schimbat totul aici, repetă Gicu, nerăbdător să afle cine a făcut schimbările în casa pe care o ştia dărăpănată. E minunat... De unde ai toate astea, Victore?  
-Nu e treaba ta! Toţi au crezut că pot să mă trateze cum vor, că sunt un gândac, dar nu a fost aşa! Oamenii ca mine au pe cine să se bazeze! Tu, prostule, trebuia să rămâi de partea mea, nu a lui Felix Deac! La ce îţi foloseşte el? Ce poate el face? Nimic! A vrut să mă bage la pârnaie, vezi că nu a reuşit?  
-Victoraş, crede-mă, îmi voi ţine cuvântul!  
-Da?  
-Am fost un prost. Nu-l voi ierta niciodată pe Liviu Timiş şi nici pe Felix Deac pentru că au profitat aşa de mine!  
-Vorbe! Trebuie să le dăm o lecţie! Să-i învăţăm minte!  
*  
Misiunea lui Lilviu s-a sfârşit şi cei trei se întorc de la Bucureşti.  
-Sunt fericită, îi spune Elia lui Liviu, când coboară din taxi în faţa casei. E o fericire să te măriţi cu persoana iubită, continuă ea şi îl îmbrăţişează.  
-Nu ai speranţe deşarte? întreabă el.  
-Se vor împlini când voi afla cine sunt.  
-Iar începi? Doamne, ce naivă eşti! Încă mai crezi că nu eşti fiica Olgăi?  
-Da, mă frământă mult cine sunt...  
-Ştiu sigur cine eşti iubito. Eşti o fată curajoasă, inteligentă şi ai cel mai intolerabil caracter.  
-Înţelepte vorbe, îi zâmbeşte ea.  
-Pot să-ţi spun mai multe, dar trebuie să-i duc plicul lui Adrian. A venit ieri de la Braşov şi pleacă în noaptea asta.  
-Ia-mă şi pe mine!  
-Problema e că...  
-Promit că nu te deranjez!  
-Mereu spui asta şi apoi... Bine, să mergem, dar promite-mi să nu intervii... Despre orice ar fi vorba....  
-Bine! îi spune Elia şi lasă valza în hol.  
*  
Mona intră cu bagajele şi se opreşte în sufragerie, unde îl găseşte pe Vlad.  
-Sunt pentru tine, pentru mine, pentru... Nu pot să păstrez banii. De ce te uiţi aşa la mine?  
-Mi-a fost dor de tine, răspunde el.  
-Ţi-a fost dor de mine?  
-Sigur. Ce crezi că aş putea găsi mândre şi plăceri aici? se apropie el de ea şi o sărută.  
-Sigur că sunt şi râuri de vin şi ţigani, şi plimbări cu sania, cu fetele din sat! îi replică Mona zâmbind.  
-Aşa a fost, dar le-am spus că nu vreau să te văd decât pe tine, o îmbrăţişează el chiar în momentul în care Edith, trece prin sufragerie.  
-Edith, stai puţin. Uite, ţi-am cumpărat ceva de la Bucureşti, îi întinde ea pachetul.  
-Ce satin minunat. Mulţumesc, dar nu trebuia să cheltui pentru mine...  
-Va fi pentru rochia ta de mireasă.  
-Nu cred că voi mai avea timp pentru rochia de mireasă.  
-Ba da, te voi ajuta. Mireasă eşti o dată în viaţă. Şi încă ceva... deschide ea o cutie. Ce zici de asta? Uite ce cămăşuţă frumoasă am cumpărat pentru copilul tău.  
-Mulţumesc, Mona, îi spune Edith şi îi aruncă pe furiş o privire lui Vlad, care se preface că nu vede şi nu aude ce îşi spun ele.  
-Merg să-i dau cadoul mamei tale, pardon, viitoarei mele soacre, le spune Mona şi se îndreaptă spre camera unde ştia ca se află Olga.  
-Cum poate fi aşa de bună? îl întreabă Edith pe Vlad. Nu ştiu, credeam că o voi urî, dar nu pot.  
*  
De mică, Elia s-a înţeles foarte bine cu Marta cea care douăzeci de ani a fost chelneriţă la restaurantul bunicului şi apoi la al lor. Marta era o femeie frumoasă şi comunicativă.  
