Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Radu Botiş         Publicat în: Ediţia nr. 1922 din 05 aprilie 2016        Toate Articolele Autorului

LEGĂTURILE LUI IOAN SLAVICI CU PRAHOVA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dr.Constantin Dobrescu 
  
Pornind de la textele lui Lucian-Vasile Szabo, publicate în revista Familia de la Oradea, nr. 2-3/2015 despre aspecte mai puțin cunoscute din activitatea și viața lui Ioan Slavici, am constatat că acesta a avut legături cu județul Prahova. 
  
În general, istoricii nu prea au atins în lucrările lor omul, latura umană a personalității pentru a înțelege mai bine cum aceasta s-a manifestat asupra vieții și activității unor oameni de cultură scriitori, etc. În general, nu s-a făcut distincție între istorie ca disciplină chemată să desprindă sensuri din fapte și istoria ca metodă de a releva caractere. 
  
Ca metodă de cercetare, biografia e cu atât mai eficientă cu cât ține seama de numeroși factori ce concură la manifestarea personalității. 
  
De fapt, aceste legături le găsim parțial amintite în monumentala lucrare monografică a distinsului academician D. Vatamaniuc: Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, apărută la Editura Academiei în anul 1968, dar și în cea a lui Lucian-Vasile Szabo, Complexul Slavici, publicată în anul 2012 la editura Universității de Vest din Timișoara. Ultima lucrare aduce date noi, mai complexe și nuanțate despre legăturile scriitorului cu centrala de spionaj germană care își avea sediul la Societatea Steaua Română din Câmpina, date care vin să completeze imaginea lui Slavici prezentată în mod subiectiv de Lucian Boia în lucrarea sa Germanofilii, publicată în anul 2009 la Editura Humanitas. 
  
Se știe că în anul 1875 scriitorul s-a căsătorit cu Cătălina Magyarosy, în vârstă de 33 de ani, cu cinci ani mai în vârstă decât acesta. Pentru a se căsători cu I. Slavici aceasta l-a șantajat că așteaptă un copil. După o perioadă grea de căsnicie, Slavici s-a despărțit de Cătălina în anul 1885. Titu Maiorescu nu văzuse cu ochi buni mariajul, mai ales pentru că soția lui Slavici a avut un rol dubios în internarea lui M. Eminescu la ospiciul Mărcuța. 
  
După ce a obținut destul de greu divorțul, I. Slavici s-a căsătorit cu Eleonora Tănăsescu, care-i fusese elevă la Azilul „Elena Doamna” din București, fiind o fată foarte inteligentă. Nași la căsătorie au fost Aurel Brote și soția sa, Minerva. Insistăm asupra acestui fapt pentru că cea de a doua soție a lui I. Slavici era născută la Ploiești, se trăgea dintr-o familie oltenească și era înrudită cu scriitorul satiric N.T. Orășeanu. În registrul pentru morți pe anul 1941, când moare Eleonora Slavici, se menționează că este născută la Ploiești, în anul 1861. Cercetându-se Condica de stare civilă a Bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi” (1832-1865), cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” numită și Biserica Plăieșilor, se specifică că Eleonora Tănăsescu s-a născut la 18 ianuarie 1859, fiind botezată la 25 ianuarie 1859. De menționat că la această biserică s-a oficiat rugăciunea când s-a binecuvântat și împărtășit domnitorul Mihai Viteazul și oștile sale „în 1599 de unde a pornit spre munți pentru a lua Ardealul”. 
  
Părinții Eleonorei erau Alexandra și Grigore Tănăsescu din mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi, iar naș, Mihai Tenu. Tatăl Eleonorei, Grigore Tănăsescu a fost subprefect de Ilfov, iar bunicul ei matern, Atanase Hagiescu căsătorit cu Teodora Buluță Băicoianu de origine craioveană fusese președinte de tribunal la Râmnicu Vâlcea. 
  