După aşa zisul accident de la vânătoare şi după cearta dintre părinţii ei, Marta l-a luat pe Felix cu maşina şi l-a dus la spital. De aici, el nu s-a mai întors acasă. Elia a aflat de la Rozi, prietena Martei unde sunt cei doi şi după aproape un an a ajuns la Orăştie.  
Marta îşi vânduse apartamentul şi cumpărase unul în Orăştie. Acolo locuia împreună cu Felix, pe care l-a îngrijit după ce a fost externat din spital.  
Elia este hotărâtă să afle adevărul şi aşa cum s-au înţeles la telefon, peste câteva zile, Marta o aşteaptă în maşină la benzinăria de la intrarea în oraş. Singura care putea să le spună adevărul era prietena Martei, care locuia într-un sat din apropiere, cea pe care oamenii o ocoleau şi spuneu că Rozi este vrăjitoare.  
A nins şi zăpada le îngreuna mersul, dar în cele din urmă au ajuns în faţa casei. Fumul care ieşea pe coş, era un semn că Rozi era acasă.  
-Am ajuns.  
-Slavă Domnului! o îmbrăţişează Marta. Draga mea, tot timpul am simţit că tu eşti fiica mea, dar vrăjitoarea asta voia să cred că tu ai murit.  
-A dat greş, după cum vezi.  
-Sunt aşa de fericităt, o strânge la piept Marta.  
-Şi eu...  
-Ce idee bună să-i arătăm şi ei că suntem fericite, zâmbește Marta. Tu bate şi eu o să mă ascund, ca să nu-şi dea seama că sunt aici.  
-Să ne ajute Dumnezeu! îşi face Elia cruce şi bate în uşă. Rozi, deschide! Sunt eu Elia! Rozi, ştiu că eşti acasă, deschde, te rog!  
Elia continuă să bată cu pumnii în uşă, dar femeia nu-i deschide.  
-Eu sunt Rozi, deschide! insistă ea. Elia sunt, deschide, te rog! continuă ea să bată în uşă. Fie-ţi milă de mine, Rozi, îngheţ de frig. Vino, şi deschide!  
Cuvintele fetei o fac pe Rozi să deschidă uşa.  
-De ce nu mi-ai deschis? Bat de atâta timp..  
-Ştiam că eşti tu, dar... Ce e cu tine? Acum ţi-ai găsit să vii, pe vremea asta?! Ai necazuri...  
Elia intră, iar Rozi împinge repede uşa.  
-Nu, nu te las să-mi furi a doua oară fiica! Vrăjitoare, lasă-mă să intru! îi spune Marta şi după ce împinge uşa cu putere reuşeşte să intre în casă. Îţi baţi joc de mine, Rozi? Spune-mi cine e fiica mea! Elia, da? Am fost prietene, de ce-mi faci asta? M-ai minţit! De ce, Rozi, de ce?  
-Nu-i adevărat! îi răspunde Rozi.  
-Nu te mai cred! Ştii că nu suport minciunile! Ai vrut să nu aflu. Da! Asta ai vrut.  
-Nu e adevărat!  
-Nu vrei să ştie Elia că eu sunt mama ei! Sau poate nu crezi tu, Elia, că eu sunt mama ta?  
-Ba eu cred! Nu ţi-am spus că eu cred?  
-Nu ai crezut de la bun început... De ce m-ai adus aici?  
-Ca să vorbim cu Rozi...  
-M-ai adus aici ca să te ajute, vrei să fugi de propria ta mamă, de sânge din sângele tău! De ce nu mă crezi, Eia?  
-Te cred, mamă. Nu trebuia să venim aici, îmi pare rău. Hai să plecăm!  
-Stai! Dacă tu pleci o s-o nenorocesc pe vrăjitoarea asta! Spune cine e fiica mea!  
-Nu-ţi spun nimic! Eşti nebună! Aşa o mamă poate aduce doar suferinţe!  
Marta se repede şi o strânge pe Elia la pieptul ei.  
-Doamne, lasă-mă, mă sufoci...  