La Azilul Elena Doamna din București, Ioan Slavici preda limba română la clasele normale a IV-a și a V-a, precum și ore de filozofie ocupându-se și de redactarea revistei „Educatorul”, organ al Corpului didactic al Azilului „Elena Doamna” și al Ateneului „Elisabeta”. La solicitarea Reuniunii femeilor române din Sibiu, Azilul „Elena Doamna” a trimis la Sibiu o institutoare, în persoana Eleonorei Tănăsescu, care să preia conducerea Școlii de fete din Sibiu intitulată „Institutul român de creștere pentru fete cu internat”. 
  
Eleonora Tănăsescu Slavici avea și ea o activitate literară notabilă, s-a specializat în literatura pentru copii, a făcut traduceri din Andersen și a publicat în reviste ca „Tribuna”, „Albina”, „Curentul”, etc., lucrări precum Papucul auriu, Căldărușa cu trei picioare, etc. 
  
Dacă Ion Creangă și-a deschis o tutungerie, C. D. Gherea a concesionat restaurantul de la Gara de Sud din Ploiești, I.L. Caragiale restaurantul gării din Buzău și se aproviziona cu vin din podgoria tatălui Agathei Bacovia de la Tohani-Mizil, Ioan Slavici a pus bazele unui „stabiliment balnear” la Bușteni. 
  
În hotărârea sa de a se ocupa de afaceri cu apele minerale, Slavici s-a inspirat, poate, din faptul că presa vremii făcea multă reclamă, la începutul veacului al XX-lea, apei gazoase de la Bușteni. Puțini știu că zona Comarnic, Sinaia, Bușteni era cunoscută atunci pentru izvoarele de ape minerale existente. 
  
Pentru a porni afacerea, Slavici a contractat un împrumut de 6000 coroane de la Banca „Victoria” din Arad, fiind girat de Roman Ciorogariu, profesor la Institutul teologic-pedagogic din Arad și de către asesorul consistorial Gerasim Serb, fost coleg de clasă la Liceul din Arad. 
  
Slavici a cumpărat două loturi la Bușteni, puse în vânzare de Domeniul coroanei și s-a apucat să sape puțuri. Apa minerală de Bușteni se vindea bine la București, dar vremea fiind cam rece, nu a putut realiza câștiguri și a intrat de pe acum în dificultăți financiare. În anul 1902, a mai cumpărat două loturi și în octombrie se interesa dacă banca din Arad îl mai putea împrumuta cu 3000 lei. A intrat în legătură cu I. Brancovici, un fabricant de ape gazoase, care urma să-i cumpere cu 20 de bani litrul și să desfacă cel puțin 300 litri de apă gazoasă pe zi. I. Slavici, încrezător în succesul afacerii sale, a adus la Bușteni pe o rudă a sa, Bordea, să supravegheze lucrările și a săpat tri puțuri adânci de 12 metri, mărind debitul de apă la 2000 de litri pe zi, cantitate insuficientă pentru băi, motiv de a se pregăti pentru cumpărarea de rezervoare. 
  
Guvernul îi acorda avantajele prevăzute de lege pentru exploatarea izvoarelor de ape minerale: scădere de 50% la transportul pe calea ferată și scutire – care la alte ape minerale se plătea – de 7 bani la sticlă. 
  
În vara anului 1903, Slavici avea la Bușteni, în urma cumpărărilor succesive de loturi, o suprafață de 4000 m2. Făcuse garduri împrejmuitoare, canalizări, puse țevi smălțuite, instală o cadă de marmură și două de tuci. 
  
Societatea lui Slavici figura în Almanahul Industriei și Comerțului, care a apărut din anul 1908 la București. 
  
Concomitent cu stabilimentul balnear, I. Slavici a construit la Bușteni o vilă, unde vara, prin rotație, veneau toate elevele de la Institutul Oteteleșanu, de la Măgurele, fiind găzduite gratuit. Tot aici, Slavici îl găzduia, când și când, pe I.L. Caragiale, când venea de la Berlin. 
  
În anul 1907, afacerea cu ape gazoase nu mergea bine și Slavici, pentru a o vinde, intră în legătură cu un antreprenor cu depozite în Moldova și chiar câteva orașe din din Bulgaria. 
  
Pentru a putea face față cheltuielilor legate de afacerea de la Bușten, Slavici și-a vândut pe un preț de nimic biblioteca, până și ceasul de buzunar. În decembrie 1907, el scria că ajunsese să nu mai aibă ce mânca. Îl implora pe R. Ciorogariu să-i caute cumpărători pentru Bușteni, să pună capăt vieții de infern pe care o trăia. Nu a găsit cumpărători pentru afacerea din Bușteni, iar datoria la banca Victoria creștea vertiginos. În această situație, Slavici a ipotecat, în 1908, proprietățile din Bușteni împreună cu „toate dependințele, construcțiile și instalațiunile”, intrând în încurcături financiare și mai mari. Colac peste pupăză, prietenul său Roman Ciorogariu îl dă în judecată pentru neplata datoriei. 
  
În iunie 1912, Slavici a vândut, pentru suma de 110000 lei, stabilimentul din Bușteni cu toate clădirile și instalațiile, după ce, mai întâi, le-a scos de sub ipotecă. Cumpărătorul, I.T. Florescu, a inaugurat aici, în 1914, în calitate de președine, „Marele stabiliment de la Bușteni”. 
  
Ioan Slavici a fost, în câteva rânduri, oaspetele familiei regale la Sinaia. Regina Elisabeta a susținut, la un moment dat, candidatura soției lui Slavici, la direcția Azilului „Elena Doamna”. Ca urmare, prozatorul era bănuit că este un apropiat al Curții Regale și că avea puternice convingeri monarhice. 
  
Visurile sale de întreprinzător se mențin după episodul de la Bușteni. S-a implicat în afaceri imobiliare și în înființarea unei agenții de presă intitulată Agenția „Corespondența română”. 
  
Slavici nu a fost un răsfățat al vieții. Fiu de țărani din Șiria, a trăit permanent sub teroarea amenințătoare a foamei și mizeriei. Împovărat de o sumedenie de copii, a căutat să găsească surse de venit mai lesnicioase numai din scris sau publicistică, deși acestea în privința lui Slavici nu erau minore. Primul copil al lui Slavici, Titu Liviu, născut în 1866, a fost botezat de Titu Maiorescu. 
  
Pe linia legăturilor sale cu Prahova, se cuvin a fi menționate relațiile strânse cu ziariștii ploieșteni D. Karnabatt și a. Camburopol, precum și cu frații Dimitrie și C. Anghel, ultimul fost prefect de Prahova. Peste ani ploieșteanul d. Karnabath scria la „Gazeta Bucureștilor”, iar în anul 1925, cu prilejul morții scriitorului, acesta va publica în revista „Rampa” un articol elogios despre I. Slavici. Printre ploieștenii cu care I. Slavici a avut legături destul de strânse amintim și pe prof. Al. Stamatiad, care mai târziu cerea excluderea lui I. Slavici din Societatea Scriitorilor români pe motiv că se făcuse vinovat de trădare. 
  
Un loc aparte în galeria personalităților cu care I. Slavici s-a aflat în legătură îl ocupă Ion Kalinderu (1840-1913), administrator al Domeniilor Coroanei, care la vremea respectivă cuprindeau și Bușteniul. Acesta era un politician apropiat de Carol I, membru al Academiei Române și autor al studiului „Barba la Români”, care a stârnit hazul contemporanilor. O altă personalitate cu care Slavici a avut legături strânse a fost Louis Basset, administratorul domeniilor regale de pe valea Prahovei. 
  
Ioan Slavici a făcut parte din societatea națională iredentistă „Carpații”, alături de M. Eminescu și de prahovenii Grigore Tocilescu și B.P. Hașdeu. Împreună cu prahoveanul Grigore Tocilescu a făcut parte din comisia care s-a ocupat de Colecția Eudoxiu Hurmuzachi, având scopul de a edita documentele culese de eruditul și patriotul bucovinean. Slavici avea experiență arhivistică dobândită în 1873, când a fost arhivar la Consistoriul din Oradea Mare. Slavici a fost, ca și Eminescu, un ateu convins, dar vedea în tradiție un scut de apărare împotriva asimilării practicate de Austro-Ungaria, care preconiza catolicizarea românilor. După victoria armatei române la Grivița, I. Slavici împreună cu M. Eminescu intenționa să ridice o „biserică măreață” așa „cum procedau străbunii în vremea lui Ștefan Voevod” pentru stimularea mândriei naționale. 
  