-S-o luăm cu începutul. Nu o strânge prea tare, Marta. Eu sunt de vină pentru tot! încearcă Rozi să o liniştească. Am făcut un mare păcat şi regret enorm. Nu i s-a întâmplat nimic fetei tale. Fiica ta e vie, s-a născut sănătoasă şi e bine.  
-Cui i-ai dat-o? Spune, acum suntem aici amândouă. Cine i-a scris numele în registrul bisericii?  
-Eu i-am scris singură numele, dar când scriam numele ei, el a venit în biserică şi m-a obligat să jur şi să-ţi spun că fiica ta e moartă.  
-Cine era el?  
-Simu.  
*  
Preocupată de pictură, Tina, fiica cea mică a soţilor Deac nu-şi dă seama că a rămas singură în casă decât târziu, spre seară.  
„Cu siguranţă au plecat s-o aducă pe Elia acasă de la Rozi. Ce zăpăcită mai e şi Elia asta. S-a împrietenit cu Marta, fosta amantă a tatălui meu, care acum crede că e fiica ei. Doamne fereşte!” îşi face Tina cruce şi se îmbracă în grabă.  
„Doamne, dar uitucă mai sunt şi eu. I-am promis mătușii Aurora că trec pe la ea şi am uitat. Sora mea e aiurită, iar eu sunt uitucă. Dar nu-i nimic şi Aurora locuieşte aproape de Rozi şi voi trece şi pe la ea”, îşi spune Tina.  
Când ajunge în faţa porţii, ca să scurteze drumul Tina o ia prin pădure spre casa în care de câteva luni locuia mătuşa ei, dar din cauza zăpezii care s-a aşternut în ultimul timp se abate de la poteca pe care o ştia şi alunecă într-o râpă adâncă, de unde oricât se chinuie, nu reuşeşte să iasă afară.  
„Dumnezeule, ce mă fac?! Dacă nu trece nimeni să mă ajute voi îngheţa aici de frig”, îşi spune ea şi simte o durere puternică în piciorul drept.  
Norocul vine însă de la fularul care în cădere a rămas agăţat de o creangă aflată la marginea râpei şi pe care Nelu îl recunoaşte că este al ei. Surprins, el se apleacă şi pe când se chinuie să desfacă dintre ramuri fularul o aude vocea fetei care cere ajutor.  
-Tina! Tu eşti? Ce s-a întâmplat?  
-Am alunecat şi m-am lovit rău la picior.  
-Dă-mi mâna! Apucă! îi spune Nelu, dar din cauza zăpezii când ea se prinde de mâna lui, alunecă şi el în râpă.  
Nelu se aşează el în genunchi.  
-Urcă-te pe umărul meu şi ieşi, apoi ies şi eu.  
Cu chiu cu vai, Nelu reuşeşte să ajungă şi el la suprafaţă.  
-Fir-ar să fie! Slavă Domnului!  
-Piciorul meu... oftează Tina.  
-Lasă, trece până te măriţi... Ajungem acasă şi o să te odihneşti, îi spune el şi după ce ia un pumn de zăpadă îi şterge noroiul de pe frunte. Ce căutai singură prin pădure?  
-Mergeam la mătuşa Aurora şi am luat-o pe scurtătură.  
-Acum ţi-ai găsit să scurtezi drumul când zăpada a ascuns cărarea? Prinde-te de mine. O să mergem acasă. Poţi să păşeşti? Stai, mai bine te duc în braţe, îi spune el şi o ridică de parcă ar fi fost un fulg.  
-Da, ai dreptate, nu e atât de grav, îi spune ea. Ce puternic eşti. Hai să ne oprim puţin la Rozi. Suntem mai aproape de casa ei.  
Cei doi intră în curte şi apoi în casa bătrânei.  
-Aici văd că nu e nimeni! se miră Tina. Speram să o găsim pe sora mea aici...  
-Ce te-a făcut să pleci singură prin pădure? Unde ai avut de gând să ajungi, la mătuşa ta sau să-ţi cauţi sora? E iarnă şi sunt lupi. Nu ţi-e frică?  
-Cum puteam să stau acasă să aşept veşti? Sora mea nu e singura persoană curajoasă din familia noastră!  
-Te doare piciorul? Important e că nu e rupt. Să încerci să nu calci deloc pe el îi spune Nelu şi o aşează pe scaun.  