În continuare ne vom ocupa și de un episod mai sensibil din viața scriitorului și anume acuzația de germanofilism pentru care a pătimit, fiind încarcerat la vârsta de peste 70 de ani la Văcărești. Activitatea sa de ziarist acuzat de a fi un fel de simbriaș al unei legațiuni din București are tangențial legături cu Prahova. 
  
În documentele Direcției Poliției și Siguranței Generale, Ioan Slavici figura ca spion în serviciul Austro-Ungariei, la poziția 20 dintr-un număr de 94 de persoane. Încă din 1912, scriitorul se pronunța împotriva participării României la cel de al doilea război balcanic, considerând că România nu era pregătită pentru acțiune din punct de vedere material, dar mai ales moral. 
  
La începutul primului război mondial, România a adoptat, ca și Italia, o atitudine neutră, sau cum afirma N. Iorga, cu arma la picior. Dorința lui Slavici de a câștiga bani pentru a face față greutăților materiale datorate unei familii numeroase a făcut ca acesta să fie prins în angrenajul implacabil al acțiunii spionajului puterilor centrale. De fapt, opțiunile politice ale scriitorului nu puteau fi altele decât realizarea idealului național, dar în anumite conjuncturi. 
  
Diplomații puterilor centrale au trecut la crearea unei rețele de presaiune prin presă în favoarea intererselor lor. Primul cotidian asupra căruia germanii și-au îndreptat atenția a fost „Minerva”, de fapt o casă de editură cu preocupări diverse. Acest trust de presă era deținut de Gh.Grigore Cantacuzino (1833-1913), zis și Nababul, totodată și industriaș cu mari interese în industria petrolului. Primul număr al „Minervei” a apărut la 13(26) decembrie 1908, Ioan Slavici devenind directorul cotidianului. „Minerva” era un ziar de calitate aflat la concurență cu „Adevărul” și mai ales „Universul” fondat de Luigi Cazavillan (1852-1902), fost voluntar în armata celor 1000 de cămăși roșii a lui G. Garibaldi alături de prahoveanul Stan Popescu zis Garibaldianul. În primăvara anului 1913, Grigore Cantacuzino a murit, iar afacerile au fost moștenite de fiul său George Cantacuzino, poreclit „Prensul”, Prințul, ca o ironie la pretențiile nobiliare afișate de acesta, ca și fiul lui I. L. Caragiale, Mateiu. 
  
În 1914, după izbucnirea războiului, Minerva ajunge în sfera de influență a Puterilor Centrale printr-o tranzacție discretă din care nu lipsea conducerea societății „Steaua Română” de la Câmpina. Alfred Gunther, director general al „Stelei Române” era și ofițer german de informații. A activat în România, întâi ca om de afaceri elvețian. „Steaua Română” s-a dovedit a fi o companie paravan pentru afaceri de contraspionaj. De aici veneau banii pentru coruperea jurnaliștilor români. Banii pe care „Steaua Română” prin Alfred Gunther îi dădea publicațiilor erau decontați fără justificări scriptice, direct la „Deutsche Bank” din Berlin. Alături de Alfred Gunther mai acționa și Joseph Hennenvogel, tot de la „Steaua Română”. S-a încercat coruperea și a lui C. Mille, fondatorul „Adevărului”, dar nu s-a realizat, acesta respingând cu indignare propunerea de a i se oferi suma astronomică de opt milioane lei și chiar a lui Take Ioneswcu și a prahoveanului Stelian Popescu de la „Universul”. 
  