-Ai dreptate, trebuia să stau liniştită acasă pe vremea asta. Uite unde m-au adus căutările mele, oftează Tina.  
-Orice bărbat te-ar invidia pentru curajul tău. E uimitor! Te doare piciorul, dar n-ai vărsat nici o lacrimă.  
-E o nimica toată. Stai să văd ce ai tu. Dă-ţi jos paltonul. Uite, s-a rupt când te-ai agăţat de creangă şi ai căzut şi tu în groapă. Cu siguranţă eşti rănit pentru că ţi-a curs sânge. Scoate cămaşa! îi spune ea. De ce am făcut asta? Nu sunt bună de nimic. Elia nu s-ar fi lăsat niciodată păcălită.  
-Chiar trebuie să faci şi tu ca sora ta care se implică în cele mai mari necazuri?  
-E sora mea, nu? Iar eu trebuie să stau acum aici în loc s-o ajut pe Elia.  
-Ce-ai putea face acum după ce te-ai lovit la picior? Se prea poate să cădem în altă groapă.  
-Ai dreptate. Dacă n-ai fi fost tu, aş fi fost moartă de frig. Nu sunt bună de nimic.  
-Dacă nu o poţi ajuta altfel, ar trebui să te rogi când Fecioarei Maria, când Lui Dumnezeu... Cred că sfinţii se descurcă mai bine ca tine, acum că şchiopătezi.  
-Ai dreptate, mulţumesc, Nelu, ai mereu o vorbă bună.  
-Aş vrea să se roage cineva şi pentru mine, aşa cum faci tu acum, şi atunci cu siguranţă nu aş mai fi avut nici un necaz...  
-De ce vorbeşti aşa? Tu eşti gata să străbaţi orice...  
-Tremuri? Ţi-e frig? o întreabă el şi îi pune şi paltonul lui pe umeri. Rezistă! N-o să mi-o iert niciodată dacă n-o să reuşesc să am grijă de tine.  
Tina adoarme iar Nelu o veghează o vreme, dar adoarme în cele din urmă şi el. Peste un timp, ea deschide ochii şi nu ştie unde se află. Rămâne surprinsă când îl vede pe Nelu care doar ce a aţipit pe scaun, cu capul rezemat de masă.  
-Te-ai trezit? Ce-ţi face piciorul?  
-Mult mai bine, îi răspunde ea. Dar braţul tău?  
-E bine, îi spune el şi după ce îmbracă paltonul se apropie de ea şi o ajută să se ridice de pe pat.  
-Doare?  
-Nu, dar zvâcneşte.  
-Bine, atunci, sprijină-te de mine şi încearcă să calci pe picior. Să mergem până ce părinţii tăi n-o să înceapă să-şi caute ambele fiice.  
*  
Se întunecase de-a binelea când Mona a bătut la uşă. Ana îi deschide şi o pofteşte în casă.  
-Ce-i cu tine? Eşti îngheţată. Intră şi aşează-te lângă teracotă.  
-Îţi mulţumesc, Ana. Eşti drăguţă ca întotdeauna.  
-Lasă asta acum. Așează-te în fotoliu ca să te acopăr cu pătura.  
Felul în care arăta Mona îi dă de înţeles Anei că i s-a întâmplat ceva.  
-Te-ai certat cu Vlad?  
-Ana, noi nu suntem rude, dar...  
-Înţeleg că nu vrei să discuţi cu o persoană străină, dar poate te pot ajuta cu ceva.  
-Să nu te simţi ofensată... Voiam să vorbesc cu fratele meu. Mi-a spus că îi aduce ceva lui Adrian şi am crezut că îl găsesc aici.  
-Deci e vorba despre o ceartă. Mi se părea că cel puţin tu vei fi fericită cu Vlad.  
-Nu mulţi au norocul ăsta... Şi tu te-ai despărţit de fratele meu, nu? Ştii că te-am admirat la nunta verişoarei mele? Erai cea mai încântătoare. Tu dansai vals cu fratele meu şi eraţi cea mai fericită pereche. Eram aşa de bucuroasă că în sfârşit fratele meu s-a îndrăgostit. De ce v-aţi despărţit?  