Ioan Slavici trecuse prin câteva greutăți financiare grave, care l-au dus la un pas de faliment. Lipsa banilor l-a făcut, poate și la sugestia lui Titu Maiorescu, să se implice, mai mult decât asr fi trebuit, în politica editorială pro puterile centrale a ziarului. Ca și cum colaborarea lui la „Minerva” n-ar fi fost de ajuns, I. Slavici a devenit director și la ziarul „Ziua”, al cărui prim număr a apărut la 31 iulie (13 august 1914), deci concomitent cu debutul ostilităților militare în Europa. Ioan Slavici va face în ziarul „Ziua” propagandă în favoarea puterilor centrale, deși pretindea că dorește informarea obiectivă a opiniei publice prin combaterea știrilor tendențioase. În realitate, majoritatea știrilor publicate erau dinsurse germane și se refereau la așa-zisele atrocități săvârșite de inamici contra trupelor germane. Slavici căuta să demonstreze că românii din Austro-Ungaria aveau o situație bună și totodată își manifesta ostilitatea împotriva alianței României cu Antanta. El considera că o alianță cu Rusia țaristă și cu Anglia ar fi periculoasă pentru viitorul românilor. Pentru I. Slavici, ca și pentru C. Stere, regimul țarist din Rusia era un simbol al asupririi și brutalității. Apropierea lui I. Slavici de Austria se datora și repulsiei față de țarism. Scriitorul condamna dualismul austro-ungar, dar avea încredere în împărat, care putea fi o frână în politica de deznaționalizare a guvernelor de la Budapesta . 
  
Pentru mulți ziariști onești, I. Slavici era considerat mortul între vii și ziarul nu prea avea trecere în rândul bucureștenilor. La Capșa, tineretul a cumpărat un stoc întreg din acest ziar și l-a ars în public. În acest context s-a constituit Garda Demnității Naționale, ai cărei membri numiți ghedeniști împiedicau vinderea pe stradă a gazetelor germanofile. O filială a Gărzii Demnității Naționale a funcționat și la Ploiești, având un corp de voluntari. Teancuri de foi din toate ziarele și publicațiunile nemțofile au fost arse în Piața Unirii, lângă Statuia Libertății în aplauzele publicului. Ba mai mult, șeful G.D. N., V. Moldovan-Drumaru a susținut în 1915 două conferințe la Ploiești, una în localul Ligii culturale și alta în amfiteatrul Liceului „Sfinții Petru și Pavel”, despre necesitatea de a combate propaganda Puterilor centrale și imperioasa intrare în acțiune alături de Antanta. 
  
În anul 1910, Slavici intrase ca învățător superior la școala evanghelică germană, școală particulară susținută financiar de Comunitatea evanghelică germană din București, unde preda limba română și geografia. Atragerea lui I. Slavici la „Ziua” s-a datorat Comunității evanghelice germane din București, care cunoștea greutățile financiare ale acestuia și a căutat să-l implice în politică. Comunitatea a întemeiat, în înțelegere cu legația austro-ungară, în iulie 1914 ziarul „Ziua”. Practic, Slavici gira cu personalitatea sa această publicație care era chemată să militeze pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Conducerea ziarului o avea H.o. Schlawe, profesor la Politehnica din București, director din 1907 al societăților petrolifere Disconto Geselschaft și Bleichroder care aveau interese în cadrul „Stelei Române” de la Câmpina. 
  
Ziarul „Ziua” condus de I. Slavici necesita o cheltuială de 15000 franci pe lună, suma fiind suportată în părți egale de Austro-Ungaria și Germania. Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București între anii 1912-1916, raporta din București că sumele cheltuite pentru cotidianul „Ziua” erau atât de mari, printre altele, și datorită faptului că localul trebuia reparat periodic după devastarea lui de către manifestanții ostili Puterilor Centrale, salariile redactorilor fiind în ceste condiții de periculozitate, substanțial mai mari decât cele obișnuite în presa nestipendiată. Se raporta că se plătea 200-300 de franci pentru fiecare articol comandat pentru a fi publicat în „Ziua” sau „Minerva”. Până în februarie 1915, legațiile germană și austro-ungară cheltuiseră pentru întreținerea acestor ziare suma de 3850000 lei. 
  
În naivitatea sa, I. Slavici credea că la „Ziua” va putea continua vechea sa luptă începută în tinerețe la „Telegraful român” și la „Timpul” sau la cele două „Tribune” de la Sibiu și Arad. 
  
Pentru că deja primise eticheta de trădător, I. Slavici va semna articolele la „Ziua” sub pseudonim. De fapt la „Ziua” publicau și Liviu Rebreanu, Barbu Solacolu, Ion Vinea. Slavici va porni redacția ziarului „Ziua” în iulie 1915. Cei care au studiat activitatea lui I. Slavici ca jurnalist afirmă că gazetarul ardelean ar fi primit indicații de la oamenii germanilor și austriecilor în privința a ceea ce trebuie să scrie. Culmea este că numele lui I. Slavici nu figurează în dosarul Gunther unde sunt evidențiați patronii de presă sau jurnaliștii mituiți. În schimb apare numele lui Duiliu Zamfirescu, vechiul dușman al lui Slavici, care ar fi primit suma de 6000 lei. Pentru acuzele de colaborare, practic nedovedite, Slavici a fost reținut și apoi arestat în 1916, confiscându-i-se o serie de manuscrise importante. Nu putem omite faptul că la „Minerva” a colaborat și N. Iorga. Ca urmare a activității sale publicistice în favoarea Puterilor Centrale, I. Slavici a fost exclus din Sindicatul ziariștilor români. La bătrânețe I. Slavici consulta cărți de științe oculte, era convins că rasa galbenă va stăpâni Europa. În lunile mai-iunie 1913 a participat la ședințe spiritiste în care vorbea cu M. Eminescu, B.P. Hașdeu și I. Rusu Șirianu. O parte din aceste convorbiri cu cei menționați le-a publicat în ‚Minerva” la rubrica „Convorbiri spiritiste”. 
  
Când România a intrat în război, în august 1916, I. Slavici ca redactor șef al „Zilei” a fost arestat și dus la închisoare la Domnești, unde va sta cinci săptămâni. După ce a fost eliberat chiar și cunoscuții îl înjură în public, îl scuipă sau chiar strigă în gura mare iată trădătorul sau trădător infam. Astfel procedează Alceu Urechia, fiul lui V.A. Urechia, vechi prieten al scriitorului. 
  
Un factor agravant în condamnarea lui Slavic a fost colaborarea sa la „Gazeta Bucureștilor”, înființată în 1880 și care, în timpul ocupației germane, a început să apară și în versiune germană ca ediție de război. Primul număr a apărut spre sfârșitul anului 1916, la 12 decembrie. Veșnic în lipsă de bani, Slavici era bucuros că era plătit pentru fiecare articol cu 50 de lei. 
  
La „Gazeta Bucureștilor”, timp de aproape un an de zile, I. Slavici a scris zeci de articole în care milita pentru încetarea războiului, care era foarte costisitor pentru România. Ca un făcut, acuzat că ar fi germanofil, autoritățile de ocupație germană nu i-au achitat salariul de profesor la Școala evanghelică și la redeschiderea Școlii evanhelice , nici n-a mai fost solicitat să ocupe catedra de română pe care o deținea de 10 ani. 
  
După eliberarea Bucureștilor, cei mai mulți colaboratori ai „Gazetei Bucureștilor” au fost închiși. Printre aceștia s-au aflat: Tudor Arghezi și Ioan Slavici. Ultimul împlinea la 18 ianuarie 1919, 71 de ani. În drum spre Văcărești, istoricul N. Iorga l-a scuipat pe bătrânul scriitor cu „multă ostentațiune”. Experiența arestului a fost descrisă de I. Slavici, foarte sugestiv, în lucrarea Închisorile mele, din 1921. La începutul lunii martie 1919, a început procesul ziariștilor de la „Gazeta Bucureștilor”. Slavici a fost apărat de N.D. Cocea și Costaforu. Gala Galaction, prietenul lui Slavici și al lui Tudor arghezi a militat pentru grațierea acestora. Abia la 18 decembrie 1919, după 11 luni de închisoare, I. Slavici a fost eliberat. Putem afirma că, precum Heliade Rădulescu, care după 1848 juca rolul uni martir național sfidând ingratitudinea contemporanilor, și I. Slavici se considera un martir și un nedreptățit care, în loc să binemerite de la patrie este lovit și disprețuit tocmai pentru că a spus totdeauna ceea ce credea că-i adevărul. 
  