-Am făcut prea multe greşeli şi nu am reuşit să ne iertăm unul pe altul... Sentimentele noastre nu au rezistat testului, oftează Ana.  
-Se pare că şi noi am făcut multe greşeli... mă refer la mine şi la Vlad.  
-Eşti sigură de asta? Dacă e o prostie?  
-S-a culcat cu altă femeie, Ana!  
-Eşti sigură?  
-Da, Vlad are o amantă.  
-Nu pot să cred...  
-Vlad mi-a fost necredincios, în vreme ce eu treceam prin atâtea, dar i-am rămas fidelă.  
-Ce s-a întâmplat la Bucureşti?  
-Profesorul meu de drept civil a încercat să mă seducă. Un om ce nu putea fi refuzat, dar eu am făcut asta, de dragul sentimentelor noastre, îşi şterge Mona lacrimile.  
-Şi ce ai de gând să faci acum când ai aflat că Vlad te-a trădat?  
-Cum să-mi dedic viaţa unei persoane în care nu am încredere?  
-Nu, Mona, nu lua decizii pripite.  
-El va regreta, nu eu. Cât o fi ceasul? E timpul să mă întorc.  
-Dar poţi rămâne aici la mine dacă vrei.  
-Nu, nu vreau să te deranjez, chiar dacă din cauza supărării care mă apasă deja am făcut-o.  
-E aproape miezul nopţii... Nu pleca, e prea târziu. Rămâi să dormi aici cu mine.  
-Bine, dacă spui tu, voi rămâne.  
-Sper ca totul să se lămurească mâine. Tu şi Vlad vă iubiţi iar noaptea e un sfetnic bun Mona. Hai, încearcă să te odihneşti.  
-Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, Ana.  
-N-ai pentru ce. Mona, dă-mi voie să te întreb, e adevărat că profesorul ţi-a propus să te căsătoreşti cu el?  
-Ce vrei să ştii?  
-O cunosc pe soţia lui. E frumoasă şi foarte deşteaptă. Mi-a predat geografia în clasa a zecea. Ştii că au doi copii? Cum a putut să facă aşa ceva?!  
-Da, mi-a făcut curte. Nu ştiam că are copii. Vezi cum sunt bărbaţii?  
-Da, e dureros ceea ce se întâmplă în viaţa asta. Mulţi cred că e un joc. Să te joci cu viaţa eu cred că e un adevărat blestem, oftează Ana.  
-Ai dreptate.  
*  
După ce se convinge că nu o vede nimeni, Edith se furişează în camera lui Vlad.  
-Ce, ce e cu tine? De ce ai venit?  
-Mona a fugit în grabă, nu era îmbrăcată cum trebuie. M-am gândit că trebuie să-ţi spun.  
-O să-l trimit pe Nelu să-i ducă paltonul. Nu cred că s-a dus decât până la Ana şi dacă a trecut dincolo la ei prin grădină a ajuns repede, nu trebuie să îţi faci griji.  
-Oricum e a doua casă de aici şi afară sunt minus 15 grade. I-ai spus despre copilul nostru?  
-Dumnezeule! Nu am vrut să fac rău nimănui. De ce suferă toţi din cauza mea?  
-Vlad, nu te învinovăţi singur, va fi bine.  
-Va fi bine? Mă consolezi? Pe mine? Cel care ţi-a făcut atâta rău?  
-Suferinţa ne face mai înţelepţi.  
-Vorbe, Edith. În realitate, eu sunt cel mai mare ticălos. Nu merit iertarea! Şi nu mai am de ce să trăiesc.  
-Ce spui, Vlad? Trebuie să trăieşti măcar pentru copil, îl prinde ea de mână.  
-Nu mă mai alinta, Edith, îi replică el şi îşi trage mâna.  
Ea îl priveşte mirată de gestul lui și simţind că ochii i se umplu de lacrimi, iese din cameră.  
 
(VA URMA)  
 
© JOCUL DE-A VIAŢA de RODICA ELENA LUPU  
Editura ANAMAROL 2013  
ISBN 978-606-640-068-8  
Referinţă Bibliografică:
JOCUL DE-A VIAŢA 2 / Rodica Elena Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1928, Anul VI, 11 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Rodica Elena Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Elena Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!