Ultimii ani de viață, Slavici i-a petrecut mai mult la via de la Panciu, unde locuia una din fiicele sale. A murit în ziua de 17 august 1925 lipsit de onoruri, lăsând moștenire familiei sale doar câteva manuscrise. A fost în mormântat în ziua de 19 august 1925 la schitul Brazi din Panciu, unde își alesese singur locul. La ceremonia înhumării au participat rudele, localnicii și numai câțiva scriitori: Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Mihail Sorbul, N. Pora și ploieșteanul I. A. Bassarabescu. Moartea celui care a fost „tovarășul” lui Eminescu și al lui Creangă, al lui Coșbuc și Caragiale și al altora, a avut un slab ecou în presa vremii. Nici măcar Academia Română sau colegii săi de la „Junimea”, atâția câți mai trăiau, nu au participat la funeralii, deși Slavici era membru corespondent încă din 1882. A fost un mucenic al luptei pentru emanciparea națională, pentru dreptate și adevăr. Pentru toate acestea a pătimit, a suportat dușmănii nemeritate din partea unora de la care nu se aștepta , ca N. Iorga, O. Goga, etc. 
  
BIBLIOGRAFIE 
  
1) Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura Academiei, București, 1968 
  
2) Lucian Vasile-Szabo, Complexul Slavici, Editura Universității de Vest, Timișoara 2012 
  
3) Lucian Boia, Germanofilii, Editura Humanitas, București, 2009 
  
4) Ion Rusu Abrudeanu, România și Războiul Mondial, Editura Librăriei Socec et. Co, bucurești, 1921 
  
5) Pompiliu Macrea, Ioan Slavici, Editura pentru literatură, București, 1968 
  
6) Tiberiu Avramescu, Adeverul mișcarea democratică și socialistă (1850-1920) Editura politică, București, 1982 
  
7) Mircea M. Popa, Primul război mondial (1914-1918), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979 
  
8) Ema Nastovici, România și Puterile Centrale în anii 1914-1916, Editura Politică, București, 1979 
  
9) C. Nuțu, românia în anii neutralității, Editura Științifică, București, 1972 
  
10) Pavel Teodor, Mișcarea românilor pentru unitatea națională și diplomația Puterilor Centrale (1878-1895), Editura Facla, Timișoara, 1979 
  
11) Lucian Vasile-Szabo, Pericolul reprezentat de Ioan Slavici, în „Familia”, anul 51, nr.4 (593), aprilie 2015 
  
12) Lucian Vasile-Szabo, Ioan Slavici în vizorul adversarilor, în” Familia”, anul 51, nr.3 (592), martie 2015 
  
13) Lucian Vasile-Szabo, Ioan Slavici și frontul invizibil, în „Familia”, anul 51, nr.2 (591), februarie 2015 
  
14) Georgeta Răduică și Nicolin Răduică, Calendare și Almanahuri românești (1731-1918), Dicționar bibliografic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981 
  
15) Constantin Dobrescu, Ion C. Petrescu, Viața cotidiană ploieșteană în documente de presă, (1899-1933), Editura Elapis, Ploiești, 2009 
  
16) Constantin Dobrescu, Cătălin Dobrescu, Istoricul Fabricii de ciment Portland Azuga (1896-1948), Editua Elapis, Ploiești, 2009 
  
17) I. Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790-1920), Editua Științifică și Enciclopedică, București, 1987 
  
18) Gheorghe Marinică (în colab.), Bisericile din Ploiești, biserici ortodoxe I, Monografie, Ploiești, 2003 
  
19) Al. Zub, Junimea. Implicații istoriografice (1864-1885), Editura Junimea Iași, 1976 
  
20) Zigu Ornea, Junimea și Junimismul, București, 1975 
  
*Această comunicare a fost susținută la Sesiunea Anuală Internațională de Comunicări Științifice, Istorie și Societate, Ediția a IX-a, desfășurată la Colegiul Național Ion Luca Caragiale, Ploiești, în ziua de 8 mai 2015, sub egida Societății de Științe Istorice din România, filiala Prahova. 
  
Referinţă Bibliografică:
LEGĂTURILE LUI IOAN SLAVICI CU PRAHOVA / Radu Botiş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1922, Anul VI, 05 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Radu Botiş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Radu Botiş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!